Această poveste este continuarea celor două fabule pe care le-am publicat recent în revista Baabel. În prima fabulă, șacalii hrăpăreți și aliații lor au pus stăpânire pe o porțiune din savană. Până la urmă ei au fost nevoiți să o părăsească, dar nu înainte de a-i da foc. În a doua fabulă asistăm la reînflorirea și repopularea savanei. La conducerea ei a ajuns Organizația Speciilor Unite (OSU) condusă de secretarul general corupt Furt, o hienă din rasa Aldheim. Bursucii de miere sunt animale mici dar curajoase. Au gheare lungi și colți puternici și nu se tem să-i înfrunte chiar și pe lei. Ca urmare, toate carnivorele au votat la OSU pentru expulzarea bursucilor din rezervație. Singura care era de partea bursucilor era Elefani, patroana elefanților, dar ea a fost mituită și a până la urmă a votat și ea pentru expulzarea bursucilor. Câțiva cititori m-au întrebat – și pe bună dreptate – ce s-a întâmplat mai departe, unde au dispărut bursucii și ce s-a întâmplat cu Elefani, trădătoarea.Read more…
Mi se pare incredibil să vorbesc despre Sofia (sau Zsofi cum o cunoșteau prietenii din tinerețe) la timpul trecut. Sunt persoane care nu ne părăsesc niciodată, prin spiritul lor generos și creator rămân adânc înrădăcinați în sufletele noastre. Acest fel de om a fost Sofia. Inima ei a încetat să bată, dar ceea ce a lăsat în urma ei, ceea ce a sădit prin personalitatea ei în fiecare din cei care au cunoscut-o, constituie o permanență vie. Din punct de vedere profesional, Sofia a realizat enorm, în primul rând în domeniul muzical, având doctoratul în muzicologie susținut la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, compoziții proprii, producții interpretative vocale, cărți de specialitate, recenzii la numeroase concerte și o prodigioasă activitate pedagogică. Sofia a emigrat în Israel în anul 1986 confruntându-se cu o lume complet nouă, dar prin calitățile ei excepționale a răzbit și a știut să se facă auzită și înțeleasă. O personalitate creatoare, o adevărată intelectuală cu o deschidere rafinată multidisciplinară, fidelă talentului literar cu care a fost înzestrată, a publicat cărți de proză scurtă pline de imaginație, de observație fină a realității, colorate uneori cu un deosebit simț al umorului, scrise într-o limbă română elaborată până la perfecțiune. În plus a colaborat în permanență la reviste din Israel și din România, a luat și a dat interviuri.Read more…
Sfârșitul lunii ianuarie se plasează sub sloganul Never Again, iar data de 27 marchează Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului. Cu acest prilej, în sinagoga din Bistrița, devenită centru cultural a avut loc anul trecut spectacolul organizat de colectivul Liceului de Muzică ”Tudor Jarda” din localitate, în cadrul proiectului Never Again. Proiectul interdisciplinar a fost inițiat de un grup de cadre didactice, cu sprijinul institutului TOLI pentru studierea Holocaustului și a drepturilor omului (înființat în SUA de supraviețuitoarea Olga Lengyel, originară din Cluj) și cu participarea a numeroși elevi ai liceului. Prof. Alina Tomi, coordonatoarea proiectului preciza: ”Plecând de la cel mai oribil moment din istoria României și a Europei, Holocaustul, proiectul încearcă să aducă în spațiul vieții elevilor o latură culturală”, fără a neglija învățătura. Așa a luat naștere un program de muzică, poezie și teatru prezentat cu mult suflet, dăruire și talent de elevii acestui liceu, instruiți de inimoșii lor profesori (Dragonici Ana-Maria, Costeanu Roxana, Deac Melinda și Tomi Alina).Read more…
