ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu. Întrebarea e firească, și totuși necesită o explicație. Dacă aleg un subiect care se referă la actualitatea românească sau europeană, cei care trăiesc acolo o cunosc mai bine ca mine. Iar dacă scriu despre ce este la noi, în Israel, o altă parte a cititorilor are dreptul să se plictisească numai când vede titlul eseului. Pe cine interesează problemele altora? Doar fiecare le are pe ale sale.Read more…
Baabel publică un Interviu realizat de Astrid van Nahl, de la revista Alliteratus.com, cu Peter Biro, unul dintre autorii revistei Baabel care, după debutul literar în limba română s-a încumetat să-şi trimită spre publicare şi scrierile în limba germană. Acest demers, precum şi ineditul tematicii abordate de doctorul Petre Biro, originar din Oradea şi stabilit în Elveţia, au generat interesul revistei Alliteratus.com şi astfel s-a născut interviul semnat de Astrid von Nahl. În continuare publicăm versiunea română a acestui interviu.Read more…
Aveam vreo 7-8 ani și mă jucam în curte cu Moișele, un băiat de vârsta mea din vecini. – Nu există Dumnezeu – i-am spus.– Ba există. – Ba nu. Tata mi-a spus că nu există. – Atunci cine a făcut lumea și tot ce e în ea? – Natura.
– Și cine a făcut natura? Aici n-am mai știut ce să-i răspund și am schimbat subiectul. Pe bunicii mei nu i-am cunoscut, au murit înainte de a mă naște. Dar știam că au fost foarte religioși. Printre diferite alte ocupații, bunicul din partea tatălui a fost și melamed, pregătea băieții pentru ceremonia de bar mitzva. Bunicul matern ținea o cafenea în centrul orașului, sâmbăta și zilele de sărbătoare le petrecea însă la curtea rabinului său unde se ospăta, bea, cânta, dansa și se ruga împreună cu toți ceilalți hasizi. La începutul secolului trecut generația părinților s-a depărtat treptat de religie și de tradiție până ce le-a părăsit cu totul. Read more…
În general medicii scriu ficțiune, adică povești, cele mai multe fără legătură cu meseria lor. Poate doar că inspirația provine din legătura nemijlocită cu ființe umane, dar majoritatea subiectelor sunt cel mult tangențiale cu ocupația de zi cu zi. De multe ori scriu și materiale inspirate din meseria lor, dar nu beletristică, ci subiecte legate de situația medicinii în zilele lor, problemele îngrijirii bolnavului în sistemul medical în care trăiesc, sau abundente propuneri de îmbunătățire, venite din partea unor indivizi care de zeci de ani trăiesc și activează în mediul medical și încearcă să se facă folositori. Excepție la cele de mai sus o fac trei volume, care mi-au căzut în mână la intervale mari unul de celălalt, provenind din surse foarte îndepărtate, cel puțin geografic. Sunt trei publicații în care subiectul e medicina, medicii și pacienții, doar modul în care este tratat diferă complet de tot ce s-a scris în domeniu. Subiectul pare banal, dar stilul este complet neașteptat: este un amestec de satiră, amărăciune (și sinceritate) sufletească, critică, și pe undeva deznădejde. Citind cele trei cărți vezi imediat că nu e nevoie de mulți ani pentru a înțelege că problemele medicinii de azi, de ieri și bineînțeles de alaltăieri pot fi tratate în modul cel mai serios, dar că uneori e nevoie să te ridici deasupra realității de zi cu zi, să privești în jos și să încerci să nu te pufnească plânsul, sau râsul, depide în ce mood ești.Read more…
