Turcia, care acum un secol încă era una din Marile Puteri Imperiale ale lumii, este cuprinsă de euforia (ori furia) victoriei electorale obținută de președitele Recep Tayyip Erdogan. Alegerile prezidențiale și parlamentare din 24 iunie, a.c. au fost precedate de un referendum care a dus la modificarea Constituției, în sensul concentrării puterii executive în mâna președintelui, care potrivit acestor modificări va avea și prerogativele de prim-ministru. Speranțele opoziției (divizate) s-au năruit în fața rezultatului (previzibil) al votului popular. Deși au fost sesizate inevitabilele fraude electorale, chiar dacă au fost și pot fi dovedite, ele nu pot modifica victoria zdrobitoare a domnului Erdogan. După 15 ani în postul de conducător de facto, după ce a reușit prin propria lovitură de stat să neutralizeze lovitura de stat a militarilor, cărora cu 90 de ani în urmă Mustafa Kemal Ataturk le-a încredințat paza democrației în Turcia renăscută, după ce a băgat la pușcărie sute de mii de turci, mai ales intelectuali democrați, alegerile anticipate organizate din inițiativa și sub oblăduirea domnului Erdogan, nu puteau avea alt rezultat. 52% din alegătorii turci l-au votat din primul tur, demonstrând astfel încă o dată că cea mai ”bătută” cale spre dictatură este democrația și votul universal.Read more…
Tiberiu Georgescu
Înălţime 165 cm, greutate 67 kg, iniţial brunet, alb în prezent. Păr bogat, cârlionţat, dificil de întreţinut motiv pt. care produsul a renunţat la el cam pe la 20 de ani; a făcut rost de o chelie, pe care o poartă şi azi cu mândrie. (Totuşi, hai sa fim serioşi). Studii: clasele primare la Şcoala Heliade Rădulescu, devenită ulterior Şcoala Iancului; liceul: la Mihai Viteazul; admiterea în plin război-iunie 1944 examenul nu s-a desfăşurat în sediul liceului, ocupat la acea vreme de armata germana, ci la un liceul din vecinătate. Facultatea de medicină (1954-1960). Locuri de muncă: La repartizare îmi dă judeţul Bacău; vine în amfiteatru un nene de la armata. „Cine vrea să lucreze în armată?” Eu întreb: Unde aveţi posturi ? Şi omu’ se apucă să înşire…Cam pe la coadă aud “Olteniţa”. Gata zic: Eu vreau în armată, tovarăşu ‘! Pe scurt, mă îmbracă în uniformă; aveam s-o dau jos în 1995. Şi plec la Olteniţa, la grăniceri…Read more…
1000 de miliarde de dolari
Cifra e uriașă. E valoarea incredibilă a capitalizării pe Bursă a firmei Apple, care acum 21 de ani era în pragul falimentului. Concediase o treime din personal și mai avea trei luni până să își declare falimentul. Salvarea celebrei firme își datora revenirea geniului tehnic, spiritului inovator și flerului comercial al unuia din cofondatorii lui Apple, unui om devenit legendă, Steve Jobs. E drept că uriașa sumă a capitalizării bursiere a lui Apple a durat numai câteva zile, în care valoarea unei acțiuni a urcat la 207,5 $. O contribuție esențială la acest succes a avut-o și o are în continuare faptul că firma californiană și-a creat o rețea de aprovizionare la nivel mondial, cumpărând de unde e mai ieftin și implantând o mare parte a fabricației în China, unde costul forței de muncă e mai mic decât în Silicon Valley. Read more…
Evreii din Shanghai
Este destul de puțin cunoscut faptul că au existat evrei în China din vremuri foarte vechi. Există documente care atestă prezența unor comercianți evrei pe Drumul Mătăsii în sec. VII-X. Pe una din stațiile de pe Drumul Mătăsii s-a găsit o scrisoare din sec. al VIII-lea, care se află acum la British Museum. Este scrisă pe hârtie (care pe atunci se fabrica numai în China), în limba iudeo-persană. La invitația împăratului, acești comercianți evrei persani s-au stabilit la Kaifeng, întemeind cea mai veche comunitate evreiască din China. Se presupune chiar că primii evrei ar fi ajuns în China după distrugerea Templului din Ierusalim de către romani (a.d. 70), dar nu există dovezi clare. La Shanghai s-a format o comunitate evreiasecă în a doua parte a sec. al XIX-lea. Erau comercianți veniți din Orientul Apropiat, cea mai importantă fiind familia Sassoon din Bagdad (căreia i se spunea și Rothschild ai orientului). Read more…
Yom Kipur în familia mea!