Într-unul din primele articole pe care le-am pregătit pentru revista Baabel am scris pe larg despre ouăle Fabergé, incredibilele obiecte de artă imaginate și realizate, acum peste un veac, de bijutierul magician din Sankt Petersburg pentru împăratul Rusiei. Vorbeam în acel articol despre nevoia omului de frumusețe alăturată nevoii lui de poveste. Ouăle-bijuterii întruchipează perfect aceste două nevoi, de aceea le-am și denumit fermecate, pentru că în poveștile copilăriei, obiectele pot primi puteri vrăjite asigurându-se de farmec etern. Reiau acum ideea nevoii organice a omului pentru frumusețe, împletită cu nevoia de poveste. Le-am regăsit pe amândouă în locul despre care vreau să vorbesc aici. Acum două toamne am ajuns în alt loc fermecat, la Wattens, un orășel de vreo 7000 de locuitori din Alpii Austriei, unde există din anul 1895 fabrica de cristale Swarovski. Când ne-am plănuit călătoria, fiul meu și cu mine am verificat pe hărți trasee alternative în funcție de ceea ce ne doream să vedem. În Austria eu voiam neapărat să ajung la Salzburg, măcar pentru câteva ore, ca să văd unde s-a născut și unde s-a preumblat prin grădini idolul meu Mozart – amintirea mea s-a și materializat într-un articol găzduit tot de Baabel. Am fost de multe ori la Viena și adesea am intrat în superbul magazin Swarovski, de unde mi-am cumpărat diverse mici zorzoane. Magazinul te făcea să crezi că intri tu însuți într-un cristal. Vizitele mele se legau de povestea unor strasuri (nume inițial al cristalelor) ale bunicii mele Magda, un șirag care îi fusese foarte drag și care îi punea perfect în valoare rochia de mătase verde pe care o purta de obicei în Ajun de Crăciun. Războiul a risipit șiragul strălucitor, la fel cum a risipit vieți și destine, dar Magda îl evoca adesea pe vremea când devenisem adolescentă și ea îmi povestea despre timpuri trecute. În memoria ei mi-am dorit să văd locul de producție al cristalelor fermecate.Read more…
Încep cu câteva “incidente” legate de hipnoză, la care am asistat. Un anestezist din departamentul pe care l-am condus a făcut un curs scurt de hipnoză, după care a primit aprobarea comitetului de etică medicală a spitalului ca să încerce hipnoza la gravide aflate în proces de naștere. Am asistat și eu la câteva din tentativele lui și nu pot spune că au fost reușite. Femeile au preferat să fie stăpâne pe procesul de naștere și să primească injecția epidurală pentru ameliorarea durerilor. Celelalte două cazuri au fost comice. Acum câteva decenii, la un congres al anesteziștilor, un cunoscut profesor a încercat să demonstreze o ședință de hipnoză în public. Pacientul era pe podium, dar profesorul a trebuit să-l părăsească pentru scurt timp. După vreo zece minute, pacientul a strigat “Ce vrea nebunul ăsta cu mine” și a fugit din sală. Un al treilea caz a fost la spitalul unde lucram. Noul șef al clinicii de hipnoză voia să ne demonstreze o hipnoză publică. A chemat pe podium vreo zece persoane. Pe mine însă m-a “diagnosticat” de la distanță și mi-a spus că eu nu sunt un subiect potrivit pentru hipnoză. Cum o fi ghicit? Poate pentru că aveam pe buze un zâmbet de neîncredere…Read more…
1. Cel mai dulce chin pe care mi l-a hărăzit destinul este scrisul, facerea cuvântului, elanul frazei, zborul gândurilor, explozia ideilor. 2. Admir nespus actorii care își sublimează rolul cu minim de mijloace expresive, cu gesturi, mimică și cuvinte esențiale, devenind astfel monumentali, gigantici. O elementaritate supremă menită să dăinuie în memoria noastră. 3. Cititul, lectura constituie o șansă binecuvântată a luptei purtate cu tine însuți, o posibilitate unică a transcendenței prin cunoaștere, imaginație și simțire. 4. Europa nu e capabilă nici măcar de pace. Bătrâna fostă doamnă se autodegradează în mod continuu și aplicat. Isteria ei războinică actuală este un spectacol lamentabil, ceva între penibil și grotesc. Retorica belicoasă și zăngănitul de arme s-ar putea să aducă după sine o catastrofă de proporții.Read more…