De la început concursul Eurovision, cea mai mare competiție paneuropeană de cântece (și nu numai) a dorit să fie un eveniment fără tentă politică, de apropiere între țările participante. Organizatorii au negat întotdeauna că ar putea servi interesele unuia sau altuia dintre state, dar indirect teza era infirmată. Și acest lucru se vede cel mai bine la vot. Se știe de-acum că există grupuri de țări, în funcție de regiuni și interese, care se votează unele pe altele. Teoretic acest fapt nu ar trebui să modifice ierarhia câștigătorilor, dar contribuie la situarea unui concurent pe un loc mai bun. Trebuie însă să recunoaștem că melodiile reușite, care sunt pe gustul publicului competițiilor Eurovision, câștigă până la urmă. Nu vreau să discut calitatea lor, criticii muzicali au ajuns la concluzia că există o rețetă ”câștigătoare” – o melodie cât mai simplă, care poate fi ușor reținută de ascultători (vezi ABBA). La fel ca în cadrul multor competiții naționale, contează nu numai vocea, ci și ”istoria” interpretului – date biografice dramatice, o viață dificilă, eforturi mari de a ajunge să participe la competiție, în sfârșit, numeroase motive subiective. În cazul ediției din acest an este vorba de un element mai special legat de țara organizatoare. Deși se numește Eurovision, printre participanți se află și concurenți neeuropeni, cum este cazul Israelului și dacă nu mă înșel, al Australiei. Faptul că Israelul este printre statele concurente și a câștigat ediția de anul trecut, a ridicat de la început probleme organizatorice, legate de situația tulbure din Orientul Mijlociu. Israelul, prezent la Eurovision din 1973, a mai câștigat de patru ori concursul – 1978, 1979, 1999 și 2018 – și conform regulilor competiției, următoarea ediție se ține în țara câștigătoare.Read more…
Am pornit din Gheorgheni spre Șumuleu-Ciuc, în zorii zilei, la ora 4.45, cu mai multe autocare iar în jur de ora 6.00 am ajuns în Miercurea-Ciuc, la intrarea în oraș, unde erau amenajate mai multe parcări atât pentru autobuze cât și pentru autoturisme, totul foarte bine pus la punct. Odată coborâți din autobuze ne-am încolonat și am pornit pe drumul de aproximativ 5 km de la intrarea în Miercurea-Ciuc până pe dealul Șumuleului. A fost crunt. A început să plouă și să bată vântul, erau puține grade peste 10, dar fiecare dintre noi știam că vremea va fi capricioasă și, ne-am echipat corespunzător. Deși majoritatea aveam umbrele și pelerine, la picioare toată lumea era udă și murdară de noroi. Când am ajuns în apropierea dealului Șumuleu totul era cuprins de o ceață atât de densă încât abia se vedea scena amplasată pentru oficierea slujbei. Pe ecranele gigant pelerinii erau informați în limbile română, maghiară și engleză referitor la ce au voie și ce nu au voie să aibă asupra lor, despre punctele de prim-ajutor din fiecare sector iar în cazul întâmpinării oricăror dificultăți eram îndemnați să apelăm cu încredere la voluntarii care se aflau prin mulțime. Era ora 9:10 când am ajuns în sectorul 1 dar, ploaia era din ce în ce mai nemiloasă iar frigul își făcea prezența, motiv pentru care zeci de persoane, printre care și foarte mulți copii, au avut nevoie de îngrijiri medicale. Am înțeles de la cei responsabili cu acordarea primului ajutor că cele mai multe probleme au fost din cauza efortului și a vremii. Slujba religioasă era programată să înceapă la ora 11:30, prin urmare, aveam de așteptat aproape două ceasuri și jumătate…Read more…
