În școala medie eram informați despre celebra balerină sovietică Galina Ulanova. Mai târziu, ca tânăr căsătorit, am admirat-o la noul meu TV pe Maya Plisetskaya. În anii ‘68-’77, călătorind frecvent la Moscova, am vizionat spectacolele trupei de balet de la Teatrul Bolshoi. (Am redat amintiri din acea perioadă în cartea De la Est la Vest, apărută în editura Teșu.) Am urmărit ulterior relatările presei despre balerinii ruși Nureev și Baryshnikov, care au părăsit Uniunea Sovietică pentru Occident. Iar acum internetul m-a pus la curent cu stelele recente ale baletului rus: Natalia Osipova, Ivan Vasiliev, Anastasia Stashkevich, Svetlana Zakharova sau bucureștencele de formație rusă Elena Dacian și Alina Cojocaru. Cu toată bunăvoința, textul scris nu poate reda în mod fidel arta acestor stele ale baletului; cititorii sunt insistent rugați să vadă mai mult pe ecranul computerului. Read more…
Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală. Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii. Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Read more…
Moartea lui a sosit pe neașteptate. În ultima vreme arăta în continuare foarte bine pentru cei 69 de ani ai lui, și puțini au știut că era amenințat de fapt de probleme medicale tot mai îngrijorătoare, pe care le-a privit însă cu același curaj care l-a caracterizat întotdeauna. Nu voi vorbi aici despre Victor Eskenasy arheologul medievist, istoricul devenit o autoritate în istoria evreilor din România, și autorul mai multor volume, nici de Victor, pasionatul de muzică clasică care i-a intervievat printre alții, pe Yehudi Menuhin și Sergiu Celibidache și nici de Victor Moroșan, redactorul BBC și al Europei Libere, ci de prietenul meu Victor. L-am cunoscut în 1984, la un an după ce emigrase în Elveția, când a fost angajat în secția româna a BBC, unde eu lucram de 14 ani. ”Ești primul evreu sefard (de rit spaniol) pe care îl cunosc și pe care-l cheamă Eskenasy (Ashkenazy este numele dat evreilor originari din Europa Centrală și de Est)”, i-am spus curând după ce ne-am cunoscut. ”Una din numeroasele contradicții din istoria evreilor”, mi-a răspuns. Mi-am dat foarte repede seama că nu avea să facă o îndelungată carieră la BBC. Era istoric și își închipuia că va putea lucra în domeniul lui și la postul de radio. Nu avea habar de politica BBC. În plus, era ultra-sensibil la tot ce părea sau aducea oricât de departe a anti-semitism.Read more…
Recunosc din capul locului că ani de zile, în anii copilăriei şi adolescenţei, nu am putut suferi supa de chimin, care făcea parte din meniul familiei, şi eram nevoită s-o mănânc o dată pe săptămână, fără nazuri. Nici nu-mi imaginam că peste ani şi ani , mai exact în anii 1980 aveam s-o gătesc, la rândul meu, nu numai pentru că era ieftină, ci şi pentru că în condiţiile penuriei generale de alimente – carnea şi ouăle erau pe cartelă şi trebuia să stai la rânduri interminabile ca să le cumperi, dacă aveai norocul să nu se termine pe când ajungi la tejghea – chiminul se putea cumpăra la băcănie, la „Plafar” sau la piaţă şi dintr-o pungă de chimen găteai de mai multe ori. Aş putea spune că devenise „supa Epocii de Aur”, cel puţin în Ardeal, iar fiul meu, Vali, o poreclise „supă de cămin”, fiind gătită frecvent şi la bucătăria grădiniţei cu „orar prelungit”. Dacă nu mă înşel, chiar şi pe 21 decembrie 1989, am avut la masă tot supă de chimin şi tăieţei cu mac (pentru că şi mac se găsea la „Plafar” şi la piaţă, iar tăieţeii erau destul de uşor de procurat). Read more…