Iată-ne la o zi după Yom Kipur, moment de mare însemnătate pentru evrei. Această sărbătoare este cea în care păcatele noastre mai mici sau mai mari sunt cântărite și noi suntem pecetluiți în Cartea Vieții pentru anul care a început în urmă cu câteva zile, la Roș Hașana, pentru că atunci am fost înscriși în această mare Carte. În timp ce zilele dinaintea sărbătorii de Roș Hașana au fost dedicate, măcar în parte, recunoașterii greșelilor, înțelegerii lecțiilor de viață, iertării și împăcării cu noi înșine. Iată de ce, din toate punctele de vedere Yom Kipur este considerată o sărbătoare estențială din parcursul anului evreiesc pentru familiile noastre, între care se numără și familia mea. Înțelesul de aici al cuvântului ”familie” este mai larg. Mă refer la familia mea directă, care de-a lungul anilor a trecut prin modificări datorate trecerii ștachetei de la o generație la alta, dar mă gândesc și la familia mea lărgită, cea a comunității evreiești din Romania. Familia fiecăruia este parte sau ar trebui să fie a unei familii mai mari, fie ea comunitate etnică, comunitate în sens de așezare, oraș sau țară, regiune geografică și fără a le înșira pe toate ajungem la întreaga lume, la oamenii care la un moment dat populează Pământul.Read more…
Tezaurul din Erfurt
Erfurt, capitala Turingiei, este unul din orașele importante ale fostei Germanii de Est. (Poate că cititorii cunosc mai bine orașele vecine, Weimar și Jena.) Este un oraș cu o istorie foarte lungă: menționat în anul 742 și împrejmuit cu ziduri în sec. al XII-lea, orașul s-a afirmat din vremuri vechi ca un important centru comercial. Comunitatea evreiască a înflorit din sec. al XI-lea și până la „Moartea neagră”, marea epidemie de ciumă din 1350. În urma unificării Germaniei, regiunile din răsărit au primit fonduri de dezvoltare, astfel încât prin anii 1990 peste tot în fosta Germanie de Est se renova și se construia. Și în centrul vechi al orașului Erfurt au fost demolate un numări de clădiri pentru a lăsa loc înnoirii și bineînțeles s-au făcut cercetările arheologice de rigoare. Pe parcela din strada Michaelis 43-44 arheologii au cercetat o suprafață de aproape 4000 m2 și au găsit cioburi, oase – nimic senzațional. După încheierea săpăturilor s-a deschis o mică expoziție cu obiectele găsite în zonă.Read more…
TES-FEST București 2018
Despre evenimentul care s-a derulat recent s-a scris în presă și sunt sigură că vor mai apărea multe reportaje importante, mai avizate și mai profesioniste decât le-aș putea reda eu. Pentru mine însă acest eveniment a avut o semnificație personală deosebită și de aceea voi scrie despre el în mod special. Încă din adolescență am cunoscut trupe itinerante de teatru evreiesc care treceau și prin orașul meu natal. Îmi amintesc că spectacolele aveau loc la „Casa Germană” (Deutsches Haus), unde chiria era foarte pipărată, dar nu exista altă sală. Artiști mari ca Dina König, Mișa Bernstain și mulți alții au trecut prin Câmpulung Moldovenesc. Aceste trupe se luptau cu mari lipsuri materiale și de multe ori se făceau colecte pentru ca artiștii să poată continua turneul. Chiar și decorurile le împrumutau de cele mai multe ori de la viitorii spectatori. Știam din presă despre marea artistă Sidy Thal din Cernăuți. La succesul ei a contribuit Jacob Sternberg, cel care a adus modernismul în teatrul evreisc în condițiile grele dinainte de război. Am fost un spectator fidel al Teatrului Evreiesc de Stat (TES) de la înființarea lui în 1948 și mai ales în anii în care soțul meu, Israil Bercovici, a foat secretarul literar al teatrului (1954-1982).Read more…
O călătorie la Ierusalim acum 600 de ani
De sute de ani Ierusalimul are o influență aproape magică asupra imaginației oamenilor, atrăgându-i ca un magnet. Așa se face că pe vremea când majoritatea oamenilor nu ieșeau din satul natal sau se aventurau cel mult până în târgul vecin, se găseau totuși îndrăzneții care să plece la Ierusalim. Motivele erau bineînțeles religioase, iar călătoria era un pelerinaj. Eroina noastră este Margery Kempe (cca. 1380-1450, date exacte nu se cunosc). Tatăl ei era primarul orașului King’s Lynn, iar soțul era un negustor înstărit. Cu toate acestea Margery era analfabetă, educația ei limitându-se la gospodărie și la codul bunelor maniere. În schimb era foarte cucernică. Religia era preocuparea ei de bază, uneori avea vedenii, fiind convinsă că Fecioara Maria sau Isus Christos i se adresau direct – deci era tocmai persoana potrivită să plece în pelerinaj. Cu ani mai târziu a angajat un cleric ca să-i scrie memoriile după dictare. Manuscrisul a fost publicat în zilele noastre, iar pe baza lui, precum și a altor mărturii ale vremii, a apărut cartea ”Memoirs of a Medieval Woman”. Un pelerinaj la Ierusalim în Evul Mediu era o aventură de proporții greu de imaginat astăzi. Echipamentul pelerinului era o mantie cenușie cu glugă (pelerină!), o pălărie cu boruri largi, purtând semnul crucii, un toiag, o desagă pentru provizii, o ploscă cu apă. Și mai ales bani. Mulți bani. Margery a fost nevoită să vândă o parte din proprietatea familiei pentru a-și finanța călătoria. Cine nu avea destui bani era nevoit să cerșească pe drum.Read more…
Caligrafie
Zilele trecute, cu totul întâmplător, soțul meu a descoperit la Biblioteca Universității din Ierusalim o mică expoziție. A doua zi ne-am dus împreună să o vedem pe îndelete.
