Șahul este considerat sportul minții. În copilărie credeam că evreii nu sunt în stare să câștige la sporturi fizice și de aceea s-au concentrat pe șah. Dar istoria sportului arată altfel. Iată doar câteva cifre care contrazic ceea ce credeam în tinerețe. Începând cu prima olimpiadă, cea de la Atena din 1896 și până în 2024, sportivii evrei au câștigat la olimpiade 198 medalii de aur, 149 de argint și 134 de bronz. Ei au excelat la gimnastică, înot, scrimă și la alte ramuri sportive. Și totuși, șahul a fost poate cel mai popular sport practicat de evrei. De când s-a introdus competițiile de șah în secolul al XIX-lea, 50% dintre jucătorii de frunte din întreaga lume au fost evrei. La teoria și studiile asupra șahului au contribuit în mod substanțial evreii Lasker, Botvinik, Tal, Fisher, Kasparov, Smyslov și mulți alții. În Israel trăiesc 39 bărbați și patru femei, mari maeștri activi. Boris Gelfand a câștigat cupa mondială și în 2012 a fost chiar candidat la titlul de campion mondial, dar a fost învins în jocul final. Selecționata Israelului a câștigat câteva medalii la olimpiadele de șah.Read more…
Senzualitatea nasului
Două lucruri m-au provocat să scriu despre senzualitatea nasului. Primul a fost că (spre rușinea mea de medic) am auzit pentru prima oară de la mezinul nostru despre feromoni și al doilea, articolul doamnei Medrea, întitulat “Toamna, distilări” care descrie în mod fermecător mirosurile toamnei.
Când spunem că ne-a plăcut supa, friptura sau prăjitura, spunem că ea are un gust bun, dar, de fapt, gustul este dat nu numai de receptorii din gură (cald, rece, sărat, acru, dulce, amar, iute), ci, mai ales, de informațiile transmise spre creier de receptorii mirosului, aflați în mucoasa nazală. Nu e suficient ca o ciorbă să fie caldă, sărată și acrișoară; la gustul ciorbei contribuie și mirosul diverselor ingrediente precum zarzavaturile, carnea, condimentele etc. Fără ele, ciorba ni s-ar părea fadă. La fel, nu e suficient ca prăjiturile sau înghețata să fie numai dulci. Deci calitățile alimentului, deși le atribuim gustului, în realitate sunt determinate de o combinație între gust, miros și chiar termocepție. De fapt, senzația de gust este și mai complexă. Se adaugă textura alimentului (tare, moale, cremos, crocant etc.) și chiar impresiile vizuale: o prezentare atrăgătoare contribuie și ea la „gustul” mâncării. Subiectul principal al acestui articol este mirosul. Read more…
Rămas bun, Gheorghe Eisikovits!
E îngrozitor de greu să scrii la timpul trecut despre Gheorghe (Gyuri – pentru mulţi dintre noi) Eisikovits, un om care trăia la prezent şi avea mereu proiecte de viitor. Un om dinamic, energic, a cărui prezenţă (şi voce sonoră) umplea spaţiul în care se găsea, creând instantaneu conexiunea cu cei din preajma sa, insuflându-le energie, încredere şi speranţă. S-a stins, s-a topit, în doar câteva săptămâni, părăsind această lume în răstimpul dintre Crăciun şi Anul Nou, în cea de a patra zi de Hanuka: 28 decembrie 2024…
