Tema articolului de azi e legata de o revelație avută recent. Well, revelație e mult spus – hai să o numesc descoperire practică şi minunată care va face ca iarna să treacă mult mai ușor. O invenție pe care nu am avut-o până acum în vedere, dar care e la fel de logică şi binevenită precum sunt bocancii cu tălpi striate în zilele cu polei. Niște piese vestimentare care nu par a avea nimic de-a face cu stilul, care nu sunt vizibile şi nu îmbunătățesc aspectul unui outfit, dar fără de care anumite ţinute de iarna nu ar putea fi purtate. Mă refer la lenjeria de corp termoreglabilă. Maieuri, tricouri cu mânecă scurtă sau lungă, body-uri, helanci, colanți şi chiar dresuri din țesături termoreglabile! Ca să folosesc o expresie mult prea uzitata, eu le vad drept un game-changer. Poate chiar life-savers… Vă înțeleg mirarea. Nu putem descrie lenjeria asta de corp drept sexy.Read more…
Articolul despre soarta soacrei mele, publicat nu demult la Baabel, a fost citit (în traducere engleză) de diferite persoane din Olanda, care au o legătură cu evenimentele pomenite: câteva rude, mai mulți dintre frații de Jong, etc. Unii dintre ei mi-au scris. Printre ei a fost și o veche prietenă a soacrei mele, pe nume Liesbeth. Nu numai că i-a plăcut articolul, dar mi-a adăugat o sumedenie de detalii pe care și le amintește din povestirile soacrei mele. Astfel încât am hotărât să scriu o „urmare”. După câte își amintește Liesbeth, Ali și sora ei Janni nu au fugit de acasă. Probabil că primiseră acte false pentru că într-o bună zi și-au scos stelele galbene și au pornit pe jos, împreună cu mama, lor până în orașul vecin, la gara cea mai apropiată. Despărțirea la gară a fost sfâșietoare, nu știau dacă se vor mai revedea; s-au mai revăzut o singură dată. Dar partea cea mai groaznică a fost alta: același tren transporta și prizonieri evrei, prinși în razii, spre lagărul de tranzit Westerbork. Cetățenii de rând aveau întâietate pe tren. Când Ali și Janni s-au urcat în tren, un număr de evrei au fost dați jos pentru a le face loc. Printre ei erau și cunoscuți. S-au privit, dar nimeni nu a scos un cuvânt.Read more…
Acum câteva săptămâni, cu ajutorul unor foarte buni prieteni, mi-a căzut în mână volumul editat de Radu Ioanid, ”Securitatea și vânzarea evreilor”, publicat în anul 2015 în editura Polirom. Grație importanței acestei cărți, ar fi trebuit s-o citesc mai devreme, dar și așa volumul m-a captivat, nu l-am lăsat din mână până nu am citit ultima pagină și am răsfoit cu răbdare sutele de documente reproduse în partea a doua a publicației.
Nu am intenția de a prezenta această importantă contribuție a lui Radu Ioanid la o mai profundă înțelegere a dramei/tragediei populației evreiești sub regimul comunist. Dar de la bun început doresc să afirm că citirea acestui text, după părerea mea, e obligatorie pentru cine dorește să înțeleagă ce s-a întâmplat cu noi, evreii români, sub dominația comunistă. Am senzația că niciodată în istoria comunismului mondial nu a fost luată mai în serios celebra frază a soarelui popoarelor, Stalin: ”Omul e cel mai prețios capital”!! Comuniștii români au preluat cu abnegație și energie preceptul stalinist și l-au ridicat la rangul de politică națională. Omul, adică evreul/neamțul e foarte prețios, nu numai pentru că se plătește foarte bine pentru oricine aparține acestor entități etnice, dar și pentru că plata e în valută forte, atât de necesară unei economii centralizate, de multe ori falimentară, care are nevoie de resurse financiare pentru a face față nevoilor de zi cu zi. Ba mai mult, în unele perioade evreii au fost vânduți pentru echipament industrial, sau pentru animale de rasă, de prăsilă, Read more…