După ce în paginile revistei Baabel au apărut mai multe articole despre Mozart, de data aceasta mi-am propus să povestesc despre o figură mai puțin cunoscută: Lorenzo da Ponte, cel care a scris textele pentru trei dintre operele marelui maestru:Read more…
Tovarășul Rusu era vecinul meu de palier. Niciodată nu ne-am fi gândit să-i spunem altfel. În apelativul acesta nu era nicio batjocură, doar recunoașterea unei apartenențe. Era un om mai în vârstă, cu părul alb. Evident că era securist, toți copiii din bloc știam. Auziserăm la Europa Liberă ca în România ceaușistă, unul din patru români era securist. Pe palierul nostru de patru apartamente nu aveam nicio îndoială cine e acesta, pentru că – aflaserăm noi – securiștii te trag de limbă și sunt simpatici. Tovarășul Rusu era un om foarte simpatic. Avea umor și îi plăcea fotbalul. Dar mai avea o trăsătură – cea mai importantă – care îl dădea în vileag: el nu se plângea niciodată. În vreme ce părinții noștri cârcoteau pe la cozi, tovarășul Rusu avea mereu același zâmbet care îi dezvelea un dinte de aur. Și mai era ceva: spre deosebire de noi, tovarășul Rusu nu își pusese antenă de sârbi. – Ce rost are, dacă nu știu sârbește? Eu pe românii mei vreau să-i văd. Problema era că de la o vreme românii lui nu mai transmiteau meciurile din Campionatele Mondiale care îi plăceau atât de mult tovarășului Rusu. De fapt, românii nu mai transmiteau niciun fel de competiții sportive. Dar nici atunci nu am văzut pe fața lui vreo urmă de supărare.Read more…
1. Am fost suficient de optimist să fac doi copii și am devenit destul de pesimist ca să nu-i mai îndemn pe alții să facă. 2. Am deja rutină în alegerea răului mai mic. Între femeile rele de gură și cele rele de muscă, le aleg întotdeauna pe cele din urmă. La alegerile politice fac la fel. 3. Irefutabil – activitate sexuală univocă, de netăgăduit, ale cărei urme sunt de neșters. 4. Futurolog – un specialist de înaltă clasă care violentează viitorul.Read more…
În vâltoarea ultimelor știri, Spitalul Soroka din Beer Șeva a primit un loc ”de cinste” pe lista bombardamentelor iraniene. Am crezut de cuviință să aduc la cunoștința cititorilor povestea unuia din cei care au pus acest spital pe lista celor mai bune instituții medicale din Israel. Încep cu o frază de-a dreptul banală: fiecare vrea să trăiască cât mai mult. De aici se poate începe o discuție într-una din multiplele direcții privitoare la senescență, dar, nefiind filosof, nu mă las ispitit de această idee și trec direct la subiect. Ce părere aveți despre tatăl unei familii din zilele noastre – nu de acum trei secole – care cuprinde șase copii, 36 nepoți, 152 strănepoți și 7 stră-strănepoți?! Vă rog să căutați în memorie încă un asemenea caz și dacă dați de el, anunțați-mă și pe mine. Cifrele de mai sus nu sunt închipuite! Ele aparțin Prof. Șimon Glick, fostul decan al Facultății de Științe Medicale de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, fost șef de secție a uneia din clinicile de medicină internă a centrului medical universitar Soroka.Read more…