L-am cunoscut în anii 1990, când a venit la noi acasă, ca să discute cu tata despre înscrierea la doctorat. Atunci era un tânăr inginer cu frumoase perspective în învăţământul superior, foarte prietenos şi optimist. După plecarea lui, tata ne-a spus că Gyuri era un om extrem talentat, care renunţase la cariera artistică pentru o profesiune pragmatică. Ştia asta de la prietenul nostru, sculptorul Egon Marc Lővith, care îi povestise că tânărul Eisikovits era un talent deosebit, avea o forţă creatoare ieşită din comun, cochetase cu sculptura, dar până la urmă nu a ales-o. Aveam să-l reîntâlnesc la sărbătorile comunităţii unde era solist al corului. Vocea sa puternică de bariton care reverbera în incinta sinagogii, energiza atât colegii de pe podium, cât şi întregul auditoriu. Născut din tată evreu şi o mamă creştină (fiică a unei vechi familii de preoţi şi intelectuali transilvăneni) era în situaţia dificilă de suporta (nu o dată) insultele antisemite – la care răspundea cu fermitate – şi totuşi să nu fie considerat pe deplin evreu (după mamă)… Dar asta nu l-a împiedicat să fie devotat comunităţii atât ca şi corist-solist cât şi, mai târziu, membru valoros al consiliului de conducere şi, de aproape doi ani, vicepreşedintele ei.Read more…
Amintiri melancolice din epoca de aur a vieții mele
Dezastrul a început într-o după-amiază ploioasă de septembrie. Un dispozitiv monstruos, numit forceps, m-a apucat de cap și m-a smuls fără milă din refugiul meu confortabil și plăcut încălzit, aducându-mă „la lumina zilei”, cum îi place acestor măcelari neîndemânatici să spună. Lumina zilei, ha? A fost violență, forță brută, nimic altceva. Dragi colegi de suferință, victime ale nașterii neașteptate și nedorite, vă prezint aici, așa cum ați dorit, autobiografia mea. Dar permiteți-mi să clarific un lucru de la început: mă voi limita la singura perioadă demnă de menționat – timpul dinaintea „intervenției”. Tot ce a urmat e mai bine dat uitării. Dar acele câteva luni… ei bine, ele au fost fericire pură: răsfăț non-stop într-un centru de wellness cu pensiune completă – un paradis cum nu s-a mai văzut. Totul a început modest: Eu, minuscul și amorf ca o bobiță, pluteam fără țintă până am găsit o cută primitoare a mucoasei uterine, care părea să mă aștepte. Primul meu gând? „Aici îmi place, aici mă așez!” Și am avut perfectă dreptate: de îndată ce m-am stabilit, am primit un confort de locuit de primă clasă, mâncare à la carte și o senzație de liniște deplină – așa se trăiește! Aici am putut să cresc și să mă dezvolt fără griji. E adevărat, m-am îngrășat rapid câteva grame, dar cine m-ar putea învinui, când aveam parte de o asemenea ospitalitate? Pe scurt: „bucătăria mamei la superlativ”. Lipsa de spațiu care avea să urmeze mi se părea pe atunci la fel de îndepărtată ca următoarea ovulație.Read more…
De ce crește vertiginos nivelul oceanelor
În zilele noastre nici cei mai îndărătnici oponenți ai încălzirii globale nu mai pot nega că nivelul oceanelor crește vertiginos. Între 1993 – 2023, nivelul mediu al oceanelor a crescut cu peste un metru, un nou record! Viteza de creștere anuală a nivelului oceanelor mai mult decât s-a dublat între anii 2006 – 2015 (de la o medie de 1,4 mm pe an în secolul XX la 3,6 mm pe an). Nu pare mult, dar frecvența inundațiilor produse de maree înalte a crescut de 3 – 9 ori în ultimii 50 de ani. Iar de-a lungul coastelor Statelor Unite, nivelul mării ar putea crește cu 2,2 metri până în 2100 și 3,9 metri până în 2150. Sunt “șanse” ca nepoții și strănepoții noștri să apuce acele vremuri groaznice, dacă până atunci nu va izbucni un război mondial atomic, sau mai optimist vorbind, statele lumii nu vor face tot posibilul să încetinească ritmul încălzirii globale.Read more…
Un ceai cald și o poveste de aventuri
