La Monte Carlo

Întrăm în Principatul Monaco, împărţit în mai multe cartiere: Monaco-Ville, unde se află conducerea statului, La Condamine, asociat cu portul Hercules, în care este ancorat iahtul princiar, Fontvieille, unde se află stadionul, universitatea şi celebrul club sportiv AS Monaco FC şi desigur Monte-Carlo cu renumitul Casino. În următoarele minute am pătruns în Monte Carlo şi am introdus cu abilitate Mazda în parcarea subterană din centrul neobişnuitei aşezări. Traversăm încântătorul parc cu statui şi fântâni şi realizăm cu emoţie că ne aflam în Place du Casino, inima oraşului. În fine, oarecum coplesiţi de evenimente, ne aşezăm să bem ceva la o masă în aer liber, de unde admirăm exterioarele cazinoului şi ale nu mai puţin celebrului Hotel de Paris. Clădirile din faţa noastră sunt fără îndoială un succes al arhitecturii din secolul 19. În partea frontală a pieţei tronează clădirea în stil baroc a cazinoului, creată în anul 1878 de Charles Garnier, autorul Operei din ParisRead more…

Omul care a trăit și a văzut 102 ani

Pe Mordechai l-am cunoscut când avea 88 de ani. L-am consultat în vederea unei intervenții chirurgicale (operație de cataractă). A treia generație de ”sabres”(născuți în Israel), avea un trecut bogat, atât în ce privește Curriculum Vitae cât și în privința bolilor asociate. Era kibuțnik, a luptat în trei războaie ale Israelului și avea o listă de boli care amintea de cuprinsul faimosului manual de medicină internă cunoscut sub numele de “Harrison“, din care învață studenții de medicină din toată lumea. Era complet lucid și mai lucra în kibuț pe cât îl țineau puterile. După ce l-am consultat și am văzut rezultatele tuturor testelor de laborator, i-am spus:Read more…

Un puzzle american

Fostul senator Rick Santorum a spus că Barack Obama ar fi putut să unească națiunea, dar de fapt a amplificat rasismul. Acest aspect e pus în evidență și de modul cum a reacționat în cazurile în care poliția a folosit arme de foc. „De fiecare dată când a fost o controversă cu cineva de culoare, Obama a fost părtinitor împotriva poliției. Obama nu ne-a unit, ci ne-a divizat.” Subscriu la această părere, ca și la cea a candidatului Trump, care în 2016 afirma că președintele Obama va intra în istorie ca unul din cei mai proști președinți ai S.U.A. Locuind de 20 de ani în S.U.A., am o părere despre fiecare din ultimii patru președinți, părerea limitată a unui simplu cetățean chemat la vot odată la patru ani, deci nevoit să aibă o părere. În cele de mai jos voi motiva prin exemple de ce mă raliez la cele afirmate de senatorul Rick Santorum.Read more…

Alexander Spiegelblatt, poet, scriitor, eseist, cronicar al Bucovinei

Datele biografice ale lui Alexander Spiegelblatt sunt riguros consemnate în Wikipedia și parțial le-am folosit și eu. Născut în 20 August 1927 la Câmpulung Moldovenesc, l-am cunoscut încă din copilărie. Cine nu se știe într-un orășel de provincie, mai ales când există o singură stradă mare și un singur ceasornicar cu tradiție, cum erau tatăl și antecesorii lui Alexander? Îi știam casa, părinții și numele de alint, Sigi, cum îl strigau părinții și toată lumea. Atât el cât și ai lui erau oameni foarte discreți, renumiți prin această caracteristică. Aș spune că și pe fotografia de la grădință se vede pe figura lui de copil sfiiciunea și o oarecare teamă de blitzul care-l expunea publicului. A fost un copil bun, eu nu am auzit niciodată să fi făcut vreo năzbâtie.A fost educat acasă, a învățat la cheder, la grădiniță, a făcut școala primară și primele 2 clase de liceu – asta a fost probabil baza cunoștințelor sale ulterioare care i-au marcat scrisul. În casă se vorbea idiș și germana, bineînțeles și limba română, limba oficială, ca în toate casele evreiești din Câmpulung. (Erau și unele excepții, câțiva intelectuali care vorbeau numai germana; eu nu îi cunoșteam decât după nume.) Viața familiei s-a desfășurat pașnic până în clasa a III-a de gimnaziu, când el a fost nevoit să părăsească școala ca urmare a legilor rasiale. Împreună cu toți evreii din Câmpulung a fost deportat în Transnistria, unde i-am pierdut urma…Read more…

