Lămuresc un lucru de la bun început: nu voi analiza simplul tricou cu dungi orizontale, marinărești. Toata lumea are cel puțin unul în șifonier; știm deja cum sa îl purtăm și asortăm.
Alte dungi, însă – verticale late și subțiri, verticale și orizontale bi-colore, diagonale multicolore în jocuri grafice – sunt ceva mai dificil de gestionat. Cu atât mai dificil, cu cât fiind imprimeul cel mai purtat al acestei veri, nu îl vrem banalizat. Vestea bună este că, indiferent de culori, de direcție sau de dimensiune, dungile nu sunt rezervate doar siluetelor subțiri sau femeilor înalte. Le puteți reinventa total prin styling și, cu minima atenție și maxima relaxare, le puteți găsi pe cele mai compatibile stilului și morfologiei voastre.
Mai jos, un scurt ghid de buna purtare.Read more…
5 ani de Baabel înseamnă 5 ani în slujba cuvântului așezat, echilibrat, dedicat subiectelor actuale, dar și a amintirii, a nevoii de poveste, de valoare, de divertisment de calitate. La mulți ani fericiți… cititori și cititoare, autori și autoare…Read more…
Wilhelm Filderman s-a născut în 1882 într-o familie de bucureşteni de condiţie modestă, dovedind încă din timpul studiilor liceale aptitudini deosebite, iar după specializarea în drept la Universitatea din Paris obţine un doctorat cu o teză privind succesiunea în dreptul comparat, publicat în 1909. La vârsta de 27 de ani, revine în ţară şi se cuprinde într-o activitate socială tumultuoasă. Debutul publicistic şi-l făcuse cu mult timp înainte: la vârsta de 19 ani publicase sub pseudonimul Vişan „Lecţiuni de agricultură practică, cu 165 de gravuri intuitive” remarcată de Spiru Haret pe atunci ministru al Instrucţiunii Publice, iar în 1910 a publicat în ”Bulletin de législation comparée” studiul ”De l’unification des lois et d’une union législative en matier des proces entre étrangers ”. Revenit în ţară, obţine cetăţenia după mari stăruinţe şi începe o strălucită carieră de avocat. Aderă la organizaţia Uniunea Evreilor Pământeni (UEP), condusă de avocatul Adolf Stern este ales în Comitetul Central al acesteia în 1913 iar imediat după război, ca preşedinte.Read more…
Simplul fapt că m-am născut la începutul celei a doua jumătăți a secolului trecut, copil evreu într-o bucățică de țară cu caracter multicultural, nu a contribuit cu nimic la dezvoltarea unei identități clare, monolitice și cu rădăcini adânci în acea realitate. Dimpotrivă, această situație specială pe care am perceput-o din primul moment, m-a afectat atunci ca și astăzi. E vorba, desigur, de acel straniu amestec de influențe contrare, română și maghiară, la care am fost expus și care mă împinge încolo și încoace de când mă știu. Și nu mă refer doar la existența a două limbi complet diferite și în contrast una cu cealaltă. Aici e vorba mai mult de atmosfera culturală și, mai târziu, istorică și politică, care m-au afectat în mod constant în acele timpuri… Inutil a aminti faptul că treptat am început să înțeleg câte ceva din antagonismul mutual dintre cele două naționalități rivale, care nu prezentau – cel puțin aparent – nici un dram de afinitate reciprocă. Ungurii foloseau pentru români termenul de ”olah” provenit din cuvântul ”valah” și categoriseau compatrioții români ca primitivi, grație unui evident sentiment de superioritate, explicabil prin faptul că ungurii erau mai degrabă orășeni, iar românii din regiune erau predominant țărani dedicați muncii câmpului. Nu în mod surprinzător și românii aveau pentru unguri un cuvânt deloc prietenesc: ”bozgori”, cu o conotație de răceală sufletească, de lipsă de sentimente umane și simpatie pentru alții. Din fericire, am știut dintotdeauna să mă țin departe de asemenea dispute neplăcute, Read more…
