La moartea eseistei Júlia Szilágyi

S-a stins din viaţă Júlia Szilágyi, scriitoare, eseistă, critic literar şi cadru didactic – o gânditoare în adevăratul sens al cuvântului, a cărei viaţă şi muncă le-au servit drept exemplu tuturor celor care au cunoscut-o. Pasiunea, demnitatea umană şi independenţa au fost valorile esenţiale care i-au caracterizat viaţa; niciodată n-a făcut vreun compromis cu puterea sau cu mediocritatea. A trăit 88 de ani. S-a născut la 1 august 1936, la Cluj, într-o familie evreiască definită atât prin setea de cultură, cât şi prin femei puternice. Dintru început soarta ei a stat sub semnul brutalităţii istoriei, a prigoanei anti-evreieşti. Războiul i-a marcat copilăria şi doar fuga peste graniţă a salvat-o de deportarea la Auschwitz şi exterminare. Mai târziu i-a fost dat să trăiască în anii cei mai sumbri ai totalitarismului comunist. Nimic din cele îndurate nu au frânt, ci dimpotrivă, i-au consolidat atât năzuinţa de libertate spirituală, cât şi încrederea în oameni. Şi-a început cariera colaborând cu critică literară la revista clujeană Korunk. În 1969 a devenit membră a colectivului de redacţie al aceleaşi reviste. Curând şi-a dat seama că arta nu poate fi separată de răspunderea morală individuală. Eseul a devenit modul ei predilect de exprimare, nu numai ca gen literar, ci şi ca un fel de atitudine spirituală.Read more…

Ionii pozitivi din copilăria mea

Pe Tanti Lenuța, croitoreasa, care locuia vizavi de casa noastră, eu și sora mea o ajutam deseori în munca ei. Corpul uman fiind simetric, ea ne învățase să punem materialul „parte peste parte” înainte de a fi croit. Prin însăilare se fixau pliurile sau îndoiturile de material, pentru ca apoi să urmeze tragerea la mașina de cusut Singer. Uneori ne ruga să scoatem fire dintr-un fel de șiret. Ața obținută astfel era mai ieftină decât cea din ibrișin. Primele două-trei fire se trăgeau mai anevoios, dar apoi, ieșeau  ușor. Cred că de acolo vine și expresia „a merge șnur”! Ața asta era de potrivită pentru a însăilările necesare probelor. Când haina era croită și trasă la mașină, urma surfilatul cusăturilor pe dosul rochiilor sau fustelor lucrate de Tanti Lenuța, ca să nu se destrame. Am observat încă de atunci cât mă relaxează munca migăloasă și repetitivă și mă duceam să dau o mână de ajutor, mai ales atunci când nu mai aveam randament la învățat. Nu ştiu dacă dumneaei se bucura sau nu, dar încântată de ajutorul nostru era soacra ei, Tanti Popa, pentru care avea sarcina să facă aceste operaţii. În afară de croitoreasă, mai ajutam voluntar doi vecini. Aceștia au dat și numele povestirii “Ionii pozitivi” din copilăria mea.Read more…

Aforisme periferice 10

1. Cei mai mulți artiști și scriitori tânjesc după celebritate, fără o fărâmă de demnitate. 2. Frenezia tâmpă a grafomaniei “creative” echivalează cu acoperirea cu fard gros și strident a chipului descompus al lipsei de talent și de viziune. În timp, masca scriiturii cu orice preț cade inevitabil, descoperind fața schimonosită, sleită a vidului interior și a golului exterior. 3. Ideologia nu ține loc de competență. UE a ratat toate programele ei majore. Conducătorii jalnici ai UE ar fi trebuit să învețe lecția de bază a căderii comunismului. Continuând frenezia războinică antirusească, civilizația vest europeană riscă să-și marcheze un autogol devastator. 4. Cei mai mulți dintre noi ne uităm în oglindă, dar nu în proprii ochi. Ar fi mult mai constructiv și esențial.Read more…

