Noaptea incendiului

Am petrecut o noapte de groază!  Pentru prima dată în cei peste 50 de ani petrecuți în Israel mi-a fost cu adevărat frică, o mare parte din noapte nu am dormit. A fost o zi foarte ciudată, cu temperaturi cu peste 10 grade mai înalte ca de obicei. Tibi Ezri mi-a povestit că la ei au fost 38 de grade, dar eu nu am simțit, pentru că am stat în casă, la răcoare.  A bătut și un foarte puternic vânt de răsărit, numit hamsin.  (În limba arabă înseamnă 50, pentru că se zice că bate 50 de zile pe an.)  Și dacă în România vântul de răsărit, crivățul, aduce gerul din Siberia, aici el aduce căldura și uscăciunea din deșert.  Era un aer apăsător, totul în jur era cenușiu, era furtună de nisip. La început nu știam nimic de incendiu, pentru că vântul a dus fumul în direcția opusă.  Și până noaptea târziu l-am auzit șuierând.  Ne-am baricadat în casă, am închis ferestrele și ne-am prefăcut că totul ar fi în ordine.  Ce altceva puteam face? A fost și o coincidență – aseară ar fi trebuit să sărbătorim Ziua Independenței, dar bineînțeles că toate manifestările s-au anulat.  Și atunci e greu de spus: incendiul s-a aprins de la sine, din neglijența unora, sau a fost pus dinadins.  Fapt este că pe internet a apărut o campanie condusă de Hamas care îi ațâța pe arabi să pună focuri.  Au prins și un suspect, dar mie îmi vine greu să cred că acesta este cu adevărat vinovat – doar și-ar fi ars și propria familie!  Poate că a fost și una și alta, și cauze naturale și intenție rea, pentru că în același timp s-au aprins numeroase incendii, în toate părțile țării, dar cel mai mare a fost în apropierea noastră, în munții împăduriți de pe urcușul spre Ierusalim.  Read more…

New Day Will Rise

Israelul trece prin zile grele, negre. În ultimii doi ani, singurele momente de bucurie au fost eliberarea ostatecilor. În tunelurile întunecate ale Gazei mai sunt deținuți încă douăzeci de oameni vii, a căror eliberare nu face parte din prioritățile guvernului Netanyahu. Scopul principal al acestui guvern de extremă dreaptă este “Victoria totală”. Aparținătorii ostatecilor nu mai au încredere în guvernul actual și se adresează președintelui Statelor Unite. Trimisul special al președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff, petrece mai mult timp în Orientul Apropiat decât acasă, încercând să negocieze eliberarea ostatecilor. Convingerea israelienilor este că guvernul american e mai interesat de soarta ostatecilor, decât guvernul Netanyahu. Ori de câte ori se întrevede o înțelegere privind eliberarea lor, guvernul Netanyahu, găsește un motiv de refuz. La șase luni după ultima conferință de presă, Netanyahu s-a hotărât să răspundă la întrebările ziariștilor israelieni (presei americane i-a acordat mai multe interviuri). A apărut cu un aer înfumurat, mai tot timpul a vorbit cu o mână în buzunar. După ce a trecut în revistă succesele militare în care și-a accentuat meritele personale, și-a prezentat argumentele pentru extinderea operațiunilor militare în Gaza, obiectivul principal fiind “Victoria totală” cu desființarea hamasului. Ostatecii, subiect mai puțin important.Read more…