Nu pot să-mi închipui ceva mai potrivit pentru o seară rece de februarie. Și atunci de ce să nu povestim despre ceai? Promit că va veni și rândul aventurilor. Ceaiul se cunoaște în China de peste două milenii, se poate spune că este băutura națională a chinezilor. Primii care l-au adus în Europa au fost olandezii și el s-a răspândit destul de repede în diferite părți ale lumii – și nu numai în țările cu climă rece ca Anglia sau Rusia, ci și în Turcia și în țările arabe (unde este aromatizat cu frunze de salvie sau de mentă). Rusia își aducea ceaiul cu caravanele, în timp ce Anglia a dezvoltat un intens comerț maritim cu China. Englezii beau ceai cu multă plăcere, fiscul percepea taxe care umpleau vistieria statului și proprietarii de corăbii se îmbogățeau – deci totul era perfect. Sau aproape perfect… Doar că în schimbul ceaiului, China nu accepta mărfuri, ci numai argint și Anglia nu avea atâta argint. Englezii au încercat să vândă chinezilor opiu din India (aflată în stăpânirea lor) – un demers total lipsit de etică. Mulți chinezi au devenit dependenți și încercarea a dus la cele două Războaie ale Opiului. Hotărât lucru, nu era soluția optimă. Tufa din ale cărei frunze se prepară ceaiul este originară din Myanmar, cam la mijloc între China și India. Ea creștea și în India, dar numai soiuri inferioare și, mai ales, lipseau aromele sofisticate, obținute prin metode de prelucrare dezvoltate de chinezi de secole, dar ținute strict secret. Dacă cineva ar putea să „șterpelească” semințe sau chiar răsaduri și să descopere modul de prelucrare al ceaiului, englezii ar putea produce ceai mult mai ieftin în India. Read more…
Refugiați
Cine caută dreptatea să nu o caute în istorie, căci istoria nu e dreaptă. Asta i-am explicat unui prieten cu care discutam despre conflictul israelo-palestinian. Asta i-aș explica și lui Ahmed care se autodefinește ca refugiat din Așkelon, fiind născut în Gaza în 2001. I-aș spune lui Ahmed că istoria nu e dreaptă și pentru asta nu trebuia să mă întrebe pe mine. Ar fi putut discuta cu a cărui întreagă familie a pierit la Auschwitz, refugiat și el din Transilvania horthistă. Dar László a avut puterea să ia lucrurile de la capăt, fără ranchiună și fără ură, ajutat și de iubirea lui pentru muzică, și până la urmă László Roth a devenit un nume pe scenele mondiale de operă. Sau i-aș spune să-l întrebe pe Horst, germanul din Banat care s-a trezit într-o dimineață deportat în URSS, deși el nu avea nicio vină, nu participase în atrocitățile făcute de naziști în al Doilea Război Mondial. Sau i-aș recomanda să-i întrebe pe Yusuf și Yorgos, un turc și un grec din Ciprul măcinat de războiul civilRead more…
Plictiseala
Eu nu prea mă plictisesc în viața mea de pensionar: ba scriu la Baabel, ba citesc, pregătesc o prezentare pentru medici, asistente medicale, studenți la medicină sau la școala de asistente medicale, îmi vizitez nepoții sau ei ne vizitează pe noi și chiar vizionez unele programe TV (o dată pe zi știrile, programe de gătit la televiziunea româna sau maghiară, nelipsitele seriale de la ProTV International Inimă de țigan și Regina, pe care le văd poate pentru a zecea oară, sau concursul Românii au talent. Mai rămâne timp și pentru scurte plimbări în oraș și cumpărături, “răsfoitul” prin Facebook și corespondența prin e-mail sau Whatsapp. Nu lipsește nici Sudoku pe care încerc să-l rezolv de 3-4 ori pe zi. Plictiseala este un fenomen complex și