Zilele trecute m-a sunat o prietenă, cu panică şi mâhnire în glas şi întrebarea ei suna cam ca titlul de mai sus. Mi-a povestit că la sfârşit de săptămână a mers să-şi viziteze mama într-o altă localitate, iar cum a ieşit din supermarketul de acolo, cu masca pe faţă şi cu o eşarfă înfăşurată în jurul capului, ca eventualele particule (posibil contaminate) din aer să nu-i ajungă în păr, a dat nas în nas cu un coleg de serviciu, un familist liniştit, foarte harnic, considerat sursă de informaţii şi ajutor de nădejde (prin urmare îndrăgit şi respectat) – cu braţul petrecut strâns în jurul taliei unei roşcate cu forme îmbietoare… şi care părea cu vreo 20 de ani mai tânără, decât soţia respectivului, şi „nu semăna nicidecum nici cu copiii familiei” (de altfel băieţi cu toţii). Cum stătea ea acolo împietrită, cuplul a trecut pe lângă ea fără să-i acorde nicio atenţie, amândoi şi-au pus măştile pentru a intra în magazin, dar nu înainte de a-şi da un pupic. Pe ea, prietena mea, n-au băgat-o în seamă, cel mai probabil masca şi eşarfa au făcut-o de nerecunoscut pentru colegul cel familist şi atât de respectat, şi ea mă întreba acum, dacă ar fi trebuit să-l salute sau nu. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Abia am putut să-i explic că nu râdeam de dilema ei, nici de situaţia în sine, ci de faptul că mi-am amintit de o scenă similară, când cică împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al III-lea, s-ar fi prefăcut că nu-şi recunoaşte fostul duhovnic, pe Marie-Bernard Bauer, care i-a ieșit în cale, la braţ cu o frumoasă dansatoare, mult mai tânără.Read more…
Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert
Despre acest subiect sensibil, polemic și vast s-au scris enciclopedii, studii academice și universitare, doctorate și masterate, s-au dat mii de interviuri de către personalități științifice, istorici, media, s-au organizat sute de colocvii și simpozioane diplomatice și istorice simandicoase. Fără a avea nici o pretenție de specialist în domeniu, voi încerca să rezum și să sintetizez pentru cititorii noștri câteva date și repere de bază legate de acestă temă uriașă, neelucidată pe deplin, echivocă în multe privințe. Acest survol rezumativ, exclusiv jurnalistic nicidecum academic, va conține patru episoade: Trecutul zbuciumat, Holocaust, Comunism, respectiv Prezentul miraculos și concluzii aproximative în fiecare dintre episoade. Pentru început, fără multe date și amănunte, vom trece în revistă schematic trecutul zbuciumat al acestei minorități europene de excepție, care a adus o contribuție majoră nu numai la istoria Ungariei, ci și la cea a Europei și a lumii, prin personalitățile de excepție provenite din sânul ei.Read more…
Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert (II) Holocaust
Despre holocaustul evreimii maghiare au apărut lucrări de anvergură ale unor reputați istorici, biografi, intelectuali de marcă, filme documentare și artistice de mare valoare, opere literare de excepție. În raport cu operele unor uriași ai spiritului uman precum Randolph L. Braham (originar din Dej), renumit istoric american, Elie Wiesel (originar din Sighet) – distins cu premiul Nobel pentru pace, Kertész Imre – distins cu premiul Nobel pentru literatură, Stark Tamás sau Pach Zsigmond Pál, modestele mele notații sunt doar o succintă trecere în revistă a acestei megatragedii unice, chiar în rândul holocaustului general european, bineînțeles cu concluziile personale pe care le-am considerat necesare. Megatragedia a fost unică în primul rând pentru că o parte a lichidării fizice a evreimii a avut loc într-o țară neocupată de trupele naziste (până la 19 martie 1944). Reamintesc carnagiul de la Kameneţ-Podolsk, de pe teritoriul actualei Ucraine, unde cca. 18.000 de evrei apatrizi sau refugiați au fost măcelăriți de autoritățile horthyste, execuțiile a cca. 1000 de evrei în cursul campaniei de reocupare a Voivodinei (Serbia de azi), ambele în 1941. În al doilea rând, după intrarea trupelor naziste în Ungaria, regimul lui Horthy nu și-a pierdut integral suveranitatea, ocupația germană având mai mult un rol strategic de organizare a apărării în adâncime, sub presiunea victoriilor sovietice și a apropierii frontului.Read more…
