Ați vrea să știți când se va termina pandemia cu coronavirus?? Din păcate nu sunt eu acela care vă va da vestea bună. Am încercat doar să stau de vorbă cu varianta omicron în tête-à-tête. Discuția a avut loc nu de mult, în timpul zborului meu de la New York la Tel Aviv. Pe bord se aflau 260 pasageri, candidați la infecția cu Covid, e drept, toți erau mascați și cu PCR negativ (cine oare s-a gândit că P.C.R. va fi din nou prezent în viața noastră?!) și, bineînțeles, Omicron. – V-ați cam făcut de cap, voi ăștia din încrengătura coronavirus, am început eu discuția. “Scuză-mă că-ți distrag atenția de la căutările tale pentru o nouă victimă”. – Nu, nu mă deranjezi de loc, mi-a răspuns virusul; noi n-am făcut nimic altceva decât să urmăm cursul natural al speciei noastre. Noi provenim din marea familie a coronaviridelor cu patru genuri: alfa, beta, gama și delta, având peste trei sute de tipuri și subtipuri diferite.Read more…
Mike Klein nu este primul reprezentant al generaţiei noastre care ţine să povestească nepoţilor despre rădăcinile transilvănene ale familiei şi parcursul vieţii sale, despre trecutul recent. Câţiva prieteni – obiceiul e mai încetăţenit în Israel – şi-au multiplicat memoriile redactate şi tehnoredactate de ei înşişi, alţii le-au încredinţat editurilor. Cele pe care le-am citit cuprind valoroase informaţii de familie şi constituie relatări oneste şi preţioase. Probabil, dorinţa bunicilor de a lăsa moştenire o cronică de familie este universală, dar ea se manifestă şi mai pregnant (după cum am constatat) în cadrul generaţiei G2, poate şi ca o reacţie la faptul că părinţii – supravieţuitori ai Holocaustului – au povestit mult prea puţin. Peste timp am înţeles că după infernul deportării şi tragediei prin care au trecut, părinţii noştri şi-au putut reface viaţa spulberată doar concentrându-se asupra viitorului ce le stătea în faţă, în schimb noi, copiii lor – pe care s-au străduiască să-i ferească de relatarea evenimentele cumplite pe care le înduraseră – ne simţim datori să cercetăm trecutul, să-l reconstituim, nu numai pentru a ne alina dezrădăcinarea, ci şi pentru a-l transmite urmaşilor noştri. Mike Klein şi-a început cartea din acelaşi imbold, acutizat poate de o experienţă personală traumatizantă, şi a profitat de calmul răstimp al pandemiei pentru a-şi ordona amintirile şi a le depăna pe îndelete.Read more…
Cea mai bună ocazie pentru o plimbare prin Ierusalim este o zi senină de iarnă: aer curat, soare… Dar mai e ceva. Cerul e mai albastru decât vara, culorile sunt mai vii, poate pentru că ploile au spălat stratul de praf așternut în timpul verii…De data aceasta am ales să fac o plimbare prin nucleul vechi al cartierului Romema. Aveam despre el o imagine destul de vagă, cu toate că este foarte accesibil, chiar în spatele autogării centrale. Probabil că lumea care trece prin apropiere e prea grăbită să plece sau să se întoarcă acasă și centrul istoric al cartierului a rămas o oază de liniște. Este foarte modest, doar vreo duzină de case adunate pe două-trei străzi și o piațetă cu un monument, dar are un farmec aparte și destul de multe povești. aluzie la un verset din Psalmi, înseamnă „cel care se înalță”:
Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruință! (Ps. 118:16)
Nu sunt istoric și trebuie să recunosc că pentru a scrie articolul de față nu am apelat la tratate serioase din care să mă inspir pentru a prezenta aici modul în care eu văd situația creeată între Rusia putiniană și Ucraina lui Zelenski (pentru cifre am apelat la Dr Google, bine ințeles…). Deci să discutăm faptele în mod organizat. secolului al XIXlea aveau aceiași politică expansionistă, dar economia de piață liberă americană a permis menținerea unei situații economice acceptabile chiar și pentru interminabilele valuri de emigranți spre Lumea Nouă. rămas precară pentru majoritatea rușilor până în ziua de azi. de ani. În schimb Rusia, cea țaristă, și apoi cea bolșevică, a reușit să cucerească teritorii, și în plus, spre deosebire de alte puteri ocupante (să zicem Anglia), politica de expansiune a fost dublată de o permanentă activitate de diluare a populației locale, prin transfer de diverse etnii (ca în Basarabia) sau prin translocarea unor mase de ruși spre noile teritorii anexate.Read more…
