Aforisme periferice 1.

1. Principiul vaselor comunicante se aplică și la migrațiile popoarelor. Cei care pleacă sunt înlocuiți de cei care vin, tot mai mulți și mai disperați. 2. Două lucruri funcționează ireproșabil în lumea contemporană pe întreg mapamondul: spălatul banilor la vârf și spălatul creierelor jos, la bază. 3. Autocrat – un birocrat care acumulează atât de multă putere, încât circulă de unul singur pe autostrada politicii. 4. Logica feminină și cea masculină se completează sublim. În esență ele nu se intersectează aproape niciodată, doar ocazional și pasional în pat. 5. Sinecură – cură prelungită de excludere totală a muncii individuale, cu remunerare substanțială pentru lipsa muncii, asumată în mod curajos și dezinteresat.Read more…

Degetul blocat

Acum câțiva ani, într-o vacanță petrecută împreună cu nepoții, l-am văzut pe cel mai mare, care avea aproape 16 ani, făcându-i fratelui mai mic semnul acela atât de… cu degetul mijlociu al mâinii stângi. Sigur că știți despre ce gest vorbesc! M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară. M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară.

Dar, de fapt, pentru copii, gestul e similar cu cel pe care îl făceam noi la vârsta lor, când scoteam limba ca răspuns spontan la orice ne deranja. Când un copil îmi scotea limba, aparent fără motiv, răspunsul meu imediat era să-l imit. De unde era să știu că în Tibet a scoate limba este un salut respectuos adresat unei persoane întâlnite pentru prima dată?! Eu scoteam limba cu alte gânduri. O făceam la vedere, în fața celui cu care mă „duelam”, sau o făceam pe ascuns, fără să fiu văzută de „inamic”, dacă era un adult – frica de repercusiuni era sfântă. Ei, carevasăzică, așa și cu gestul degetului ridicat. Nimic nou sub soare, s-ar zice. Alte generații, alte instrumente de luptă la purtător!Read more…

Pianul din amintiri

În copilărie credeam că voi deveni pianistă. Cu plăcere îmi amintesc de perioada când părinții mi-au oferit posibilitatea ca de două ori pe săptămână să iau lecții la cea mai bună profesoară de pian din oraș și timp de opt ani cred că nu am lipsit nici măcar o singură dată. Eram un copil cuminte și exersam zilnic la pianina pe care mi-o cumpărase tata. De fapt, părinții încercau să ne ofere ceea ce nu au avut ei posibilitatea să facă. Nu mai vorbesc de lecțiile de ebraică și de franceză la care mama ținea foarte mult. Dar lecțiile de pian mi-au plăcut în mod deosebit și de mic copil speram să devin pianistă. În cei doi ani când am învățat la Botoșani am pierdut legătura cu pianul, nu îl vedeam decât la orele de muzică și cele de gimnastică. În schimb, în anul în care am stat acasă, cântam aproape zilnic la pian, astfel încât nu e de mirare că la deportare, în rucsacul meu și-a găsit loc transcripția pentru pian a Baladei lui Ciprian Porumbescu pe care o cântam cu mare plăcere. În cei trei ani de deportare mă gândeam deseori la orele petrecute la pian, dar nu mai doream să fiu pianistă, nici profesor de istorie, voiam să fiu medic… Read more…