Însemnările unui filatelist meloman Franz Liszt
Franz (Ferenc) Liszt s-a născut în 1811 la Doborján (Ungaria), azi Raiding (Austria). Adam Liszt a fost în serviciul prinţului Nicolas Eszterházi. Palatul din Eisenstadt a fost vizitat de mulţi muzicieni celebri. Adam Liszt era un violoncelist amator talentat. Franz a început să compună la opt ani şi primele lui apariţii ca pianist au fost la Sopron şi Pozsony (azi Bratislava). Tânărul pianist i-a impresionat pe magnaţii unguri, care au strâns bani pentru a-i sprijini educaţia muzicală. Tatăl l-a luat pe Franz la Viena, pentru a primi lecţii de pian de la Carl Czerny, un fost student al lui Beethoven. Băiatul a primit şi lecţii de compoziţie de la Antonio Salieri, directorul muzical al Curții Vieneze. Read more…
Impresii din lumea largă…
Privilegiile generate de arta proiectării sistemelor hidraulice m-au purtat adeseori în exteriorul meridianelor româneşti sau israeliene. Am ajuns astfel la Moscova, Baku, Novi Sad, Budapesta sau Varşovia, iar după ianuarie 1980, la Washington DC, Baltimore, Chicago, Cleveland sau Seattle. În peregrinările europene, am admirat adeseori grupe de 3-4 adolescenţi cu telefoane celulare şi credit card, sosiţi absolut singuri din Scandinavia sau Germania, fără problemele pe care le aveam noi, la aceeaşi vârstă, când călătoream la Snagov. Fără invidie, mi-am amintit de vacanţele petrecute pe malul Teleajenului şi de prima excursie în Bucegi ca student, călătorind pe platforma unui camion cu prelată cei 60 de kilometri care despărţeau oraşul Ploieşti de Cota 1400 din Sinaia! Amintirile de faţă încep din perioada anilor ’68 şi continuă până în prezent. S-au schimbat multe din vremurile când am vizitat locurile amintite şi, în consecinţă, pe măsura anilor care trec, cele scrise devin o incursiune mai curând în timp decât în spaţiu….Read more…
Nu numai moneda are două fețe
Se culcă omul seara, după o lungă zi de activitate intensă, și mulțumește din inimă cui trebuie să mulțumească pentru că e sănătos, în plină putere de muncă, și că are posibilitatea să lucreze într-un domeniu care îi face plăcere și îi aduce multă satisfacție profesională. A doua zi dimineața, la prima oră, e chemat/ă în biroul directorului și e informat/ă că a fost numit, cu o perioadă de încercare, șeful secției / departamentului / oficiului…Acesta e doar un prim scenariu. Al doilea este obținerea prin concurs a postului de șef. În acest caz se cer anumite calități profesionale, specifice locului de muncă, caracterizări și recomandări, trecerea printr-o comisie de concurs, etc. Cine nu cunoaște acest aspect al vieții cotidiene, în care individul e uneori plăcut surprins de o decizie luată ”de sus” sau de câștigarea unui post de conducere prin concurs, în concordanță nu numai cu dorințele sale (mai mult sau mai puțin ascunse), dar și cu faptul că uneori i se recunosc meritele, iar recompensa pentru o activitate corectă, intensă și pozitivă vine într-un moment în care își poate etala calitățile de conducător, de lider? Oare chiar așa stau lucrurile?!Read more…
Persoana noului președinte american-învăluită în ceață