Mărţişorul căpătat în ajun de 1 Martie – pe care-l prinsesem în piept, preocupată de tragedia războiului din vecini şi drama refugiaţilor care ne trec frontiera – s-a pierdut a doua zi, ca un semn de dispreţ al frivolităţii, dar şi de lipsa speranţa desprimăvăririi. Primele zile de martie pline de îngrijorare şi tristeţe pentru oamenii care suferă, de neîncredere în capacitatea făcătorilor de pace, de strădania de a participa, de contribui cât de cât (cu o emisiune, o traducere, o intermediere, o donaţie) la efortul comun în favoarea oamenii speriaţi şi dezorientaţi care vin încoace, căutându-şi salvarea, m-au făcut să uit să-mi aleg o babă – un obicei vechi pe care-l respectam. Se spune că baba (una dintre cele nouă zile capricioase de început de martie) pe care ţi-ai ales-o, prezice cum va fi anul în curs. Nu pot să infirm sau să confirm această credinţă, întrucât nu-mi notez nicăieri ziua babei alese şi apoi uit de ea de-a lungul anului. Şi totuşi, an de an ţin să respect acest obicei românesc (poate nu e doar românesc, nu ştiu).Read more…
Naționalismul este un instrument excelent de manipulare și diversiune a opiniei publice pe termen scurt și mediu. El aduce întotdeauna într-o primă fază mulți votanți, apoi adepți înfocați, apoi susținători fanatici și în final criminali odioși, în stare să împlinească fizic și concret “marile idealuri“ promovate de conducătorii mesianici. Pe termen lung, naționalismul duce întotdeauna la război civil sau fratricid, la asasinate în masă, la războaie pustiitoare cu vecinii, la epurări etnice sau religioase și în final la dezastrul națiunii ai cărui lideri l-au generat și propovăduit. Bunăstarea pe termen scurt sau mediu este aproape imposibil de realizat, dar pe termen lung este cel mai mare atu al oricărei guvernări, aducând beneficii solide și de durată. Dacă cetățenii sunt mulțumiți de starea lor materială și de statutul lor social, simbolistica și narativa tradițional-națională devin de-a dreptul secundare sau terțiare.Read more…
Stabilitatea și relativa prosperitate economică a Europei din ultimele trei decenii au fost asigurate în mare parte de colaborarea reciproc avantajoasă dintre industria vest-europeană, în speță germană, și sectorul energetic al Rusiei postsovietice, mai ales în domeniul exporturilor rusești de gaze naturale și petrol, care au acoperit mai mult de jumătate din necesarul industriei occidentale. Această sinergie s-a manifestat chiar și în plan simbolic, când fostul cancelar german Gerhard Schröder a devenit membru al consiliului de administrație al companiei gigant a gazului rusesc, Gazprom. Mulți alți politicieni și demnitari occidentali au ocupat fotolii sus-puse și excelent remunerate în diferite conduceri ale companiilor mixte ruso-europene. finalizată anul trecut, a cărei exploatare și dare în funcțiune n-a mai fost aprobată de forul guvernamental german de specialitate, probabil din cauza presiunii americane și mai nou din pricina invaziei rusești a Ucrainei.Read more…
