Într-o noapte în care somnul întârzia să pună stăpânire pe scoarța mea cerebrală mi-am adus aminte de această carte specială, în felul ei, și deodată mi s-a năzărit gândul că unul din puținele lucruri care mi-ar face o deosebită plăcere în ziua de azi ar fi să intervievez un politician palestinian, unul dintre aceia care fac parte din ”secția de propagandă” (așa se numea pe vremea mea) a Autorității Palestiniene. Să-i pun întrebări, dar să-l oblig să-mi ofere răspunsuri clare și fără să se ascundă după deget. Știu, nu am nicio șansă să ajung la un asemenea personaj. Trăim aproape unul (unii) de altul (alții), dar nu ne vedem, nu ne vorbim, deci nu ne cunoaștem. Ba mai mult, tot ce știm despre opiniile celuilalt primim prin intermediul mijloacelor de comunicație care, în cel mai bun caz, prezintă jumătăți de adevăruri și, în cel mai rău caz, pubică știri măsluite.Read more…
În pauza de lunch, cu puţin înainte de plecare, ne îndreptăm spre micul restaurant din vecinătate. Dintr-o eroare regretabilă depăşesc intrarea în parcarea localului şi colegul cu care eram începe să urle la mine ca să întorc imediat. Încetinesc şiRead more…
În anii cincizeci am locuit într-un apartament împreună cu altă familie, așa era „moda” pe vremea aceea. Ana, fiica mai mare a familiei cu care împărțeam locuința, era de vârsta mea și era mai băiețoasă decât mine și alți băieți. Mi-e era ciudă din cauza asta, de multe ori ne-am și ciondănit și nu întotdeauna am ieșit învingător. De două ori pe lună venea la ei tanti Zsófi, bunica Anei. Era o femeie micuță de statură, cu părul alb și cu ochelari cu lentile mari și groase. Venea de la Târgu Mureș și îmi aducea de fiecare dată cadouri. Mă bucuram tare de sosirea ei. Stătea de obicei două-trei zile și în fiecare seară ne citea povești. Avea o voce plăcută, caldă. Literele și desenele din cărțile de povești se reflectau în culorile curcubeului din lentilele ochelarilor ei. Mi-era foarte dragă și multă vreme am fost convins că era și bunica mea.Read more…
Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…
Duminică, în Grădina Botanică din Cluj mi-am amintit de o butadă auzită cu ceva timp în urmă, de la un om de spirit: „Se fac tot mai multe poze şi tot mai puţine… fotografii”.
Grădina botanică era ultima staţie a periplului nostru tradiţional de aprilie, în căutarea, descoperirea şi redescoperirea magnoliilor din Oraşul Comoară, a arborilor vechi – care înfloresc, de decenii, cu tenacitate şi îndărătnicie în curţile caselor – şi a celor noi, mai degrabă arbuşti, care-şi deschid, sfioase, corolele stelate sau în formă de cupe pe petecele de pământ din faţa blocurilor, sfindând monotonia betoanelor.Am scos instinctiv telefonul să fac o poză şi am observat că gestul meu era multiplicat de zeci de ori, întrucât – cu excepţia bebeluşilor, preşcolarilor şi a seniorilor (foarte…seniori) – toată lumea fotografia în draci cu telefoanele sau aparatele de fotografiat…Read more…
Într-o dimineață deținuții nu au fost scoși la lucru, în birouri au fost date jos portretele mareșalului Antonescu, în unele locuri chiar și cele ale regelui. Două-trei zile a domnit o atmosferă ciudată, paznicii fiind mai prietenoși ca înainte. Încolo n-am știut nimic. Apoi toți puşcăriaşii au fost scoşi în curte şi ni s-a făcut cunoscut că România a denunţat alianţa cu Puterile Axei şi a trecut de partea Aliaţilor. Această comunicare ne-a parvenit absolut pe neaşteptate. Imediat după aceea s-a citit lista deţinuţilor şi a faptelor comise de fiecare; unii au fost trimişi la dreapta, alţii la stânga. Ținând seama de numărul nostru mare, treaba a ţinut ore în şir. În orice caz era clar că împărţirea în două grupe înseamnă pentru unii libertatea, iar pentru ceilalţi continuarea detenţiei. Condamnaţii politici, falsificatorii de acte, purtătorilor de acte false, cât şi cei condamnaţi pentru spionaj au putut părăsi închisoarea încă în aceeaşi zi. Fără să stau pe gânduri mi-am strâns cele câteva lucruşoare şi am luat-o spre ieşire. Trebuia să trec pe la direcţiune, unde mă aştepta Ionel Pop. El venise vrând să fie primul care îmi iese în întâmpinare și ne-am felicitat reciproc. El făcuse parte din delegaţia care tratase cu ruşii întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Mi-am luat rămas bun de la director, care mi-a sărutat mâna (tempora mutantur!). Deci acestea au fost „lucrurile mari în pregătire” pomenite de avocat după proces!Read more…
