Când scriu aceste rânduri, îmi tremură mâna și am un mare nod în gât. Probabil că anul acesta mi-am dat cel mai bine seama ce înseamnă să trăieşti în acesta ţară, în Israel. Când a început totul, în dimineaţa zilei care va rămâne întipărită în memoria colectivă a multor milioane de evrei născuţi în timpuri şi locuri diferite, dar în special a celor care au trăit aici, starea de şoc i-a cuprins pe mulţi dintre ei. La începutul acelor zile de pomină nu am înţeles prea bine cum s-a putut declanşa acel atac surpriză al forţelor terorii clădite probabil timp de decenii de către Hamas, nestingheriţi de nimeni. Am urmărit cu sufletul la gură evenimentele incredibile transmise treptat în mass media, terorişti aparţinând atât Hamas-ului cât şi mişcării Jihad Islamic, mânate de dorinţa de a intra cât mai adânc în aşezările israeliene, de a le cotropi, de a ucide şi de a lua prizonieri cât mai mulţi cetăţeni israelieni. Sute de terorişti pe motociclete, în jeep-uri sau cu parapante, au pătruns în localităţile din vecinătatea aşa-zisului zid despărţitor… În aceste locuri au fost ucişi cu sălbăticie 260 de oameni. Poveştile unora dintre cei care au reuşit să se salveze te cutremură şi te fac să te gândești la deşertăciune… Vanitas vanitatum, omnia vanitas.  După câteva zile, armata israeliană, care se dovedise neputincioasă în ziua de 7 octombrie, a început contraatacul care a devenit treptat un crâncen război de gherilă împotriva unor grupuri de terorişti înarmaţi până în dinţi, aflaţi în locuri neaşteptate, atacând din zone locuite, din şcoli sau instituţii medicale. De la începutul intervenţiei armate şi pe tot parcursul războiului, aviaţia a distrus cam tot ce ar fi putut servi drept ascunziş teroriştilor Hamas.Read more…