SRL Gâsca și alte întâmplări hazlii

Prietenului meu Michael, medic de profesie și specialist în terapia durerii, îi plac aventurile. Este un om de o bunătate rară, cunoscut în oraș că în cabinetul lui particular, consulta mulți bolnavi pe gratis. Soția lui, Orna, încerca să facă ordine și să-i stăvilească potopul de clienți și filantropia. Sala de așteptare era neîncăpătoare și mulți pacienți ședeau pe fotoliile din salon, alături de prietenii care îl vizitau. Împreună cu amicii lui Michael, Orna îi servea cu băuturi și pe pacienții care își așteptau rândul la consultație, săraca de ea nu reușea să-i deosebească. Uneori le oferea chiar băuturi alcoolice. – Interesant, i-a spus Michael soției la sfârșitul unei zile de consultații, mulți dintre pacienții mei consumă alcool înainte de a veni la cabinet. Să fie din cauza emoțiilor? – Nu mai primi atât de mulți pacienți, încât să nu mai încapă în sala de așteptare, i-a răspuns Orna râzând. În afară de pasiunea lui pentru profesie, Michael era atras și de afaceri, dar majoritatea se terminau cu un eșec. Una din ideile lui a fost să comercializeze ficat de gâscă. Împreună cu câțiva de prieteni a înființat în acest scop SRL Gâsca, într-un sat din Banat. Read more…

Buhușiul meu – leagănul unei conviețuiri pașnice

Nu m-am născut la Buhuși, dar Buhușul reprezintă copilăria mea. Am trăit în orășelul de pe Bistrița până la vârsta de 11 ani, când părinții au decis să ofere odraslelor lor atmosfera capitalei și apropierea de familie. Și cu toate acestea, eu am rămas buhușean, pentru simplul motiv că la vârsta mea poți uita ce ai mâncat alaltăieri, dar nu poți uita evenimentele vârstei fragede. O mulțime de amănunte îmi sunt vii, de parcă nu ar fi trecut zeci de ani: prieteni, vecini, mersul la râu, vizitele la ”colonia” fabricii, cabinetul tatei, steaua galbenă purtată în timpul războiului, farmacia mamei, naționalizată în aprilie 1949, unde îmi petreceam după-amiezile, când nu aveam tovarăși de joacă. Dar, mai ales, nu pot uita atmosfera calmă, plăcută, o realitate în care comunitatea evreiască își trăia viața departe de orice probleme, obstacole sau dușmănie. Sunt convins că nu greșesc: eram cu toții o apă și-un pământ! Cei cinci medici, trei evrei și doi români, se ocupau fiecare de pacienții săi, fără nici cel mai mic semn de ostilitate reciprocă. Nu pot uita căruțele din fața casei noastre, unde își avea tata cabinetul, care aduceau țărani din satele vecine, în căutarea alinării diverselor suferințe.Read more…

Rămas bun, Mirjam Bercovici!

Medicul şi scriitoarea Mirjam Bercovici a plecat la cele veşnice. În 11 septembrie ar fi împlinit 102 ani de viaţă şi deja îmi pregătisem titlul articolului aniversar: Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou. Această frază mi-a spus-o acum vreo două luni, când am sunat-o ca s-o întreb de ce întârzie cu articolul pentru Baabel. – Mi s-a stricat computerul şi sunt pe cale să-mi cumpăr un laptop. – Vă luaţi un laptop nou? – Desigur. – Oare n-ar fi mai bine să cumpăraţi unul second-hand cu sistem de operare mai vechi? Cel nou are cea mai recentă versiune de Windows şi e greu de învăţat. – Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou! Mintea receptivă şi energia doamnei Mirjam erau o dovadă vie pentru faptul că vârsta este doar un număr. Poimâine, 18 iunie se împlinesc 10 ani de când a publicat primul articol în Revista Baabel. În acest deceniu a publicat, aproape constant, câte un articol pe lună. „Nu am energia să scriu în fiecare număr, dar mi-a propus să public în fiecare al doilea număr al revistei” – mi-a spus şi s-a ţinut de cuvânt.Read more…

Mamdani, viitorul primar al orașului New York?

Zohran Kwame Mamdani, un politician de 33 de ani, membru al Adunării Generale a Statului New York, s-a născut în Uganda din părinți indieni: tatăl musulman, Gujarati Shia, și mama Punjabi Hindu. La vârsta de șapte ani a emigrat cu părinții în Statele Unite, stabilindu-se la New York. (1) A făcut studii superioare în domeniul  “Africana”, despre problemele socio-culturale, politice și economice ale africanilor de pe continent și ale celor din diaspora. Încă de tânăr a avut o activitate intensă. La colegiul din Bronx unde a studiat a fost unul dintre întemeietorii mișcării Students for Justice in Palestine (Studenți pentru dreptate în Palestina). A devenit membru al Partidului Democrat și al organizației Democratic Socialists of America (DSA), iar în octombrie 2024 și-a depus candidatura pentru funcția de primar al orașului New York. Programul lui politic include: transporturi publice gratuite, înghețarea chiriilor, construirea a sute de mii de locuințe pentru nevoiași, cu chirii reduse și scăderea prețurilor la alimentele de bază. El crede că poate face minuni și în privința mediului și că poliția este prea violentă față de criminali. Mamdani este împotriva discriminării pe bază de etnicitate (oare?), origine, vârstă, dizabilitate și sex, susținând drepturile legitime ale persoanelor LGBTQ. Până acum se pare că are intenții bune, chiar dacă nimeni nu este perfect.Read more…