Pinocchio

Nu-i așa că Pinocchio, băiețelul lui Geppetto, se năștea, creștea și se făcea băiat mare doar cât dura citirea poveștii cu acest nume? Pinocchio renăștea cu fiecare lectură a poveștii. Nepoții mei, cărora li s-a citit povestea de nenumărate ori, sunt mari acum. Când ei vor avea la rândul lor copii, Pinocchio va fi creat din nou, va crește și îi va încânta cu năzdrăvăniile lui, exact ca pe copiii generațiilor trecute. Ăsta e un lucru cert. În tot ce face, Pinocchio e urmărit de copii cu sufletul la gură, dar numai până când devine „băiat mare”, adică până când înțelege că a greșit să nu urmeze sfaturile primite și hotărăște să nu-l mai supere pe „creatorul” său care era să piară căutându-l și povestea se sfârșește. Oare jucăriile cresc și ele odată cu trecerea timpului? Mi-am pus această întrebare la ultima mea vizită la doi din nepoți, când am revăzut o jucărie pe care au primit-o cadou când erau mai mici. Jucăria reprezenta un sacagiu, un băiat care ducea pe umăr două găleți cu apă, susținute de un fel de cobiliță. Nepoților le-a devenit prieten drag. Având niște încălțări și un corp care le amintea de celebrul personaj al lui Carlo Collodi, l-au numit Pinocchio.Read more…

Festivalul Medieval de la Oradea

În ultimii 15 sau 20 de ani a devenit o obișnuință să asistăm, de-a lungul și de-a latul țării, la fel de fel de festivaluri – manifestări de o mare varietate a temelor abordate sau a domeniilor acoperite, toate menite să-i facă pe participanți să se bucure și să serbeze împreună diverse momente. La rădăcina cuvântului românesc festivalstăcuvântul latin festivus (sărbătoresc sau festiv), care provine el însuși din festus (bucuros, vesel). Cuvântul festival a ajuns la noi trecând prin franceza veche care l-a preluat desigur din latinescul festivare (a serba). Și cum suntem un popor destul de vesel și deschis la bucurii împărtășite, festivare aproape că ne îndeamnă să găsim lucruri de sărbătorit! Așa că, unul din festivalurile organizate la Oradea an de an, în primul sfârșit de săptămână al lunii iulie, este Festivalul Medieval, când celebrăm perioada medievală a Cetății orădene atestată documentar din secolul al XI-lea (1083-1085).Read more…

Despre zahăr şi nu numai…

Tuturor le plac dulciurile, cred că oamenii sunt „programați” astfel.  Dovada: cel mai simplu mijloc de a câștiga încrederea unui copil mic este să-i oferim dulciuri.  (Din păcate și infractorii au descoperit acesta adevăr.)  Dar înaintea perioadei moderne, mulți oameni nu aveau acces la dulciuri decât foarte rar sau chiar deloc, pentru că dulciurile erau foarte costisitoare.  Tot ce exista ca îndulcitor era mierea și fructele, mai ales cele uscate (stafide, smochine, curmale etc.) și, eventual, sucul de fructe concentrat prin fierbere.  Totuși trestia de zahăr se cunoaște de foarte multă vreme… Trestia de zahăr a fost domesticită în urmă cu cel puțin 6000 de ani în Papua Noua Guinee.  Triburile care au populat insulele din Pacific au luat-o cu ei.  Un al doilea centru de domesticire a fost Taiwan.  Mai târziu a ajuns în China și în India.  Dar ea era folosită ca „zarzavat”, ca plantă medicinală și… la îngrășat porcii.  Procesul de extracție a zahărului a fost inventat abia mult mai târziu, în urmă cu vreo 2500 de ani, în India.  (Așa se explică faptul că în multe limbi europene și în arabă, cuvântul pentru zahăr este foarte asemănător, pornind de la sanscritul śárkarā.) Romanii îl cunoșteau, dar era mult mai scump decât mierea și se folosea cel mult ca medicament.  În secolul I e.n., Dioscoride scria: „Există un fel de miere solidă numită sakharon, obținut din trestii în India și în Arabia Felix (Yemen).  Arată la fel ca sarea și cristalele pot fi sparte între dinți.  Dizolvat în apă e bun pentru intestine și stomac, precum și pentru dureri de vezică și de rinichi”.Read more…