Încă sunt prea aproape de eveniment ca să pot arunca o privire retrospectivă, (cât de cât obiectivă) însă îndrăznesc să spun că satisfacţia obiectivului îndeplinit (şi sper că bine realizat) îi conferă valoare adăugată răstimpului febril al pregătirilor, când totul se aglomerează în preajma termenului limită – al acelui deadline cu nume atât de sugestiv – când simţi că nu mai pridideşti şi mai sunt atâtea de făcut! În acelaşi timp nu pot să nu contorizez cu oarecare mândrie că s-a încheiat şi cea de a şaptea ediţie a simpozionului File din istoria evreimii clujene, început în 2011 – de echipa (dream team?): Robert Schwartz, Andrei Zador, Ladislau Gyémánt şi subsemnata – în speranţa restituirii unor crâmpeie din istoria evreimii clujene, numeroase şi prospere, spulberate de Holocaust, reclădite din cenuşă şi apoi tot mai împuţinate… Cele şase ediţii anterioare s-au concretizat în şase volume (dublate fiecare de ediţia în limba maghiară) conţinând lucrări care contribuie cu piese importante în amplul puzzle al Istoriei evreilor din Cluj, o viitoare lucrare foarte necesară şi mult aşteptată. Ediţia a VII-a a Filelor din istoria evreimii clujene s-a desfăşurat sub genericul comemorării a 75 de ani de la deportarea la Auschwitz a celor peste 18.000 de evrei din Cluj şi împrejurimi şi a avut ca tematică generală: personalităţi evreieşti ale teatrului şi filmului din Cluj; presă şi gazetari evrei.Read more…
Nu, nu sunt obsedat de scrisul lui Yuval Harari. Ca dovadă, nu am fugit la librărie să cumpăr primele două cărți ale sale, pe care nu le-am citit până acum. Dar decizia de a mă ocupa pentru a doua oară, consecutiv, de cele descoperite în ultimul său volum (”21 lecții pentru secolul 21”) mă obligă să răspund la întrebarea pe care poate mulți cititori și-o vor pune, și anume ce-l face pe individ să pună deoparte alte subiecte, unele chiar foarte interesante, și să se refere încă o dată la amintitul scriitor. Adevărul este că pentru un scrib amator ca mine, greutatea este de a găsi o dată la două săptămâni un subiect care, cel puțin în aparență, ar putea interesa pe stimatul cititor, gata să sacrifice câteva minute din viața sa pentru a citi un eseu care să nu-l dezamăgească. Am mai spus-o, Harari scrie foarte bine, posedă un condei de mare valoare și stilul său e mai mult decât atractiv, este captivant. În marea lor majoritate argumentele pe care le aduce pentru a-și demonstra teoriile sunt corecte și uneori chiar inovatoare, cel puțin pentru cel care nu și-a dedicat viața nici istoriei universale, nici filozofiei. Ceea ce nu înseamnă că tot ce scrie e literă de lege.Read more…
Ediția cu numărul 54 a Festivalului internațional al filmului de la Karlovy Vary a început pe cunoscuta melodie Cha ba da ba da. Suport muzical al unui montaj cu Un alt bărbat și o altă femeie. Refrenul avea să fie reluat și în seara închiderii. Neobișnuit pentru un mare festival. După cum neobișnuiți au fost și cei aflați dincolo de sintagma transferată din titlul faimosului film al lui Lelouch. Nu erau două vedete ci, pur și simplu, Bărbatul și femeia care, acum 25 de ani, au relansat festivalul, după ani de presiuni politice, l-au proiectat pe orbita regăsirii: Eva Zaoralova și Jiří Bartoška. Ea- critic de film, numită director artistic și selecționer. El – actor, acum președinte. Festivalul din acest an a omagiat cei 25 de ani ai unui cuplu profesional de excepție, care a preluat conducerea unei manifestări stagnante ce și-a regăsit, în libertate, calea unei identități moderne. Soarta putea fi întoarsă din drum, nu însă și numărătoarea. A trebuit să ne obișnuim cu ciudata matematică: deși s-a născut în 1946, deci odată cu festivalul de la Cannes, KVIFF, cum îl recomandă inițialele, a ajuns abia la ediția a 54-a. Și-a făcut repede loc pe hartă, drept care, în 1956, Federația internațională de specialitate (FIAPF) l-a inclus, în ierarhia sa, în clasa restrictivă festivalurilor de categoria ARead more…