Am primit recent un film vechi, mut, din 1924, făcut la Viena, un film excepțional nu prin calitatea lui, ci mai ales prin profeția pe care o face și care s-a adeverit pentru cel puțin 100 de ani. Acest film, ,,Orașol fără evrei”, a fost realizat după romanul ziaristului și scriitorului evreu austriac Hugo Bettauer. Am citit acest roman cu mulți ani în urmă și m-a impresionat încă de atunci, dar nu am știut că s-a făcut din el și un film, meritul lui fiind nu atât cel artistic, cât valoarea sa profetică, valabilă și azi, după aproape 100 de ani și mă tem că va fi și în viitor. Filmul l-a regizat H. K. Breslauer, la Viena, în perioada tulbure, într-o țară sărăcită de război, la început de criză economică, cu o inflație din ce în ce mai mare. El înfățișează o societate descumpănită, care și-a pierdut reperele, în care cei de la putere încearcă să se salveze căutând un țap ispășitor pentru toate eșecurile vremii. Vinovatul e găsit cu ușurință, cel altfel, evreul, alături de care au trăit în bună înțelegere de sute de ani. Nu voi intra în subiectul filmului deoarece titlul spune totul. Filmul a fost considerat pierdut și printr-o întâmplare au fost găsite recent fragmente importante din film, într-un târg de vechituri din Paris. Aceste fragmente au fost achiziționate de arhiva de film din Austria și prin donații s-a alcătuit un fond de 86.000 de Euro pentru reconstituirea lui. Ca de obicei, când nu cauți ceva anume, găsești ceva interesant la care nici nu te-ai gândit. Așa am găsit o broșură uitată, ,,Județul Câmpulung, turistic, balnear, climatic”, editată de Oficiul Județean de Turism la tipografia ,,Școala Română” Câmpulung-Moldovenesc la 15 septembrie 1935, cu un cuvânt înainte al președintelui Oficiului de Turism, C. Liontieș, viitor prefect al județului Câmpulung, dacă-mi aduc bine aminte. Este orașul meu natal, la care nu mă pot întoarce decât în vis.Read more…
Tocmai absolvisem anul întâi de medicină la Timișoara când am dat peste un anunț: Biroul de Turism pentru Tineret organizează o excursie în Cehoslovacia. M-am înscris, ce aveam de pierdut? Știam că șansele mele de a primi aprobarea erau minime pentru că toată familia înaintase demult actele pentru emigrare în Israel. Dar, vorba aceea, „prost să fii, noroc să ai”: cererea de emigrare fusese înaintată la Arad, iar excursia se făcea din Timișoara. Era înainte de éra internetului, nimeni nu și-a luat osteneala să cerceteze și am primit aprobarea! A fost unul dintre evenimentele cele mai de seamă ale vieții mele de până atunci. Era prima excursie în străinătate, eram pentru prima oară independentă, era prima mea întâlnire cu civilizația occidentală (chiar dacă țara era dincoace de Cortina de Fier), am văzut pentru prima oară o catedrală gotică „adevărată”[1]… Frumusețea orașului m-a impresionat profund. În trei zile l-am străbătut în lung și în lat, am umblat până mi s-au tocit picioarele și am reușit să văd o mare parte din monumente și priveliști. Atunci mi-am promis mie însămi să fac tot posibilul ca să revin.Read more…
A fost descoperită de curând a treia piramidă din Antarctica. Este o consecinţă a topirii gheţarului care acoperă acest continent sudic,o calotă care variază ca înălţime între 2,5 şi 3,5 kilometri. Programul Google Earth care fotografiază zilnic planeta noastră a descoperit piramida în apropierea ţărmului. La ora actuală încă o piramidă nu mai emoţionează pe nimeni în lumea ştiinţiei fiindcă în ultimii ani, datorită fotografierii din satelit sunt recenzate pe tot globul 800 de piramide.Sunt piramide nu numai în Egipt dar şi zeci de asemenea monumente megalitice în China,în Mexic etc.. Cine le-a construit şi cum le-a construit ? Ştim că la cea a lui Keops, din Egipt, au lucrat 20.000 de oameni, timp de 50 de ani, câte șase luni pe an, lunile în care ţăranii nu se ocupau de agricultură fiindcă terenurile roditoare erau acoperite de apele Nilului. Despre celelalte piramide nu ştim nimicRead more…