Eram plecat din țară de cinci ani când au avut loc evenimente din decembrie 1989. Am încercat să le înțeleg de departe, în timp și spațiu, pe baza celor citite în media în limba română – articole, comentarii, amintiri. Am citit mult, am selectat ceea ce mi se părea semnificativ și-mi permitea să asamblez un puzzle cu imaginea Revoluției. În cele de mai jos caut să prezint piesele acestui puzzle, așa cum mi le amintesc din cele citite, fiind adunate pentru uz propriu și căutând să fiu obiectiv. Nu folosesc cu plăcere termenul de „revoluție”, termen care mi se pare potrivit unor evenimente mari, progresiste, dar cu vârsta m-am dezumflat, aflând că în 1789 Bastilia era o dărâmătură unde mai erau doar câțiva deținuți, în 1917 la Petrograd Palatul de Iarnă era apărat doar de un batalion de femei, iar asaltul a fost făcut de trupe aduse de pe front, sub influență bolșevică și cu sprijin german. Urmarea acestor revoluții nu e subiectul acestei scrieri.Read more…
Cunosc foarte bine acest drum, l-am făcut de nenumărate ori. Dar în acest an parcă am avut răgazul, ca niciodată, să privesc cu ochii mai critici gările cunoscute și să trag niște concluzii care m-au întristat mult. La București unicul vagon de clasa întâi era aproape plin; până la Iași s-a golit vizibil, ceea ce e normal. Dar de la Ploiești încolo, nu a mai urcat aproape nimeni, nici măcar la clasa a doua. Oare nu se mai călătorește cu trenul? E adevărat, avionul e mult mai ieftin, poate de aceea oamenii nu mai merg cu trenul. Merg mai ales bătrâni ca mine, pensionari, care au gratuitate, costul fiind achitat de casa de pensii. Și totuși era în preajma vacanței de Crăciun. Unde sunt elevii, studenții care și ei călătoresc gratuit? Numai bunicii mai călătoresc? Și gările unde ne-am oprit mi-au dat mult de gândit. Am văzut la TV o serie de emisiuni interesante despre gările din țară, despre istoricul lor și oamenii care au contribuit la clădirea lor. Dar despre gările de pe traseul meu, pe care le cunosc de atâția ani, nu s-a spus nimic. Gările mi s-au părut mai triste ca oricând. De la Râmncu Sărat încolo, la Buzău și Focșani, nu a mai urcat nimeni, nici măcar pensionarii.Read more…
Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva. Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului. Read more…
După căderea Cortinei de Fier, directorul Teatrului Evreiesc de Stat, răposatul Harry Eliad, m-a invitat să montez niște spectacole în idiș. Din trupa originală, vorbitori de idiș mai rămăseseră doar trei. Restul erau actori români și basarabeni. Toți erau tineriRead more…
Nu am scris acest articol pentru a îndreptăți minciuna, nici pentru a ne denigra pe noi înșine, medicii. Primele zece capitole sunt dedicate fenomenului minciunii în general, în speranța că vor crea un fundament cognitiv prin care vom înțelege mai bine motivul pentru care medicii mint și mai ales cum se confruntă și cum rezolvă această problemă sistemul administrativ medical și cel juridic. În aceste două capitole ale ciclului mă voi referi, mai întâi, la definiţia şi terminologia minciunii şi adevărului, iar apoi la motivele pentru care mint oamenii şi la categoriile de minciuni.Read more…
la 70 de ani după ce au fost deportaţi de la Oradea membrii familiei tatălui meu, Adalbert Rosinger, am ajuns şi eu, Veronica Rosinger Rozenberg, cetăţean israelian, să vizitez locul al cărui nume, Auschwitz, trezeşte în minţile şi inimile oricărui om, cel puţin al celor care au trăit sau care au fost educaţi în Europa, dar probabil şi printre cei de pe alte meridiane, frisoane, temeri şi senzaţia unor lucruri cumplite şi probabil de neînțeles pentru o minte de om obişnuit. Este locul unde de mulţi ani intenţionam să ajung, locul pe care cred că fiecare evreu are datoria să-l viziteze, cel puţin pentru a nu se uita NICIODATĂ ce s-a întâmplat acolo. Astfel se va înfăptui, la fwl ca povestea eliberării evreilor