Meir avea o zi grea, trebuia să termine un proiect de restaurare a unei clădiri vechi. A terminat seara târziu. Și-a întins mâinile cu satisfacție, s-a lăsat pe spătarul scaunului, a deschis radioul să asculte muzică, a dat însă de știri. Crainicul tocmai vorbea de un elicopter care s-a prăbușit în mare. Doi dintre membrii echipajului au supraviețuit, ceilalți doi nu au fost găsiți; câteva elicoptere și scafandri continuau să-i caute pe ceilalți piloți. Eran, fiul lui cel mic, era pilot de elicopter. De mic copil visase să fie aviator. Meir începea să se neliniștească, de două zile nu vorbiseră. A încercat să-l sune, dar nu a primit niciun răspuns. A sunat la spitalul local, dar băiatul nu era printre răniții care au fost internați. După câteva ore a fost anunțat că Eran nu a fost printre supraviețuitori. Printre lucrurile care-i aparținuseră copilului său era și telefonul celular, pe care l-a descoperit abia cu o săptămână după înmormântare. După câteva zile a luat telefonul în mână – știa că aparatul care a fost găsit în apa sărată a mării nu va funcționa. A încercat totuși, dar în zadar. Soția lui, Revivit, l-a întrebat nedumerită: Ce rost are? Chiar dacă reușești să-l deschizi, tot ce vei găsi pe el îți va provoca doar durere și suferință. Vreau să văd ultimele clișee pe care le-a făcut, ele aparțin lui Eran și nouă.Read more…
Săptămâna trecută, în timpul unui schimb de focuri între soldați israelieni și palestinieni înarmați în orașul Jenin din Cisiordania a murit Shireen Abu Akleh, o jurnalistă cunoscută a postului de televiziune Al Jazeera. Avea cincizeci de ani și o dublă cetățenie, israeliană și americană. Numele ei se leagă de transmisiile directe ale intifadei, precum și ale numeroaselor conflicte armate israeliano-palestiniene. Este un eveniment regretabil. Războaiele răpun viața multor jurnaliști care lucrează pe front. Numai în ultimele două luni, în timpul războiului ruso-ucrainean, au murit 10 jurnaliști din diverse țări. În timpul războiului civil din Siria au murit 139 jurnaliști! Niciunul dintre aceste evenimente tragice nu a ajuns pe prima pagină a ziarelor și nicidecum în dezbaterile Organizației ONU pentru Drepturile Omului. Cazul jurnalistei palestiniene Shireen Abu Akleh a ajuns să fie discutat de Comisia de Securitate a ONU, pentru prima oară în istoria acestei organizații. moartea jurnalistei. Patologul palestinian care a autopsiat-o pe Shireen Abu Akleh nu a ajuns la o concluzie clară. Israelul a propus Autorității Palestiniene o anchetă comună, în prezența unei a treia părți neutre, în cazul de față SUA, dar s-a lovit de un refuz de la Ramallah.Read more…
Realitatea deprimantă care ne-a întâmpinat când am ajuns la Bătarci a avut un efect profund demoralizator. Nu înțelegeam cum au putut să trăiască și să lucreze în asemenea condiții medicul sau medicii pe care i-am înlocuit. Nu ne-am putut imagina că există diferențe atât de mari între viața urbană și ceea ce am găsit aici, în această comună, în anul 1972. În afară de curent electric, părea că nimic nu s-a schimbat și nu a progresat în ultimii 20 de ani. Diferența enormă între comuna Berveni, unde locuiau părinții Iuliei, și comuna noastră era inexplicabilă. Știind că nu putem fugi sau părăsi locul nostru de exil, că am fost trimiși aici pentru a oferi serviciile medicale necesare celor 5000 de locuitori din cele patru sate aparținătoare circumscripției noastre, am încercat să găsim o cale, o modalitate de a ne adapta noului mediu de viată și activitate pentru anii următori. Lipsiți de experiența practicii ca medici independenți, am pornit pe drumul unei vieți necunoscute, într-un mediu necunoscut, care în primul moment părea foarte ostil. Activitatea unui medic de circumscripție rurală era foarte diferită de ce am învățat în anii facultății. Pe lângă problemele zilnice de asistență medicală pentru populația celor patru sate, am descoperit că trebuia să facem și vaccinarea populației, controale sanitare la şcoală, să asigurăm aprovizionarea cu medicamente a micii farmacii a circumscripției și să obținem cota de lemne pentru încălzirea clădirii. Read more…