Sunt câteva cuvinte de mulțumire și recunoștință, cum se obișnuiește la începutul unei cărți, mai cu seamă dacă este cartea de debut a unui om de mult trecut de prima tinerețe. Demult utream dorința de a lăsa ceva în urmă, în afara multelor lucruri inutile și a puținelor utile, pe care le-am strâns într-o viață, împreună cu Vera, soția mea, Roby fiul meu și familiile pe care nu le mai avem. Acest ceva nu putea fi decât o carte, căci am avut șansa și neșansa să fi fost născut și trăit ca fiu al Poporului Cărții. Deci cartea are ca ”personaj” principal tocmai acest popor evreu. Cartea care o citiți acum (și pe care sper că veți avea răbdarea să o parcurgeți până la sfârșit) este o colecție de articole publicate într-o revistă online (așa este acum moda, dictată de preocupări ecologice și economice) cu incitantul titlu BAABEL, care include multe semnificații. Andrea Ghiță, talentata ei plăsmuitoare, mi-a oferit spațiul în care mi-am făcut debutul întârziat în ale scrisului. Tot ea, împreună cu Eva Galambos, m-au încurajat și m-au ajutat să depășesc tracul de început. După o longevitate remarcabilă de șapte ani de apariții bilunare neîntrerupte, revista BAABEL a dobândit o reputație lăudabilă. Cele 140 de articole (devenite capitole) le-am adunat în două volume cu sprijinul multor prieteni, cărora le mulțumesc din suflet. Apărute în revistă între anii 2013-2019, ele sunt un fel de eseuri, impresii de călătorie, incursiuni în diverse istorii și întâmplări cotidiene.Read more…
„Numai cine e însufleţit poate să însufleţească” – pare a fi fost, după mărturia Gettei Neumann, un gând călăuzitor al vieţii tatălui său, rabinul dr. Ernest Neumann. Parcurgându-i cartea, pornind adică pe urmele Timişoarei evreieşti, poţi constata fără urmă de tăgadă că fiica a asumat şi interiorizat aceeaşi convingere, împlinind un gest de devoţiune pentru ilustrul părinte şi continuând vocaţia lui în alt plan al vieţii. Pentru că lucrul cel mai frapant al acestei istorii încorporate în memorie şi în patrimoniul material al oraşului este senzaţia de viu şi animat. Cartea aceasta, bine documentată şi extraordinar ilustrată, gândită cu minuţie ca structură şi organizare, inclusiv vizuală, scrisă cu gândul de a cuprinde, dacă s-ar putea, totul, este dominată de pasiunea autoarei pentru obiectul ei de studiu, pentru oraş şi pentru oamenii care, locuindu-l, l-au inventat ca spaţiu real şi mental. Această pasiune se transpune în plăcerea de a găsi surse inedite, de a combina amănuntul atractiv sau anecdota savuroasă, cu sobrietatea documentului care inventariază sau atestă, de a combina vocea textelor din trecut şi de azi cu propriul comentariu savant, sentimental, critic, ironic sau admirativ. Read more…
De mult mă gândeam să scriu despre orașul Cernăuți, care în copilărie mi se părea „cel mai mare și cel mai frumos”. Aveam acolo multe rude pe care le vizitam cu părinții, acolo s-a operat bunica (fără succes) de cataractă, acolo era vestitul pediatru, Wiesenthal – ulterior cunoscut și în București – la care a plecat mama cu sora mea pentru o urticarie rebelă, acolo speram să studiez istorie când va veni timpul. Dar nu a fost să fie! Ultima dată am fost la Cernăuți în 30 aprilie 1944, acum 75 de ani, o viață de om! Atunci mă întorceam, pe jos, din Transnistria. Nu numai eu credeam că e cel mai mare și mai frumos oraș din lume. Cei din jurul meu ziceau: „O, dacă am sta la Cernăuți! Acolo sunt oameni culți și învățați, acolo e bine să trăiești. Seamănă cu Viena. Ce m-a îndemnat să scriu acum