Aselenizarea

Oare câţi dintre cititorii Baabel au privit acum 56 de ani (în 16 iulie 1969) aselenizarea la un televizor alb-negru cu tuburi, Cosmos sau Rubin? Casa noastră devenise neîncăpătoare; mulți vecini sosiseră cu propriile scaune, se stătea și pe jos, pe covor. Transmisia începuse mai devreme. Unii veneau, priveau puțin și plecau apoi la masă sau alte treburi. Odată cu venirea serii eram din ce în ce mai obosiți. Eu stpteam la loc de cinste, pe singurul scaun cu mânere, vechi și confortabil, peste care mama aruncase o pătură groasă de lână și fiind chiar în fața ecranului, nu mă înduram să mă duc nici măcar la toaletă, pentru ca, Doamne ferește, să nu-mi ocupe cineva locul.  Și când a fost totuși nevoie, am așezat-o pe mama în locul meu. Cu această ocazie am constatat că patul meu dublu, aflat în altă cameră, era ocupat de șapte copii din vecini care dormeau înghesuiți, care cum puteau. Pe jos dormea și o femeie, mama unor prieteni de joacă. Ciudat, dar ea avea o pătură pe care nu o cunoșteam, nu era a noastră. Era destul de cald și mama oferea periodic câte un sirop de zmeură sau caise. Read more…

Ucraina: în spatele ușilor închise

Ucraina, una din țările care de la revoluția Euromaidan (2013) și-a manifestat clar intențiile de a se alinia Occidentului, de a deveni partenera, apoi aliata instituțiilor occidentale și transatlantice, Uniunea Europeană și NATO, este poate cea mai vulnerabilă dintre statele europene pe calea aleasă a progresului și democrației. Rusia a considerat-o o amenințare de „contaminare”, fiindcă era limpede că nu de forța ei militară se temea, ci de cea ideologică. Teoriile despre apropierea NATO de granițele rusești și de atacarea Rusiei erau povești cu bau-bau, însuși argumentul rusesc folosit pentru a agresa Ucraina era ideologic, neonazismul care ar fi urmat să se instaleze într-o țară în care președintele ales este de origine evreiască. Invazia rusă care durează de peste trei ani a coagulat Europa în sprijinul Ucrainei, democrațiile, inclusiv SUA, care și-au manifestat dorința de a i se alătura statului agresat, au apreciat că a ajuta Ucraina să înfrângă Moscova simbolizează tocmai confruntarea democrației cu autoritarismul, chiar imperialismul rus. Și dacă NATO, cu anumite excepții, nu duce războaie concrete pe alte teritorii, nimeni nu o împiedecă să-și ofere sprijinul unui stat care luptă împotriva unui astfel de regim. Iar dorința de libertate a ucrainenilor, eroismul manifestat de militari, rezistența lor care a uimit lumea și în primul rând Rusia care credea că are în față o pradă ușoară, au servit la justificarea măsurilor militare, economice, financiare, luate de statele prietene în favoarea conducerii de la Kiev.Read more…

Albania. Pe urmele unei statui

Voiam să vizitez Albania încă de pe la mijlocul anilor 1980, când, trăind în România, am auzit adesea spunându-se: ”Mai rău ca la noi e doar în Albania.” Îmi închipuiam destul de lesne cum se poate trăi mai bine ca la noi, dar nu puteam nicicum să-mi închipui cum poate fi mai rău. Apoi, tot prin anii 1980, am văzut personificarea răului dictaturii albaneze sub forma unei imense statui a dictatorului albanez Enver Hogea din Piața Centrală din Tirana, în fața căreia mii de cetățeni se închinau. Dictatorii se deosebeau între ei prin caracter – mai volubili ori mai scorțoși, mai dandy ori mai țărănoi – însă toți aveau aceeași manie a grandorii. Nu întâmplător, odată ce am aterizat la Tirana, primul meu drum a fost spre locul unde se afla acea statuie. Ea nu mai există din 20 februarie 1991, data oficială a doborârii comunismului în Albania. Am întrebat inteligența artificială unde în maiestuoasa piață pietonală Skanderbeg din centrul Tiranei fusese amplasată statuia, iar ea mi-a răspuns că era pe perimetrul dintre Banca Națională și Muzeul de Artă. Read more…