uneori dinamic, adică ea poate crește cu timpul în frecvență, durată și intensitate și ea nu este neapărat legată de lipsa de activitate. Sunt oameni care au întotdeauna mutre acre și dacă îi întrebi cum se simt, dau din umeri sau cască. Asta nu înseamnă că ei ar suferi de vreo boală organică. Plictiseala cronică este un mod de viață. Ea se deosebește de plictiseala întâmplătoare (atunci când nu ai ce face), la fel cum depresia cronică se deosebește de cea care urmează unui eveniment traumatic în viață (de exemplu divorț, pierderea unei persoane iubite etc.). Plictiseala cronică are un impact negativ în viața celui afectat și se pare că produce efecte negative asupra stării mintale și fizice. Persoana nu are interes pentru nimic. Plictiseala cronică a devenit o problemă și mai mare în timpul pandemiei de COVID-19.Read more…
Papa Francisc, 12 file de istorie
Aș fi ipocrit să vă scriu că m-a șocat vestea trecerii în neființă a Suveranului Pontif, mai ales după aflarea veștilor din ce în ce mai îngrijorătoare din ultimele săptămâni, referitoare la starea de sănătate mai mult decât șubredă a conducătorului Bisericii catolice. Este o veste tristă. În dimineața zilei de 21 aprilie, o liniște grea s-a așternut asupra Vaticanului, iar clopotele bazilicii Sfântul Petru au răsunat în semn de doliu și rugăciune. Am simțit că lumea s-a oprit în loc, și-a făcut prezența o tăcere nouă, una care doare, dar nu rănește, o tăcere care nu vine din absență, ci din prea-plinul amintirilor. Din păcate, de data aceasta trebuie să vă relatez la timpul trecut, nu ca în 2019. Papa Francisc a fost omul care a iubit mai mult decât a judecat, la Șumuleu-Ciuc a fost zâmbetul din mulțime, parcă ne aduna pe toți în brațe, indiferent de cine eram, de unde veneam sau ce credeam. Mi-l amintesc cum a apărut în mulțimea adunată pe dealul Șumuleului, cu figura lui modestă și ochii obosiți, dar senini. Cuvintele lui nu erau înalte, ci calde. Atunci când ne-a transmis mesajul său, cât se poate de clar, că oamenii ar trebui să fie mai buni cu cei din jur, nu ne-a vorbit de sus, din poziția unui conducător, ci din locul unde dorul și speranța se întâlnesc.Read more…
Sacoșa
Încep cu un gând mai vechi. Într-o casă în care locuiesc oameni bătrâni, lucrurile par prăfuite, chiar dacă praful e luat zilnic, pentru că și lucrurile îmbătrânesc în felul lor. Odată cu trecerea anilor, toate capătă o tentă cenușie. Cu câteva luni în urmă, am avut prilejul să văd cu ochii mei ce se întâmplă cu lucrurile pe care le agonisim într-o viață. O prietenă apropiată m-a rugat să mergem în garsoniera unei rude care plecase într-o lume mai bună, zice-se, ca să-mi aleg ce doresc dintr-un vraf de cărți pe care urma să-l ducă la reciclare. Îmi doream să rămân cu o amintire de la ruda ei care decedase la o vârstă înaintată. Știam că va fi dureros să văd acel spațiu unde mai fusesem cu diferite ocazii, când posesoarea cărților era încă în viață. Deci, am acceptat invitația cu multă emoție. Mi-am ales câteva cărți după gustul meu și m-am bucurat să văd că un nepot al doamnei dispărute făcea același lucru. Bucuria lui era vizibilă că-i rămân amintiri de la mătușa sa. M-am asigurat că nu dorea nimic din cărțile alese de mine. Desigur, ca nepot avea dreptul să aleagă primul. În acea împrejurare am văzut concret ce se întâmplă cu lucrurile personale când nu mai suntem prezenți să hotărâm noi înșine pentru ele. Sunt aruncateRead more…