Evreii de pretutindeni, cu rădăcini târgumureşene, păstrează memoria oraşului în amintirile lor sau amintirile moştenite de la părinţi. Dar cum păstrează şi, mai ales, cum va păstra oraşul amintirea evreilor care au avut un rol determinant în devenirea lui? Iată întrebarea la care a găsit răspuns Comunitatea Evreilor din Târgu Mureş, prin înfiinţarea unui muzeu. Acest lucru a fost posibil graţie eliberări unui spaţiu adecvat, în proximitatea sinagogii, şi donaţiei generoase oferite de medicul pediatru Etelka Tusa, supravieţuitoare a Holocaustului. Îndeobşte muzeele se confruntă cu lipsa de spaţiu, cu aglomeraţia obiectelor din depozite, cu dilema selecţiei obiectelor din expoziţia permanentă şi cu sarcina de a o reîmprospăta sau completa expoziţii temporare în care pot fi puse la lumină şi piese din depozit. Din păcate, muzeele evreieşti din Estul Europei spulberat de Holocaust se confruntă cu penuria de exponate cruntă şi frustrantă. Grupul de lucru, coordonat de dr.ing. Vasila Dub, președintele Comunității Evreilor din Târgu Mureș şi Gheorghe Diamantstein şi alcătuit din Iulia Negrea Iulia, Gheorghe Csorja, Ştefan Moldovan şi Elisabeta Lázár, a făcut faţă unei mari provocări: să vizualizeze istoria de peste un secol, a unei comunităţi alcătuite din multe mii de persoane, fără a avea la dispoziţie decât câteva obiecte disparate şi câteva zeci de fotografii salvate – în mod miraculos – de focul distrugător al Holocaustului.Read more…
Plecam la gară. Tata scoate bilete de tren dus-întors, ne urcăm pe platforma unui vagon de marfă, destinată frânarului. Eram veseli, bine dispuşi, aveam cu noi merinde pentru o zi întreagă, seara urma sa ne înapoiem. Timpul cald, senin, tocmai bun pentru o asemenea excursie. Cu numai câteva clipe înainte de plecarea trenului, patru militari sovietici se urcă pe platforma vagonului următor; doi dintre ei coboară pe tampoane şi vin la noi. Scot pistoalele, le pun în pieptul sorei mele şi al meu şi începe jaful. Repet, aveam unsprezece ani. Tata, în speranţa că vom scăpa, scoate din portofel o bancnotă pe care le-o oferă; militarii sovietici râd, i-l smulg din mână şi continuă jefuirea. Ne iau absolut tot ce puteau lua de la tata şi de la sora mamei: aparat de fotografiat, ceas de buzunar, ceasul de mână al mătuşii noastre, cercei, brăţară, broşă, până şi batiste. În vremea asta, soră-mea şi cu mine ne-am putut strânge mâinile şi ne-am rugat. După încheierea operaţiunii sar din trenul care mergea cu viteză mică aşa cum merge orice marfar. Pachetele cu mâncare ni le-au lăsat.Read more…
Săpătmânile trecute, premierul Viktor Orbán a efectuat o vizită oficială în Israel. A fost răspunsul la cea a premierului israelian, făcută anul trecut la Budapesta. Programul lui Orbán a cuprins întâlniri cu premierul și președintele israelian, vizita la Ierusalim, inclusiv la Zidul Plângerii și Muzeul Yad Vashem, întâlnire cu evreii originari din Ungaria. Spre deosebire de alți demnitari europeni, fie din vest, fie din est, probabil aă-i facă pe plac prietenului său Bibi, Orbán nu a pășit pe teritoriul palestinian. În convorbirile avute, premierii au apreciat succesul celor două vizite și au menționat prietenia care s-a înfiripat între ei și care a dus la creșterea colaborării în numeroase domenii. Potrivit lui Orbán, ”relațiile bilaterale excepționale se datorează în parte colaborării personale a celor doi premieri, faptului că în fruntea ambelor țări se găsesc șefi de guverne patrioți”. Este o declarație care ne conduce de fapt la întrebarea pusă în titlul articolului.Read more…
“G”, tânărul inginer din fosta echipă a consultantului nr. 1 (consultant deja dispărut din peisajul nostru), a obținut titlul de Master și într-o bună zi s-a prezentat în serviciul nostru ca angajat. Fără a fi un component al trioului de doctori ingineri în construcții care au format nucleul inițial al departamentului, l-am considerat în categoria “oameni de știință” din motive care vor fi relatate mai departe…Discut cu el și îmi mărturisește că va lucra la noi numai câteva săptămâni, urmând să fie trimis de întreprindere la Stanford University din California, pentru obținerea titlului de doctor. “Pentru a fi trimis la studii trebue să lucrez un timp la voi, așa este regula”, afirmă viitorul PhD.Read more…