Citesc cu mult interes revista electronică Baabel, găsind în ea articole informative, care stimulează gândirea, cât și opinii personale interesante.Am dat de articolul lui George Farkas Premiul Nobel contra păcii. La început credeam că s-a dat Premiul Nobel unui fizician sau chimist, pentru niște descoperiri care ar putea lărgi și mai mult infernala capacitate a omenirii de a distruge civilizația. Am citit de mai multe ori articolul și am făcut adnotări pe margine cu creionul.Prima surpriză a fost că e vorba de Premiul Nobel pentru literatură, acordat unui scriitor, poet și activist politic austriac, Peter Handke. Am citit în Enciclopedia Britannica o trecere în revistă a operei lui Peter Handke și nu am găsit chemări la război, ură de rasă, genocid sau altceva asemănător. Peter Handke pare un scriitor care pune sub semnul întrebării multe din ideile acceptate drept “corecte”. De obicei asemenea scriitori sunt de avangardă și stimuleaza gândirea. Printre ei i-aș include pe Hemingway, Gore Vidal și Saul Below. Enciclopedia Britannica conchide: ”Nota dominantă a scrierilor sale este că limbajul cotidian, realitatea zilnică și rațiunea care le acompaniază au un efect limitator și destructiv asupra oamenilor și accentuează un dedesubt irațional, confuz și chiar dement.” Deci opera literară a lui Peter Handke nu conține nimic care ar putea fi înțeles ca un atac la adresa păcii, o chemare la război sau ură de rasă.Read more…
Printre multele cauze care au dus la paroxismul escaladării tensiunilor din Orientul Mijlociu într-o așa măsură încât analiști pesimiști (sau poate realiști) vorbesc despre iminența unui război SUA-Iran, un loc prioritar îl ocupă continuarea politicii izolaționiste, de astă dată a președintelui Donald Trump, începută de predecesorul său, Barak Obama. La aceasta se mai adaugă caracterul imprevizibil al președintelui american, de a lua măsuri ale căror consecințe depășesc mediul american și afectează practic întreaga lume. Este cazul să enumerăm foarte pe scurt evenimentele care au premers măsura drastică luată de Administrația americană de a asasina un general iranian și anume un șir de provocări ale Teheranului. Ele au fost determinate de convingerea lumii musulmane că SUA nu mai reprezintă puterea mondială din trecut. O serie de state din regiune, inclusiv Iranul, au considerat ca semne de slăbiciune atât dorința de împăcare a lui Obama cu ele, cât și declarațiile hotărâte ale lui Trump, potrivit cărora americanii nu au ce căuta în Orientul Mijlociu. S-a ajuns până acolo încât de curând, după atacarea Ambasadei americane, ayatollahul Khameney să spună râzând că Trump nu va avea curaj să reacționeze. În ultimii trei ani, de la retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul, au avut loc o serie de provocări la adresa SUA și aliaților lor, înfăptuite sau organizate de Teheran.Read more…
Am ajuns într-un mod destul de neaşteptat, în mijlocul iernii anului 2019, într-o localitate îndepărtată din Polonia, aflată undeva la mijlocul distanţei între Cracovia şi Varşovia. Foarte probabil că localitatea numită Busko-Zdroj[1] este cu totul necunoscută până şi unui călător entuziast care vizitează adesea vechiul şi iubitul continent European, uneori mai mult decât odată într-un an. În ciuda faptului că Busko se află într-un loc unde probabil puţini străini ajung, localitatea este foarte vestită pentru resursele sale de substanţe binefăcătoare, cum ar fi sulful şi bromul. Localnicii polonezi sunt vizitatorii frecvenţi ai locului, ba uneori vin doar pentru un sfârşit mai lung de săptămână, ca să petreacă în mijlocul unei atmosfere plăcute, iar dacă ne referim la unele hoteluri din Busko, acestea sunt și deosebit de atrăgătoare. Hotelul ales de prietena mea se numeşte Bristol-Spa, un hotel de o calitatea superioară din toate punctele de vedere, poate mai puţin al personalului care ar fi trebui să se ocupe de tratamentele la care mă aşteptam. Read more…