Goliat și David

Cu doar două săptămâni după atacurile teroriste din 7 octombrie 2023, am ascultat un interviu dat de Khaled Mashal, arhiteroristul Hamas, unui canal de presă saudit. Erau vremuri grele. Israelul își înmormânta miile de morți din atacul criminal și se pregătea de ripostă, dar pe Mashal, aflat la adăpost în Qatar, toate acestea îl lăsau rece. “Fiecare națiune se construiește prin sacrificiu. Uniunea Sovietică a sacrificat milioane de oameni în al Doilea Război Mondial, în Vietnam au murit milioane, în Afganistan la fel.”  Interviul acesta mi-a lăsat un gust amar și nu doar pentru că Mashal vorbea cu atâta nonșalanță despre viitoarele victimele palestiniene, ci și pentru că mi-am dat seama că nu dă doi bani pe concetățenii săi. După aproape doi ani, cruzimea lui Mashal s-a întâlnit cu lipsa de scrupule a actualilor lideri israelieni, purtători de kipa rotundă pe un cap pătrat. Aceștia, în orbirea lor mesianică, sunt dispuși să-i ofere ceea ce el nici nu sperase să obțină – recunoașterea unui stat palestinian. Franța a declarat deja că îl va recunoaște, Marea Britanie și încă zece state sunt pe drum. Aceste recunoașteri nu vor îmbunătăți viața niciunui palestinian, dar vor înrăutăți simțitor situația multor israelieni. Trebuie să o spunem cinstit: recunoașterea nu vine din grija pentru palestinieni, la fel cum acum 78 de ani, recunoașterea Israelului de către statele lumii nu a fost din dragoste pentru Sion. Atunci, după Holocaust, marea majoritate a țărilor europene nu voiau să se confrunte cu problema reintegrării puținilor evrei reveniți după Holocaust și au favorizat plecarea lor spre Palestina mandatară. Acum situația este asemănătoare, deși inversată – în fața amenințării cu un val de refugiați din Gaza, aceleași state europene recunosc Palestina, sperând ca prin asta să oprească influxul de refugiați.Read more…

Vecinii evreilor în vremea Holocaustului

Fiecare supraviețuitor al Holocaustului ar putea scrie un roman sau furniza un subiect pentru un film. Acest articol prezintă trei filme artistice zguduitoare despre soarta unor evrei maghiari în timpul Holocaustului și a unor supraviețuitori întorși din lagăre. Acestea sunt doar câteva cazuri izolate din tragedia Holocaustului, dar au fost nenumărate altele, trăite de majoritatea evreilor europeni. Numitorul comun al celor trei filme este comportamentul localnicilor față de evrei, înainte și după deportare. Mulți dintre ei au devenit dușmănoși și unii chiar necruțători. Oare ce a produs această dezumanizare a unei mari părți localnicilor? Din istoria orășelului în care m-am născut știam că ei voiau să scape de evrei și nu neapărat din motive religioase ci, mai ales, fiindcă le invidiau succesele și abia așteptau să le ocupe casele și să le fure bunurile. Aceasta a fost realitatea pe care mi-au descris-o rudele mele supraviețuitoare ale Holocaustul. Adevărat, majoritatea nu au ucis evrei cu mâinile lor și nu toți i-au denunțat. Au fost printre ei și unii eroi care au ascuns evrei, periclitându-și propria familie.Read more…

Să laşi loc de bună ziua

Potrivit antropologilor, salutul este „un pact tacit de neagresiune”: îți arăt că te recunosc, nu te ignor, nu te atac. De aceea, aproape toate culturile au formule de salut prietenoase, binevoitoare. Mai mult, în majoritatea limbilor vorbite pe planetă, formula de salut e aceeaşi: Bună ziua (şi variantele ei: bună dimineaţa, bună după-amiaza, bună seara, noapte bună). Cred că pentru cititorii Baabel (care cunosc foarte bine formulele de salut din principalele limbi de circulaţie internaţională) e interesant de aflat cum se dă bună ziua în finlandeză – Hyvää päivää, în armeană – Բարև ձեզ (Barev dzez), malteză – Bongu, inuită – ᐊᒐᓇᖅᑐᖅ (Agnaiqtuq), în bască – Egun on, în albaneză – Mirëdi. Există şi alte formule de salut care urează sănătate şi noroc (precum cunoscutele formule ale romanilor – Ave şi Salve – dar şi cel din în limba romani – Sastipe baxtale şi coreeană – 안녕하세요 (Annyeong haseyo), dar şi urarea de Pace (în ebraică Şalom שלום şi în arabă Salam سلام). Dar să revin la Bună ziua, acest salut quasi-universal care a inspirat una dintre zicalele româneşti cele mai înţelepte: Să laşi loc de bună ziua.Read more…