La intrarea în Biblioteca pentru Științele Naturii ne-a întâmpinat o priveliște neobișnuită: pe pereți atârnau afișe scrise în limba chineză! E adevărat, scrierea chineză este foarte estetică, dar de unde și până unde? Am aflat că era o acțiune de solidaritate în cinstea celei de a 70-a aniversări a independeței statului Israel, organizată de un grup de artiști din Hong Kong. Grupul MaHA (Milk and Honey Arts – Arta de Lapte și Miere) este format din artiști creștini care au simțit nevoia să slăvească Țara Sfântă prin intermediul artei lor – caligrafia chineză. Exponatele, o parte din ele texte biblice traduse în limba chineză, urmăresc istoria scrierii chineze. S-o urmărim și noi pe scurt, așa cum reise din textele expuse.Read more…
Și lumina a biruit forțele întunericului…
Nu de mult am sărbătorit un eveniment din familie și am organizat o mică petrecere. Din rudele soțului meu, din Olanda, a venit sora lui și Lammert de Jong. De fapt Lammert nu ne este rudă, dar a fost absolut normal ca noi să-l invităm și ca el să vină. Relația noastră este atât de veche încât aș putea să-l numesc „fratele adoptiv” al soțului meu. Cred că povestea lui merită să fie cunoscută. Soțul meu este originar din Olanda. Simplul fapt că a venit pe lume a fost de fapt o minune, pentru că aproape trei sferturi din evreii olandezi au fost uciși în timpul Holocaustului. Părinții soțului meu au supraviețuit, fiind ascunși de olandezi inimoși, care și-au riscat propria viață pentru a o salva pe a lor. Socrul meu a fost prins de nemți în timpul unei razii și dus la lagărul de tranzit Westerbork. De acolo urma să ajungă într-unul din lagărele din Polonia, dar în ultimul moment a reușit să evadeze. Până la sfârșitul războiului a fost adăpostit într-un sat, în casa preotului. Dar aș vrea să relatez aici mai pe larg povestea soacrei mele. Ali Meijers, soacra mea, s-a născut în 1925, deci la începutul războiului avea 14 ani. Era fiica unui măcelar și trăia cu familia ei într-un orășel din estul Olandei, aproape de granița cu Germania. Tatăl ei a fost printre primii deportați, în octombrie 1941. A fost luat la muncă silnică, în cariera de piatră de la Mauthausen și nu s-a mai întors. Mai târziu au deportat-o și pe mama ei, care a pierit în mai 1943 la Sobibor. Dar soacra mea a scăpat cu viață…Read more…
Cum am străbătut patru regimuri social-politice
Apariția în ultima vreme în Baabel a unor articole cu caracter autobiografic m-a încurajat să-mi depăn istoria, iar expresia „cum am străbătut” am împrumutat-o din titlul unei cărți a istoricului Lucian Boia.