De când există oameni pe pământ, ne dorim să ne putem exprima gândurile şi mai ales sentimentele, într-un mod cât mai agreabil posibil pentru cei din jur, vrem să ne asigurăm că persoanele importante pentru noi sunt cât se poate de convinse că nutrim gânduri pozitive şi frumoase în ce le priveşte, le vrem binele, le urăm fericire, noroc, sănătate şi aşa mai departe. Şi tot de când lumea ne pare rău că gândurile frumoase, formulate cu atâta atenţie şi grijă, se vor disipa fără urmă concretă, de durată, după ce le-am rostit. Dintotdeauna simţeam nevoia, noi, oamenii de pretutindeni şi de oricând, să descoperim un mod de a opri timpul în momente speciale, sau măcar de a imortaliza acele cuvinte inspirate care s-au închegat după multă contemplare şi repetate încercări de a ne deschide sufletul în faţa celor dragi. Se spune că aşa a luat fiinţă poezia…Dar nu toţi suntem capabili să ajungem la această măiestrie a artei cuvintelor. În acest context chiar strămoşii noştri mai puţin versaţi într-ale poeticii, dar care voiau să dea o formă perceptibilă ideilor, voiau să-şi exprime sentimentele în vorbe, trebuiau să se mulţumească cu câte o felicitare rostită în momente-cheie ale existenţei.Read more…
Cărţile poştale au un istoric mai scurt şi oarecum mai puțin impresionant ca felicitările clasice (mai spectaculoase: o foaie împăturită, cu mesajul personal în interior, cu imagini, culori şi ornamente, trimisă într-un plic). Din câte ştim acest suport de comunicare există doar din secolul XIX şi s-a născut din considerente pur economice: serviciile poştale percepeau taxe mult mai reduse pentru o singură bucată rectangulară de carton, decât pentru corespondenţa expediată în plic. Iar când cineva dorea să transmită doar un mesaj scurt, fără detalii personale, nu avea neapărată nevoie de toate avantajele unei scrisori – la preţul pe măsura ofertei. Oficialităţile din diferite ţări și perioade istorice au promovat cu sârg cărţile poştale. Mesajul era scris direct pe bucata de carton, la început pe verso, primele cărţi poştale fiind neilustrate, iar odată cu apariţia ilustratelor, textul a ajuns într-un chenar alături de adresa destinatarului. Acest tip de corespondenţă era incomparabil mai uşor de cenzurat. Aşa s-a întâmplat că uneori cartea poştală a fost singura modalitate permisă de a comunica cu cei dragi, de exemplu în cazul soldaţilor de pe front sau al celor închişi în tabere de muncă sau de reeducare. Read more…
Luna trecută un evreu sătmărean mi-a transmis rugămintea unei cunoştinţe din Israel de-a afla data decesului şi înmormântării a unei anume Adél Lindenthal, menţionându-se faptul că a fost înmormântată în cimitirul catolic din Satu Mare, după 1966. La început nu mi-a fost dezvăluită identitatea solicitantului din Israel. Mi-am amintit că întâlnisem numele Adélei Lindenthal în cercetările mele anterioare privind istoria evreilor sătmăreni, în contextul Holocaustului. Într-adevăr ea figura ca martor în Procesul Ghetourilor din Nordul Transilvaniei, din 1946. Din documentele procesului am aflat că la sfârşitul lunii februarie 1944 Adél Lindenthal a adoptat o fetiţă evreică de optsprezece luni, pe nume Anna Goldfinger. Mama ei, Ibolya, a decis s-o dea spre adopţiune, după ce a aflat că tatăl, Tibor Goldfinger, dispăruse cu batalionul evreiesc de muncă în ianuarie 1943, la Cotul Donului. Ibolya dorea să-şi pună la adăpost fiica de evenimentele care se prefigurau în primăvara lui 1944. Adél s-a îngrijit cu multă dăruire de fetiţă şi în mai 1944, văzând că evreii sătmăreni au fost adunaţi în ghetou şi începuse deportarea lor, a decis să plece cu fetiţa la Budapesta,Read more…