Agnes Vass (Agy)

Deși m-am născut la Brașov, mă consider clujeancă get-beget. Acolo, pe malurile Someșului, mi-am petrecut copilăria și tinereƫea la Liceul Eminescu – sau, cum mai era cunoscut, Liceul Principesa Ileana, acolo mi-am completat cultura generală. Eram o fată căreia îi plăcea grozav să citească și să asculte muzică. Mult timp mi-am petrecut la “Cantină”, unde se întâlneau studenƫii și elevii evrei și unde se desfășura și o activitate culturală care mi-a îmbogăƫit viaƫa. Ȋncă nu ajunsesem la cursurile de psihiatrie ale Prof. Sîrbu și Rîndașu, dar eram deja hotărâtă că vreau să devin psihiatră. Ştiam cât de greu este să tratezi bolile sufletești, mai greu decât cele ale corpului. La scurt timp după ce am “aliat”, am devenit stagiară la Spitalul Universitar Hadassah din Ierusalim, unde a trebuit să învăƫ un alt gen de medicină decât cea pe care o știam din Cluj.Read more…

Ceasul meu cu cuc

Pe vremea când eram tineri căsătoriţi, ne distram cu soțul meu, povestindu-ne unul altuia dorințele. El era rațional și modest, nu prea spunea multe, îl interesau mai mult ale mele, care erau în număr de trei: o chitară, un ceas cu cuc și… o vizită la Băile Herculane. Să încep cu ultima. De ce Herculane? Citisem în adolescență un roman, nu mai știu despre ce era vorba, doar că acțiunea se petrecea în podgoriile Aradului, la Mehadia și la Băile Herculane. Din păcate am ajuns acolo doi ani la rând, de nevoie. La 40 de ani am suferit de o criză de lombosciatică, de care am scăpat numai după doi ani de tratament. Dar am fost la Herculane!

Chitara! Chitara a fost scoasă imediat de pe listă de către soțul meu care mi-a spus scurt: ce-ți trebuie chitară când nu ai voce și nu știi să cânți. El vedea chitara ca un instrument însoțitor al cântecului și în acest context avea dreptate, nu am voce.

A rămas ceasul cu cuc care m-a însoțit o viață. Aș fi putut să-l am, pe vremuri piața românească era plină de ceasuri cu cuc rusești, dar erau din plastic, iar eu vroiam unul adevărat, din lemn sculptat, cum erau cele elvețiene sau germane și spre ghinionul soțului meu, văzusem unul splendid la un fost șef de-al lui. Astfel de ceasuri nu se găseau la noi.Read more…

Înainte nu înseamnă înapoi!

Am încercat să îmi explic ce s-a întâmplat cu noi, societatea românească în toată diversitatea ei! Am aici o parte a explicației, atât cât mă încumet să dau din perspectiva cetățeanului obosit și deja marcat de prea multă dezbinare și manipulare. Este o parte a adevărului, fără context internațional, în al cărui rol determinant cred, pentru că lumea de astăzi merge împreună spre viitor, iar alternativa este să rămânem atârnați între secole trecute. Suntem oare în secolul 21? Să ne întoarcem la ”atunci” versus ”acum”, la ”solidaritate” versus ”dezbinare”! Ce era de împărțit înainte de 1989? Exista nomenclatură și prin urmare oameni cu condiții de viață mai bune, dar cetățenii nu aveau ce să își împartă între ei. Dacă împărțeau coada la produse de strictă necesitate, atunci se chema că devin solidari și cu respect unul față de celălalt. Își cunoșteau familiile din povestiri, știau tristețile, lipsurile lor și ale altora. ”Atunci” eram solidari și eram ”ai noștri” cu bune sau mai puțin bune! ”Acum” însă, polarizarea societății a ajuns la dezbinare, pentru ca tocmai să intre în conflict, pe care în niciun caz nu l-aș numi conflict de idei sau de doctrine! Cu alte cuvinte, ”ai noștri” de atunci devine ”ai noștri” și ”ai lor” aflați în dispută, al cărei fel nu îl voi comenta aici.Read more…

În amintirea unui prieten din tinerețe

Cei care am supraviețuit Holocaustului trăim cu amintirile noastre care, de cele mai multe ori, ne chinuie chiar după numărul mare de ani care au trecut de atunci. Nu se poate uita nimic, chiar și lucruri care par neînsemnate sau pe care cei tineri le-au auzit de la alții. O astfel de amintire chinuitoare trebuie să v-o povestesc. De fapt o scriu pentru mine.