M-am născut în anul 1928, la Iași. Trecuseră șase ani de când, după îndelungate pertractări, cetățenia română era recunoscută pentru toți evreii din România. Tatăl meu avea un magazin de modă pe o stradă comercială principală a orașului. Părinții mei au fost evrei credincioși, dar cu o activitate de cult redusă: respectau regulile alimentare numai de Pesah și se duceau la sinagogă numai de marile sărbători de toamnă. Nu am urmat nicio formă de inițiere religioasă evreiască, părinții mă duceau cu ei la sinagogă, unde mă jucam în curte cu alți copii. Am urmat cursul primar la Spiru Haret, o școală situată în apropierea cartierului Țicău. Aici am avut și câțiva colegi evrei. În afara faptului că nu participam la ora de religie și la rugăciunea de Tatăl Nostru rostită de elevi în fiecare dimineața, nu îmi făceam cruce și nu spuneam Amin, nimic nu mă deosebea de ceilalți colegi. Nu mă simțeam izolat de colegii mei creștini, cu toate că nu eram inclus de ei la unele jocuri mai violente (de exemplu „de-a hoții și vardiștii”), la care copii mahalalei Țicău erau mai apți.Read more…
Micuții exploratori somalezi ai unui lac canadian
Deci am început să vâslesc și am intrat în ritm, savurând fiecare lovitură de padelă și privind alunecarea lină a bărcii în acest mediu senin și netulburat. Ca prin minune în raza mea vizuală nu se afla nicio singură barcă cu motor, nici măcar o barcă pescărească cu vâsle. Apoi, deodată, totul s-a schimbat. Am auzit în apropiere niște voci de copii care țipau în gura mare, dar nu am văzut imediat de unde vin strigătele, deoarece vâsleam cu fața la soare și eram parțial orbit. Strigau cu o voce din ce în ce mai tare și cu o nuanță de desperare: Sir! Sir!! Sir!!! adică “Domnule! Domnule!! Domnule!!!” M-am gândit că nu puteau să mă strige pe mine deoarece eu nu prea arăt ca un “domn” și cu atât mai puțin atunci când vâslesc. M-am înșelat – câteodată poți deveni “Sir” nu după aparențe, ci din necesitate. Am întors capul în direcția sunetului și am zărit o minusculă barcă gonflabilă de PVC. Cu oarecare bunăvoință ar putea fi numită caiac. M-am apropiat repede. In barcă erau doi băieți de vreo șapte ani, probabil gemeni, stând față în față și ținând în mână, neândemânatici, câte o vâslă mică de plastic cu o singură lopată. Bărcuța se învârtea “ca o muscă în lapte” deoarece ei vâsleau în același timp, așezați față în față și în plus foloseau în mod greșit partea convexă a lopeții. Arătau atât de speriați și dezorientați, să le plângi de milă, nu alta. Erau și tare drăguți, cu fețele lor cafenii, cu ochii mari și cu părul bogat și creț. Mai târziu am aflat că erau frați și veniseră de curând în Canada, din Somalia. Cel care era mai vorbăreț m-a întrebat: “Domnule, vă rugăm, ne puteți ajuta să ajungem la țărm?”Read more…
Și tu, Brutus?