În Ardeal și în Ungaria sunt foarte frecvente sosurile de fructe iar vara chiar și supele din agrișe, vișine sau mere. Pentru locuitorii de pe alte meleaguri, este mai puțin obișnuit. O prietenă mi-a povestit că a fost la un seminar internațional, organizat la Budapesta. Într-o zi s-a servit la masă supă de vișine. A fost consumată numai de participanții din Ungaria și Ardeal iar unul dintre profesorii veniți din Anglia, a spus cu mirare : ”N-am știut că aici compotul se servește ca felul întîi”.Read more…
„Iată o situaţie de kibli”- spunea tata atunci când în familia noastră trebuia să se ia foarte repede o hotărâre importantă, poate chiar esenţială, iar opţiunea nu era limpede. Cuvântul maghiar kibli, preluat din limba germană (kübel) – ca de altfel multe din denumirile vaselor şi ustensilelor de bucătărie – înseamnă găleată, iar situaţia căreia îi este ataşat în istoria familiei noastre s-a petrecut la Buchenwald, în primăvara lui 1945. După evacuarea din lagărul de la Auschwitz, în 18 ianuarie 1945, tatăl meu, Imre Székely, a fost dus într-un marş forţat, „al morţii”, până la Breslau (episodul este descris în volumul de mărturii publicat de Daniel Lőwy, Sárga csillag, Kolozsváron, Editura Koinonia, Cluj, 2017). Deţinuţii care scăpaseră cu viaţă din această încercare cumplită au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă, descoperite Read more…
O vizită la Capul Kaliakra şi staţiunea Balcic devine un pretext pentru trecerea în revistă a mai multor secole de istorie a Imperiului Otoman şi cel Rus, a României, a regilor şi politicienilor, pentru a scoate în evidenţă figura suavă a unei femei puternice şi inteligente: Regina Maria, iubitoare de ţară şi luptătoare pentru viitorul ei, îndrăgostită de Balcic şi de Bran, locurile ei de suflet de la munte şi de la mare.Read more…
Acum 50 de ani, la 3 decembrie, făcea senzaţie în presa din toată lumea ştirea că la spitalul din Groote Schuur, în Africa de Sud chirurgul Christiaan Barnard a făcut primul transplant de inimă. Cum se spune operaţia a reuşit, dar pacientul a murit. Numele lui a ajuns atunci pe pagina întâi a tuturor ziarelor. Louis Washkanski era un băcan de 55 de ani care a mai trăit 18 zile după transplant. El a murit de o infecţie la plămâni, cauzată de slăbirea sistemului său imunitar afectat de administrarea unor medicamente destinate prevenirii respingerii transplantului. Şi până astăzi problema slăbirii artificiale a sistemului imunitar al primitorului a rămas principala dificultate în transplanturile de orice tipRead more…
În China, ţara unde au fost inventate atât hârtia, cât şi tiparul, a fost deschisă pentru public una dintre cele mai mari şi originale biblioteci din lume, ca înfățișare – o adevărată bibliotecă futuristă . Are în compoziția sa o clădire în formă de cupolă în care vor putea fi depozitate 1,2 milioane de cărţi şi publicaţii. Privite din toate unghiurile, contururile sălilor seamănă cu un ochi. Impresionantul lăcaș de cultură nu a fost construit în capitală, la Beijing, ci la Tianjin, un oraş de provincie care are un potenţial de zeci de milioane de cititori.Read more…