Cu doar câteva zile înaintea alegerilor prezidențiale din Statele Unite, niciun institut de sondare a opiniei sau analist politic american nu are curajul să prezică numele noului președinte american. Diferența de procente dintre actualul președinte republican, Donald Trump , și candidatul democrat, Joe Biden, fostul vicepreședinte al lui Barak Obama, este atât de mică încât în următoarea perioadă scurtă, orice declarație, gest sau mișcare poate înclina balanța într-o parte sau alta. Singura șansă a unei victorii certe ar fi vreun as în mâneca unuia din candidați (chiar dacă nu este adevărat) care să anihileze șansele celuilalt (cum s-a întâmplat în 2016, când cu o săptămână înaintea alegerilor s-a relansat problema mailurilor private ale lui Hillary Clinton, trimise de pe site-uri oficiale. Această situație a fost explicată anterior, dar reapariția ei, deși dezmințită, a fost suficientă pentru ca alegătorii nedeciși să-l aleagă pe Trump). Care dintre cei doi ar fi un președinte potrivit cu capacitatea, puterea, viziunea de a găsi soluții pentru imensele probleme – de sănătate, economice și sociale – ce zguduie societatea americană? Nu exagerăm dacă folosim cuvântul ”imense”, deoarece asta este realitatea. Ascultându-i pe cei doi candidați, atât declarațiile și proiectele lor, cât și cele spuse la confruntările televizate, răspunsul ar fi greu de dat. Read more…
Oare diaspora ar fi o traducere corectă a cuvântului ebraic galut?
Diaspora este un cuvânt grec antic, diaspere format din dia (de-a lungul) și speiren (dispersare), care împreună înseamnă „împrăștiere, dispersare”. Acesta este sensul în care a fost folosit în greaca antică. În acest sens cuvântul se găsește și în traducerea Vechiului Testament în limba greacă din sec. al IV-lea î.e.n. Septuaginta, în Deuteronom 28:25. Cu acest cuvânt, diaspora, este tradus cuvântul ebraic biblic zaava (catastrofă, nenorocire). În traducerile românești pe care le-am văzut apar variante foarte îndepărtate de original. Cu toate acestea, luând în considerație că această traducere a fost făcută de înțelepți evrei, putem spune că ei nu au tradus cuvântul ad litteram, însă i-au dat o interpretare valabilă și până astăzi; Poate fi o aluzie la faptul că pedeapsa exilării ar fi o catastrofă. Cuvântul „diaspora” a fost folosit de greci în primele secole ale erei noastre pentru a ilustra uriașa comunitate a evreilor din orașul Alexandria din Egipt, care cuprindea pe vremea aceea un milion de evrei. Acesta este un sens identic la cel folosit astăzi în diferitele limbi. După cum reiese din documentele civile aflate în posesia noastră, cuvântul diaspora nu a fost folosit în sensul de exilare a evreilor până în anul 1869, acum 150 de ani. Cuvântul original ebraic paralel cu diaspora, galut, este total diferit. În primul rând cuvântul galut, precum și ideea pe care o reprezintă, apar deja în Vechiul Testament. În ebraica biblică cuvântul înseamnă „deportat, exilat, expulzat, expulzați, expulzare”. Read more…
Gânduri de cititor și de autor
Aș vrea să prezint reacțiile mele la unele idei pe care le-am citit și le-am scris în Baabel. Mă refer doar la chestiuni la care mă pricep; niciodată nu mi-aș exprima părerea în legătură cu ceva ce nu cunosc în profunzime. Prefer să dedic acestui subiect un articol întreg, decât să scriu comentarii nesfârșite. În serialul lui Tiberiu Roth, despre istoria poporului evreu, așa cum rezultă din Vechiul Testament, mă jenează felul în care este tratat textul biblic și istoria care rezultă din el. Am impresia că autorul nu își dă seama că tratează un text vechi trei mii de ani, scris într-un stil aparte, nu o carte de istorie contemporană. Vechiul Testament, ca și Noul Testament, texte sacre pentru foarte mulți oameni, sunt scrise într-un stil mistic unde subtextul este de obicei mai important decât textul însuși, ca întotdeauna în literatura bună. Prin analogie, cineva care nu înțelege cele scrise între rânduri de Eminescu, Coșbuc sau Caragiale, mai bine să nu explice cele scrise. Chiar și literatura pentru copii, cum ar fi Micul prinț sau poveștile fraților Grimm, nu poate fi înțeleasă dintr-o lectură superficială. Cu atât mai mult textele originale – Vechiul Testament în ebraică și Noul Testament în greacă. Ele conțin mesaje ascunse, pe care înțelepții încearcă să le descifreze de aproape două mii de ani. Fiecare literă e importantă, chiar și cuvintele care par să lipsească.Read more…