13 octombrie – cea mai frumoasă zi din ultimele decenii pentru israelieni

Sirenele au tăcut, rachetele nu mai amenință, camerele-adăpost stau cu geamurile deschise. Este liniște, cele 65.000 de persoane adunate în Piața Ostaticilor stau cu sufletul la gură, urmărind ce se întâmplă în Gaza cu ostaticii. Dacă Hamas se răzgândește după ce a acceptat schimbul? Dacă niște teroriști neafiliați atacă coloana? După experiențe îndelungate, totul este posibil. Uralele au izbucnit în clipa în care prima coloană cu șapte ostatici a trecut granița și a fost preluată de militarii israelieni, iar bucuria a fost deplină când și cel de-al doilea grup cu 13 ostatici, a ajuns în Israel. Multe persoane aveau lacrimi în ochi. Dar uralele au continuat. Mulțimea, care de doi ani era prezentă în fiecare weekend în acest loc, cerând ca ostaticii să fie aduși acasă, l-a salutat pe președintele Donald Trump, cel datorită căruia minunea s-a întâmplat. Fără el, războiul ar mai fi durat luni bune, cu multe victime de ambele părți.Read more…

Dispăruți. Tiszaörs, Ungaria, 2004

Pe străduțe lăturalnice, pe lângă vile noi, cu grădini decorate cu pitici de ghips, mori de vânt și măgăruși din plastic cu ghivece de flori, Ágnes și cu mine ne îndreptăm spre strada principală cu magazinele ei moderne. Ea, ultima evreică din orașul Tiszafüred, îmi arată unde se aflau odinioară, înainte de război, casele și afacerile evreiești. Ajungem la un petec de grădină părăginită din spatele școlii. – Pe vremuri aici era o căsuță și alături două morminte, spune ea. Morminte evreiești, cred. În copilărie locuiam chiar acolo, într-o casă care a fost dărâmată pentru a face loc supermarketului, și am văzut pietrele funerare. Pășim peste gardul scund, ne croim drum printre bălării, dar nu găsim nimic. Pe cărarea crăpată, un muncitor împinge o roabă care scârțâie de-ți rupe inima. Ne apropiem de el. Ágnes îl întreabă de morminte. Omul, sfrijit și cu o mustață stufoasă, pare stânjenit: – Săptămâna trecută am sfărâmat lespezile. Directorul școlii zicea să le spargem și să folosim bucățile în zidul nou, ăla de acolo. La nici trei metri de noi, zidul de ciment se întinde de-a lungul curții școlii. – Așa stau lucrurile pe aici, spune Ágnes, resemnată. Dar eu sunt indignată.Read more…