Șmuel Cohen (sau pe numele purtat în Moldova, Samuel Kogan) s-a născut în anul 1870, în comuna Ungheni din Basarabia, nu departe de Iași, pe malul Prutului. La sfârșitul sec. al XIX-lea Ungheni era o așezare românească din Moldova de dincolo de Prut, cu o majoritate etnică evreiască. Rezultatele recensământului din 1897 au fost: 1136 evrei, 456 români, 72 ucraineni, 58 ruși și 17 polonezi. Evreii erau de două ori mai mulți ca toți ceilalți la un loc. În anul 1887 a făcut aliya și s-a așezat în moshava (colonia) Rișon LeȚion, unde a cumpărat un teren agricol de 22 dunam (2,2 hectare). A învățat să cultive vița de vie și aceasta i-a devenit meseria. Era cunoscut în moșava pentru talentul lui la muzică. Cânta la vioară și fusese poreclit Stempenyu, după un clarinetist de kleizmer. personajul unei nuvele a marelui scriitor idiș Șalom Aleichem. În moșava s-au făcut mai multe încercări de a pune pe muzică poezia Hatikva (speranța) a lui Naftali Herz Imber.Read more…
Recent am primit o carte interesantă atât prin subiectul abordat, cât și prin modul de prezentare a lui. Ea se referă la procesele economice ale funcționarilor evrei din instituții de comerț exterior al României în perioada 1960-1964. Cartea, în limba română, este bazată pe teza de doctorat a autoarei, susținută la Universitatea din Haifa în limba ebraică. Autoarea are o legătură personală cu tema tratată: tatăl ei, Adalbert Rosinger, fusese unul dintre condamnații pe nedrept în cadrul procesului ”Românoexport”, arestat în 1961 și eliberat în 1969. Printre alte surse documentare, autoarea a folosit și amintirile lui, păstrate de ea în manuscris. De aceea, cartea este un omagiu adus memoriei tatălui ei. Cu toate acestea, autoarea face o analiză strict obiectivă a temei tratate, făcând abstracție de implicarea personală. Analiza făcută de autoare se referă la procesele respective, economice dar cu caracter politic, la cauzele și modul de desfășurare al lor, la aspectul lor din punctul de vedere al științei dreptului.Read more…
Timpul se comprimă, a devenit un loc comun “impresia” că “nu mai avem timp”, orele, zilele, anii trec mai repede, nu ştim când a trecut săptămâna, serile ne surprind mirându-ne că nu am făcut nici jumătate dintre lucrurile pe care ni le propusesem. Zilele au tot 24 de ore, orele tot 60 de minute etc., dar totul trece prea repede, mai repede ca niciodată, uzura fizică, a sentimentelor, a situaţiilor profesionale etc. este mai rapidă, devenim vulnerabili în raport cu ziua de mâine. Dăm vina, adeseori, pentru astfel de stări, pe ritmul vieţii cotidiene, prea dens, care ne solicită mai mult ca oricând sau pe modificările de percepţie a realităţii, spunem că timpul se comprimă şi credem că este vorba de un mod de evaluare subiectiv, într-o epocă în care mijloacele de comunicaţie fac ca procesul acţiune vs. reacţiune să fie aproape instantaneu. Cui nu i s-a întâmplat să evoce o întâmplare ca şi cum a avut loc ieri şi să constate că au trecut săptămâni sau poate chiar luni de atunci.Read more…
Nu știu dacă ați observat, însă în ultimele sezoane puloverele tricotate se bucură de elan creativ, iar tendințele le tot metamorfozează: le aplica volane discrete la gulere şi pe mâneci, mânecile devin mai lungi sau bufante în stilul sfârşitului de secol XIX, sunt brodate cu detalii militărești, ni se propun în color blocking, în animal print şi volume oversized… Ca tot ce e atins de trenduri, tricotajele sunt atrăgătoare şi depășesc limita lor funcțională (a ne ţine de cald în sezonul rece), devin piese estetice, capabile a modifica stylingul ţinutelor în care sunt integrate. Însă, ca tot ce e atins de trenduri, ele au o foarte scurtă „viaţă la raft”. Peste un an vor părea depăşite, caraghioase, nepotrivite. Nu înseamnă ca nu vă puteți amuza, probând şi cumpărând un model simpatic, colorat, XXL – din contra, va insufla o notă de modernitate ținutelor casual sau clasice. Totuși, înainte de a vă umple sertarele şi rafturile cu cele mai noi modele, verificați să aveți în garderoba (măcar) câte unul din cele 4 modele esențiale de pulovere.Read more…