Observaţii asupra mass-mediei din Israel, în timpul pandemiei
Statul Israel a fost lovit, ca întreg mapamondul, de năpasta virusului Corona. Această situație a afectat economic o parte din populație, îndeosebi proprietarii micilor magazine, artiștii, personalul teatrelor, sălilor de petrecere a nunților, religioșii care frecventau sinagogile și moscheile… În mod firesc au apărut nemulțumiri. Anumite cercuri politice au folosit situația pentru a lovi guvernul ales în mod democratic. Din considerente de rating sau influențate de proprietari cu interese obscure, mass media s-a alăturat “corului” antiguvernamental. Schematizând la extrem, apar două alternative: 1. Crește numărul de îmbolnăviri. Guvernul (mai precis Cabinetul Corona) închide unități economice. TV acordă ecranul unor profesori și politicieni care acuză guvernul că afectează grav economia și pauperizează populația. 2. Scade numărul de îmbolnăviri. Guvernul (mai precis Cabinetul Corona) deschide unități economice. TV acordă ecranul unor profesori și politicieni care acuză guvernul că afectează grav starea sănătății populației și implicit a economiei. Doamne Dumnezeule, câți profesori care se contrazic între ei apar zilnic pe micul ecran!Read more…
Fraţii Iuliu și Emil Haţieganu
Cluj. O seară târzie de iarnă rece în 1948. Un bărbat înalt, prezentabil, pășea lângă Parcul Mare spre str. Eminescu, spre “vila Haţieganu”. Cel care suna emoționat la ușa vilei era Aurel Moga, discipol al lui Haţieganau, șef de lucrări la Clinica Medicală I. Tânărul medic venea să-l roage pe maestrul său ca a doua zi, 7 decembrie 1948 să nu vină la clinică, deoarece comuniștii au hotărât “debarcarea” profesorului Haţieganu de la conducerea clinicii și excluderea lui din învățământul superior. Motivul: în perioada interbelică fratele său, Emil, fusese politician, ulterior deținut politic, iar Iuliu avusese funcții înalte în învățământul superior și fusese ministru al Sănătaţii în Guvernul Nicolae Iorga. A doua zi Moga a ținut un discurs împotriva profesorului și în aceeași zi a fost numit noul șef al Clinicii Medicale I, cel mai important centru medical al Clujului din acei ani. Aceasta este numai o imagine din biografia complexă a prof. Iuliu Haţieganu. S-a născut în 1885, în Imperiul Austro-Ungar, în comuna Magyarderzső (mai târziu Dârja), pe valea Someșului, în casa preotului greco-catolic Ioan Haţieganu. Ioan Haţieganu se trăgea dintr-o foarte veche și faimoasă familie românească din împrejurimile HațeguluiRead more…
Gânduri pentru cei rămași în urmă
Corona îți schimbă obiceiurile, deși grija pentru ziua de mâine rămâne relevantă în orice condiții. Nu, nu e vorba (Slavă Domnului) de frica de a rămâne fără resurse materiale, ci de cu totul altceva. Închipuie-ți, îmi ziceam eu cam prin iulie sau august anul trecut, închipuie-ți că librăriile nu se mai deschid și că tu rămâi fără cărți noi de citit, tocmai acum când nu mai ai teatru și nici cinematograf (la noi în ”sat” cinematograful e peste drum de casa noastră) și nici concerte, iar acum colac peste pupăză rămâi și fără cărți. Deci am luat măsuri urgente și am reușit să înmagazinez în calculator câteva volume, alese în așa fel încât parcurgerea lor să-mi ofere acea relaxare de care omul are nevoie când treburile nu-i merg așa cum ar fi vrut sau cum și le-a planificat. Și uite așa am început să citesc, în paralel, două superbe realizări în ale scrisului, ambele având un numitor comun: efectul descrețirii frunților celor pe care îi bântuie gânduri negre și îngrijorări justificate. Nu e foarte greu de ghicit despre ce publicații e vorba, de aceea iată de la bun început ”secretul”: Mofturile lui Caragiale și Poeziile fără perdea ale lui Ion Pribeagu.Read more…
O „meteahnă” care se cere discutată?