Croazierele noastre
Majoritatea persoanelor din jurul nostru nu au fost niciodată într-o croazieră. Unii nu sunt interesați în excursii în străinătate, sau preferă să zboare și să petreacă vacanța pe uscat, sau suferă de rău de mare. Alții consideră croazierele prea scumpe, fiindcă în afară de prețul croazierei e nevoie de un zbor până la portul de îmbarcare și cel puțin o zi la hotel înainte și după. Iar alții se tem de naufragii – pesemne trăiesc cu spaima istoriei Titanicului. Dar toate aceste temeri nu prea sunt relevante. Actualmente, cel mai mare vapor de croazieră din lume este Icon of the Seas (vezi ilustrația), al companiei Royal Caribbean Group. Vasul a fost construit în Finlanda în 2022 și a costat 1.86 miliarde de euro. Portul lui de plecare este Miami. Vasul are aproape 250.000 de tone, o lungime de 365 de metri și 20 de etaje, putând transporta 7.600 de pasageri plus 2.350 de membri ai echipajului, deci aproape 10.000 de persoane. Vasele de croazieră de astăzi sunt adevărate orașe plutitoare. Probabilitatea unui naufragiu este mult mai mică decât prăbușirea unui avion, care la rândul ei este mult mai mică decât a unui accident rutier. Cel mai mare dezastru al croazierelor moderne a fost în 2024 lângă Mexic: naufragiul vasului Symphony of the Sea care a fost lovit de o furtună tropicală. Vasul s-a scufundat și din cei 5.322 pasageri au fost 984 morți și 2.433 răniți… Prima noastră mini-croazieră a avut loc în 1995 cu Viking Line, pe Marea Baltică, de la Helsinki la Stockholm. Eram cu doi prieteni israelieni, originari din România. Îmi amintesc că vaporul a fost înconjurat aproape tot timpul de mi și mii de meduze. Să fi fost atrase de căldura motoarelor?Read more…
Arhitecți orădeni – cei doi Rimanóczy
De câțiva ani scriu destul de constant în paginile revistei Baabel despre Oradea, orașul meu pe care îl iubesc – cred că asta s-a înțeles deja – și pe care vreau să-l fac cunoscut pentru frumusețea și farmecul său deosebit. În numărul precedent al revistei m-am referit pe larg la vizita mea în orașul Subotica, din Serbia, și la rolul major al unui tandem de arhitecți, Jakab Dezső și Komor Marcell, precum și la influența muncii lor asupra aspectului orașului cu puternică amprentă Art Nouveau. Tandemul amintit a lucrat mult și în Oradea, lăsând urme superbe în tot ansamblul clădirilor din centrul orașului care îi dau aerul unic de oraș plasat între perlele Art Nouveau-ului european. Ca atare, mă simt oarecum datoare să scriu despre încă o pereche de arhitecți orădeni, tatăl și fiul: Kálman Rimanóczy sr. și Kálmán Rimanóczy jr., profesioniști de o valoare imensă cărora orașul nostru le datorează respectul și mulțumirile constante, deoarece au creat ceea ce ne încântă în Oradea de azi.Read more…
Un loc de muncă (nu) ca oricare altul…
Și în 1986 am ajuns la Beer Șeva, la spitalul Soroka. Au trecut de atunci 39 de ani și eu tot acolo sunt. Pensionar de 20 ani, dar acolo. Ani de zile, cu modestele mele posibilități de pensionar, am lucrat la proiecte pentru bunul mers al spitalului. Țin o permanentă legătură cu ”moștenitorii” mei, șeful anesteziei și șeful terapiei intensive, și îmi vizitez fosta secție cel puțin o dată la două săptămâni. De câteva luni, la inițiativa șefului anesteziei, am inaugurat un ciclu de conferințe pentru medicii anesteziști. O dată pe lună, la ora 7 dimineața, eu deschid ziua