Cu Annie Ernaux în lumea obiectelor

Ne îndreptăm spre intrare. Annie cunoaşte bine drumul, nu e prima oară că vizitează acest loc. Am încredere deplină în călăuzirea ei şi o urmez îndeaproape, precum Dante pe poetul Virgiliu. Numai că ţinta noastră nu este lumea subterană a umbrelor, ci universul sclipitor al viselor şi al dorinţelor. E o lume aparent mult mai accesibilă celor vii decât cea imaginată de Dante. E vorba de lumea supermagazinelor. Supermagazinul Auchan este situat în Cergy, o suburbie din nord-vestul Parisului. Annie îl frecventează de mai mulţi ani, de când evită agitaţia şi atracţiile din inima metropolei, preferând atmosfera molcomă a suburbiilor care îi oferă liniştea necesară creaţiei literare. Dacă, din întâmplare, ajungi aici după ora închiderii, după ora 10, mă avertizează Annie, tăcerea şi întunericul sunt atât de profunde, încât te simți ca într-un cimitir. Greu de închipuit acest lucru, acum, când supermagazinul freamătă de activitate. În vorbele călăuzei mele, sub ochii noştri se desfăşoară un adevărat spectacol uman: cumpărătorii şi vânzătorii în rolul de actori completează spectacolul mut – dar nu mai puţin atrăgător – al obiectelor de pe rafturi. Farmacia, asemenea raionului de produse organice pe care l-am vizitat cel dintâi, ne îmbie cu promisiuni miraculoase de îmbunătăţire a vieţii. Preţuri reduse afişate peste tot. Alte produse, alte promisiuni, dar același limbaj care te învăluie într-o atmosferă de miraj specifică basmelor.Read more…

Pariul cu moralitatea

Ziua de luni, 4 noiembrie 2024, a fost memorabilă în Israel. În acea zi, pe la ora 8 seara, prim-ministrul Netanyahu a anunțat că îl concediază pe ministrul apărării Yoav Galant. O răfuială veche, de mai bine de doi ani, între ei se încheia cu demiterea celui din urmă, acuzat de toate eșecurile Israelului din ultimele luni și, mai ales, de eșecul din acea fatidică zi de 7 octombrie. Cât despre succese, știm deja cine și le atribuie. Dar în acea zi s-a petrecut încă un eveniment important. A fost ziua alegerilor din America și în acea zi, la ora 21, când în America alegerile erau în toi, pe canalul 14 al televiziunii, canalul „bibist”, a apărut prezentatorul „de curte” al lui Netanyahu, Yinon Magal, purtând pe cap șepcuța MAGA de culoare roșie. „Sunt ziarist, nu am voie să vă influențez cu cine să votați. Nu pot să vă spun dacă să votați cu Donald sau cu Trump“, a spus el atunci, în aplauzele asistenței. Dar ca să fim cinstiți, nu doar Yinon Magal și nu doar canalul 14 l-au preferat pe Donald Trump, ci și o mare parte a israelienilor care nu urmăresc acest canal. Mulți dintre noi am pus jetoanele pe lipițanul roșu în defavoarea calului negru progresist (scuze pentru mica lipsă de corectitudine politică), pentru că Israelul, la fel ca o mare parte din America, se cam săturase de neomarxismul reprezentat de o anumită aripă a Partidului Democrat. De fapt, Israelul a fost singura țară în afara Statelor Unite în care la orice oră ai fi făcut sondaj de opinie, Trump ar fi obținut victoria. Dar politica americană are un bug: îți lasă doar două opțiuni și atunci e foarte ușor să sari peste cal și să te trezești tăvălit în noroi. Este exact ceea ce s-a întâmplat acum două zile, când la Adunarea Generală ONU , Israelul a votat alături de alte „democrații” precum Bielorusia, Coreea de Nord și Burundi, în favoarea Rusiei, aceeași Rusie care a refuzat să condamne atacul Hamas din 7 octombrie.Read more…