din Egipt, relatată în ajunul sărbătorii de Pesach, să fie transmisă de la o generaţie la alta tragedia prin care au trecut “locatarii” acestui chinuitor loc în care oamenii erau aduşi pentru a fi ucişi. Trebuie să nu se uite niciodată ce au putut să facă oamenii împotriva altor oameni. Am făcut o excursie, dacă o pot numi astfel. Nu se poate spune nici că a fost reuşită. Şi totuşi conştiinţa mi-a dictat să vizitez acel loc morbid, să mă confrunt cu vederea acelor imagini redate doar de ghidul care te poartă prin locurile înfăptuirii crimelor, sau de exponate, urme veşnice şi zguduitoare pentru posteritate, urme despre care auzisem, citisem, le văzusem în poze şi totuși nu mi-aş fi putut niciodată imagina că a fost adevărat, că a fost chiar aşa cum reiese din poveşti şi relicve.Read more…
Israel, mai 2004. Fusesem invitată la o nuntă în familie. Ceremonia urma să aibă loc într-o vineri la prânz la Kfar Daniel, o așezare în apropierea Ierusalimului, departe de Golful Haifa, unde locuiam. Nu mai fusesem niciodată în acel loc și întreaga zonă îmi era necunoscută. Pe atunci nu-l aveam în mașină pe cel ce avea sa-mi devină prieten de nădejde, sistemul de navigație GPS. În plus știam că nu mă pot baza pe simțul meu de orientare, al cărui unic rol este să dovedească faptul că în timpuri foarte, foarte de demult, femeile rămâneau în peșteră, în timp ce bărbații se încumetau să plece la vânat, știind că busola interioară îi va ghida pe drumul de întoarcere. Cu o seară înaintea fericitului eveniment m-am informat asupra drumului și mi-am notat itinerariul. Cunoșteam autostrada Tel Aviv – Ierusalim, la care știam cum să ajung. Singura grijă era să o părăsesc la timp pe o bretea la dreapta, de unde drumul spre sala care găzduia nunta părea simplu. Nuntă în familie, deci ținută ca atare: o rochie vaporoasă, bogată, dintr-un material crem, înviorat din loc în loc de contururi diafane de trandafiri roz, ușor schițati; sandale stiletto crem-roz.Read more…
unt plecat din țară din 1965 şi recunosc că nu am avut curajul să călătoresc în țările aflate sub jugul comunist decât după căderea zidului din Germania și după Revoluția de Catifea din Cehoslovacia. Ca fost redactor în Secția Centrală de Știri (CNR) a postului de radio Europa Liberă în Berlinul de Vest și la München, mă temeam că aș mai putea avea necazuri și complicații. De fapt fusesem deja de două ori în China, dar nu știu de ce, consideram China ca o “altă mâncare de pește”. De aceea, pregătind voiajul anual în Europa din primăvara lui 1990, la părinții soției, în Germania și Austria, (erau divorțați), ne-am hotărât să adăugăm o săptamână în Cehoslovacia, o țară pe care demult doream să o vizitez, dar nu avusesem ocazia. Soția fusese acolo ca studentă din Berlin.Cu luni înainte am pregătit voiajul cu toate amănuntele, ca să nu am surprize pe drum și totuși surprizele m-au urmărit chiar din prima zi.Read more…
Amintesc un episod aproape uitat – dar nu lipsit de importanță – din ultimii ani ai dictaturii ceaușiste. Într-un scurt răstimp, doar câteva zile din vara anului 1983, au fost concediați în mod neașteptat, fără vreun preaviz, 70 de angajați ai radioteleviziunii – majoritatea ziariști, mulți dintre ei minoritari, mai toți pe motive ideologice. Această campanie fără precedent, inițiată și aprobată pare-se de către Elena Ceaușescu, începuse de fapt mai devreme, cu câteva săptămâni în urmă. Prima victimă a fost și cea mai cunoscută – popularul comentator sportiv Cristian Țopescu. Vina lui? Îndrăznise să spună într-o transmisie directă că ar fi bine să se permită unor fotbaliști români să joace la cluburile din străinătate. Profund lezați în fierbintele lor patriotism, conducătorii țării au dispus înlăturarea lui imediată. Cât despre mine, după 15 ani la TVR ca