O apariţie editorială recentă schimbă imaginea „trandafirie” creată despre soldații finlandezi, aliați ai trupelor naziste în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Lucrarea semnată de docentul Andre Swanström, de la Universitatea din Turku, stârnește consternare în rândul opiniei publice scandinave interesate de acest subiect sensibil, dar cunoscătoare a tezei mai vechi, conform căreia regimentele SS finlandeze nu s-ar fi făcut vinovate de crime de război. Documentele și scrisorile analizate de Andre Swanström relevă o realitate cu totul diferită de cea prezentatp într-o altă lucrare publicată tot în Finlanda, cu cinci decenii în urmă și semnată de istoricul pe nume Mauno Jokipii. Studiul lui Swanström, întitulat Hakaristin Ritarit (Cavalerii Svasticii) se bazează pe o serie de dovezi, ca de pildă scrisoarea expediată de un soldat SS pe nume Olavi Kustaa Aadolf Karpala, mecanic auto de meserie, pastorului militar și ofițer SS Ensio PihkalaRead more…
Prof. Bilașcu și primele femei stomatolog din România
La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…
Sfârșitul unui război și începutul unui stat de drept
În martie 1949 s-a desfășurat ultima operațiune din cadrul sângerosului și îndelungatului Război de Independență, care a început la 29 noiembrie 1947, odată cu aprobarea rezoluției ONU referitoare la planul de partajare a teritoriului țării între două state, unul evreu și unul arab. Luptele s-au încheiat în martie 1949, dar războiul s-a terminat oficial abia în iulie 1949, odată cu semnarea acordurilor de armistițiu cu țările din jur. În acest groaznic război au murit 6373 de persoane, dintre care cca. 4000 soldați, dintr-o populație totală de 650 000. Printre morți s-au numărat și numeroși olim hadașim (nou veniți), mulți dintre ei din România. Ultima operațiune a războiului, cunoscută sub numele de „Operațiunea Uvda”, a avut loc în 6-10 martie 1949, pentru a finaliza cucerirea regiunii de sud a țării, deșertul Negev, precum și asigurarea ieșirii la Marea Roșie. Această operațiune a stabilit granițele recunoscute din sudul statului Israel. Astfel s-au pus și temeliile orașului Eilat, cunoscut în toată lumea ca o stațiune balneară de prim rang, dar și ca al treilea port al Israelului, după Haifa și Așdod. Această operațiune era urgentă, fiindcă la 24 februarie 1949 s-a semnat acordul de încetare a focului cu Egiptul și au început și negocierile cu Iordania, care revendica tot sudul deșertului Negev. Read more…
Două linii paralele care (totuși) se întâlnesc (uneori).