Nu va fi în curând pace în Ucraina și nici în Orientul Mijlociu

Președintele Donald Trump visează. Nu e un lucru rău, de multe ori visele te înarmează cu calități extraordinare, nemaipomenite, crezi că poți muta până și munții din loc, te transportă în locuri minunate sau te ajută să-ți îndeplinești cele mai curajoase idei. Sunt dorințele tale, ascunse în subconștient, așa-numitul wunschtraum. Problema este că atunci când te trezești, trebuie să-ți dai seama că sunt vise și că foarte puține dintre ele pot fi realizate, poate chiar niciunul, cel puțin nu așa cum le-ai visat. E bine să-ți păstrezi ideea care te-a preocupat înainte de a adormi și să cauți o cale realistă de a o pune în practică. Multe invenții, lucrări, teorii, opere de artă s-au născut în acest fel. Numai că președintele american nu procedează așa. Ceea ce visează trebuie aplicat tel quel, așa cum era în vis. Nu există „nu se poate”. Dezmeticirea vine mai târziu și atunci încerci să faci ceva, să impui, de cele mai multe ori să ameninți. Uneori reușești, dar de cele mai multe ori nu. Atunci nu ai încotro, trebuie să renunți la vis și să vezi ce se poate face în lumea reală. Pe președintele Trump l-au copleșit două vise care, trebuie să recunoaștem, au pornit de la o idee frumoasă – pacea, pacea în Orientul Mijlociu, pacea în Ucraina, și, dacă se poate, în timp record, în 24 de ore. Acesta a fost promisiunea făcută la inaugurarea mandatului său și chiar mai înainte. Au trecut trei luni și, din păcate, nu se întrezărește nimic în această direcție, pe termen scurt sau mediu. Oricum, cele 24 de ore au trecut demult.Read more…

Doctor Moscovici din Beer Șeva

Dr. Moscovici, medic chirurg la un cunoscut spital din capitală, ne povestește impresiile sale de nou sosit în țară nou imigrant. Am fost cazat în centrul țării, dar, neavând relații, am fost nevoit să-mi fac stagiul de specializare ca medic la Beer Șeva. Am închiriat de la firma Amigur un apartament de două camere, într-o clădire veche, construită imediat după întemeierea statului, și aflat într-un stadiu avansat de uzură. În clădire mai trăiau doar bătrâni nevoiași, care nu-și puteau permite apartamente proprii; unii dintre ei erau supraviețuitori ai Holocaustului. Singurii locatari mai tineri eram eu și două surori medicale, Malca și Lea, bucovinence, care își făceau și ele stagiul la spital pentru obținerea permisului de practică medicală. Ele locuiau la altă scară. Spre distracția mea erau gemene, semănau ca două picături de apă și întrucât își schimbau între ele și garderoba, aproape nimeni nu reușea să le deosebească decât la spital, unde purtau ecuson. Fiecare palier avea două apartamente și cum pereții erau foarte subțiri, „transparenți”, atunci când era liniște auzeam clar discuțiile vecinilor mei, familia X, originari dintr-un frumos oraș moldav.Read more…

”Ei” nu au văzut filmul sau poate că da?

Subiectul acesta nu-mi dă pace, altminteri de ce m-aș întoarce asupra lui o zi după alta, o săptămână după alta? Să nu credeți că din cauza lui nu pot dormi noaptea, sau că am coșmaruri în care o imagine hâdă, un individ care aduce a balaur îmi tulbură somnul și îmi transformă visul într-un film plin de orori animalice. Totuși, subiectul mă preocupă din mai multe motive. Situația din câteva țări vecine cu a mea îmi amintește tot timpul că drumul de la democrație la un regim dictatorial e scurt, simplu și de obicei cel care a decis să ia calea totalitarismului nu are nevoie de o hartă care să-l îndrume. În același timp, am senzația că dacă s-ar găsi un mijloc de a obliga toți politicienii, dar absolut toți, să vadă ultimele secvențe ale filmului amintit în eseul meu precedent, poate că discursul lui Chaplin i-ar face să se gândească de zece ori înainte de a iniția prima fază a trecerii de la o viață liberă pentru toți la o închisoare cumplit de largă, atât de întinsă încât nimeni nu-i va putea distinge granițele. Dar cum știu că politicienii de peste tot sunt foarte ocupați și că sfatul unui pensionar octogenar valorează mai puțin ca o ceapă degerată, am decis (cu încurajarea redacției) să traduc celebrul discurs cu care se încheie nu mai puțin celebrul film al lui Chaplin, The Great Dictator.Read more…

