Drepturi, păreri, îngrijorare, bucurie

Unul din argumentele doborâtoare cu care ești întâmpinat de israelieni când îți dai cu părerea despre situația din Israel este că nu poți avea o părere dacă nu trăiești acolo. Acest argument ar trebui aplicat, prin urmare, la întreaga planetă. E cu totul altceva când cineva din afară își exprimă compasiunea. Să admiri, să participi la doliu, să te bucuri pentru acorduri de pace sau armistiții este acceptabil. Desigur, conștiința anumitor evrei din diaspora nu este tocmai împăcată. Cel puțin a mea nu este. De câte ori ascult știrile, vorbesc cu vărul meu sau cu prieteni ai căror copii sau nepoți fac armata, mă cuprinde un sentiment de rușine, de părere de rău că nu pot pune umărul, că băieții mei nu sunt periclitați, nu apără țara în care probabil că s-ar simți cel mai în siguranță în ce privește prejudecățile și atacurile antisemite. De fiecare dată când se vorbește de succesele israelienilor în știință, în cercetare, când primesc vreun premiu Nobel, nu pot eluda sentimentul că mândria e nemeritată. Întotdeauna când se vorbește, se scrie, se țipă lucruri denigratoare în legătură cu țara al cărei cetățean mai sunt, mă cuprinde un sentiment de neputință. Cum aș putea face și eu ceva? Cum aș putea scădea, micșora prejudecățile față de evrei, de israelieni?Read more…

Perdeaua de fum

„Mass-media este alcătuită în general din prostănaci. Dă-le trei subiecte și le-ai distras atenția” spunea Steve Bannon, fostul consilier al lui Donald Trump. Și într-adevăr, Donald le-a dat trei subiecte pe care să le rumege: cumpărarea Groenlandei, reocuparea Canalului Panama și, ultima găselniță, relocarea celor din Gaza. Dar ca la circul Globus din copilărie, acestea sunt doar niște perdele de fum în spatele cărora Trump va face adevăratele scamatorii prin care să-l mulțumească pe cel mai important om din anturajul său. Nu, acesta nu se numește Binyamin Netanyahu, ci Elon Musk. Fără discuție, Musk este la momentul actual unul din cei mai bogați oameni ai planetei. Dar e totodată și cel mai important donator al lui Trump, a dăruit peste 250 de milioane de dolari în campania sa electorală. Și, orice s-ar spune despre Donald, el nu-și uită binefăcătorii. Astfel, alături de Trump, Musk vrea să devină nu doar cel mai bogat om al lumii, ci și cel mai influent. Sunt deja indicații, nu puține, că e pe drumul cel bun. În scurtul timp de când Musk se află în fruntea Departamentului pentru eficiență guvernamentală, el și-a demonstrat cu prisosință eficiența.Read more…

Genealogie și genetică: legătura dintre strămoși și trăsăturile ereditare

Acest articol își propune să discute despre sensul și nonsensul cercetării genealogice private. În zilele noastre mulți se implică în astfel de investigații sperând să descopere că sunt urmașii unei personalități de seamă, relevante din punct de vedere istoric sau artistic. Această restricție nu se aplică studiilor de genetică a populațiilor; acestea sunt, într-adevăr, interesante și semnificative în multe privințe, mai ales pentru reconstruirea unor mari migrații. Celor care își caută cu ardoare strămoși celebri le pot oferi o mică consolare: cu toții suntem descendenți ai unor personaje importante din Antichitate și din Evul Mediu (evident, cu condiția ca aceste personalități să fi avut copii) indiferent dacă știm specific sau nu acest detaliu. O altă condiție este ca urmașii lor să nu fi trăit mult timp într-o comunitate izolată. Cu alte cuvinte, putem afirma că evreii de astăzi sunt descendenți direcți ai lui Iosua, Debora, regele David și rabinul Hillel, poate chiar ai faraonului Ramses al II-lea sau ai lui Iulius Cezar și ai altor conducători prolifici de origine mai îndepărtată de Levant. Acest lucru este valabil mai ales dacă, după obiceiurile străvechi ale conducătorilor, aceștia aveau, pe lângă soția principală, și diverse concubine. Se știe că descendenții actuali lui Ginghis Han se numără în milioane, deși majoritatea sunt probabil de origine asiatică. Desigur, ar fi fost suficient un singur „pas greșit” al unuia dintre urmașii lui cu o parteneră occidentală prolifică pentru ca și noi să avem onoarea de a ne număra printre urmașii marelui han.Read more…