Principatele Dunărene. Moldo-Valahia, 1855-1856

Am încetat să mai caut primul document în care s-a folosită expresia Orientul Apropiat atunci când am descoperit că era cât pe aici să intru într-un „câmp minat”. Întrebare simplă cu răspunsuri complicate. Wikipedia, în limba engleză, citează un paragraf dintr-o scrisoare publicată în revista Littell’s Living Age, apărută în anul 1855 în care ar fi fost folosit acest termen pentru prima oară. (To suport the “sick  man” in the near East is an arduous and costly affair). Oxford English Dictionary (OED) notează că întâia oară termenul în limba engleză a apărut în revista Fraser’s Magazine în anul 1856. (The Far East – in contradistinction to the Near East – for the integrity of which we went to war with Russia). Utilizarea majusculei și accentuarea „opoziției” față de Orientul Îndepărtat, o entitate geografică și politică cunoscută pe atunci de câteva sute de ani, i-a făcut pe specialiștii în lingvistică de la OED să atribuie întâietate articolului publicat în anul 1856. S-au poate nu au știut de publicația din anul 1855. Am mai găsit menționat și faptul că nu era întotdeauna clar dacă autorii diverselor texte mai vechi se refereau la „un loc apropiat de Orient” sau la „Orientul Apropiat”. Acesta a fost momentul când mi-am pierdut de tot interesul pentru acest subiect, dar trebuie să adaug că în timpul căutărilor mele mi-au atras atenția alte titluri: „Principatele Dunărene” (de două ori!) în Littell’s Living Age din 1855 și „Moldo-Wallachia” în Fraser’s Magazine din 1856 față de care nu am putut să rămân indiferent.Read more…

Cum se câștigă un război? Cu armele sau cu rugăciunea?

Cam asta este esența marilor dezbateri din Knesset legate de recrutarea tinerilor ultrareligioși (haredim), scutiți de serviciul militar obligatoriu din Israel, dacă studiază ”cu normă întreagă” la yeșiva. Nu este o problemă nouă, ea a mai fost dezbătută, există chiar o lege, votată de mai mulți ani, care îi obligă și pe tinerii din această categorie să-și efectueze serviciul militar, numai că legea nu a fost aplicată, a fost amânată an de an. Scutirea tinerilor ultrareligioși are la bază o înțelegere din 1947, care după declararea statului Israel a căpătat formă de lege, între partidele laice și cele religioase – acestea din urmă au condiționat sprijinul pentru formarea statului, cerând și alte drepturi cu caracter religios, ca de pildă recunoașterea în Israel numai a căsătoriilor religioase făcute între două persoane de religie mozaică (în schimb, sunt recunoscute atât căsătoriile civile, cât și divorțurile făcute în străinătate). Atunci, în 1947, Ben Gurion a acceptat aceste pretenții, afirmând că pe parcurs ele vor fi modificate, dar acest lucru nu s-a întâmplat și, cu toate că au existat în permanență solicitări, ele au rămas la nivelul discuțiilor sau au fost respinse în Parlament. Găsirea unei soluții este cu atât mai dificilă, cu cât crește procentul religioșilor în societatea israeliană și se pune frecvent întrebarea dacă Israelul va deveni un stat religios, la fel ca vecinii lui musulmani.Read more…

Ceramica de Mata Ortiz

Cine a citit articolul meu despre ceramica armeană din Ierusalim știe deja că această formă de artă mă atrage în mod special.  Nu e de mirare, așadar, că atunci când prietenul meu Danny, pictorul, m-a invitat la o conferință despre ceramica de Mata Ortiz, am acceptat cu plăcere, cu toate că habar nu aveam la ce să mă aștept.  Au trecut de atunci vreo 15 ani, multe amănunte le-am uitat, îmi amintesc însă perfect surpriza și delectarea cu care am urmărit-o.  Conferențiarul a fost în Mexic, chiar în satul Mata Ortiz, a prezentat zeci de fotografii proprii și a povestit totul cu foarte multă însuflețire – se vedea că el însuși era încântat de ce văzuse.  Eu pot să încerc doar să recreez povestea din amintire și pe baza datelor aflate pe internet.  Și povestea este într-adevăr captivantă. Pe mine m-a impresionat migala, precizia, formele elegante și estetica deosebită a pieselor.  Modelele sunt tradiționale și totuși, creațiile sunt cât se poate de moderne.  Dacă ar fi fost făcute de un artist, aș fi spus că e genial – dar nu este opera unui artist, ci a multora, mai exact a unui sat întreg din nordul-vestul Mexicului, la vreo două ore de drum de granița cu Statele Unite.  Într-un sat de 2000 de locuitori, peste 400, bărbați și femei, sunt meșteri olari.Read more…