Aznavour – un erou al timpurilor mele

Mai aveam vreo 10 minute de așteptat, timp în care am încercat să găsesc un numitor comun între cei care își petreceau dimineața de vineri într-o sală de teatru… pentru a viziona un film. De data aceasta nu mă postam printre cei mai vârstnici spectatori. Mai toți, femei și bărbați, păreau (și cred că chiar erau!) bine trecuți de vârsta la care omul folosește diminețile de vineri pentru ultimele cumpărături înainte de weekend, sau / și pentru curățenia casei, neglijată în timpul săptămânii din motive ușor de înțeles.Și cum ne-a învățat marxism-leninismul, nimic nu e întâmplător. Dacă nu aveai cel puțin 70 ani, nu aveai ce căuta la o manifestare culturală despre Charles Aznavour. Anul trecut, doi regizori, Mehdi Idir și Fabien Marsaud (cunoscut mai ales ca… Grand Corps Malade!) au făcut un film despre cel pe care președintele Emmanuel Macron l-a denumit în fața sicriului deschis ”una din cele mai importante figuri ale Franței, cel care a fost pentru milioane de oameni un balsam, un remediu, un sprijin… Timp de zeci de ani el ne-a făcut viața mai dulce și lacrimile mai puțin amare…”Read more…

Cripta lui Nicanor

Am făcut o plimbare prin Grădina Botanică a Universității de pe muntele Scopus.  Cu toate că în primii doi ani petrecuți la Ierusalim am învățat pe muntele Scopus, nu o cunoșteam aproape deloc.  Pe atunci, la începutul anilor 1970, întregul campus era un imens șantier și grădina încă nu fusese redeschisă.  Apoi m-am mutat practic în celălalt capăt al orașului, abia dacă am vizitat-o de vreo două ori în toți acești ani.  Și ce am găsit a fost… o surpriză: o criptă veche de 2000 de ani.  De fapt, nu ar fi trebuit să mă mir, pentru că acest pământ este atât de plin de istorie, încât e aproape imposibil să sapi și să nu găsești ceva…  Și chiar dacă pe atunci acest loc era în afara cetății, este normal ca mormintele să fie extra muros, în oraș și în împrejurimi se cunosc sute și sute de morminte antice săpate în stâncă – dar acesta are o poveste specială. După cum scriam în articolul despre centenarul universității, la sfârșitul secolului al XIX-lea, terenul viitoarei universități a fost achiziționat de Sir John Gray Hill care și-a construit acolo o vilă de vacanță.  În octombrie 1902, administratorul moșiei a dat din întâmplare peste criptă și stăpânul fiind absent, l-a anunțat pe consulul britanic.  Fiica acestuia, Gladys Dickson, care era arheolog amator, a vizitat situl.  Apoi arheologul britanic R.A. Stewart Macalister a făcut fotografii și a trasat planul monumentului, iar arheologul francez C.S. Clermont-Ganneau a studiat inscripția găsită.  Ca urmare, în 1903, în revista Palestine Exploration Quarterly au apărut două articole pe această temă, unul semnat de Gladys Dickson și ilustrat de Macalister, iar celălalt semnat de Clermont-Ganneau.  Era timpul să merg la Biblioteca Națională să le caut.Read more…

Mario Lanza şi André Rieu, mesageri de top ai muzicii clasice

Atât Mario Lanza (1921-1959), cât şi André Rieu (n. 1949) s-au dedicat popularizării muzicii clasice. Încă înainte de epoca internetului și chiar înaintea primului nostru televizor (Rubin), pe care l-am primit de Bar Mițva, îmi amintesc că tatăl meu, odihnească-se în pace, cunoștea și chiar cânta unele arii din operele lui Verdi și Puccini.  Tatăl meu era autodidact în multe domenii – așa a învățat contabilitatea pe când era încă tâmplar. De unde cunoștea tata aceste arii? Aveam acasă un pick-up, dar nu aveam acces la discuri de calitate. Mai târziu au apărut discuri românești cu Nicolae Herlea, Ion Piso și alți cântăreți de operă valoroși din România. Tata a cunoscut muzica de operă ascultând radio. Pe vremea aceea se transmiteau mai ales arii și mai puțin opere întregi. Tata avea o voce deosebită de bariton. De la el, dar și de la mama z.l., am moștenit pasiunea pentru muzica de operă. După pensionare, tata s-a familiarizat cu computerul. Avea obiceiul să asculte muzică de operă, dar și muzica orchestrei conduse de André Rieu.Read more…