operator și reporter la redacția naționalități, am fost chemat atunci la serviciul de cadre unde mi s-a explicat că nu mai corespund întrucât am rude de gradul întâi în străinătate cu care continui să întrețin relații. Mi s-a oferit un post fictiv la o întreprindere fictivă. Mă aflam într-o companie mai mult decât onorabilă. Odată cu mine au fost dați afară doctorul Andrei Bacalu, cunoscutul realizator de emisiuni științifice, talentata și astăzi regretata ziaristă Lena Boiangiu, propagatorul de cultură Iosif Sava. Acesta din urmă, el singur dintre toți, a fost ulterior reprimit, se spune în urma intervenției personale a rabinului-șef Moses Rosen.Read more…
În decembrie 1966 era publicat în Monitorul Oficial Decretul 770 , privitor la „reglementarea întreruperii cursului sarcinii”, fără ca în paralel să se fi introdus vreo măsură alternativă de planning familial. În acest fel se limita drastic dreptul femeii de a dispune de propriul corp, de a decide asupra propriei existenţe. În următorii 23 de ani (până la abrogarea Decretului 770/1966 care s-a petrecut în decembrie 1989) statul s-a amestecat, practic, în viaţa intimă a cuplurilor şi a supravegheat strict femeile (cu vârsta sub 40 de ani) pentru a depista dacă erau gravide sau ba. În acelaşi timp erau deferite instanţelor de judecată atât persoanele care efectuau sau mijloceau întreruperile ilegale de sarcină, cât şi femeile care se supuneau acestei intervenţii riscante, pentru simplul fapt că nu aveau altă alterantivă de a scăpa de o sarcină nedorită. Decretul de tristă faimă – de altfel singurul care a devenit substantiv comun, dând naştere şi cuvântului derivat „decreţei” care defineşte copiii născuţi ca efect al acestui act normativ – a influenţat dramatic existenţa multor femei, dar şi a multor medici. Anul 1974. Tatăl meu avea 67 de ani. Fusese ginecolog la Spitalul Județean din Lugoj, cu titlul de medic primar ginecolog-obstetrician, dar la vârsta de 60 de ani a fost pensionat cu forța. Avea voie să lucreze doar la Fabrica de Textile ITL din oraș, unde la nevoie examina femeile bolnave și executa în mod obligatoriu și periodic trierea femeilor pentru a verifica dacă sunt gravide, cu sau fără acceptul acestora – legea contra avorturilor obliga pe fiecare ginecolog la această procedură înjositoare. Femeile gravide veneau în număr mare să ceară ajutorul medicilor pentru avort. Unele îi implorau pe medici…Read more…
De curând președintele Franței, Macron, a criticat din nou guvernul american și a afirmat de că țara lui nu se aliniază cu politica Casei Albe de a izola regimul din Teheran, în vreme ce guvernul iranian face tot posibilul pentru a destabiliza regiunea și înceracă să distrugă Israelul! După cum se pare, Macron și guvernul lui sunt interesați mai mult să facă afaceri dubioase cu Iranul și să cumpere petrol la un preț redus, decât să respecte rezoluțiile acceptate de comunitatea țărilor civilizate pentru a-i pedepsi pe mullahs cu sancțiunile pe care le merită. Desigur nu este prima dată când Parisul a ales calea contrarie bunului simț și solidarității internaționale, nu numai din interese economice, dar și pentru a demonstra lumii că ei sunt în stare să se opună Washingtonului când le convine. Pentru cei mai în vârstă dintre noi, care își mai amintesc situația de la sfârșitul anilor 60, poziția lui Macron pare o copie a declarațiilor și acțiunilor lui De Gaulle în special împotriva războiului din Vietnam. De fapt nu a fost prima dată când francezii au avut nevoie de ajutor american după înfrângerile dezastruoase suferite în aventurile lor militare.Read more…
