Pe străduțe lăturalnice, pe lângă vile noi, cu grădini decorate cu pitici de ghips, mori de vânt și măgăruși din plastic cu ghivece de flori, Ágnes și cu mine ne îndreptăm spre strada principală cu magazinele ei moderne. Ea, ultima evreică din orașul Tiszafüred, îmi arată unde se aflau odinioară, înainte de război, casele și afacerile evreiești. Ajungem la un petec de grădină părăginită din spatele școlii. – Pe vremuri aici era o căsuță și alături două morminte, spune ea. Morminte evreiești, cred. În copilărie locuiam chiar acolo, într-o casă care a fost dărâmată pentru a face loc supermarketului, și am văzut pietrele funerare. Pășim peste gardul scund, ne croim drum printre bălării, dar nu găsim nimic. Pe cărarea crăpată, un muncitor împinge o roabă care scârțâie de-ți rupe inima. Ne apropiem de el. Ágnes îl întreabă de morminte. Omul, sfrijit și cu o mustață stufoasă, pare stânjenit: – Săptămâna trecută am sfărâmat lespezile. Directorul școlii zicea să le spargem și să folosim bucățile în zidul nou, ăla de acolo. La nici trei metri de noi, zidul de ciment se întinde de-a lungul curții școlii. – Așa stau lucrurile pe aici, spune Ágnes, resemnată. Dar eu sunt indignată.Read more…