de lucru a celor peste 50 medici care vin să asculte cam ce mai are de spus un medic octogenar, aproape nonagenar. În plus… mă tratez. În anii de după pensionare am ”exploatat” mai multe servicii – din fericire, doar ambulatorii – și am primit o îngrijire pe care numai cei care au un gând bun pentru tine pot să-ți ofere (ca să nu folosesc termenul de ”protecție” în forma sa cea mai altruistă!). Cu alte cuvinte, la Soroka mă simt ca în a doua mea casă. Ieri am fost la spitalul Soroka. Era la 24 ore după ce o rachetă iraniană a distrus o parte a spitalului. Nu voiam să mă duc. Nu eram obligat și nici nu puteam să fiu de vreun folos. Stăteam la îndoială, la fel cum te întrebi dacă să vizitezi un prieten drag, internat cu o boală gravă, sau poate ai vrea să-l ții minte așa cum îl știai, nu cu tuburi, cu perfuzii și cu mască de oxigen. Totuși, m-am dus. Cu ecusonul de pensionar am putut intra peste tot unde, în ciuda distrugerilor, se mai poate intra.Read more…
Treisprezece ani în Baabel
Pentru noi, profanii, semnificaţia numărului 13 este mai degrabă negativă, mai exact este un număr care aduce ghinion şi poate tocmai de aceea mulţi dintre noi vor să-l spargă, mizând pe el în jocurile de noroc. Nenorocul lui 13 îşi are sorgintea atât în credinţa creştină, referitoare la Cina cea de taină, cât şi în mitologia nordică, privind Festinul regelui Loki. La ambele evenimente, unde erau doisprezece invitaţi, apare şi al treisprezecelea care e considerat provocatorul tragediei. În schimb, pentru vechii egipteni acest număr era benefic. În concepţia lor scara vieţii avea 12 trepte, cea de a 13-a aducând nemurirea. Acest număr îl întâlnim în calendarele vechi ale mayaşilor şi aztecilor, precum şi ale sumerienilor, fără să i se fi atribuit puteri malefice. Totuşi superstiţia privind efectul malefic al numărul 13 au cauzat triskaidekaphobia (teama de 13), cei afectaţi evitând să se confrunte cu el. În consecinţă unele hoteluri omit camerele cu numărul 13, după cum în unele clădiri de birouri numerotarea etajelor sare peste el. Dacă stătea în puterea noastră, cred că am fi evitat cel de al 13-lea an al revistei (28 iulie 2024 – 28 iulie 2025), întrucât nu a fost deloc uşor. Autorii (dar şi cititorii) baabelieni au avut parte de conflicte armate, bombardamente, violenţe şi acte de terorism, frământări sociale şi politice, întorsături electorale nemaiîntâlnite, incendii şi intemperii. În ciuda acestor evenimente care ne-au ţinut cu nervii întinşi, când autorii din Israel îşi scriau articolele în adăpost, sub tirul rachetelor, iar noi, ceilalţi, urmăream ştirile cu sufletul la gură, fiecare număr din Baabel a apărut la timp, între două numere ordinare fiind publicat şi câte un Articol de Joi, astfel încât audienţa revistei a rămas constantă, ba mai mult, uneori a şi crescut.Read more…
Insule grecești. Zakynthos
Grecia are cca 1.400 de insule, dintre care 227 sunt locuite. După Creta, a doua insulă pe care am vizitat-o, în 2014, a fost Zakynthos, cea mai sudică din Insulele Ioniene, numite și Heptanes pentru că sunt șapte: Corfu, Ithaka, Paxos, Lefkada, Kefalonia, Zakynthos și Cythera. Zakynthos, numită și Zante, se află la vreo 37 km de peninsula Pelopones, de care este legată prin curse de feribot. Lungimea insulei nu întrece 40 km, poate fi parcursă dintr-un capăt în altul într-o jumătate de oră și are cca 40.000 de locuitori. Capitala este Zante