Se cuvine să cinstim supravițuitorii Holocaustului, care după război s-au confruntat cu trauma paralizantă a lagărelor de concentrare sau a batalioanelor de muncă forțată. Reluarea vieții cotidiene a întâmpinat dificultăți deosebite. Majoritatea tinerilor și-au pierdut părinții, frații și rudele mai în etate. Foarte des, principalul susținător al familiei a pierit la muncă forțată sau în deportare. Adolescenți și tineri, neavând încă nicio calificare, au rămas fără susținere famială și financiară. Întorși acasă, își găsiseră casele sau locuințele golite, devastate. Unii nu s-au putut muta niciodată înapoi în fostul domiciliu al familiei, deoarece fusese complet jefuit. Chiar și când se cunoștea persoana care a prădat casa, victimele, aflate sub influența ororilor trăite, nu au raportat înstrăinarea avuțiilor de altădată. Unora li s-au returnat obiectele de valoare încredințate vecinilor, în timp ce alții în mod frecvent au primit răspunsul că „totul au fost luat de ruși”. Cât timp va trebui să mai treacă și oare se va vindeca vreodată distrugerea suferită de sufletul oamenilor?… – se întreaba Ferencz Dóra în memoriile sale scrise și publicate imediat după terminarea războiului. Pentru supraviețuitorii care au plecat direct în țări occidentale, Clujul a încremenit în starea din primăvara anului 1944; ei au păstrat timp de o viață amintirea adunăturii aliniate la marginea străzilor, mulțime care rânjea sfidător ori privea fără urmă de compasiune coloanele evreilor mânați de la ghetoul din cartierul Iris spre vagoanele de marfă. Oamenii de calitate nu au ieșit pe străzi, ci au acordat ajutor în secret, sfidând amenințările autorităților. Evreii care au revenit la Cluj şi au rămas aici s-au dedicat construirii unei societăţi noi şi s-au străduit să se integreze.Read more…
23 August – Hegyeshaloimes. De vină erau mititeii, o mâncare națională românească, care însă în perioada lui Ceaușescu, în târgurile de provincie se găsea numai cu ocazii speciale. Dacă aveai norocul să dai peste o tarabă, înfulecai la mititei ca un apucat, cu mult muștar. În Germania se vând sub numele de „cevapcici românești”, dar au tot atât de puțin în comun cu cevapcicii din Balcanii de Vest, cât are în comun pizza turcească cu cea italiană. Da, gălbenarea ni se trăgea de la mititei. Am priceput acest lucru când ne-am reîntâlnit la biroul de internări, toți cei cinci prieteni care fuseserăm împreună la taraba cu mici de lângă tabăra Moneasa, de 23 August. Iar patru săptămâni mai târziu, după perioada de incubație, ne-am regăsit cu toții la spital, galbeni ca gutuile. Eram bolnavi, dar măcar nu eram singuri! Virusurile își au și ele rânduiala lor, m-am gândit. Eu însumi mă aflam în perioada de incubație de „maipuțindedoiani”, timpul care mă despărțea de plecarea în Germania, la părinți – cel puțin așa speram. Faptul că eram împreună ne mai potolea teama și speram să petrecem perioada de carantină în modul cel mai plăcut posibil. Dar din intențiile noastre nu s-a ales nimic. Peste zi eram la pământ, abia ciuguleam câteva linguri de iaurt, iar noaptea ne revenea frica, cu gândacii cât podul palmei, a căror promenadă trecea de-a curmezișul prin salonul nostru. Exact sub noi se afla spălătoria spitalului și se zice că gândacii preferă locurile calde și pe bolnavii cu febră…Read more…
Cu multă emoție mă aplec asupra foii de hârtie. Lucru știut, memoria nu este un depozit ci, mai degrabă, un atelier în care amintirile se fluidizează și estompează. Dar există și aduceri-aminte cu rădăcini profunde și care rămân tulburător de prezente. În 1980, în podul Universității din București, marele poet Ioan Alexandru ținea un curs facultativ de ebraică biblică. Nu era ceva de la sine înțeles. Anevoios drum, cu trepte săpate în stâncă, străbătuse poetul născut în 1941, la Topa Mică, nu departe de Cluj, pentru a putea oficia în 1980, în fața unor studenți și a unor liceeni entuziaști. Tânărul „bălai și sfios”, cum îl descria profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga, publicase în 1960 prima lui poezie în revista Tribuna din Cluj. Prestigiul lui poetic crescuse vertiginos în anii 60, cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966), Vămile pustiei (1969). Studiase și aprofundase fără încetare lingvistica, filosofia religiei, limba greacă, ebraică și aramaică. A fost recipient al unei burse de studii, acordată de filosoful Heidegger. Vorbeam de trepte dăltuite în stâncă și mă voi opri la ultimele două, însemnate, dinaintea cursului: Gramatica limbii ebraice vechi (1975) și Cântarea cântărilor (1977), traducere din ebraică.Read more…