Doctor tânăr în Buhușul anilor 30, părintele meu a devenit curând medicul curant al marelui rabin Friedman, cu care a întreținut timp de ani o relație unică în felul ei. El era medicul care,după ce consulta pacientul și rezolva (bine înțeles în măsura posibilităților de atunci) problemele medicale ale acestuia, se așeza la taifas cu rabinul cărturar și discuta subiecte având ca origine Vechiul Testament și Tanahul și scrierile lui Rambam. Medicul ateist (și erudit) și înțeleptul rabin găsiseră la acea vreme o platformă comună care le permitea să discute, uneori în contradictoriu, acele scrieri care stau până în ziua de azi la baza a ceea ce mie îmi place să denumesc iudaismul perenial. Această imagine, care s-a întruchipat în mintea mea datorită poveștilor tatei, s-a redeșteptat în memorie în momentul când bunul meu prieten beerșeevian Strul Moisa mi-a propus o întâlnire (pe scenă!) cu unul din cei mai cunoscuți teologi ai României de azi, părintele Prof. Ioan Chirilă, președintele Senatului Universității Babeș-Bolyai din Cluj. De la bun început această propunere mi s-a părut ca o foarte reușită glumă. De ce glumă?! Pentru că eu, evreul ateist, știam foarte puțin despre ce s-a scris în ebraică acum câteva milenii , iar distinsul teolog român e știut ca un recunoscut specialist în domeniul Vechiului Testament (ca să nu mai vorbim de Noul Testament, de care doar am auzit pe ici si colo)! El a petrecut un timp în Israel, citește curent în ebraică, a scris cărți despre Israel, iudaism și iudeo-creștinism, și chiar se exprimă în limba care de cincizeci de ani a devenit prima mea limbă.Read more…
Opinii privind prăbușirea partidului Ha’Avoda la numai 6 locuri în Kneset…
Partidul Ha’Avoda a avut în trecut conducători excelenți care au creat Statul Israel, au apărat țara în Războiul de Independență, cel de Șase Zile sau de Yom Kipur, au înființat kibuțuri, așezări în Cisiordania și ani de zile au condus țara cu succes. Din această generație de aur a conducerii partidului Ha’Avoda (Partidul Muncii) amintim pe Ben Gurion, Golda Meir, Yitzhak Rabin, Shimon Peres, ș.a.m.d. Cauza principala a căderii partidului Ha’Avoda în ultimii ani o constituie liderii actuali, complet diferiți de generația de aur care a condus partidul cu ani în urmă. Cine conduce acest partid azi? Avocăței, foști ziariști, studenți protestatari, tipi care au traversat mai multe partide, tipi fără familie și fără ideologie, feţe palide care niciodată nu au pus mâna pe ciocan, plug sau… pe cărțile lui Karl Marx. Pot fi ei comparați cu generația de aur? Voi fi explicit, folosind informații din Wikipedia.Read more…
Votul turnesol
Prezenţa la vot la Referendum a întrunit 41,2%, în timp ce la alegerile euro-parlamentare au votat 48,94% din alegătorii români – un procentaj apropiat de cel din alte ţări din Uniunea Europeană. O primă concluzie îmbucurătoare este participarea masivă la Referendum, în ciuda discursurilor descurajatoare ale liderilor partidelor aflate la putere. A doua concluzie, la fel de îmbucurătoare, este că mare parte a cetăţenilor României sunt pro-europeni, deşi actuala putere nu s-a dat în lături să înfiereze în fel şi chip Uniunea Europeană. Astăzi, 26 mai, cetăţenii României au avut puterea în mâna (în votul) lor, şi şi-au demonstrat limpede voinţa. În acelaşi timp, cetăţenii români din Diaspora au participat în număr foarte mare la vot, au înfruntat vremea rea, au stat ore întregi la coadă, pentru a-şi putea exprima opţiunea europeană şi pentru justiţie. Şi din nou, mulţi dintre ei nu au ajuns să voteze. Din nou, guvernul României s-a dovedit incapabil să gestioneze (sau a boicotat)? procesul de vot, organizând mult prea puţine secţii de vot şi nu a aprobat nici prelungirea orei de închidere, deşi străzile din jurul secţiilor de vot (în Anglia şi Italia) erau pline de oameni care aşteptaseră ore în şir.Read more…