De multă vreme sunt datoare față de mine să vorbesc despre o prietenie din tinerețe care a lăsat urme adânci, pentru totdeauna, în viața mea. Deși cred că am mai pomenit despre prietenia cu B. în unele articole mai vechi, țin să intru în amănuntul acestor amintiri dureroase pentru mine, dar sper că povestirea lor va fi vindecătoare.Eram amândoi atât de tineri!! Eu aveam 17 și el 18 ani. Ne cunoșteam de mai demult, deoarece tot Câmpulungul meu era o stradă cu străzi mici laterale – cum era să nu cunoști un băiat apropiat ca vârstă? Ne-am cunoscut mai bine în iarna anului 1941, când amândoi nu mai puteam învăța din cauza legilor rasiale și ne petreceam după amiezile vorbind ore în șir.Read more…

Există sindromul locului natal?

Nu din întâmplare sunt descrise în istorie impresii puternice ale turiștilor în vizita lor la Paris, Delhi, muntele Fuji și multe alte locuri de importanƫă religioasă și artistică. Aceste trăiri au primit numele de sindrom pentru că seamănă între ele prin manifestări de exaltare extremă, senzaƫie cerească, religioasă la bucurie. Unii oameni “mai săraci cu duhul”, ajung la situaƫii extreme și rupâdu-se de realitate, se identifică cu personaje istorice și religioase, ca de exemplu Napoleon. În Israel se manifestă “sindromul Ierusalim”, definit prima dată de profesorul de psihiatrie Yair Bar-El, personalitate colorată și cultă. Primele semne ale sindromului au fost descrise de psihologul Herman Heinz in anii ’30 ai secolului trecut și în scrierile lui Felix Faber, care a fost în pelerinaj la Ierusalim în Evul Mediu.Read more…

Amintiri din Timişoara anilor ’38-’40. Despre imnuri.

La un moment dat, în anii celui de al Doilea Război Mondial, după Anschluss şi anexarea unei mari părţi din regiunea sudetă din Cehoslovacia, locuită de germani, când noi, evreii, am fost obligaţi să predăm autorităţilor aparatele de radio, iar apoi şi bicicletele, în mod paradoxal, în centrul Timişoarei mai funcţiona sala de lectură de la Institut des Institut des Hautes Études Françaises. Era o adevărată oază de pace unde puteai găsi presa franceză şi ni se permitea şi nouă, elevilor de liceu, să răsfoim paginile revistelor de satiră din Franţa, mai ales vestita Marianne. De altfel, acest lucru nu necesita un efort deosebit întrucât pagini întregi erau înnegrite, prin bunăvoinţa cenzurii, fiind considerate ostile regimului de atunci, din România. Totuşi, uneori – ca prin miracol – mai găseam fragmente care scăpaseră ochiului ager al cenzorului Read more…

Prânz la Capșa

După marele cutremur din 77 am venit la București să-mi vizitez prietenii și să-mi demonstrez în felul meu solidaritatea cu cei afectați. Orașul era aproape distrus, ruine peste tot. Dar românii harnici au tras din greu și au curățat pe cât au putut. Viața biruitoare mergea înainte aparent nestingherită. De când plecasem, în urmă cu 28 de ani, nu mai revenisem în țară. Dar nu am întrerupt total legătura cu România, am păstrat-o prin intermediul cititului. Citisem mult despre restaurantul Capșa, iar acum, aflându-mă în București, eram foarte curios să-l văd. Știam din literatură că acolo luau masa în trecut prințul Știrbei, scriitorul Ionel Teodoreanu, poetul Ion Minulescu și mulți alți scriitori și jurnaliști celebri. Dupa masă ședeau la o șuetă, fumau, beau cafea și discutau subiecte interesante la ordinea zilei. Asa că, decum am ajuns, mi-am lăsat bagajul la hotelul Minerva, care era departe de centru și am luat un autobuz spre oraș. Autobuzul era arhiplin. M-am strecurat cum am putut și am călătorit în picioare. Mi-am dres glasul și am întrebat în româna cea mai frumoasă pe care o mai posedam: „Mă rog, unde cobor la Capșa?” Deodată s-a făcut loc împrejurul meu. Călătorii se îndepărtau de mine că de molimă. Tăceau și îmi întorceau spatele. Într-un târziu, un batrânel cu servietă și cravată s-a apropiat și mi-a șoptit: “Nu se mai numește Capșa, se numește Restaurantul București. Cobori la următoarea și o cotești la dreapta”. S-a întors și el cu spatele de n-am apucat măcar să-i mulțumesc. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată atâtea spete în România ca în acea zi în autobuz.Read more…