Zăpezile de pe Kilimanjaro

Boris, căpitan în rezervă, proprietar de restaurant în Haifa, a fost concentrat în primele zile ale războiului, imediat după 7 octombrie și în timpul luptelor pentru eliberarea localităților din Sudul Israelului a fost rănit grav. Sedat și ventilat o perioadă îndelungată, în terapia intensivă a Spitalului Soroka, a fost supus la numeroase intervenții chirurgicale, din cauza multiplele leziuni provocate de o rachetă de umăr LAW (light anti-tank weapon). Zile și nopți s-a zbătut între viață și moarte. După trei săptămâni s-a trezit. Tatăl lui îl ținea de mână. Medicii i-au explicat prin ce a trecut. – A fost o minune că ai rămas în viață, i-a spus șeful Terapiei Intensive, dar piciorul tău stâng n-a mai putut fi salvat. Boris a încremenit. – După ce te refaci, ți se va pune o proteză cu care vei putea umbla, i-a spus medicul. Boris, 28 de ani, emigrase în urmă cu zece ani din Kiev. Era neînsurat și locuia cu părinții. Prietena lui, Julia, era nelipsită de lângă patul lui. Camarazii lui din armată, Igor, Șai și Arie, îl vizitau des. Sportul lui preferat era alpinismul. De când a citit nuvela lui Hemingway Zăpezile de pe Kilimanjaro visa să urce și el pe acest munte. În momentele de răgaz dintre lupte, le povestea băieților despre visul lui. Toți i-au promis să-l însoțească în escaladarea muntelui, după ce se vor fi eliberați din armată. „N-o să-mi pot realiza visul”, se gândea cu amărăciune Boris. După câteva luni petrecute la un spital de recuperare, a învățat să umble cu proteza. Pe zi ce trece mergea tot mai bine. Era mulțumit, dar se gândea la Kilimanjaro și se întreba: „Oare cum o să-mi realizez visul?” Ajuns acasă, a început se antreneze la o sală de sport. Prietenii lui, Arie, Igor și Șai, doreau să-l ajute să-și realizeze visul, dar erau sceptici în privința reușitei. Dar Boris credea în puterile lui și a reușit să-și convingă camarazii să se pregătească de aventură. După ce trecuse un an și mai bine de la rănire, Boris se simțea capabil să escaladeze muntele Kilimanjaro. Celor patru prieteni li s-au alăturat și doi alpiniști cu experiență.Read more…

Tabla înmulțirii

Un vis pe care mi l-am împlinit în 2018, odată cu ieșirea la pensie, a fost să particip la un curs de limba arabă la una din nenumăratele școli particulare care oferă cursuri de limbi străine pentru adulți. Soția mea și cu mine, născuți și crescuți în Ardeal, suntem bilingvi (română și maghiară) de când ne știm, la fel ca toți copiii din jurul nostru, încă înainte de a fi mers la școală. Și acum mă deranjează că copiii mei, născuți în Israel, nu sunt și ei bilingvi. Spre deosebire de noi, care am făcut școală în România, unde studiul limbii și literaturii maghiare nu era obligatoriu, în Israel, în școlile guvernamentale, limba arabă era obligatorie în clasele primare în perioada când ei umblau la școală. Opinia mea este că pentru a avea o șansă de coexistență (nu neapărat pașnică), trebuie să cunoaștem limba și cultura celorlalți, cel puțin atât și așa cum o cunosc ei pe a noastră. Nu am pretenția să citesc Coranul sau literatura arabă „serioasă”, nici măcar ziarul, îmi doresc doar să înțeleg ce vorbesc în jurul meu casierițele la supermarket-ul din cartier, tinerii care lucrează în garaje, surorile la spital – vecini cu care aveam contact zilnic. La cursul de începători eram șase „elevi” și, cu excepția unei adolescente, toți eram trecuți bine peste 50 de ani, la fel ca profesorul nostru, un arab dintr-un sat din apropiere.Read more…