Cana cu lapte și aparatul de filmat
Tatăl era deportat în Transnistria, unde lucra ca medic. I se permitea să vină acasă periodic. Dar o anumită ştire o primise acolo, între bolnavii de febră tifoidă, și nu știa cum și ce să facă cu ea. Mama născuse două fete gemene . Micuțe de câte două kilograme. Bombele cădeau peste oraș. De zeci de ori mama fugea în pivniță cu cele două pachete, înfășurate în plăpumioare. Era iarnă. Mama slăbise și nu avea lapte. Dar bunica cunoștea o femeie din oraș care avea o vacă . O vacă ! Se îmbrăca și fugea printre bombele care cădeau și deodată apărea cu cana cu lapte. O cană cu lapte ! Bunica era curoajoasă. Niciodată nu i-a fost frică de moarte. Femeie slabă cu cancer pulmonar, pe care îl trata tata. La fiecare două-trei săptămâni o punea pe un scaun, ciocănea cu degetele să depisteze unde era mai mult lichid în plămân, ungea cu iod locul și înfigea un ac gros care continua cu o siringă enormă. Și lichidul colorat în roz sau maro ieșea …și ieșea. Și bunica nu crâcnea. Read more…
Au şi filmele destinul lor – Festivalul de la Cannes (II)
Cu mai mult timp în urmă, fostul delegat general al festivalului, apoi președinte, Gilles Jacob, omul intrat în legendă, cel care a construit, în fapt, Cannes-ul așa cum este el, astăzi (cu secțiunile paralele Un certain regard, Cinéfondation, cu Caméra d’ Or), ne încredința o mărturisire: după părerea lui, o ediție bună apare cam odată la doi ani. Cam așa cum stau lucrurile și în materie de vinuri. Cum dă Dumnezeu sau, mai exact spus, în funcție de recolta, de producția internațională. Partea proastă este că nu am ținut seama de un amănunt: cam de când ar fi trebuit să începem numărătoarea pentru a urma legea din doi în doi, lege ce ar fi trebuit să ne conducă spre o mai armonioasă privire generală asupra unei selecții? Divergențele judecării ei, în funcție de inerentul subiectivisim al comentatorilor profesioniști, au rămas la locul lor și poate asta face și farmecul de moment al vieții unui mare festival cum este Cannes-ul. Ne încruntăm în fața unor judecăți care le contrazic pe ale noastre, ne nedumeresc unele patimi stârnite de filmul X, nu refuzăm nici bănuiala unor interese obscure etc. Pe urmă, apele se mai liniștesc și începem dacă nu să refacem ierarhiile, întrerprindere oricum riscantă, măcar să aruncăm o privire sine ira et studio. Atât cât se poate. Iar ceea ce constat că se poate acum, la o distanță de câteva săptămâni, este părerea generală că ne-am aflat în fața unuia din acei ani buni (să nu uităm numărătoarea, anul viitor). Oricât ar îndrăgi unii refrenul potrivit căruia Cannes-ul cultivă sistemul clienților, al cineaștilor veșnic abonați, a-i regăsi în selecție pe Almodóvar, pe Tarantino, Jim Jarmusch, Marco Bellocchio, pe inconturnabilii Ken Loach, frații Dardenne (ultimii, amintesc, deținători a două Palme d’ Or, iritanți poate și pentru că lucrează mult și repede), a-i reuni ori de câte ori au un film gata de start, nu indică un semn de slăbiciune, de inerție. Poate este doar un semn al sațietății celor amatori, în primul rând, de sânge proaspăt. “Cannes-ul se mișcă greu” – spun criticii americani, greu de mulțumit în privința prezenței cinematogarfului de peste ocean pe Croazetă. Read more…



