Hiram din Tir în Biblie şi în istorie

Printr-o coincidență ciudată, în numărul trecut al revistei Baabel, Strul Moisa și cu mine ne-am ales subiecte foarte apropiate unul de celălalt, doar că le-am dezvoltat din unghiuri foarte diferite.  Aș avea multe de spus pe această temă, prea multe pentru un comentariu, de aceea am ales să scriu un articol separat. Întâi de toate apreciez ideea de bază a colegului meu: nu este o lege absolută că în Orientul Mijlociu trebuie să fie întotdeauna războaie.  Au existat și cazuri de prietenie și colaborare, în folosul ambelor părți, de ce să nu ne întoarcem la așa o realitate?  Acum vreo lună, când războiul era în toi, ea mi s-ar fi părut utopică, dar acum, cu negocierile în curs, cine știe, poate că pacea are totuși o șansă? Cât despre prietenia regelui Hiram al Tirului cu David și apoi cu Solomon, povestea este foarte bine documentată, îl admir pe autor pentru cunoștințele sale vaste în domeniul Bibliei.  Povestea este perfect credibilă în sistemul de referință al Bibliei, dar este ea și adevărată?  Da, în măsura în care aceasta este cu adevărat tradiția noastră.  Dar într-un sistem de referință mai larg, care include arheologia și istoria, situația este mult mai complexă. Mulți istorici sunt de părere că Biblia nu poate fi considerată cu adevărat o carte de istorie – decât, poate, începând cu perioada celor două regate.  Tot ce precedă această perioadă, de la facerea lumii și până la regatul unit, are mai mult sau mai puțin caracter de legendă.  Îmi bazez această opinie pe lucrările istoricului și arheologului Israel Finkelstein, pe care le-am prezentat în revista Baabel în seria de articole intitulată Biblia dezvăluită (1, 2, 3)Read more…

Fotografia

Era una din nopțile infernale ale Războiului de Douăsprezece Zile cu Iranul – povestește doamna Geta. S-a auzit sirena și am intrat în adăpost. După o perioadă de așteptare, un bum puternic a cutremurat clădirea în care stăteam, cum nu se mai întâmplase în alte atacuri cu rachete. Am ieșit din adăpost și am încremenit. Apartamentul meu era distrus în întregime. Stăteam în ușa camerei-adăpost, în pijama, cu urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă. urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă.

– Dixi! Dixi!  Unde mi-era câinele pe care îl luasem cu mine în adăpost? Dixi a apărut de sub birou. Tremura toată. Nu îndrăzneam să ies, nu știam ce să fac. Aveam la mine doar celularul și buletinul. Ar fi trebuit să caut prin casă alte lucruri importante, dar era praf și nu se vedea nimic. După o vreme care mi s-a părut o veșnicie, au apărut pompierii. La intrarea în apartament, ușa era blocată, a trebuit forțată. Eram derutată, nu puteam percepe realitatea. – Cum vă simțiți, doamnă, sunteți rănită? – m-a întrebat paramedicul echipei de salvare. – Sunt bine, dar trebuie să caut niște documente importante, am răspuns. – Nu se poate, e periculos, clădirea poate să se prăbușească în orice clipă, mi-a spus un ofițer al apărării civile. Trebuie să vă evacuăm imediat. Vă coborâm cu macaraua. – Aș fi vrut ca tot ce mi s-a întâmplat să fi fost doar un coșmar din care mă voi trezi, a continuat doamna Geta. M-au dus la un hotel din apropiere cu tot ce mai aveam: Dixi și celularul.Read more…