Mărturisesc, continui să citesc Caragiale. Parcurg cu interes eseurile și foiletoanele scrise în urmă cu mai bine de un veac (nu mai puțin de 650 pagini!) și încerc să înțeleg atmosfera în care trăia marele dramaturg, dar în același timp sunt uimit de volumul activității sale literare, doar parțial adusă la cunoștința marelui public, bineînțeles în afara celebrelor sale piese și unele din ”produsele” prea bine știute, cum ar fi Dl Goe sau Bubico. Cu un cuvânt, mă delectez. Și acum o paranteză, după părerea mea obligatorie pentru înțelegerea motivului care m-a îndemnat să scriu aceste rânduri. Vreme de mai bine de 30 ani am trăit în România, cu senzația că apucasem să cunosc realitățile acestei țări, să-i cunosc poporul, istoria, mentalitatea. Am cunoscut români de origine rusă, germană, și bineînțeles evreiască și maghiară. Pe „românii unguri” i-am întâlnit la București, dar și în Transilvania, am avut colegi unguri și tot timpul am fost convins că în ciuda accentului lor deosebit, ei posedau aceeași mentalitate, legată de propria lor structură intelectuală, educație, atâta doar că ei aveau două limbi materne, iar eu aveam numai una.Read more…
Ármin Vámbéry – orientalist și explorator
Se spune că cei cu limba maternă maghiară au dificultăți la învățarea limbilor străine. Ar fi și logic, pentru că maghiara este foarte diferită de limbile popoarelor din jur. Se cunosc însă și excepții. Ármin Vámbéry (1832-1913) a fost un adevărat geniu lingvistic. S-a născut cu numele de Hermann Wamberger într-un orășel de lângă Bratislava (pe atunci în Ungaria), într-o familie de evrei săraci. De la început a avut numai greutăți: era orfan de tată, era șchiop și, familia fiind foarte săracă, după școala primară a fost dat ucenic la un croitor. Totuși, el a dat ore particulare și a făcut liceul, apoi a studiat la Bratislava, Viena și Budapesta. La 20 de ani știa maghiara, slovaca, franceza, germana, engleza, latina, greaca, ebraica, limbile scandinave, rusa și începuse să studieze limba turcă. Orientul îl fascina. A plecat la Istanbul, unde și-a găsit de lucru ca profesor de limbi europene. În scurtă vreme și-a făcut relații prin protipendada locală, s-a convertit la islam, luând numele de Reșit Efendi și a devenit secretarul marelui vizir, Fuat Pașa. În timpul liber a făcut traduceri din istoricii turci, a publicat un dicționar și a studiat diferite limbi înrudite cu turca. În semn de apreciere a realizărilor lui, Academia Maghiară l-a ales membru corespondent, iar în 1861 i-a dat o bursă pentru a cerceta originile limbii maghiare și înrudirea ei cu alte limbi asiatice.Read more…