Pe Shoshana Palmor o cunosc de când lumea. Când eram încă la grădiniță și locuiam la Arad, ea era studentă. În 1958 părinții mei au organizat un bal mascat de Purim și au invitat-o în mod special din Cluj. (Shoshana este în rândul din spate, în centru – iar eu sunt pe genunchii mamei.) Mi-o amintesc încă de atunci. Se cheamă că suntem rude, tata o numea verișoara lui, dar cum anume ne înrudim este un mister care nu a fost elucidat nici până azi. Cert este doar atât: că amândouă aveam numele de fată Schaffer și familiile noastre sunt originare din Bistrița. Shoshana mi-a povestit unele lucruri despre familia ei, pe care le dorea publicate în Baabel. Iată-le.Părinții Shoshanei erau amândoi farmaciști, tatăl studiase la Cluj, iar mama la Iași. La început au locuit la Cluj. Tatăl Shoshanei era foarte bun în meseria lui și pe deasupra un om simpatic. Își servea clienții nu numai cu medicamente, dar și cu sfaturi. Crema de față pe care o prepara pentru primadonna operei, Ana Roja Vasiliu, a devenit vestită și clientele „săteau la coadă” pentru ea. Așa se face că în scurt timp farmacistul Yoel Schaffer a devenit cunoscut la Cluj și și-a făcut o sumedenie de prieteni, mai ales printre profesorii de la Universitatea Ferdinand: prof. Virgil Galea de la toxicologie, prof. Angheluță de la matematică, dr. Goina și alții. Soții au economisit și în 1937 și-au deschis propria farmacie la Vatra Dornei, la distanță egală de părinții lui din Bistrița și de părinții ei de la Câmpulung Moldovenesc. Farmacia lor a avut mult succes. După cum spune Shoshana: „Tata era și farmacist, și doctor, și asistent social…” Read more…
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut primele ziare în limba ebraică. Ele publicau știri și noutăți, în special din universul evreiesc. Aceste ziare aveau un public destul de numeros, iar mulți cititori contribuiau și ei știri din locurile unde trăiau. Cele mai răspândite ziare erau HaMaghid (vorbitorul), care apărea în Germania, Prusia și mai târziu Polonia și HaMeliț (omul cu influență), care apărea la Odesa. Acestea aparțineau curentului iluminist, dar existau și ziare ale altor curente. Încă din 1863 în Palestina apărea HaLevanon (Libanul), care aparținea curentului ultra-ortodox. În anii 1870 – 80 au mai apărut HaChavațelet (crinul), HaȚvi (gazela), etc. După numărul de știri venite din România, pot să afirm că ziarul ebraic cel mai popular în România, în special în Moldova, a fost HaMaghid. Aproape în fiecare număr din anii 1870-80 apare câte un articol legat de România. Majoritatea articolelor sunt scrise de localnici, limba este cea biblică, exprimarea este greoaie, uneori destul de greu de înțeles. Și transcrierea numelor proprii în ebraică este adesea ciudată și greu de descifrat, mai ales că numai foarte puține apar și în litere latine. Totuși, voi încerca să traduc câteva articole de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, pentru a primi o imagine despre atmosfera care domnea în presa ebraică a vremii.Read more…
Mai întotdeauna, când e vorba de o personalitate importantă, indiferent de domeniu, dar controversată în ceea ce privește viața personală, se aud voci care propun să se facă distincție între aportul individului la bunăstarea sau progresul societății și aspecte ale vieții sale care (în ochii multora) nu-i fac cinste. Trebuie să mărturisesc că personal, de-a lungul vremii am dezvoltat o atitudine cu totul schizofrenică cu privire la cel care a contribuit mai mult ca alții la cinematogafia americană și mondială, Woody Allen. De zeci de ani îi urmăresc filmele și m-am entuziasmat nu de puține ori de modul său de a prezenta aspectele umane, ale vieții de toate zilele, prelucrate în mai toate filmele sale, dar mai ales de originalitatea și inventivitatea prezente în fiecare peliculă.Read more…