În urmă cu câteva zile, cineva m-a întrebat de ce frazele mele încep cu ”eu”? Desigur că întrebarea era nuanțată, adică lăsa portița deschisă interpretărilor de orice fel. Cred că nu sunt exagerat de sensibilă dacă spun că întrebarea m-a pus pe gânduri. Totdeauna am învățat câte ceva de la orice interlocutor, așa că am luat in serios întrebarea și prin urmare i-am dat răspunsul, fără să stau prea mult pe gânduri. Mi se pare firesc ca frazele mele să înceapă cu ”eu”, fiindcă ne formulăm propriile opinii, viziuni despre viață, percepții, exemple din propria experiență. Cu alte cuvinte ne referim la ce am face noi într-o anume situație, cum am acționat în trecut într-o situație similară. Adică, ne dăm exemplu pe noi înșine și nu dăm sfaturi, ci spunem ceva trăit de fiecare dintre noi.Read more…
Punem fructele la fiert în apă rece cu puțină sare și zahăr după gust. După ce s-au fiert, adăugăm la supa răcită o spumă făcută dintr-o lingură de făină și 1 decilitru de lapte. Supele de fructe pot fi asezonate după gust cu scorțișoară sau coajă de lămâie. La supa de agrișe adăugăm puțin pătrunjel mărunțit . Supa servită vara la rece are un efect răcoritor. Iarna astfel de supe se pot prepara din compoturi.Read more…
Plănuisem să fiu la Stockholm in ziua de 27 ianuarie. ”Atmosfera e mai solemnă, numărul participanților la ceremonie ar fi fost mai mare, ca și cel al evreilor prezenţi la eveniment” – îmi spuneam. Știam și că Yehuda Bauer, celebrul istoric, fusese invitat, urmând să ia cuvântul la Sinagoga cea Mare a capitalei. Aș fi vrut să-i văd. Am rămas insă la Linköping, convins de o pornire de patriotism local (sentiment care, mărturisesc, îmi este străin de obicei), cam sceptic ce-i drept la gândul perspectivelor. Ca prin minune însă, când am ajuns in Piața Wallenberg, torțele luminau deja statuia salvatorului de evrei, adăugând o misterioasă strălucire ochilor celor câteva sute de oameni sosiţi la eveniment. Făcliile pâlpâiau, încercând să risipească întunericul, dar și frigul aspru din acea după-amiază târzie a Zilei Memoriei Holocaustului.Read more…
Nu se prea vorbea în România comunistă despre Basarabia. Subiectul era semitabu, pentru că orice discuție pe această temă putea avea consecințe neplăcute pentru cei ce îndrăzneau să discute despre ceea ce fusese timp de 22 ani parte integrantă din România după mai bine de 100 ani de înstrăinare…Dar eu ştiam ce se întâmplase cu buncii mei, acolo, departe de noi, în acei ani. Știam că bunicul fusese directorul gimnaziului evreiesc din Soroca, o așezare în nordul Basarabiei, că decedase cu două săptămâni înaintea intrării trupelor sovietice – iunie 1940 – și că fusese înmormântat în acea urbe, reședința lui Petru Rareș. Despre bunica mea lucrurile erau mult mai puțin clare. Supraviețuitorii tragediei transnistriene povestiseră tatei cum că bunica Milca fusese ucisă de un ofițer român, cam prin anul 1942, pe marginile unui drum cu pulbure, între două lagăre de concentrare. Cu un singur foc de armă… Și aruncată într-un șanț. Și mai știam că cei doi fii – tatăl meu și fratele său – puseseră o placă funerară pe mormântul bunicului, în amintirea celei ce le fusese mamă și nouă bunică pe care n-am cunoscut-o niciodată. Cu aceste date în minte m-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2000, cu medici anesteziști ”moldoveni” la un congres în București…Read more…
Pe a fişul expoziţiei „Martori evrei ai unui secol românesc” – găzduite de Institutul Cultural Român din Tel Aviv în perioada 22 – 28 februarie 2018, apare fotografia a doi copii surâzători. O fetiţă cu chip angelic, cuminte şi ascultătoare, şi un băiat ceva mai neastâmpărat, lucru dovedit de basca aşezată puţin într-o parte şi privirea pusă pe şotii. Cine sunt cei doi copii şi în ce fel au fost martorii istoriei? – îşi poate pune întrebarea un privitor iscoditor care caută legătura dintre aspectul şi subiectul afişului. Răspunsul îl veţi afla de la semnatara acestor rânduri, legatara fotografiei originale.