Ietro, primul ”arhitect” biblic al unui sistem de organizare
Sâmbăta trecută, 6 februarie, pericopa săptămânii era Ietro. Chiar dacă pentru unii, Ietro este o figură mai puțin cunoscută, cei care audiază un curs de management îl vor ”întâlni” încă de la prima prelegere: e acea personalitate biblică, care a avut un aport imens în activitatea primară de organizare juridică. Suplimentar: una din pericope, a 17-a, este întitulată Ietro (Exodul 18:1-20:23). Însuși faptul că din cele 54 de pericope săptămânale, una poartă numele acestui personaj[1], anunță că acesta a lăsat o amprentă specială. Voi încerca în continuare a-i da Cezarului [IETRO] ce e al Cezarului: să-l descopăr cititorului (ce nu-l cunoaște) pe Ietro din titlul. Micro-context biblic. Ne aflăm la începutul perioadei celor 40 de ani de peregrinare prin deșert, respectiv după victoria israeliţilor asupra lui Amalec (Exodul 17:13), însă înainte de marele eveniment de la poalele muntelui Sinai: primirea Legii (Exodul 19-20).Read more…
Evreii din Buhara
Evrei în Buhara?? Bineînțeles! Pe vremuri a fost chiar cea mai mare comunitate din întreaga Asie Centrală. Vorbeau un dialect al persanei clasice cu unele cuvinte ebraice (la fel cum evreii așkenazi vorbesc idiș – un dialect al limbii germane medievale cu unele cuvinte ebraice). Începuturile comunității sunt învăluite în mister; după unele păreri, când împăratul persan Cyrus i-a eliberat pe evreii exilați în Babilonia, în 539 î.e.n., unii s-au întors în patrie, alții s-au stabilit în Imperiul Persan, care pe atunci se întindea până în Asia Centrală. Atestare documentară există din sec. al IV-lea e.n.: în Talmud se povestește că un rabin a călătorit în oaza Merv (azi Turkmenistan) și niște evrei localnici i-au oferit vin kașer. De secole evreii din Buhara s-au ocupat cu comerțul pe Drumului Mătăsii și cu diverse meșteșuguri (erau țesători, boiangii…), dar ca evrei într-o societate musulmană au avut întotdeauna un statut inferior. Starea lor s-a îmbunătățit simțitor sub stăpânirea Rusiei țariste, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. De fapt e un paradox: în vreme ce evreii din Rusia însăși erau discriminați și amenințați de pogromuri, în Buhara ei se bucurau de libertatea credinței, unii au devenit oameni de afaceri de succes, și-au trimis copiii la studii și… și-au construit la Ierusalim case elegante „de vacanță”, ca de exemplu casa lui Mașiach Borochoff de pe strada Jaffa.Read more…
Nu uita, ceasul istoriei va bate mereu!