Fără COVID19 nu cred că aş fi făcut acest interviu cu prietena mea Liana Monica Deac (n. Costescu), colegă de şcoală primară, gimnaziu şi liceu. Deşi noi, colegii de clasă de la Colegiu Naţional Emil Racoviţă, promoţia 1971, ne întâlnim foarte des (practic lunar) la un taifas în jurul mesei dintr-un local clujean, niciodată nu am discutat cu Liana despre profesiunea ei, la fel cum nici cu ceilalţi colegi de clasă nu abordam acest subiect pentru că aceste întâlniri sunt incursiuni dătătoare de energie pe Planeta LER (https://baabel.ro/2016/06/noi-cei-de-pe-planeta-l-e-r/) . Iar pe acea planetă specială, Liana era o elevă zurlie, tonică, plină de energie. Acum, de când cu COVID19, am ajuns să aflu despre ea lucrurile pe care nu le-am cunoscut vreme de…cinci decenii! Liana îmi trimite zilnic, cu conştiinciozitate, informarea curentă despre starea epidemiei din ţară, însoţită de opiniile şi sfaturile specialistului. Liana Monica Deac este doctor în medicină şi cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Sănătate Publică, departamentul de Epidemiologie. Şi-a făcut doctoratul în domeniul infecţiilor nosocomiale şi a publicat un număr mare de lucrări ştiinţifice şi mai multe cărţi de specialitate, dintre care câteva adresate publicului larg. Read more…
Tradiția din seara de ”Seder” (=ordine) este lectura ”Hagadei”, povestirea ieșirii lui Israel din Egipt. Lectura ”Hagadei” este obligatorie. Fiecare evreu trebuie s-o înțeleagă. De aceea ea este cea mai tradusă carte de iudaism. Există câteva traduceri și mai multe ediții în limba română, cea mai recentă fiind făcută de scriitorul Baruch Tercatin din Tel Aviv, însoțită de un comentariu al său și de un comentariu al rabinului Menachem Hacohen, precum și bogat ilustrată, apărută acum doi ani la editura Hasefer din București. Asupra altor traduceri și ediții, subsemnatul am publicat un articol în revista ”Baabel” acum câțiva ani. Masa de ”Seder” este organizată la fel, în fiecare an. Lectura ”Hagadei” începe cu cele patru întrebări, puse de cel mai tânăr dintre comeseni. Prima întrebare este: ”Ma niștana halaila haze mikol haleilot?” (în traducere liberă: Cu ce este diferită această noapte de toate celelalte nopți?). Lectura ”Hagadei” este răspunsul la aceste întrebări. Tradiția este, că dacă la masă nu participă nici un copil, întrebările să fie puse de un om adult. Uneori, ele sunt puse de comeseanul cel mai vârstnic, un om bătrân. Dacă un om este singur la masă, el trebuie să-și pună întrebările sie însuși. Așa cum poate. Pentru că trebuie să se întrebe el însuși, pe el însuși, cum a fost realizată ieșirea din Egipt, din casa robiei, datorită lui Dumnezeu.Read more…
Bucătăria de iarnă era confortabilă și primitoare în toate anotimpurile.Un pat mare în fund de tot, cu o ladă pentru așternuturi vopsită în vișiniu, pe care se aflau tot felul de mărunțușuri. Foarfeci, ochelari, aparatul de radio cu baterii și un ceas de masă Slava, vișiniu și el. Pe stânga, imediat după ușă, o masă iar deasupra ei rafturi pe care se aflau esența de rom și de vanilie, condimente și niște poze vechi, cam răsucite și coapte de soare. Pe dreapta, soba cu cuptor și margini argintii, date cu bronz. Vara tăcută și misterioasă, iarna bolborosind, trosnind și aruncând umbre pe pereți, pe care le urmăream cu privirea până mă apuca somnul. Deasupra sobei, hârtie înflorată cumpărată de la cooperativă, prinsă cu pioneze ca să protejeze peretele. Se înlocuia de două ori pe an: înainte de Paști și de Crăciun.Read more…