Town. M-aș muta acolo definitiv în orice moment, cel puțin așa ”gândesc” cu inima, probabil rațiunea mi-ar sta totuși în cale. Natura este o îmbinare perfectă între apele calme ale mării Ioniene și munții, nu prea înalți, e adevărat, dar acoperiți de păduri de pin marin și de plantații de măslini cu frunze argintii. Aveam impresia că pe fiecare palmă de pământ, oricât de abruptă, era plantat un măslin. Apa mării are culori neverosimile și plajele sunt chiar desprinse din vise. Apa este caldă, puțin adâncă la țărmul cu nisip fin al celor mai multe plaje și nuanțele ei de verde, albastru și violet la orizont o fac să pară din smarald topit, transparent. Read more…
Redescoperirea cetății Petra
Petra a zăcut în uitare, la fel ca Frumoasa adormită, timp de peste un mileniu, până când a venit Făt Frumos, adică Johann Ludwig / John Lewis Burckhardt, alias Șeic Ibrahim ibn Abdalla (1784 – 1817). Dar redescoperirea nu a fost întâmplătoare. Petra apare în operele scriitorilor antici (nu o dată Burckhardt îl citează pe Eusebiu din Cezareea) și în diferite povești ale localnicilor. Expediția lui era bine documentată și se baza pe toate aceste surse. J. L. Burckhardt este una din figurile cele mai neobișnuite pe care le-am întâlnit vreodată. El aparținea unei ilustre familii din Basel (Elveția), mari negustori de mătăsuri din tată în fiu. Prin 1550, întemeietorul dinastiei a luat-o de soție pe fiica primarului și de atunci până în secolul XX, un reprezentant al familiei s-a aflat întotdeauna în consiliul de conducere al orașului. Și nu erau numai înstăriți, ci și oameni de cultură. Familia a dat un vestit istoric al artelor, un scriitor, un cineast, un diplomat… și un explorator. Tânărul Burckhardt avea o extraordinară sete de cunoaștere. După o educație clasică, cum se obișnuia pe atunci, el a studiat la Leipzig și la Göttingen. Totul îl interesa. A urmat cursuri de istorie, limbi străine, dar și matematică. Până la urmă a absolvit dreptul, sperând să intre în corpul diplomatic. Dar nu a fost să fie.Read more…
Laleaua roșie
În anii ’50-’60, Dan era un prenume dat frecvent copiilor, poate și pentru că Dănuț era unul din personajele principale ale romanului La Medeleni al lui de Ionel Teodoreanu. Au existat și doi domnitori valahi cu acest nume – Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân (cca. 1384-1386) și Dan II (1422-1431) – dar nu sunt amintiți în manualele școlare. Revenind la literatură, posibile surse de inspirație pentru prenumele Dan putea fi poemul lui Vasile Alecsandri Dan, căpitan de plai sau romanul Dan, de Alexandru Vlahuță. Și azi întâlnim multe persoane cu acest prenume și chiar ca nume de familie. Primul Dan – de fapt, Dănuț – pe care l-am cunoscut încă în copilărie era băiatul vecinilor de vizavi. Cred că pentru mine el a acoperit lipsa unui frate. Treceam strada și eram unul în curtea celuilalt. Era cu doi ani mai mic decât mine și am copilărit împreună. Nu știu de ce, dar îl percepeam ca fiind cu mult mai mic decât era în realitate. Dănuț era singur la părinți. Mama și tanti Lenuța, mama lui Dănuț, erau foarte apropiate, ca niște surori. Tanti Lenuța apare și în povestirea Ionii pozitivi din copilăria mea. Știau aproape totul una despre cealaltă. Așa este când surorile se căsătoresc, nu întotdeauna în apropiere, iar nevoia de confesiune și ajutor imediat se manifestă puternic între vecini aduși de capriciosul hazard.