După plecarea părinților, în timpul așteptării încordate a pașaportului, mi se părea că tot ce se întâmplă în jur e legat de situația mea. Nerăbdarea de a părăsi lumea aceea, în care fiecare în felul lui trăia ca o fantomă, devenea o mizerie pe care o suportam din ce în ce mai greu. Existența noastră ar fi putut da material pentru multe povestiri grotești, ba uneori chiar a dat, dar pe vremea aceea nu eram receptiv la acest gen de umor. Fiecare trăia închis în sine – dacă totul în jur era naționalizat, suferința încă mai putea fi privatizată. Bunica și cu mine nu eram singuri, eram noi doi împreună, iar ceilalți erau ceilalți. Dna Tomuș, Esti, Haritonovici, Cukorka, Balogh Bácsi, Fărcaș și chiar Conducătorul trăiau fără speranță, într-o lume sortită pieirii. Era prea târziu, asta se putea vedea chiar pe ceasul dnei Ranszburg, cu mult înainte ca tovarășul Gorbaciov să fi rostit vestita formulă „Cine întârzie va fi pedepsit de viață”. Ceasul de perete nu se sinchisea și mergea inexorabil înainte, întârziind doar vreo șase-șapte minute, până după dictatură, până azi și până într-un viitor care probabil va fi fost întârziat încă înainte de a sosi. În orice caz pe vremea aceea nimeni n-a încercat să repare pendula dnei Ranszburg. Ce rost ar fi avut? Și așa nimic nu se mai conforma cu realitatea. Dar adevăratul motiv al acestei aparente lipse de interes era altul. Pur și simplu ceasul era al dnei Ranszburg, nu era treaba noastră.Read more…
Mă aplec ca hipnotizată asupra unei hărţi aşternute pe masă. O netezesc cu grijă şi în timp ce mă orientez printre semne, hârtia îmi vorbeşte cu sunetele auzite sau imaginate ale meleagurilor reprezentate, îmi proiectează imagini înregistrate în subconştient – reale sau imaginare – și mă răsfaţă cu o adiere proaspătă de brad, sau cu briza salină a mării. Ce mult reprezintă pentru mine această foaie de hârtie presărată cu semne, simboluri şi denumiri! De câte ori am încercat aceleaşi sentimente de nerăbdare în anticiparea plăcerii unei călătorii, revederii unor prieteni, sau nostalgie în cazul când semnele magice îmi readuceau în memorie momentele unei excursii reuşite și care, poate, ar trebui repetată. Încărcătura emoţională a unei hărţi nu poate fi exprimată întotdeauna în cuvinte. În acest sens, o compar cu un emoji…Nu sunt unică în a considera că rolul unei hărţi nu se reduce la scopul ei de a te orienta în spaţiu; sunt atrasă tocmai de atributele care îi depăşesc rolul utilitar.Read more…
În zilele de după moartea reginei Elisabeta a II-a a fost amintită adesea faimoasa promisiune: “întreaga mea viață, de va fi ea lungă sau scurtă, va fi devotată în serviciul vostru…” Promisiunea a fost evocată și de fiul reginei, Charles, în primul său discurs ca rege. A fost mai mult decât o promisiune, a spus el, a fost un angajament profund personal, care a definit întreaga viață a mamei sale. A fost o promisiune, am putea spune, care s-a transformat în destin. Dar deși a fost invocată adesea, ar merita să fie mai bine precizate și circumstanțele în care a avut loc promisiunea, fiindcă au o semnificație deosebită. La 21 aprilie 1947, prințesa Elisabeta se afla în Africa de Sud, unde părinții ei, regele George al VI-lea, și soția sa, regina Elisabeta, făceau o vizită protocolară. Tânăra prințesă împlinea în acea zi 21 de ani, vârsta maturității, cum