În cadrul Declaraţiilor de presă susţinute vineri, 18 iulie 2025, la Ambasada României de la Berlin, Nicuşor Dan, preşedintele României, a fost întrebat ce va face cu Legea Vexler, după ce sesizarea sa de neconstituţionalitate a fost respinsă, în unanimitate, de Curtea Constituţională a României: o va promulga sau o va retrimite în Parlament? Preşedintele Nicuşor Dan a declarat: „Legat de legea inițiată de domnul Vexler, să facem niște precizări. În primul rând, ea completează o lege care există, e în vigoare. În al doilea rând, eu am atacat-o la Curtea Constituțională, cerând Curții Constituționale să constate că aproximativ jumătate din articolele din această completare sunt neconstituționale, opinie pe care o am în continuare, chiar dacă Curtea Constituțională a spus altceva. În continuare, cred că a lăsa ambiguitate în mai multe articole din această lege este nociv pentru societate și face ca tensiunea dintre cele două grupuri pe care am văzut-o în societate de un an de zile să se amplifice și să nu se reducă și după ce Curtea Constituțională va redacta motivarea prin care a respins obiecția mea de neconstituționalitate, în termen de zece zile, eu o voi trimite Parlamentului pe acele articole pe care le-am contestat inițial.” Din răspunsul preşedintelui României reiese limpede că domnia sa are dubii privind constituţionalitatea Legii Vexler, deşi Curtea Contituţională a respins de două ori sesizările de neconstituţionalitate. Potrivit Articolului 77 din Constituţia României, înainte de a promulga o lege, preşedintele României are dreptul de a o trimite pentru a fi reexaminată şi (eventual) modificată de Parlament, dar după adoptarea ei, este obligat să o promulge. În consecinţă, dorinţa preşedintelui Nicuşor Dan de a retrimite Legea Vexler în parlament nu constituie un abuz, dar nu pot să nu mă întreb ce înseamnă, de fapt, acest demers.Read more…
Suntem în iunie 1988. Intru în clădirea gotică a fostei mănăstiri franciscane, din veacul al XIV-lea, unde îşi are sediul Liceul de muzică. Traversez culoarul şi mă îndrept către biroul directorului. Am în mână o pungă cu „valută forte”: un pachet de cafea boabe Maxwell House şi un cartuş de Pall Mall, aduse din America de rudele mele și inima mi se face cât un purice. Tocmai am încălcat principiile inculcate de decenii de tata (cel mai corect om de pe planetă) şi respectate cu stricteţe de soţul meu care mi-a spus: – Nu are niciun rost să te duci. Fiul nostru e foarte bun la teorie şi destul de bun la instrument. Va reuşi la admitere prin forţele proprii, nu are nevoie de pile. Va fi penibil dacă directorul nu va accepta cadoul. – Imposibil. Mi s-a spus clar că trebuie să-i duci ceva ca să fii sigur de reuşită! – am replicat eu, suspectându-mi bărbatul (fumător) că-i pare rău de cartuşul de ţigări. Miza e foarte mare. Se formează o singură clasă de liceu, cu şase locuri la vioară, pe care (teoretic) concurează toţi absolvenţii „violonişti” din cele trei clase a opta – vreo 25. În plus, admiterea se dă doar din specialitate (teorie şi instrument), nu şi din română şi matematică. Cei care cad la admitere vor avea slabe şanse să reuşească la unul din puţinele licee teoretice din Cluj. Trebuie să fac tot posibilul pentru a-mi ajut fiul, inclusiv să mă duc cu sarsanale la director, ceea ce nu aş fi făcut niciodată… în condiţii normale. Străbat culoarul coridorul, ajung în faţa uşii de lemn pe care scrie „Direcţiune” şi bat temătoare. Habar nu am ce urmează să zic şi să fac după cei voi fi intrat în biroul directorului.Read more…