Mie nu mi s-a cerut părerea…

Sunt convins că cei care vor citi primele rânduri ale acestui text vor ajunge la concluzia că doamna Demență și-a găsit deja locul în mintea mea. E ca și cum aș declara că lumina apare odată cu răsăritul soarelui și dispare noaptea… De fapt, voiam să declar altceva, la fel de prostesc, și anume că părinții nu m-au întrebat ce nume să-mi dea. Dacă m-ar fi întrebat, aș fi acceptat, pentru simplul motiv că nici ei nu prea aveau de ales. Iată de ce. Străbunicul meu a avut șase copii, patru băieți și două fete. Toți au avut, la rândul lor, 2-4 copii, în afară de unchiul (tio) Gabriel, care a lăsat mai puțin de zece moștenitori. Cu excepția bunicului meu, toți au emigrat în Argentina în primul deceniu a secolului trecut și, cel puțin în primii ani, cu toții trăiau în aceeași urbe, Basavilbaso. Trăiau bine, dar unchiul Gabriel trăia și mai bine, în sensul că făcuse mulți bani (n-am idee din ce). Deci, având zece copii și bani, el a devenit capul (neîncoronat) al familiei, i-a ajutat pe toți care aveau nevoie, inclusiv pe răposatul meu părinte, aflat la studii medicale la Praga. Străbunicul a fost pus deoparte, tio Gabriel a devenit șeful ”tribului” și în cele două generații următoare, numele cel mai frecvent al noilor-născuți a fost Gabriel sau Gabriela.Read more…

Charles Dickens și antisemitismul

În adolescență am citit destul de multă literatură din secolul al XIX-lea și îmi amintesc de două cazuri în care m-am confruntat cu exemple crase de antisemitism.  Primul a fost în romanul Hector Servadac al lui Jules Verne.  Acolo apare un evreu pe nume Isaac Hakhabut, dar autorul nu îi face un portret, ci o caricatură: este o figură demnă de dispreț, ridicolă, un zgârcit al cărui singur scop în viață este de a se îmbogăți.  Evident că nu mi-a făcut plăcere, dar romanul era palpitant și cum Hakhabut avea un rol secundar în desfășurarea acțiunii, am făcut abstracție de el și am trecut mai departe. Abia acum mi-am pus întrebarea de ce oare Jules Verne l-a inclus în roman.  Să fi avut vreo legătură cu procesul Dreyfus?  Nu, romanul a fost scris cu vreo două decenii mai înainte.  Și atunci?  Se pare că în perioada în care Jules Verne scria romanul, a apărut în presă o știre cum că el s-ar fi numit în realitate Julius Olschewitz și că ar fi fost evreu polonez.  Știrea l-a enervat la culme și a dezmințit-o vehement, declarând că e francez get-beget și catolic din tată în fiu.  O altă ipoteză ar fi că Jules Verne a făcut-o din răzbunare, după ce s-a simțit escrocat în ce privește drepturile de autor de doi evrei. (Numai unul din cele două cazuri a putut fi dovedit).  Dacă asta este o scuză?  Oricum, eu eram abia prin clasa a VI-a și asemenea amănunte nu mă interesau. Dar romanul Oliver Twist al lui Charles Dickens l-am citit în liceu și nu am mai trecut cu atâta ușurință peste aspectele neplăcute.  De fapt, cel mai puternic mi s-a întipărit în memorie personajul Fagin – și este o figură cât se poate de antipatică: un pungaș, organizatorul unei bande de hoți de buzunare. Read more…