Încântătoarea istorie feministă a pijamalei

Se întâmplă ceva cu mine în ultima vreme. De vină ar putea fi serile foarte lungi de toamnă şi prima ninsoare (winter is coming, da?), dar la fel de bine pun starea mea pe seama unei etape din viață în care confortul mi-a devenit esențial. în orice caz, cochetez cu ideea de a-mi cumpăra o pijama scumpă, elegantă şi frumoasă. Ca să clarific lucrurile: nu e vorba nici de lenjerie intimă, nici de vreo cămașă seducătoare din dantelă şi mătase. Nu, mă refer la o pijama adevărata: pantaloni lungi şi comozi, plus o cămașă cu maneci lungi, nasturi şi buzunar mic la piept. Ceva care arată aproape masculin, dar de fapt e feminin. Impresia mea, uitându-mă în jurul meu, e că femeile şi pijamalele se împart în două categorii care se suprapun pe alocuri, ca o diagramă Venn.Read more…

”Trădare, trădare, dar s-o știm și noi”

Cu puțină exagerare, acest citat cred ca acoperă cel mai bine esența ultimei decizii luate de președintele Donald Trump: retragerea militarilor americani din Siria și Afganistan. Este o atitudine greu de calificat atât pe planul politicii interne americane, cât și in relațiile externe față de aliați fie europeni, fie din Orientul Mijlociu, cu abandonarea a doi dintre cei mai fideli dintre ei – kurzii și Israelul.

Pragmatic, luând în considerare promisiunile electorale ale actualului președinte care – continuând politica fostului președinte Obama – se retrage dintr-o serie de zone fiebinți ale globului care nu mai prezintă interes pentru Statele Unite, putem gândi că are dreptate. Numai că atunci când se iau niște măsuri de anvergură și importanță ca aceasta, cu consecințe pe termen lung, nu te rezumi numai la pragmatism. Te uiți puțin mai departe. Da, grosul armatei Statului Islamic a fost înfrânt și alungat, dar estimări din mai multe surse arată că mai există aproximativ 15.000 de luptători ISIS care abia așteaptă o slăbire a presiunilor militare ca să se lanseze din nou, sub o formă sau alta, într-un ”război sfânt”. Read more…

Cămășile cu mâneci lungi

Vă recomand să vizionați documentarul american „Keep Quiet” (Netflix), despre foarte controversatul cetățean maghiar Szegedi Csanád. Cu toate că auzisem despre el, filmul m-a șocat și vă voi povesti și de ce. Dar pentru că nu toți cititorii știu la cine mă refer, aș vrea mai întâi să vi-l prezint pe scurt. Csanád Szegedi are azi de 36 de ani. Între 2003 și 2012 a fost membru în partidul de extremă dreaptă, cu orientare ultranaționalistă și chiar fascistă Jobbik (traducerea în limba română este ambivalentă: mai bun/mai de dreapta). A ajuns chiar vicepreședintele partidului şi membru al Parlamentului European de la Strassbourg. S-a remarcat chiar și printre camarazii lui prin antisemitismul lui crunt. Până aici nimic deosebit pentru membrul unui partid profascist din Europa; doar că în 2012 i se aduce la cunoștință și mai târziu se convinge personal că a avut „nenorocul” să aibă bunici și mamă evreică. Mai mult decât atât, bunica a fost supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz și avea numărul tatuat pe braț. Revelația a avut-o doar la vârsta de 30 de ani!! Read more…

Invitaţie la film: „Maghiari în România – o sută de ani de istorie”