Legenda celor zece triburi pierdute II

În articolul trecut am încercat să demonstrez că legenda celor zece triburi pierdute chiar asta și este: o simplă legendă căreia i s-a atribuit o importanță exagerată, uneori chiar până la absurd.  Cred că suntem cu toții de acord că probabilitatea de a-i mai găsi pe urmașii triburilor deportate acum 2700 de ani este practic nulă.  Deja Rabi Akiva, prin anul 100 e.n., era convins că cele zece triburi sunt pierdute pe vecie.  Și totuși…Au fost cazuri în istorie când grupuri de evrei au ajuns să fie izolați, până și existența lor a fost uitată.  Un exemplu este comunitatea din Kaifeng, China, despre care am mai scris. Sunt și alte grupuri etnice, nu puține, care susțin că ar fi descendenți ai triburilor pierdute.  Poate că unii sunt cu adevărat urmașii unor grupuri izolate de evrei, cine știe?  De fapt, în această categorie intră și evreii care au fost convertiți cu forța, de exemplu cei din Peninsula Iberică sau din Iran și ei declară că au practicat iudaismul în taină. Se pune întrebarea cum trebuie să înțelegem aceste afirmații. Unele sunt la fel de absurde ca teoriile propuse de europeni.  De exemplu, băștinașii maori din Noua Zeelandă spun că ei sunt urmași ai unora dintre cele zece triburi pierdute.  De ce?  Pentru că așa le-au spus misionarii.  Nu zău! Read more…

Pianistul

În holul spitalului Soroka un pianist de culoare interpreta la un pian alb Sonata Lunii de Beethoven, în mijlocul unui du-te-vino, în toiului războiului cu Hamasul. Aparținători ai bolnavilor, soldați, personal medical, religioși care se rugau, voluntari care îți ofereau prăjituri, cafea și mai știu eu ce, toți se opreau pentru un moment să asculte această piesă de pian diafană și inimitabilă în frumusețea ei. Pentru un moment, muzica era mai importantă decât războiul și urletul avioanelor. L-am mai auzit și cu alte ocazii, în perioade mai liniștite ale războiului, interpretând Liszt sau Chopin. Într-una din zile m-am oprit să privesc cum își mișca degetele pe claviatură. Nu e un amator, mi-am spus. Nu mi-am terminat bine gândul, când am auzit că mi se adresează: – Dumneata cânți la pian? Mă studiezi ca cineva care cunoaște pianul.Read more…

Kibuţnici 2025

Felicitări tovarășă! – îi spune băiatul în tricou kaki fiicei mele. Ești de-acum havera cu drepturi depline. Fiica mea și soțul ei tocmai au fost admiși în kibuț. S-a votat prin vot secret – 77% din membri au fost pentru, 23% contra. Cei care s-au opus nu au făcut-o pentru că au ceva împotriva fiicei mele, ci pentru că resursele kibuțului vor trebui împărțite între mai mulți membri. Dar și așa e un procent frumos, mă asigură Ţvika. Ţvika e un kibuţnik vechi, are vreo 60 de ani de kibuţie. Ca unul venit din România anilor 80 – care era pe atunci un fel de kibuţ mai mare – eu sunt oarecum mirat că oamenii chiar vor să intre în kibuţ. Ţvika parcă îmi ghicește întrebarea. – Eu am intrat în kibuţ, pentru că eram proaspăt căsătorit și soției mele nu-i plăcea să spele rufele. Am aflat că în kibuţ există mașini de spălat rufe la colectiv. „Evreii ne-au adus comunismul pe tancurile rusești ”– spune o sintagmă veche pe care o folosesc mai mult antisemiții. Dar în cazul lui Ţvika, ea e adevărată. Lui Ţvika evreii i-au adus într-adevăr comunismul, dar nu pe tancuri rusești, ci pe mașini de spălat rufe de proveniență incertă.Read more…

Raţiunea a învins în România

E trecut de miezul nopţii, susţinătorii, în majoritate tineri, ai lui Nicuşor Daniel Dan, primarul Bucureştiului, care a câştigat alegerile prezidenţiale, îşi ovaţionează alesul în Cişmigiu, iar eu am impresia că totul e un vis, că nu poate fi adevărat. Privesc rezultatele matematice ale numărării voturilor: Nicuşor Dan 53,93% versus George Simion 46,07%, cel dintâi devansându-l pe  adversarul său, cu câteva sute de mii de voturi. O victorie covârşitoare, la care – sincer – nu mă aşteptam deloc. Eram sceptică şi cei din jurul meu erau la fel de neîncrezători în viitor. Eram temătoare de ce s-ar fi putut întâmpla dacă un naţionalist-extremist, cu simpatii legionare, ar fi ajuns în fruntea ţării. Unele dintre cunoştinţele mele, aflate în poziţii importante, unde aveau acces la informaţii relevante pentru situaţia politică, îl dădeau câştigător pe naţionalistul George Simion. Mă întrebam ce va urma?Read more…