Pacientul J.K. e o bagatelă medicală. Deși este internat în cea mai renumită clinică de cardiologie din Viena, acest caz nu poate fi publicat în nicio revistă, simptomele bolii lui sunt cele tipice unei societăți apuse, ale cărei actori, acum în 2009, sunt deja decedați. Unii au fost condamnați la moarte, alții s-au strecurat în anonimatul maselor. „Ceasul biologic al celui de-al Doilea Război Mondial a expirat”, menționa Eli Rosenbaum. După război J.K., fostul gardian din lagărul de concentrare de la Trawniki, a reușit să-și ascundă identitatea și să emigreze cu familia în Statele Unite. Acum, la 84 de ani, este apatrid, țintuit de boală într-un pat de spital. Citeam un articol în care pacientul, expulzat din Statele Unite, fiindu-i retrasă și cetățenia americană, declara la sosirea lui în Austria, în urmă cu câteva luni: „Nimeni nu mă vrea! Pentru că eu am fost acolo, la Trawniki, în acea noapte. Dar eu abia sosisem, masacrul se sfârșise, mii de morți zăceau în gropi”. În 1986, cazul Waldheim a ajuns o temă internațională. Fostul secretar general al ONU, candidat la președinția Austriei, și-a explicat trecutul de ofițer în armata nazistă. De fapt e un statut al unei generații care nu a vorbit pentru a-și clarifica situația și a putea merge mai departeRead more…
Oraşul de aur – Praga
Intrăm în inima medievală a oraşului Praga, admirabila piaţă din sec. 12, probabil una din cele mai frumoase din Europa, unde se află biserica Sf. Nicolae şi a Sfintei Fecioare, Primăria veche precum şi Palatul Kinsky. Ne fotografiem lângă statuia lui Jan Hus, înconjurați de numeroşi tineri pletoşi, care cântă laschitară sau pur şi simplu se încălzesc la soare. Ne alăturăm sutelor de privitori din faţa vechiului turn al primăriei unde este instalat celebrul Ceas Astronomic, aşteptând… ora exactă. Uşa sofisticatului mecanism se deschide în sfârșit şi apare Cristos urmat de cei 12 apostoli, în timp ce un schelet bate ora, sugerând scurgerea timpului către sfârşitul oricărui muritor…Colindând pitoreştile străduţe care pornesc din vechea piaţă remarcăm localuri unde tineri cu barbă cântă în cor în faţa unor stacane cu bere, având forma şi dimensiunile unor cizme de cavalerist!Read more…
Despre girafe și muniții. Povestea Institutului Ayalon
Dealul Kibuțurilor este situat între Rehovot și Nes Ționa. Grupuri de tineri hotărâți să înființeze un kibuț își găseau pe el un adăpost temporar, până când primeau pământ și întemeiau o așezare permanentă. Zeci de grupuri s-au perindat pe acolo în anii 1930 și 1940. Între 1945 și 1948 locul a fost ocupat de grupul Hațofim Alef, printre care se aflau o mulțime de… girafe. Girafe?!? Era un mod de a-i denumi pe acei membri ai grupului care „umblau cu capul în nori” și habar nu aveau ce se petrecea chiar sub picioarele lor… Și tocmai sub picioarele lor se desfășura o poveste incredibilă! După Primul Război Mondial, odată cu instaurarea mandatului britanic în Palestina, acesta era răspunzător pentru securitatea țării. Numai că evreii nu se puteau bizui pe protecția armatei britanice. Încă din 1920 a fost înființată organizația paramilitară Hagana, pentru a apăra populația evreiască. Dar activitățile militare erau strict interzise și cine era prins putea plăti cu viața. Exercițiile militare se făceau în taină. Read more…
Pancho
„Țara arde și baba se piaptănă!”, veți zice pe bună dreptate. Ce mi-a venit să scriu acum un astfel de articol, despre un câine? Dar acum mai mult ca oricând, fiind atât de singură, aș fi avut nevoie cel puțin de compania unui câine. De ce sunt singură? Ai mei sunt toți la munte, la Bușteni, de unde își pot desfășura activitatea și acolo sunt mai protejați față de inamicul nevăzut și atât de periculos, infectarea cu virusul nemilos. Pancho, un cocker spaniel, a intrat în viața mea fără să-l fi dorit. Era de fapt câinele fiicei mele, dar era al casei. A venit în viața mea în 1976, acum mi se pare că ar fi trecut de atunci o mie de ani. Era un cățel care crescuse sub ochii mei și pe atunci nu-i dădeam prea mare atenție. Era foarte frumos, negru, cu șosete și plastron alb – nu-i lipsea decât papionul. Nu știam atunci nimic despre câini, nu-l cunoscusem decât pe Jimmy, câinele de pază al vecinului nostru, cizmarul din Câmpulung. Jimmy era ținut în lanț. Nu îndrăzneam să mă apropii de el, de fapt mă temeam de câini, și iată că m-am trezit cu un cățel în casă.Read more…


















