Abidjan se întindea pe o suprafață mare: un centru cu clădiri coloniale bine întreținute, înconjurat de o mare de sărăcie. Nu departe de centru, o șosea asfaltată mergea câteva sute de metri și apoi dispărea printre dune nesfârșite de nisip; o plăcuță proclama: „Această șosea este un dar din partea poporului Cehoslovaciei.” Mai încolo, rămășițele unei fabrici de încălțăminte indicau o origine similară — cadouri dintr-o țară socialistă soră. Mi-au venit în minte memoriile lui Paul Théroux despre proasta gestionare a ajutorului dat Africii după independență. Străzile principale erau pline mai ales de rezidenți francezi și de oameni de afaceri aflați în vizită; fete tinere în pantaloni scurți mergeau pe motociclete cu nonșalanță franțuzească. Oamenii își făceau somnul de după-amiază pe trotuare sau pe petice de iarbă. În copaci ciorchini de lilieci atârnau cu capul în jos, adăugând culoare peisajului. Și apoi era Hotel Ivoire, o clădire modernă cu mai multe etaje, cu un hol imens care găzduia magazine-boutique și, în centru, un patinoar, o prezență ciudată într-un climat tropical. Acolo, și nu-mi amintesc prea bine cum, l-am întâlnit pe cel mai interesant om din oraș. Josh era un israelian care crescuse în România și emigrase curând după terminarea serviciului militar, în anii ’60. La Abidjan era antreprenor în instalarea și întreținerea aparatelor de aer condiționat. Ne-am împrietenit imediat și, la insistențele lui, în aceeași zi m-am mutat în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena lui franțuzoaică.Read more…