despre Cernăuți? Un articol apărut recent într-o revistă fraceză (Presse Nouvelle) cu titlul Des poètes juifs de langue allemande, témoins d’une capitale disparue, Czernowitz m-a făcut să împărtășesc, cititorilor revistei Baabel ce a fost altădată acest oraș. Pe internet se găsesc foarte multe date geografice, istorice, sociale și culturale, etc. despre viața zbuciumată a orașului ctitorit de Alexandru cel Bun în 1408. Aleg totuși din datele de pe internet unele cifre semnificative. Recesământul din 1930 a arătat că din cele peste 140.000 de suflete din municipiul Cernăuți, 42.592 erau evrei și din această cifră se vede cât a fost el de important pentru această etnie. În zilele noastre Cernăuți este un oraș ucrainean. Ultimul recensământ, cel din 2013, arată o creștere semnificativă, aproape o dublare a populației, dar numai 1308 persoane s-au declarat evrei. Read more…
– Domnul Schwartz? – m-a întrebat recepționerul hotelului. Tovarășul colonel vă așteaptă în camera 203, etajul doi. Nu mă simțeam în apele mele, eram tensionat, era prima dată când aveam de-a face cu autoritățile și încă cu Securitatea. Trecuseră mai bine de șase săptămâni de când am fost la Ambasada Israelului, în primăvara anului 1984, pentru a mă interesa de singurul meu unchi, kibuțnic, care nu mai dădea niciun semn de viață…– Sunt colonelul Aioanei, s-a prezentat un om între două vârste, cu părul cărunt, într-un trenci albastru. Sunt interesat de motivul pentru care ați fost la Ambasada Israelului. I-am relatat toate amănuntele. Au urmat o serie de întrebări legate de persoana și familia mea, după care am fost rugat să aștern pe hârtie tot ce i-am povestit. Mi-a cerut un număr de telefon, după care ne-am despărțit. Presimțeam că nu a fost ultima noastră întâlnire…Nu mult după întâlnirea cu securistul am primit de la unchiul meu o scrisoare în care îmi explica motivul pentru care nu l-am găsit. În scurtă vreme am fost din nou invitat la o convorbire cu colonelul, în care mi-a cerut încă o dată să-i dau în scris tot ce s-a întâmplat la Ambasada Israelului.Read more…
Nu aș fi scris aceste rânduri dacă nu aș ști că multe persoane de vârsta mea, mai tinere sau chiar mai bătrâne, trec prin situația prin care am trecut eu în urmă cu o lună și ceva: operația și spitalul (sau invers). Medicul meu, care a încercat să-mi aline durerile în piciorul stâng, despre care credeam că sunt de la gonartroză (o am și pe asta!), m-a trimis să-mi fac o radiografie. Sentința lui a fost nemiloasă: ”sunteți bună de operație, de proteză de șold. Nu mai aveți deloc colagen”, cu precizarea: ”cât mai repede”. Într-o primă fază am rămas uluită. Nu știam că am osteoporoză și mă gândeam că o astfel de operație este necesară numai celor cu fractură de col femural. Sfătuită de prieteni să cer o a doua opinie cu toate că aveam o încredere deplină în medicul care m-a diagnosticat (în fond radiografia nu minte), am trimis imaginea unui specialist de la Târgu Mureș. Verdictul a fost și mai sever: nu numai șoldul stâng trebuie operat, ci și cel drept! Am primit mesajul când mă aflam în concediu la Borsec și, sincer să vă spun, nu mi-a picat bine, dar am încercat să dau uitării situația măcar până mă întorc la București. Numai că boala nu mi-a dat pace, piciorul stâng (interesant, nu șoldul!) mă durea tot mai rău. Până m-am întors la București, decizia mea era luată: nu are rost să mai amân, mă voi opera. ”Cât ești de curajoasă, chiar așa, te-ai decis imediat!”, mi s-a spus de multe ori de către prieteni și apropiați.Read more…