Evenimentele curg cu mare viteză, ceea ce înseamnă că nu avem timpul și informațiile necesare să fim permanent la zi cu toate aspectele pandemiei. Este dificil să extragem adevărul din noianul de știri false venite cu virusul acesta atât de contagios. Ce veți citi mai jos are la bază ce am scris ”la cald”, în urmă cu două zile, atunci când a început să circule ceea ce acum aflăm că s-ar numi ”Programul Vacanța Mare”. Dincolo de conotația titlului, vrem să aflăm ce este el. Ce înseamnă acest program ? Este un set de măsuri de ”relaxare”, de după izolarea impusă de pandemie. Indiferent de unde ar proveni acest set de măsuri, înclin să cred că el reprezintă o parte dintr-o variantă de lucru care a stat pe masa ”comisiei științifice” sau cum s-o numi acel grup de lucru care fundamentează ulterioarele decizii politice. În sprijinul acestei idei vine și o informație, căreia îi pot da credit și aș înclina să o cred, din care aflu că acest program ar fi fost în discuție încă din luna februarie, probabil ca urmare a procesului consultativ lansat de Ministerul Sănătății spre institutele de specialitate.Read more…
Marea speranță a unei părți importante a evreilor din Europa, care a izbucnit ca un semn divin îndelung așteptat, s-a năruit brusc odată cu moartea lui Theodor Herzl. Acest om cu înfățișare majestuoasă, care a străbătut ca o cometă cerul sângeriu al soartei evreiești din Europa sfârșitului de secol al XIX-lea, a plecat dintr-odată, în plină putere, luând cu el o parte din visurile pe care le-a inspirat poporului său. Organizația pe care a creat-o a fost prima care și-a propus ca țel adunarea tuturor evreilor din lume în jurul unui obiectiv profan și unui drapel. Statul Evreu, o realitate de mult și de multe ori distrusă, a devenit crezul prin care Herzl, cu statura lui regală, cu spiritul lui vizionar și cu dedicația sa nestrămutată a reușit să reînvie și să aducă în actualitate un ideal nicicând abandonat de fii poporului rătăcit în răspândire, acela al întoarcerii în Țara pentru care au încheiat un legământ indisolubil cu Creatorul, pe care ei l-au descoperit, primii. Theodor Herzl s-a născut în primăvara anului 1860. A publicat ”proiectul” său vizionarDer Judenstaat (Statul Evreu) în 1896, la 36 de ani. A înființat Organizația Sionistă Mondială (WZO) în 1897, la Basel, la Primul Congres al Organizației. A impus în politica mondială și în atenția Marilor Puteri prioritatea înlăturării persecuției evreilor, prin recunoașterea drepturilor istorice ale poporului evreu la patria sa ancestrală Ereț Israel, redenumită PalestinaRead more…
Prezentul articol are un subiect mai puțîn abordat de mass media zilelor noastre, respectiv Insurgența (mai precis revolta) evreiască în Palestina Mandatară. Am hotărât să scriu aceste rânduri impresionat fiind de cazul uciderii adolescentului evreu Alexander Rubowitz în 1947, de către ofițerul britanic Roy Farran, caz redat în ziarul Jerusalem Post) …Acest episod revoltăto m-a determinat să-mi extrag din memorie tot ceea ce știam din copilărie și până zilele noastre, despre tragicele evenimente din Ţara Sfântă aflată sub mandat britanic. Insurgența evreiască în Palestina Mandatară a fost o campanie paramilitară desfășurată de grupuri subterane sioniste împotriva guvernării britanice. Read more…
Trecutul obștii evreiești din Galați a rămas necercetat mult timp. Motivele au fost diferite. Interesul față de el a apărut relativ recent, atunci când s-a dezvoltat interesul pentru istoria urbei lor în rândul gălățenilor din noua generație. Unii dintre ei știau despre evrei foarte puțin. Interesul pentru trecutul acestei obști a apărut atât în rândul istoricilor locali, preocupați de istoria tuturor etniilor din oraș, cât și în rândul originarilor din Galați stabiliți în alte orașe din România, în Israel și în alte colțuri ale lumii. Au început să apară articole și cărți pe această temă, unele cu caracter popular, altele cu caracter academic, cercetări istorice care sperăm să continue în cadrul instituțiilor