Septuaginta

Povesteam în numărul trecut despre colonia evreiască din Alexandria (Egipt).  Adevărul este că israeliții au plecat de multe ori în Egipt, mai ales în vremuri de foamete, și poate că acest lucru stă la baza poveștii biblice a Ieșirii din Egipt.  Dar poate ea fi considerată „adevăr istoric”?  Acesta este până astăzi subiectul unor dispute încrâncenate. O prezență evreiască mult mai bine documentată exista de prin 450 î.e.n.  Mercenari din Iudeea stabiliți în Insula Elefantina de pe Nil păzeau granița sudică a Egiptului.  Ei și-au construit un templu propriu.  (Încă nu se putea numi sinagogă, pentru că religia monoteistă încă nu era cristalizată.) O colonie evreiască masivă a existat în Egipt în perioada elenistică și apoi cea romană, centrul cel mai însemnat fiind Alexandria.  Pe atunci fiecare evreu era dator să vină de trei ori pe an la Templul din Ierusalim.  Dar dacă locuia departe?  Așa se face că în Egipt s-au construit sinagogi – acolo nu se făceau jertfe, doar se dădea citire Torei și se țineau predici.  Numai că… după câteva generații în Egipt, evreii au adoptat limba și cultura greacă și (la fel ca în diaspora zilelor noastre) nu prea mai înțelegeau ebraica.  De unde știm?  Apartenența la cultura greacă avea numeroase avantaje: grecii (sau grecii prin adopțiune) erau scutiți de anumite impozite, aveau posibilitatea să lucreze în administrația statului, în afaceri se folosea tot greaca… Și într-adevăr, inscripțiile găsite de arheologi în sinagogile egiptene de atunci erau în limba greacă.  Era nevoie urgentă de o traducere a Torei în limba greacă.  Acest demers a fost început pe la 250 î.e.n.Read more…

Un fel de memorii

Fiecare om este suma tuturor evenimentelor pe care le-a trăit, a locurilor pe care le-a văzut și, mai ales, a oamenilor pe care i-a cunoscut. Acestea sunt cuvintele unei bune prietene și eu tind să-i dau dreptate.  Cine mă cunoaște a observat, desigur, că folosesc o serie de expresii caracteristice, unele ciudate, unele nostime, unele pur și simplu absurde, pe care le-am cules de-a lungul anilor de la tot felul de oameni: familie, prieteni, colegi.  Nu o fac intenționat, nu le caut, ele vin singure, au devenit o parte din mine.  Am început o colecție.  Și cum am trăit între diverse culturi, ele vin într-o sumedenie de limbi; voi încerca, pe cât posibil, să le traduc / să le explic. Mama: Lang soll er leben und an der Wand soll er kleben!  (Germană: Mulți ani trăiască și de pereți să se lipească!)  Așa îi cânta fiecăruia din familie de ziua lui. Schwere Wissenschaft!  (Germană: Ce știință grea!)  Putea să se refere în aceeași măsură la o teorie complicată sau la o carte groasă: păzea, să nu-ți cadă pe picior!Read more…

„Marele filtru” – O explicație a Paradoxului lui Fermi

Ca cititor fidel al revistei Baabel și autor ocazional, m-am obișnuit să mă confrunt cu problemele politico-socio-culturale ale prezentului – adesea dintr-o perspectivă evreiască, româno-maghiară, destul de specifică. Să-mi fie iertat dacă le rezum, cu o notă de autoironie, prin formula „țores transilvanica”. (צורעס, țóres în idiș = griji). Totuși, nu strică să facem din când în când un mic zoom out – să atașăm un obiectiv cu unghi larg și să ne aplecăm asupra unei întrebări aproape galactice: ce se va alege din omenire pe termen lung? Nu mă refer doar la atitudinea umană, pacea mondială sau viitorul ecologic al planetei, ci – cu un pas și mai îndrăzneț înapoi – la însăși existența noastră în univers. Iar pentru cei care cred că întrebarea e prea largă, promit să rămân, cel puțin în teorie, în interiorul galaxiei noastre, Calea Lactee. Această întrebare fundamentală a fost formulată de nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Enrico Fermi (1901–1954), care, în 1949, în timpul unui prânz cu colegii săi din Los Alamos, a întrebat simplu: „Unde sunt toți?” Această întrebare avea să devină cunoscută drept „Paradoxul lui Fermi”.Read more…

O MOSCHEE la BUCUREŞTI…de ce NU?!

Nu înţeleg de ce ar trebui să ne opunem ca enoriaşii unui cult care funcţionează legal în România să-şi construiască un locaş de cult şi o şcoală în care să-şi studieze religia.
De ce ar trebui să reglementăm noi dimensiunea şi locul acestora?! Cred că inflamarea spiritelor, iniţierea sondajelor de opinie din presă (al căror rezultat nu reflectă decât componenţa confesională, majoritar creştină a celor chestionaţi sau…manipulaţi) sau a unui eventual referendum legat de o moschee ce ar urma să fie construită la Bucureşti nu-şi au rostul şi sunt păgubitoare, alimentând xenofobiaRead more…