Ciclul de filme întitulat Magyarok Romániában – száz év történelem [Maghiari în România – o sută de ani de istorie] prezintă istoria frământată a unui „secol scurt” – din toamna anului 1918 şi până în zilele noastre – plasând în centrul atenţiei cele întâmplate cu populaţia maghiară din Transilvania în acest răstimp de război şi de pace, de alternanţă a imperiilor şi succesiune a regimurilor politice democratice şi totalitare. Proiectul a fost conceput de istoricul Nándor Bárdi, care este și coordonatorul științific al întregul ciclu documentar, la cererea Fundației Pentru Școală http://iskolaalapitvany.ro. Conform conceptului original, fiecare film are alt scenarist, de regulă istoric, un bun cunoscător al perioadei respective. Astfel, episodul care prezintă perioada 1918-1920 este semnat de istoricul János Fodor, scenariul părții a doua, despre perioada interbelică, poartă semnătura lui Nándor Bárdi. Partea a treia – care prezintă evenimentele din Transilvania de Nord, în timpul celui de Doilea Război Mondial – îl are drept autor pe Tamás Sárándi, partea a patra – referitoare la maghiarii din Transilvania de Sud, în perioada 1940-44 – a fost realizată sub îndrumarea istoricului Béni Balogh. Următoarele episoade ale serialului sunt în curs de producție, ele vor trece în revistă perioada comunismului în trei părți: instaurarea, epoca Dej și epoca Ceaușescu. Istoricii responsabili de aceste episoade sunt: Zoltán Mihály Nagy, Stefano Bottoni și Zoltán Csaba Novák. Episodul final al ciclului se dorește a fi o trecere în revistă a principalelor evenimente derulate din decembrie 1989, până în prezent.Read more…

Apel pentru Marşul Memoriilor Vii

Ungaria, sub regimul Horthy, era condusă de guverne antisemite, printre cele mai zeloase din Europa în adoptarea și aplicarea a peste 300 de legi antievreiești. După ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 Martie 1944, experții exterminării evreilor din Europa s-au instalat la Budapesta, în frunte cu Adolf Eichman și au consiliat guvernul maghiar condus de Dome Sztoyai ” în organizarea eficientă ” a deportării celor peste 400.000 de evrei din Ungaria, spre lagărele de exterminare din Polonia și Germania. Deportarea a fost planificată minuțios, primele victime ale zelului jandarmeriei maghiare condusă de călăii Endre Laszlo și Baky Endre, au fost evreii din Ardealul de Nord.

Dintre toate crimele odioase comise de antisemitismul hitlerist, acesta a fost cel mai dement și s-a petrecut în cel mai scurt timp. La presiunea ocupanților germani ai Ungariei, guvernul maghiar a ”reușit” – cu concursul activ al autorităților locale, al jandarmeriei și a unei părți însemnate a populației – adunarea celor peste 150 de mii de evrei în 12 ghetouri improvizate. Această barbarie s-a petrecut în mai puțin de 30 de zile. Cam tot atâta a durat și încărcarea lor în 1500 de vagoane de vite care au plecat, toate, spre lagărul de exterminare din Auschwitz-Birkenau. Uciderea celei mai mari părți a celor deportați s-a făcut prin înfometare, boli, maltratare, schingiuiri , munci de sisif, experiențe medicale, împușcare și gazare. Cenușa rămasă din corpurile lor chinuite, arse în crematoriile din Auschwitz-Birkenau a fost risipita pe întinderea lagărelor. Zeci de mii de morți, fără morminte, așteaptă câte o piatră să fie așezată, de către cei care le-au fost apropiați, pe pământul care a fost martorul supliciului lor. Măcar o lumânare pentru fiecare să fie aprinsă pentru sufletul și amintirea lor. Din cei puțini care au supraviețuit, mulți au reușit sa facă acest gest…poate odată… Din cei puțini care au supraviețuit dar care nu au ajuns sa aşeze acea piatră au ramas și mai puțini…Read more…

„Anul trecut la Marienbad”

Localitatea, cunoscută iniţial sub numele de Marienbad, a fost o staţiunile balneară foarte renumită. Numeroşi oameni proeminenţi din lumea artistică sau conducători ai lumii au revenit mereu în acest loc. Amintesc scriitori ca Johann Wolfgang Goethe, Mark Twain, I. S. Turgeniev, R. Kipling, N. V. Gogol şi H. Ibsen, compozitori ca Frédéric Chopin, Johann Strauss, F. Liszt, C. M. Weber şi A. Dvorak, inventatorul Thomas Alva Edison…, Au fost prezente în staţiune şi numeroase personalităţi evreieşti, din care îi amintesc doar pe compozitorul Gustav Mahler, scriitorii Sigmund Freud şi Franz Kafka şi nu în ultimul rând pe filozoful Theodor Lessing, care în 1933 a fost ucis de naziştii sudeţi, chiar aici la Marienbad. Lessing, care era sionist, a lăsat posterităţii opera sa clasică “Der jüdische Selbsthass”, în care a încercat să explice fenomenul urii de sine a unor intelectuali evrei. Din nefericire această operă, deşi datează din 1930, este actuală şi în prezent!Read more…