Practicăm anestezia de peste 40 de ani şi nu credem să fi fost o singură zi în această lungă perioadă în care noi sau colegii noștri de breaslă să nu fi folosit această substanță. Cele două gaze, protoxidul de azot (N2O) și oxigenul (O2), au fost descoperite în secolul al XVIII-lea de către englezul Joseph Priestley. În 1800, englezul Humphry Davy și-a publicat rezultatele experimentelor în legătură cu efectele psihotrope ale protoxidului de azot. Însă cel care a folosit pentru prima oară acest gaz ca anestezic, de fapt ca analgezic, a fost americanul Horace Wells care i-a dat și numele de gaz ilariant. Începând din 1799, englezii înstăriți organizau chiar petreceri cu gaz ilariant, precum se vede în caricatura de mai sus. Aceasta este prima mențiune a faptului că protoxidul de azot are potențialul de a deveni un gaz recreațional. Nu cunoaștem urmările acestei „mode”, nu știm câte persoane au inhalat drogul, cât timp și dacă era inhalat împreună cu aerul înconjurător sau nu, dar foarte probabil că au fost victime din cauza supradozării și a lipsei de oxigen. Începând din 1844, Wells și apoi Colton au folosit substanța cu mare succes la extracții dentare: pacienți rămâneau conștienți, dar nu simțeau dureri. Însă pentru operații mai mari, protoxidul de azot s-a dovedit insuficient, pacientul rămânea treaz. Pentru a demonstra efectul analgezic al acestui gaz, Wells și-a extras cu succes propriul dinte în fața unui public. Dintre pacienții care erau tratați cu protoxid de azot, unii deveneau euforici și chiar izbucneau în râs. Precum spuneam, protoxidul de azot, considerat un anestezic și analgezic slab, este folosit și astăzi ca adjuvant analgezic la alte anestezice mult mai potente… Dar principalul subiect al acestui articol este aspectul negativ și uneori chiar fatal al protoxidului de azot folosit ca gaz recreațional.Read more…
Anul acesta am vizitat oraşul Esztergom din Ungaria, unde s-a născut, a fost botezat şi încoronat Sfântul Ştefan, creştinătorul şi cel dintâi rege al maghiarilor. Oraşul a fost prima capitală a regatului ungar, din anul 1000 până la năvălirea tătarilor, în 1241. Apoi reşedinţa administrativă a fost mutată la Székesfehérvár, dar Esztergom a rămas capitala spirituală a ţării. Aici bate inima catolicismului maghiar: Arhiepiscopia de Strigoniu (numele latin al oraşului) şi tot aici îşi are reşedinţa primatul Ungariei. Plănuiam să stăm o zi întreagă în oraş şi să vizităm obiectivele după importanţa acordată de îndreptarele turistice: întâi Bazilica (cea mai mare din Ungaria şi a treia ca mărime din Europa), apoi cetatea medievală şi câteva muzee, să ne plimbăm pe cheiul Dunării şi, eventual, să trecem podul Maria Valeria până la Štúrovo, în Slovacia. Am sosit la Esztergom seara, după un drum de peste zece ore (veneam de pe coasta Dalmaţiei), dar am ieşit, totuşi, la plimbare pentru a ne familiariza cu atmosfera oraşului. Am ieşit pe poarta pensiunii – o casă veche, fără etaj, asemeni multor clădiri din secolul al XIX-lea, de pe străduţele înguste, pavate cu pietre de râu, din proximitatea zidurilor cetăţii. La un moment dat, liniştea aşternută peste acest colţ de urbe părelnic provincial, a fost risipită de dangătul profund şi melodios al clopotelor şi, ridicând ochii, am fost frapaţi de imaginea luminoasă a bazilicii care ne arăta doar cupola şi o parte din frontispiciul pe care se distingea inscripţia: Caput, Mater et Magister Ecclesiarum Hungariae. Neîndoielnic era cel mai important obiectiv turistic din Esztergom. A doua zi dimineaţa am urcat scările (abrupte) către cetatea medievală, am adăstat puţin între zidurile ei şi, înainte de a intra în clădirea maiestuoasă a bazilicii care domina cheiul Dunării, ne-am oprit să admirăm priveliştea. Observând podul care se arcuia peste fluviu, am decis să traversăm pe malul celălalt (slovac) doar după ce vom fi văzut toate obiectivele înscrise pe listă…Read more…