Cei doi copii din fotografie sunt frate şi soră: Rifca şi Iţu Geller, verişorii primari ai mamei mele Sara Székely, născută Tabák. Erau copiii lui tanti Frida, mătuşa mamei dinspre tată, croitoreasă de meserie.Read more…
Dar acum Paștele a trecut. Dnei Stoenescu și celorlalte citititoare (și cititori) interesate le propun o variantă: clasica budincă de pâine a mamei mele. Se face din pâine albă normală, dar cel mai bine iese din chifle sau din challah, colacul împletit care se consumă sâmbăta. Este un mod reușit de a întrebuința resturile de pâine care nu mai sunt proaspete. Ingrediente (pentru 4 persoane): 100 g unt, 100 g zahăr, 2 ouă întregi (nu se bate spuma de albușe), ½ litru lapte, 250 g pâine albă / chifle sau ½ de cozonacRead more…
“Am o formă ușoară de prosopagnosie!” De abia aștept să văd mutra înterlocutorului meu la auzul acestei remarci. Promit cititorului să încep un studiu legat de reacțiile ”publicului” la fraza de mai sus. Sunt convins că mă voi distra copios urmărind nedumerirea pe care o voi citi (sper) cu ușurință pe fața celui care în mod normal ar trebui să-mi dea replica. Și acum o veste, in ochii mei foarte interesantă. Nu există niciun mijloc sau test obiectiv care să confirme existența maladiei de care vorbim! Cu alte cuvinte orice individ poate anunța pe cine vrea că e atins de boala asta, deci poate explica cu ușurință diverse situații în care ultimul lucru pe care l-ai dori e să recunoști pe cel pe care îl ai în față.Read more…
Ceremonia schimbării gărzii la Palatul Regal era și un prilej de manifestare a prețuirii și a respectului pentru familia regală. Este foarte greu de explicat acest sentiment azi, după 45 de ani de comunism, urmați de alți vreo douăzeci în care neocomuniștii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a mânji monarhia, pe regii noștri, gesturile lor. Motivul era foarte simplu: se temeau de revenirea monarhiei, înlăturată prin forță la 30 decembrie 1947. Când am intrat în clasa întâia primară, în septembrie 1940, știam deja cine este Regele, știam din presa care venea acasă și pe care tata ne-o citea, știam de la biserică, știam din povestirile celor mari. Evenimentele erau comentate în fiecare casă din București și nu numai. Cei mai bătrâni îi spuneau VODĂ, așa rămăsese de-a lungul vremii, de când principele Carol, devenit apoi Regele Carol întâiul, pusese piciorul pe pământul celei ce urma a se numi România.Read more…
La un moment dat am trecut pe lângă un magazin de pantofi de lux şi de marcă pentru bărbaţi, şi nu m-am putut abţine să nu admir vitrinele aranjate cu gust şi iluminate foarte atrăgător. Am observat din nou ceea ce am constatat de mult că este regula generală pentru prezentat încălţămintea într-o vitrină. Mărimea de pantofi pentru bărbaţi este maximum 40, iar pentru femei 35. La aceste mărimi , proporţiile estetice par ideale, şi pantofii arată atrăgători. În decursul anilor am fost dezamăgit de fiecare dată când am cerut numărul meu 45, şi vânzătorul mi-a adus o cutie enormă din care am scos două broaşte ţestoase imense, care erau de fapt aceeaşi pereche de pantofi pe care am văzut-o în vitrină, dar mărime Yetti, omul zăpezilor. Am intrat în magazin şi imediat mi-au picat ochii pe o etajeră specială cu pantofi foarte frumoşi de marcă, cu preţuri triple sau cuadruple faţă de ce eram în general dispus să cheltuiesc pe pantofi, dar pentru că aveau doar o singură pereche din anumite modele, preţurile erau reduse cu 50%. Perechea care mi-a plăcut cel mai mult, era numărul meu, 45, aşa că i-am încercat şi se potriveau de minune şi erau şi foarte comozi.Read more…
Ȋncă de la sfârșitul anilor ’70, când am început să mă preocup de psihiatrie, mi-au rămas în memorie scene impresionante, văzute la Clinica Psihiatrică din Cluj. Una dintre imagini este aceea a pacienƫilor care primeau șocuri electrice fără anestezie (asemănător procedeelor din filmul controversat “Portocala mecanică”). O altă imagine care mi-a rămas întipărită este aceea a unei femei machiate exagerat (boite în mod ridicol), purtând o coroniƫă mare de flori pe cap și zguduind gardul clinicii psihiatrice în timp ce recita versuri din Dante.Read more…
Maladiile la modă în timpul războiului la Iași erau vătămătura la ficat și tuberculoza. Tuberculoza bătea recordul. Unde te duceai, tot timpul auzeai: „Uite la doamna Barash, cum tușește și ține batista la gură”, sau „Ai auzit? Domnul Shuster a murit. Tuberculoză.” Nu e de mirare deci că mama s-a speriat. Vecinii și rudele arătau cu degetul spre mine și spuneau, „Nu vezi ce mititel e și ce slăbuț? Trebuie să aibe tuberculoză.” La nouă ani chiar eram mic pentru vârsta mea și slab de mi se vedeau coastele prin cămașă. Mama, săraca, a pus repede un cazan de apă la încălzit, m-a spălat bine cu cenușă, că nu aveam săpun și m-a dus la spitalul Ghelerter, spital evreiesc, că doctorii români nu tratau copii evrei.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