Nenea Nicu, tatăl lui Dănuț, era pentru tata domn’ inginer. Nu absolvise Politehnica, dar era un adevărat profesionist în domeniul telefoniei. El are meritul de a fi inventat „cuplajul”, o invenție revoluționară din anii ’60, care a dublat peste noapte numărul posibil al abonaților telefonici. „Cuplații” se aflau pe două ramuri ale aceluiași fir pornit de la centrala telefonică.Read more…
László Krasznahorkai – crochiu jurnalistic
După fluviile de fiere, umori, frustrări și ură deversate pe platformele sociale, încerc cu modestele mele mijloace și lecturi aplicate să încropesc un crochiu al unuia din ultimii scriitori autentici ai Europei de Răsărit, un self made man, un om deosebit de talentat care și-a clădit în timp o personalitate artistică uriașă. Bineînțeles nu sunt naiv, Premiul Nobel are întotdeauna, pregnant în ultimele două decenii, o conotație politică de actualitate: Krasznahorkai provine pe linie paternă dintr-o familie evreiască convertită de frica regimului horthyst, numele lor inițial fiind Korin. După mamă are origini ardelenești, posibil românești, mama fiind născută Haiduc. Este originar din Gyula, o provincie săracă și cam uitată de lume la frontiera ungaro-română. Este un opozant vocal al regimului lui Viktor Orbán, practic un ungur devenit european, multicultural, trăindu-și o bună parte a vieții în străinătate. Cu toate că continuă să scrie doar în maghiară, Krasznahorkai este emblematic pentru multiculturalitate, liberalism și chiar postmodernitate, criterii care evident au contat în decernarea Premiului Nobel. Read more…
Cel de al 111-lea primar al New Yorkului
Primarul proaspăt ales, Zohran Mamdani, care își va începe activitatea la 1 ianuarie 2026, este cel de al 111-lea în această funcție, de la Thomas Willett încoace, cel dintâi ocupant al acestui post, în1665. De-a lungul anilor, New York-ul a fost poreclit în mai multe moduri, ca de pildă: Gotham, Orașul care nu doarme niciodată, Orașul Imperiu, atribuindu-i-se şi cunoscuta butadă: “City so nice, they named it twice”. Cu toate acestea, numele cel mai înrădăcinat în imaginația publicului rămâne “Big Apple”. Progresul major în domeniul politic sau economic poate inspira alte calambururi, mai ales în rândul jurnaliştilor creatori de titluri cât mai şocante. Cei de la New York Post par să fi fost mai consecvenţi în ceea ce priveşte titlurile ingenioase și ireverențioase de pe prima pagină. După actualele alegeri pentru primăria New Yorkului, New York Post a găsit un titlu de răsunet, glosând pe marginea celei mai cunoscute porecle a oraşului: The Red Apple… Noul primar al New York-ului, născut în Uganda din părinți indieni expulzați de Idi Amin și având o diplomă în studii africane, era practic necunoscut înainte de a-și lansa campania electorală. Cum se explică oare acest rezultat? Au contribuit, fără îndoială, o serie de factori, dintre care mulți sunt legați de presiunile economice cu care se confruntă generațiile tinere. Eu cred, însă, că este greu de ignorat legătura dintre victoria sa categorică și valul alarmant de antisemitism care a izbucnit în campusurile universitare.Read more…
”O atitudine corectă în fața unei societăți incorecte”
În timpul studenției mi-am dorit să devin psihiatru. Mi-a luat câțiva ani până am ajuns la concluzia că acest domeniu nu mi se potrivește. Am descoperit că voiam să tratez pacienți, nu numai să-i ascult… Titlul eseului de față aparține unui (se pare) foarte cunoscut psihiatru, Thomas Szasz, născut la Budapesta în 1920 și emigrat în Statele Unite la vârsta de 18 ani. Szasz s-a făcut cunoscut, printre altele, pentru critica ”psihiatriei coercitive”. Literatura de specialitate include în această expresie ”utilizarea de metode de tratament psihiatric neacceptate de pacient, sub pretextul că aplicarea lor e necesară pentru prevenirea unor acțiuni negative împotriva altor persoane sau deteriorarea stării medicale a pacientului”. Ideea din titlu e legată de situația în care se află o bună parte a omenirii în secolul XXI, în care cetățeanului de rând i se cere să se alinieze unei realități care nu i se potrivește. Nu, nu e vorba aici de societățile totalitare, unde cetățeanului nu i se cere nimic, totul i se impune.Read more…

