La Sharm el Sheikh, în Egipt, se desfășoară negocieri indirecte între o delegație israeliană și una a Hamas. Noua inițiativă este consecința ambițiosului plan de pace în 20 de puncte al președintelui Donald Trump. Spre deosebire de alte planuri, acesta este atotcuprinzător și se ocupă detaliat de viitorul Fâșiei Gaza. Despre acest proiect, dacă rămâne valabil, ne vom ocupa într-un alt articol. Deocamdată, cel mai important punct al documentului este eliberarea celor 20 de ostatici rămași în viață și predarea trupurilor celor 28 care au decedat. Israelul urmează să elibereze mai multe sute de palestinieni aflați în detenție, printre care ar fi și autorii unor atentate teroriste. Primul și poate cel mai mare obstacol al negocierilor este pretenția Hamas de a elibera personalități palestiniene condamnate la închisoare pe viață din cauza crimelor comise, printre care Marwan Barghouti – mai ales că, la ora actuală, conducerea Hamas a fost decimată și prezența unui lider carismatic ca acesta ar da un suflu nou organizației teroriste, dar tocmai ceea ce Israelul se opune.Read more…
Am decis să public una dintre notiţele mele mai vechi, dându-mi seama că antisemitismul american, tot mai vizibil după evenimentele tragice din Orientul Mijlociu, nu a apărut din senin. Ceea ce am auzit în decembrie 2009, la Universitatea Columbia, a fost un indiciu clar al faptului că climatul de ură antievreiască era hrănit în mediul academic cu mult timp înainte de actualele manifestări violente, din mai multe campusuri universitare, îndreptate împotriva studenților evrei și culturii evreiești. De fapt, îmi amintesc de un alt fapt pe care l-am constatat mult mai demult, în anii ’80, la o expoziție de cultură arabă aflată la intrarea principală a Universității Harvard, sponsorizată de Arabia Saudită. Printre artefactele expuse se găsea și portretul unuia dintre primii atentatori sinucigași care ucisese mai mulţi israelieni. Un text explicativ îl lăuda cu generozitate pentru eroismul său. Decembrie 2009. Zilele trecute, cedând unui impuls masochist, am asistat la o conferință susținută de Noam Chomsky cu titlul ambiguu „Momentul unipolar și cultura imperialismului”. Conferința, anunțată ca „A cincea conferință anuală de comemorare a lui Edward Said”, a avut loc la Universitatea Columbia. Cu o oră înainte, sala era deja plină și un număr considerabil de persoane, mai ales studenți, au fost nevoiți să o urmărească de afară, prin video. În timp ce așteptam, o femeie între două vârste a început să distribuie cărți poștale cu un apel la încetarea asediului impus asupra Gazei și la formarea, în 31 decembrie, a unui lanț uman mondial, umăr la umăr, în semn de solidaritate cu palestinienii din Gaza. Oare de ce aveam impresia că era evreică?Read more…
Din cauza lipsei de cadre de la începutul regimului comunist, conducerea superioară de partid și de stat a recurs la serviciile minorităților naționale oprimate în timpul regimului carlist și fascist, în special a celei evreiești. În marea lor majoritate, evreii erau ştiutori de carte, mulţi trăiau în mediul urban, cunoșteau limbi străine și înainte de toate suferiseră crunt, mai ales în timpul regimurilor legionar și antonescian. Partidul Comunist se putea baza pe loialitatea, ba chiar entuziasmul lor cu privire la instaurarea unui nou regim politic care promitea deplina egalitate a cetățenilor. Voi trece în revistă câteva personalități conducătoare din această categorie, chiar dacă în cazul primilor doi există dubii cu privire la originea evreiască a acestora.Read more…