La 1 decembrie 2018 se împlinesc 45 de ani de la moartea celui mai important politician evreu al epocii moderne, David Ben Gurion. Marele om politic a murit la 1 decembrie 1973, cu mai puțin de două luni după izbucnirea celui mai sângeros război al Israelului, Războiul de Yom Kipur, despre care am scris nu de mult. Poate că frământările și suferințele produse de acest război și pierderile grele care le-a înregistrat Israelul i-au grăbit moartea. În acest articol voi scrie despre întâlnirile mele personale foarte scurte cu Ben Gurion și despre întâlnirile noastre profesionale. Dar înainte de toate, o scurtă biografie. Ben Gurion, pe numele său inițial David Grün, s-a născut în 16 octombrie 1886 în orașul polonez Płońsk, pe atunci anexat de Rusia, într-o familie cu cinci copii. Până la vârsta de 15 ani a învățat la școli religioase evreiești, dar după ce a absolvit s-a distanțat de religie. S-a înscris în partidul Poalei Țion. La 6 septembrie 1906 a ajuns la Yafo, făcând parte din al doilea val de aliya. Read more…
Limba ebraică a fost folosită constant, începând de la primele surse scrise, tăblițele din El Amarna din cca. 1500 î.e.n. și până la editarea cărții Mișna, cca. 185 e.n. Mai târziu nu avem dovezi că limba ar fi fost vorbită curent. Ideea de a folosi limba în viața de zi cu zi reapare în 1879 în săptămânalul HaȘahar redactat de Pereț Smolensky la Viena. Articolul Întrebare importantă, semnat de un ”oarecare” Eliezer Ben Yehuda, originar din Bielorusia, este un eseu politic care se întreabă dacă identitatea evreiască este în primul rând una națională sau una religioasă. Cu alte cuvinte: suntem mai întâi români și pe urmă evrei sau invers? Articolul trage concluzia că poporul evreu este o națiune, că ar fi firesc să trăiască în Palestina și să vorbească limba ebraică. El însuși a făcut alya cu doi ani mai târziu, în 1881. Pentru ca o limbă să fie vie există două condiții esențiale: să existe mijloace de comunicare (ziare, cărți – azi radio, televiziune, internet) și să fie limbă de predare în școli. El a înființat ziarul HaȚvi, al doilea ziar din Ereț Israel (în diaspora mai erau câteva). Era un proiect foarte dificil, pentru că aprobarea autorităților otomane era aproape imposibil de obținut. În plus tipografiile erau puține și primitive. Pe otomani i-a păcălit, dar adevăratele probleme au început mai târziu, cu evreii.Read more…
Trecerea dintre ani este pentru mine marcată de sentimente contradictorii, un fel de amestec între nostalgie și speranță, între introspecție și exuberanță. Mă simt uneori tristă și cuprinsă de un fior de însingurare, chiar dacă sunt împreună cu cei dragi, parcă ne fuge gândul la ce poate nu am reușit să facem, la cei care nu mai sunt și pe care i-am dori împreună cu noi la masa festivă. Este sentimentul de a fi singur în fața analizei tale, a bilanțului anului ce se încheie. Cu siguranță că nu doar eu simt asta, doar că oamenii nu prea au timp să stea o clipă în loc, o clipă cât un an în care să analizeze ce simt cu adevărat. Nu vă mințiți! Această stare străbate întreaga perioadă de pregătire a evenimentului sfârșitului de an și a zilelor de după, atunci când noul an a început. Felicitările curg din toate direcțiile, animația este mare, internetul se încinge de atâta trafic, primim la interval de câteva minute fix aceleași ilustrate virtuale, încărcate de inspirație mobilizatoare, pe care tocmai le trimisesem și noi, uneori din partea acelorași persoane. Lumea pare fericită și totul este plin de strălucire în case, pe străzi, pretutindeni. Până ce și politica ia pauza cuvenită de sărbători și totuși suntem în fața propriei judecăți, chiar dacă suntem plasați în mijlocul celei mai mari și gălăgioase aglomerații. Să nu credeți că aș avea eu timp mai mult la dispoziție decât majoritatea oamenilor, atâta doar că de la o vreme am început să îmi dăruiesc acele momente personale în care opresc timpul din goana lui, doar puțin, atâta cât să îmi dau voie să mă gândesc la una, alta.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