academice și de cercetare istorică din Galați, precum și din alte instituții din România, Israel și alte țări. În acest cadru a apărut și cartea ”O istorie a evreilor din Galați: file de cronică de la începuturi până la marea emigrare”, în două volume, la sfârșitul anului 2018. Autorii sunt Violeta Ionescu, scriitoare și ziaristă cu preocupări istorice care locuiește la Galați, și Lucian-Zeev Herșcovici, istoric și bibliotecar originar din Galați care locuiește la Ierusalim. Cartea, apărută în două volume (492, 562 pagini) la Editura Hasefer din București, a fost lansată la Galați la sfârșitul lunii martie 2019 și a fost prezentată la Tel Aviv la Institutul Cultural Român în cadrul programului ”Cafeneaua Literară”, la sfârșitul lunii februarie 2020.Read more…
În materie de stil, foarte mult din evoluția proprie ţine de experimentare, de îndrăzneală, de receptivitatea faţă de nou, schimbare, risc. Astfel, sunt lăsate deoparte principiile pe care vi le-aş putea expune eu din perspectiva „tehnică” a unui stilist („silueta iți va echilibrată de croiala X, lungimea Y, accesoriul Z”), la fel cum merită ignorate regulile stricte transmise generațional („pe vremea mea, nu se purta dantelă cu cămaşa în carouri, iar eu știu să mă îmbrac, când eram tânără mi se spunea că sunt bine îmbrăcată!”), părerile binevoitoare ale unei colege („ești cam plinuță să porţi pantaloni scurți, nu crezi?”) sau ale partenerului de viață („rochia asta e prea decoltată pentru o femeie căsătorită!”). Instinctul propriu, exersarea permanentă a memoriei voastre vizuale, elaborarea propriei definiții a „bunului gust” se dovedesc a fi eliberatoare şi, deseori, resorturi de creștere plenară mai mult decât conformarea la un set de reguli referitoare la garderobă.Read more…
Commonwealth este o organizație interguvernamentală formată din 54 de state membre independente, foste colonii britanice, cu excepția Rwandei și Mozambicului. Șeful simbolic al acestei organizații, care conform estimărilor din 2013, cuprinde 2,3 miliarde de locuitori și o suprafață totală de aproape 30 de milioane de km2, este regina Angliei, Elisabeta a II a, iar secretarul ei general, cea care are puteri executive reale, este Patricia Scotland. Rădăcinile acestei organizații datează din 1926, când a fost înființată Comunitatea Britanică a Națiunilor prin Declarația Balfour. Aceasta era practic o alianță între monarhia britanică și fostele colonii, dominată de Marea Britanie. În 1931, prin intrarea în vigoare a Statutului de la Westminster, s-a recunoscut statutul juridic autonom al Africii de Sud, al Noii Zeelande, al Australiei și al Canadei. În 1947, prin Declarația de la Londra, această organizație a devenit o alianță politică, economică și culturală a unor parteneri egali, în care Marea Britanie și Coroana Britanică nu mai avea o poziție dominantă. Read more…
S-a născut în anul de grație 1944 în Ciceu-Mihăilești, județul Bistrița-Năsăud. Deși în 1973 a absolvit Facultatea de Filologie la Iași, după un an „magnetul” locurilor natale și al artei meșteșugărești tradiționale, a atras-o înapoi pe meleagurile maramureșene, așezându-se la Botiza unde numele ei e astăzi sinonim cu arta țesătoriei și a vopsitoriei autentice. Vopsirea naturală a covoarelor presupune folosirea florilor și a frunzelor. Astfel, pentru a obține culoarea galben și crem, dna Victoria folosește ghiocelul; pentru culoarea brun-roșcat, coaja de frasin iar pentru culoarea olive, dropșorul și coaja de nucă. Sunt secrete profesionale pe care dna profesoară Victoria nu le păstrează doar pentru sine ci le transmite tinerilor locului sau turiștilor care poposesc la pensiunea familiei Berbecar din Botiza.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