“Bolile” fotbalului contemporan

Ajung două picioare puternice și doi neuroni (unul pentru fiecare picior) și milioanele curg… Încă din copilărie sunt mare amator de fotbal. La sfârșit de săptămână mergeam la toate meciurile echipei locale, Bihoreana Marghita. Pe-atunci mai exista fotbalul amator, adică fotbaliștii lucrau în meseriile lor și după meci câștigau câte o mică tantiemă în bani sau pălincă. Pe atunci UEFA însemna Uniunea Europeană de Fotbal Amator, dar acum A din abreviere vine de la Associations. Au fost patru turnee pentru echipe naționale de amatori în Europa: în 1967 a câștigat Austria, în 1970 Spania, și în 1974 și 1978 Iugoslavia. Cred că fotbalul amator avea farmecul lui și la echipele de club și la naționale. Jucătorii erau devotați echipei, nu ca astăzi, când în unele echipe, chiar și naționale, aproape că nu mai există jucători localnici. Bineînțeles, mottoul pe care l-am ales este exagerat. Sunt mulți fotbaliști talentați care au viziune tactică pe teren, se antrenează serios, ascultă cu atenție și aplică pe teren instrucțiunile antrenorului, chiar dacă au salarii foarte mari cu contract asigurat pe o anumită perioadă de timp. Unii însă, după ce “prind momeala”, adică banii, lenevesc, se plafonează și își pierd motivația. Lor li se potrivește mottoul de mai sus.Read more…

Copilul care voia să danseze

Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…

Şlomo Leibovici-Laiş, o figură emblematică pentru emigrarea evreilor din România

Am observat cu mirare că cineva a “dezgropat” din arhivele revistei Baabel un articol interesant, apărut cu mulţi ani în urmă, care aduce o mărturie directă şi tristă, dar în acelaşi timp dă glas unei nemulţumiri, unei revolte, din partea celui care a fost Şlomo Leibovici-Laiş (1927 – 2014) [1]. Persoana lui Şlomo mi-a venit brusc în minte, la peste un deceniu de la trecerea sa în lumea celor drepţi. S-au scris nenumărate rânduri despre acest evreu care a simțit gustul primilor ani de Românie socialistă, după care, sosind în Israel în1950, a avut o activitate interesantă din punct de vedere social şi chiar politic. După cum relatează notele biografice, Şlomo a fost un tânăr ataşat mişcării sioniste din orașul în care s-a născut, Botoşani. Încă din tinereţe, din timpul războiului și al deportărilor în Transnistria, s-a dedicat ajutorării evreilor, făcând tot posibilul ca să-i sprijine pe oamenii în nevoie. După ce a sosit în Israel, ca fost absolvent al unui Institut de învăţământ la Bucureşti, s-a remarcat cu calităţi pedagogice deosebite și a funcţionat pe de o parte în cadrul mişcării Bnei Akiva [2], pe de altă parte ca învăţător, în zona centrală a Israelului. Datorită relaţiilor sale și remarcat prin cunoaşterea și înţelegerea situaţiei din România de sub Gheorghiu-Dej, după aproape douăzeci de ani de activitate în învăţământ, Şlomo Leibovici a devenit un mijlocitor oficial în încercările de a influenţa emigraţia evreilor către Israel. Cu timpul, a dovedit o pricepere deosebită în negociere şi în manipularea înţeleaptă a tratativelor dintre Israel şi România în această privinţă.Read more…

LILIACUL ÎN FLOARE

Azi mi-am cumpărat de la piaţa din cartier un buchet de liliac şi venind cu el spre casă un coleg m-a întrebat “Ce tufă ai jumulit?”. A ascultat cu vădită suspiciune răspunsul meu justificativ în care îi dădeam şi amănuntul că buchetul mă costase 3 lei şi bătrânelul mi-a spus că le culesese de dimineaţă din grădina lui, ca apoi să conchidă: „Nimeni nu culege liliac, toată lumea îl fură…” Adevărul-adevărat este că şi eu am fost ispitită de nenumărate ori să mă caţăr şi să rup câteva dintre crengile de liliac revărsate peste garduri, dar nu m-am încumetat nici în vremurile mai “sprintene”, de odinioară, când furatul liliacului era la ordinea…nopţilor de mai ale Clujului năpădit de tufele împovărate de ciorchinile florilor albe şi lila.Read more…