Îmi permit să amintesc cititorului faptul că ultima mea contribuție la reușita gazetă electronică, BAABEL, prezenta un film recent al lui Woody Allen. Până atunci nu avusesem nici ocazia nici dorința de a mă transforma în critic de artă cinematografică, dar m-am scuzat menționând că Allen e un tip foarte apropiat de existența mea intelectuală de-a lungul multor ani. Cine și-ar fi închipuit că în mai puțin de două săptămâni, traversând aceeași stradă din micul meu Omer sudic, spre cinematograful de cartier, aveam să vizionez un film care mă obligă să iau din nou ”condeiul în mână” și să-l comentez?! Întors acasă (adică 50 pași de la ieșirea din cinematograf) m-am trezit gândindu-mă că de fapt ce văzusem nu prea era original, deși foarte bine realizat și cu o serioasă încărcătură de romantism sentimental (sau sentimentalism romantic). Uite, mi-am zis, în primul rând adu-ți aminte de cele două filme ale lui Marcello Mastroianni. Primul, Intervista, aduce pe celebrul actor în casa Anitei Ekberg, în Suedia, amândoi deja vârstnici, mână în mână și revăzând după 25 ani, cu lacrimi în ochi, celebra scenă de la Fontana di Trevi, din filmul 8 ½. Sau tot el în Pret à porter, în care eroul își regăsește iubita din adolescență, amândoi se retrag plini de pasiune erotică într-o cameră de hotel, el o așteaptă în pat, ea se dezbracă și se apropie tiptil de iubitul de odinioară, care însă între timp sforăie ca în vremuri bune!!!Read more…
Personajele acestei povestiri sunt pur imaginare, la fel ca și acțiunea și locul unde ea se petrece. In regione caecorum rex est luscus (În țara orbilor, chiorul este împărat.) Acest proverb apare pentru prima dată în colecția Adagia, publicată de Desiderius Erasmus în 1500. A fost odată ca niciodată o țară mare și îndepărtată pe nume Iluzitania. Țara era prosperă grație unui popor harnic și a modernizării accelerate. Majoritatea populației adulte avea studii superioare, mai ales în domeniul ciberneticii și a științelor exacte. Și medicina era foarte avansată. Toate operațiile se făceau cu roboți independenți. alariile erau egale – fiecare cetățean primea lunar 5,000 iluzolari. Iluzitanii erau longevivi – majoritatea ajungeau la 100-120 de ani.Sistemul politic era o monarhie constituțională. Spre deosebire de alte monarhii istorice sau contemporane, regele era ales în mod democratic odată la patru ani. În ultimii 12 ani țara era condusă de regele Iluzorus al V-lea. La început regele a fost foarte iubit, dar în ultimii ani a luat unele măsuri care au provocat nemulțumiri…Read more…
Aveam impresia că „Epoca de Aur” avea să ţină o veşnicie. Cultul deşănţat al personalităţii ceauşeştilor şi minciunile gogonate privitoare la realizările regimului mă îngreţoşau. Nu dădeam drumul la televizor, iar la radio ascultam doar „Cotele apelor Dunării”, care erau singurele informaţii reale. (Parcurgeam cu ochii minţii graniţele scăldate de Dunăre şi auzeam aceleşi informaţii repetate în limba franceză). Învăţaserăm să citim printre rânduri şi să înţelegem din aluzii, să ascultăm şi să spunem (cu bravură) bancuri despre Ceauşescu şi regim, dar curajul nostru, al majorităţii covârşitoare a populaţiei, se rezuma la atât. Doina Cornea trăia la Cluj, ştiam unde locuieşte şi că locuinţa ei era supravegheată zi şi noapte, dar parcă era într-o altă lume… Câţiva clujeni se împotriviseră politicii de oprimare a culturii maghiare. Dar nici eu şi nici alţii din anturajul meu nu au avut curajul de a se alătura acestor mişcări…Schimbările din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, ne încurajau să sperăm că ceva se va schimba şi în România. În naivitatea mea, credeam că lucrurile se vor petrece chiar la Congresul XIV, în noiembrie 1989. Dar nu s-a întâmplat absolut nimic! Read more…