se considera atunci, și evenimentul a fost marcat printr-un discurs radiodifuzat din Cape Town. Era un discurs de mulțumire pentru “miile de felicitări primite ” și exprima totodată gîndurile de viitor ale tinerei prințese. Discursul era adresat “tuturor popoarelor din Commonwealth si din Imperiul Britanic”, “marii noastre familii imperiale din care cu toții facem parte”. Am subliniat cuvântul “Imperiu”, fiindcă Charles l-a evitat in discursul său, menționând doar Commonwealth-ul, care la vemea aceea cuprindea de fapt doar patru dominioane: Canada, Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă… În discursul său, regele Charles a mai spus că mama sa a reprezentat “acea dragoste nestrămutată pentru tradiție, împreună cu acea capacitate de a îmbrățișa cu curaj progresul, care fac măreția unei națiuni”. Vorbind de tradiții, el s-a referit la valorile tradiționale de cinste, onoare, etică a muncii, bun simț și modestie, dar în mod special la tradițiile monarhiei constituționale britanice. Read more…
Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară. Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899. Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor. Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21). Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Dar bunele intenții s-au evaporat repede. Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7). Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc. După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani. Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…
Frontierele însângerează omenirea până astăzi. Funcționari incompetenți din birourile ministerelor de externe de la Londra și Paris au generat hărți trasate geometric, ignorând distribuția rasială, etnică sau religioasă a populației din întinse regiuni geografice afro-asiatice. Numeroase popoare, având o limbă și o regie distinctă, au fost distribuite pe teritoriul unor state cu care nu au nimic în comun. Kurzii sunt numai un exemplu. Sau poporul baloch, împărțit între Pakistan, Iran și Afganistan. Priviți configurația bizară a republicii Mali, care include populații creștine, tuaregi musulmani și animiști africani, generând un război sângeros. Kurzii. Numărul kurzilor din Asia de Sud-Vest este estimat la 30 – 45 de milioane, plus 1 – 2 milioane în diaspora. Kurzii reprezintă 18 – 25% din populația Turciei, cca 20% în Irak, 10% în Iran și 9% în Siria. Kurzii formează majorități regionale în toate aceste patru țări. Kurzii sunt al patrulea grup etnic ca mărime din Asia de Vest, după arabi, perși și turci. În 1991 numărul total de kurzi a fost estimat la 22,5 milioane, dintre care 48% trăiau în Turcia, 24% în Iran, 18% în Irak și 4% în Siria.Read more…
Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…
O dimineață de octombrie. După prima ploaie care vestește venirea toamnei, cu mirosul plăcut al ierbii ude, sunt singurul care stă așezat comod pe un scaun pe pajiștea piscinei. Vremea s-a răcit, bazinul a fost acoperit pentru iarna care vine, apa nu va mai reflecta razele îmbietoare ale soarelui. În fața mea e o construcție nouă, viitoarea piscină acoperită. Mă gândesc că va mai trece o bucată de vreme până va fi gata și regret vara care a trecut, soarele cald, vocile vizitatorilor, cu veselia copiilor, miresmele mâncărurilor din ghereta unde doi tineri pregăteau șnițele gustoase. Puțini oameni trec pe iarbă în drum spre bazin, sunt cei pe care îi întâlnesc de obicei ori de câte ori vin să înot. Privirea mi-e atrasă de o pereche pe care nu am mai întâlnit-o. Un bărbat înalt cu părul alb, îmbrăcat sportiv, cu un rucsac pe spate, sprijinindu-se de un baston, și alături de el o femeie cam de o vârstă cu el, cu o rochie frumoasă de vară și cu o pălărie asortată, care mergea și ea cu un baston.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