În cadrul acestei serii am scris deja despre cinci personalități excepționale care au contribuit atât la prosperitatea statului Israel, cât și la cea a întregii omeniri. Fiecare dintre ei provenea din alt domeniu al vieții și creației. Voi continua cu prezentarea altor creatori israelieni eminenți din cele mai variate domenii ale vieții sociale, științifice sau artistice. De data aceasta îl vom întâlni pe cel mai mare pictor israelian contemporan, Nahum Gutman. El s-a născut în 5 octombrie 1898 în orășelul Telenești, aflat astăzi în Republica Moldova, la 93 km nord de Chișinău. Pe vremea aceea regiunea aparținea Rusiei. În anul 1903 familia a plecat la Odesa, iar Nahum a învățat la heder-ul unde preda tatăl său. În 1905, când Nahum avea 7 ani, familia a plecat în Palestina și s-a stabilit la Neve Țedek, care aparținea atunci de Iafo, (mai târziu avea să devină nucleul noului oraș Tel Aviv). Când a împlinit 12 ani, familia s-a mutat în cartierul Ahuzat Bayit din Tel Aviv, pe strada Herzl care de abia se construise. Tot atunci mama lui a murit după o boală grea. Un an mai târziu tatăl s-a recăsătorit. Bunica din Telenești a fost chemată să aibă grijă de copii. Nahum Gutman a crescut în umbra tatălui său, scriitorul Alter Gutman, care și-a schimbat numele în Simha Ben Țion. Atmosfera în care a crescut l-a determinat să devină nu numai pictor și sculptor, ci și scriitor. Read more…
Cred că toată lumea cunoaşte citatul din titlu. Micul prinţ de Antoine de Saint Exupéry ne-a învăţat pe toţi nişte principii care ne-au şocat prin simplitatea lor naturală. De parcă ştiam şi noi dintotdeauna aceste adevăruri, de parcă acestea erau înscrise deja în inimile noastre, ale tuturor, era nevoie doar de cineva care să ne reamintească de ele. O astfel de persoană, care să-mi reamintească de axiomele fireşti ale inimii, era bunicul meu. Bunic vitreg, da, fără vreun descendent de-al său, de sânge, dar care vorbea pe limba copiilor ca nimeni altul. Pe atunci, cu peste cincizeci de ani în urmă, mulţi dintre adulţi, părinţi sau dascăli, credeau ferm în disciplina fizică (aplicată…). Iar noi, cei mici, nici nu făceam mare caz dintr-o bătaie zdravănă – aşa era viaţa. Ne obişnuiserăm cu ea. – Dar şi atunci erau unii care nu aveau nevoie să apeleze la nuiele sau curea, la forţă fizică pentru a ne convinge să procedăm cum credeau ei că ar fi fost mai bine. Şi unul dintre aceştia era tocmai bunicul meu, care se pricepea să se facă ascultat de copii, de noi toţi în spiritul principiului: „o explicaţie cu tâlc face cât trei porunci şi cinci interdicţii”.Read more…
Victoria de-a dreptul copleșitoare a lui Boris Johnson și a Partidului Conservator la alegerile legislative anticipate din Marea Britanie netezește calea către ”divorțul” Londrei de Uniunea Europeană, la 31 ianuarie 2020. Astfel, vechiul-noul premier poate să afirme că și-a îndeplinit promisiunea făcută alegătorilor de a părăsi UE. Scrutinul din Marea Britanie se poate considera, de fapt, ca un al doilea referendum al Brexitului și se pare că cetățenii britanci nu și-au schimbat părerea și au confirmat rezultatul din 2016, apreciat de mulți analiști drept o greșeală. Nu a fost așa, dar trebuie spus că victoria conservatorilor se poate explica și prin plictiseala alegătorilor care au asistat la luni de zile de conflicte în Camera Comunelor unde acordul încheiat cu UE, fie cel al Theresei May, fie al lui Johnson (cu puține modificări față de prima variantă) nu a reușit să fie votat. Johnson și-a jucat bine cărțile. Cunoscând rezultatele unor măsurători, și-a dat seama că partidul său stă mai bine ca popularitate decât Partidul Laburist și pur și simplu a forțat organizarea unor alegeri anticipate. Este greu de explicat de ce a acceptat Jeremy Corbyn, liderul laburiștilor, propunerea lui Johnson, mai ales că, cu doar câteva zile înainte de a se lua decizia, a spus că se va opune scrutinului.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