„Faptul împlinit” versus acorduri internaționale

În urmă cu câteva zile președintele Donald Trump a anunțat că este cazul să se recunoască apartenența Înălțimilor Golan de Israel. A fost un dar făcut premierului Netanyahu înaintea alegerilor, în speranța că aceasta va contracara acuzațiile de corupție formulate de procurorul general. Înălțimile Golan nu au aparținut niciodată Israelului sau Palestinei, ele au fost cucerite în timpul Războiului de Șase Zile de la Siria și din punct de vedere strategic sunt foarte importante pentru Israel, ca o barieră de apărare în cazul unui război cu Damascul.
În curând se împlinește un an de când s-a pus în aplicare decizia aceluiași președinte Trump de a muta Ambasada Americană la Ierusalim, considerat de SUA capitala Israelului, ceea ce și este. Dar situația juridică a Ierusalimului este controversată. Potrivit unor acorduri internaționale, unele semnate de partea israeliană chiar înaintea votului ONU pentru împărțirea Palestinei între israelieni și arabi, altele la Oslo, urmează ca statutul final al orașului să fie stabilit în urma unor negocieri. În pofida gestului SUA, foarte puține state au decis să-i urmeze exemplul, câteva dintre ele (Ungaria, Slovacia, Cehia) limitându-se să deschidă la Ierusalim niște birouri de informații sau birouri comerciale. Poziția României este neclară, premierul Dăncilă revenind în declarațiile sale referitoare la mutarea Ambasadei Române, prin afirmația că a fost o opinie personală, dar de-acum răul a fost făcut. România care la ora actuală deține președinția Consiliului UE a adoptat o poziție contrară celei a Uniunii Europene. Tot în această lună s-au împlinit cinci ani de la ocuparea și anexarea Crimeii de către Rusia, în condițiile în care apartenența Crimeii de Ucraina a fost consfințită prin tratate. Argumentul că peninsula a aparținut inițial Rusiei și că a fost făcută cadou Ucrainei de către Hrușciov nu se poate susține din moment ce acordurile privind statutul Crimeeii au fost recunoscute pe plan internațional.
Sunt doar trei exemple printre multele zeci care au apărut în ultimele decenii când ”un fapt împlinit” este contrapus unor acorduri și tratate. Read more…

Max Bourcart – o figură aproape uitată din istoria sionismului

Căutând material pentru articolul despre canalul spre Marea Moartă, apărut recent, am recitit romanul lui Theodor Herzl Altneuland (Țara Veche-Nouă) și am găsit un pasaj enigmatic. Un personaj al romanului povestește că proiectarea canalului dintre Mediterană și Marea Moartă s-a făcut cu ajutorul unui inginer elvețian, creștin, care devenise un sionist atât de înflăcărat încât s-a convertit la iudaism, luând numele de Abraham. Pasajul nu are nicio legătură cu restul romanului, este singura mențiune a acestui inginer elvețian. Ce rost o fi având? O cercetare mai atentă a scos la iveală că inginerul elvețian nu este un personaj de roman, ci o persoană cât se poate de reală, inginerul Max Bourcart, iar pasajul cu pricina era un mod prin care Herzl își exprima recunoștința pentru contribuția acestuia la scrierea romanului și la cauza sionistă. Informațiile despre el sunt puține. Wikipedia nu a auzit de el, pe Google există numai câteva referiri sumare, un portret nu se cunoaște. În schimb la Arhiva Sionistă din Ierusalim se păstrează un pachet de scrisori pe care el le-a trimis lui Herzl în perioada 1899-1901.Read more…

Vioara

De tânăr, de la 11 ani, am bătut la poarta muzicii, dar încercările mele s-au sfârșit printr-un eșec zdrobitor. Mama n-a avut de unde să-mi ia o vioară. Locuiam la cămin şi direcția a pus mână de la mână şi mi-au adus o vioară. Cu ea m-am dus la conservatorul George Enescu din Iași, unde profesorul Pascu domnea suprem. El m-a luat la pian şi a lovit o clapă, BANG, s-a întors spre mine şi a zis: – Repetă sunetul.
Am repetat BING.
– Încă o dată.
A lovit clapa şi din nou BANG, eu de colo BING. După mai multe încercări nereușite s-a întors spre mine şi a pronunțat sentința.
– Băiete, n-ai ureche muzicală absolută. Nu ești bun pentru vioară, cel mult vei zgâria la scripcă, la nunţi, asta vrei?
Am început să scâncesc:
– Nu vreau asta, vreau să cânt Paganini.
Read more…