De curând m-am întors din România, de la un curs de specialitate, participarea mea devenind de câțiva ani buni o tradiție și o superbă ocazie de a mă întâlni cu colegi de breaslă, care de-a lungul timpului mi-au devenit adevărați prieteni.Într-una din dimineți, la micul dejun, un cunoscut medic transilvănean a deschis discuția despre prăpastia intelectuală care s-a creat în ultimii ani între generația noastră și cea a tinerilor de azi: Zilele trecute, mi-a spus el, am fost nevoit să iau autobuzul spre spital. Mai bine de un sfert de oră am călătorit în picioare, schimbând locul din când în când, după cum se foiau călătorii care ca și mine nu găsiseră loc pe banchete. Trecând dintr-o parte în alta a autobuzului, am putut observa cu ce se ocupau cei care fuseseră suficient de norocoși pentru a evita călătoria în picioare. Marea majoritate erau relativ tineri, sub 40 ani, femei și bărbați, probabil în drum spre locurile lor de muncă. Toți, dar absolut toți, aveau ambele mâini ocupate cu un telefon mobil. De felul meu nu sunt un om curios, dar de data acesta mi-am dorit să aflu ce oferă micul ecran posesorului său. În naivitatea mea, speram/credeam că unii citesc un text pe Kindle sau un articol dintr-un ziar. Ei bine, nu! Toți, absolut toți, erau ocupați în două direcții: să trimită mesaje pe Whatsapp sau să privească poze de tot felul. Pe bancheta din spate ședea o doamnă în jurul vârstei de 40-45 ani și ce crezi că făcea? Incredibil: citea o carte!!!Read more…
Prima dată când mi s-a adus la cunoștință că sunt evreu avem patru ani, abia am fost lăsat să mă joc neânsoțit în curtea imobilului în care locuiam. Cel care mi-a comunicat apartanența mea națională, a fost un băiat de șapte ani, copil de scriitor comunist, fost ilegalist (sic!). – Tu ești zsidó (evreu), mi-a spus Karcsi. Eu nu sunt zsidó, am răspuns. Eu sunt comunist! Și nu știu ce înseamnă zsidó. Mama și tata sunt amândoi comuniști și eu sunt de asemenea comunist, nu zsidó. Le-am povestit părinților mei episodul și i-am întrebat de ce mi-a spus Karcsi că sunt zsidó. – Ești încă prea mic ca să înțelegi, mi-a spus tata, îți vom explica când vei fi mai mare. La nouă ani eram încă tot comunist, proaspăt primit în rândul pionierilor, mândru de cravata mea roșie, când am fost luat la rost de unul din colegii mei pentru faptul că, după spusele lui, “noi” l-am omorât pe Cristos…Read more…
În noaptea de 30 ianuarie a.c., după o așteptare de trei ani și jumătate care a pus la încercare răbdarea britanicilor și a Uniunii Europene, divorțul s-a pronunțat. Mariajul de 47 de ani a luat sfârșit. Dar ca la orice proces de divorț, urmează cel mai dificil capitol al despărțirii – împărțirea bunurilor, ce primește fiecare, ce pierde și ce câștigă. Și cu toate că în cei trei ani și jumătate părțile s-au confruntat, au negociat, au făcut și compromisuri, cele 11 luni cât a primit de-acum înainte Marea Britanie pentru a ajunge la un acord cu Uniunea Europeană se vor dovedi cele mai dificile, cu toate că atât Londra cât și Bruxelles vorbeau de o despărțire amiabilă. Nu este cazul și nici nu poate fi. Așa cum afirma un comentator, există incertitudini și atunci când o țară aderă la Uniuea Europeană, dar cel puțin se cunosc regulile care se vor aplica și vor trebui respectate. Ieșirea este însă un adevărat black box, sau un salt în necunoscut. Atât Marea Britanie cât și UE vor să obțină cele mai bune condiții, cu cele mai puține concesii.Read more…