Expresia „nimic nou sub soare” i se atribuie Regelui Solomon. Cu 3000 de ani în urmă a făcut observația că este imposibil ca cineva să nu repete ceea ce a mai fost spus, scris sau făcut de altcineva anterior. Versetul Ce a fost va mai fi, ce s-a făcut se va mai face; și nu este nimic nou sub soare apare în Vechiul Testament (Eclesiastul 1:9). Eminescu a preluat și a prelucrat acest concept, sau poate i-a venit și lui aceeași idee fără să fi întâlnit în prealabil pasajul de mai sus. Versurile „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate…” sunt din poezia Glossă, publicată în 1883. Dacă ar fi fost obligat să dea credit celor de la care a preluat cuvintele sau ideile pe care acestea încercau să le transmită în cele două romane, Ulysses și Finnegan’s Wake, James Joyce ar fi trebuit să adauge o notă la fiecare rând tipărit. Textul propriu-zis al romanului Ulise, în traducerea lui Mircea Ivănescu, are 655 de pagini urmate de 506 note explicative. Una dintre preocupările constante ale cercetătorilor operei lui James Joyce este identificarea surselor cuvintelor și a ideilor expuse în romanele lui. Cu ajutorul formulelor învățate la matematică putem calcula numărul maxim de cuvinte care pot fi create din numărul de litere pe care ni le pune la dispoziție alfabetul unei limbi. Dacă limităm lungimea cuvântului, în mod obligatoriu numărul de cuvinte va fi limitat. Cei care au învățat analiza combinatorie și își mai amintesc termenii aranjamente, combinări și permutări pot să se distreze alegând un alfabet imaginar format 3 sau 4 litere și să verifice câte cuvinte cu cel mult 5 sau 6 litere pot exista într-o limbă care ar folosi un astfel de alfabet. Read more…
Adesea se întâmplă să ascultăm melodii mai scurte sau mai lungi, pe unele le și fredonăm fără să ne amintim unde le-am auzit prima dată și cu ce ocazie, și ne bucurăm ca niște copii când le auzim acolo unde nu ne așteptăm – sau, din contră, ne enervăm, atunci când le auzim prea des: în magazine, în metrou și chiar ca sonerie la vreun telefon. Sigur, unele sunt șlagăre aflate în tot felul de topuri, în vreme ce altele sunt foarte vechi, le cântau și bunicii și părinții noștri și practic am crescut cu ele. Unul dintre cântecele pe care le auzim mai peste tot în perioada sărbătorilor de iarnă este White Christmas, scris de Irving Berlin. L-am auzit la București, l-am auzit și la Budapesta, la Varșovia și chiar într-un magazin la Ierusalim. L-am auzit de atâtea ori, încât nici nu m-am mai întrebat cine l-a compus și când. Aveam să descopăr povestea acestui cântec și a compozitorului care a pus în el atâta suflet, prin intermediul soțului meu, producător de televiziune, atunci când acesta lucra la un proiect despre Catskills — un lanț muntos blând și tăcut, aflat la doar câteva ore de New York City.Read more…
Prin martie 2022 am primit un e-mail din România. Mă invitau să particip la un mare banchet organizat de Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Dintr-o dată în fața mea s-a deschis perspectiva să-mi schimb complet mediul depresiv în care trăiam, să merg în oraşul meu natal, Timişoara, să mă întâlnesc cu foşti colegi și prieteni, să celebrez o aniversare rotundă şi foarte semnificativă, să mai explorez România şi frumuseţile ei, ceea ce nu am făcut suficient când trăiam acolo. În plus, puteam să mai călătoresc prin Europa, unde aveam prieteni peste tot și să fac ceva turism serios. Totuşi, aproape nemărturisit, ştiam că poate o voi putea vedea şi pe Pușa, iubirea mea din tinereţe. Ocazional mai schimbam cu ea e-mail-uri, mai ales de sărbători şi aniversări, şi, în linii mari, amândoi ştiam câte ceva despre viaţa celuilalt. Eu eram într-o căsnicie stabilă și fericită, dar ea era văduvă deja de câţiva ani. Pușa era și ea pe lista de participanţi. Asta mi-a dat o motivaţie în plus – întâlnirea cu foștii mei colegi, după o pauză de 50 de ani, mă atrăgea mai puțin decât să o revăd pe Pușa.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