Doi ani de agonie

În curând se împlinesc doi ani de când statul Israel a fost lovit în moalele capului, în cele mai adânci şi intime colţuri ale personalităţii locuitorilor săi. Durerea a pus stăpânire pe oamenii cărora le-au fost ucişi copiii, soţii, fraţii, soţiile şi cine nu? La început au fost cei direct loviţi şi cei direct sinistraţi, apoi încet, încet, mass-media a răspândit felurite ştiri din care au ieșit la iveală erorile, inconştienţa, lipsa de pregătire şi aroganța premierului Netanyahu, a guvernului și, mai ales, ale armatei, de-a lungul multor ani. În ciuda succeselor militare ale armatei israeliene care a pornit un război împotriva teroriştilor Hamas, conflagraţia a adus cu sine soldaţi ucişi al căror număr se apropie de patru cifre, în timp ce numărul răniţilor depăşeşte demult cinci cifre. Războiul acesta nemilos continuă de doi ani și între timp, statul Israel coboară tot mai mult în ochii celor ai căror membri de familie s-au întors într-un sicriu – ori nu s-au întors deloc. Odată cu aceasta, pe măsura trecerii timpului şi a lipsei de perspectivă pentru sfârşitul acestui război, cât şi a unui program asupra reorganizării Fâşiei Gaza, ţările lumii, care au oferit în decursul ultimelor zeci de ani sprijin moral şi militar Israelului, s-au retras treptat din această colaborare,Read more…

Locuitorii şi adresele din Clujul anului 1943. Pagini de poticnire

În februarie 1943, la Editura Minerva din Cluj apărea publicaţia Kolozsvári lak és címjegyzék 1943 (Indexul locuinţelor şi adreselor din Cluj, 1943). Volumul gros, de 627 de pagini, era rodul muncii temeinice a trei funcţionari publici: Ödön Boga, revizor contabil, şef al administraţiei fiscale locale, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, fruncţionari fiscali (perceptori). Publicaţia voluminoasă, elaborată cu profesionalism şi migală (astăzi ne e greu să ne imaginăm cum se alcătuia o bază de date atât de amănunţită fără ajutorul computerului) avea să fie utilizată circa doi ani. În octombrie 1945, Clujul a fost eliberat, curând numele străzilor şi pieţelor (cel puţin ale celor centrale) au fost schimbate[2], iar după ce Transilvania de Nord a reintrat în componenţa României, acest index, întocmit în limba maghiară şi reflectând situaţia din 1943, a devenit inutil. Mă îndoiesc că vrednicii funcţionari fiscali, Ödön Boga, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, şi-ar fi imaginat vreodată că lucrarea lor, menită să înlesnească găsirea locuinţelor şi adreselor în timpul administraţiei maghiare a Clujului, avea să devină o importantă sursă istorică şi sociologică, mai cu seamă pentru populaţia evreiască a oraşului. De fapt, cred că volumul Kolozsvári lak és címjegyzék este ultimul loc în care evreii clujeni au mai fost trecuţi cu nume, prenume şi profesiune, ca cetăţeni ai urbei…Read more…

Nomen est omen?

„Străduiește-te până când nu mai trebuie să te prezinți.” „Lasă ca succesele tale să-ți fie cartea de vizită.” „Fă ca realizările să vorbească în numele tău.” Sunt multe fraze cu același mesaj șu ele m-au deranjat mereu. Cred că oricine a avut norocul să-l vadă vreodată pe Johnny Cash pe scenă știa foarte bine în prealabil cum se numește bărbatul acela cu vocea de o sonoritate absolut unică și cu chitara în mână – și totuși, de fiecare dată el zâmbea politicos și se adresa publicului cu: „Salut. Eu sunt Johnny Cash.” Era un act de respect față de cei care îl ascultau, un semn că dincolo de toate albumele de platină, dincolo de statutul de legendă vie și dincolo de potopul de premii și distincții obținute, era un om care nu se considera deasupra normelor sociale. Pe de altă parte, așa cum am explicat odată unei prietene, în această lume există mulți oameni care poartă nume similare. Eu am lucrat mai mulți ani în aceeași redacție, în același birou, cu doi bărbați care aveau același nume și același prenume, deși nu erau înrudiți în niciun fel. Ca urmare, unul dintre ei, cel mai tânăr, și-a ales o inițială în fața numelui, pentru a se diferenția de tizul său mai în vârstă… – Da, dar niciunul nu era cu adevărat celebru, nu-i? – se încăpățâna prietena mea, căreia îi plac frazele pe care le-am menționat în introducereRead more…