Five eyes – cea mai însemnată alianță de culegere de informații din lume

Five Eyes este cea mai importantă alianță de intelligence care cuprinde cinci state înrudite prin limba engleză, cultura anglo-saxonă și interese geostrategice similare: SUA, Marea Britanie, Canada, Australia și Noua Zeelandă. Originile conceptuale ale acestei alianțe extraordinare se găsesc în Atlantic Charter din 1941, primul document în care puterile aliate au statuat scopurile geopolitice comune pentru perioada de după cel de al Doilea Război Mondial. Primul acord concret, operativ a fost realizat în 1943 între Departamentul de Război al SUA și Școala de Coduri și Criptografie a Guvernului Britanic. În 1946, acest acord, dezvoltat și diversificat sub numele de UKUSA, reglementează întreaga colaborare informațională în domeniul semnalelor, valabilă până în ziua de azi între NSA (National Security Agency – SUA) și GCHQ (Government Communications Headquarters – Marea Britanie). Acestui nucleu de bază i s-au alăturat în 1948 Canada, în 1952 Norvegia, în 1954 Danemarca, iar în 1956 Australia și Noua Zeelandă.Read more…

Ultimul an dinainte de pensionare

Iată-mă în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, prima zi din ultimul meu an în câmpul muncii, ca angajat la stat, cu contract de muncă full-time şi cu cartelă electronică de acces în garajul subteran. De-acum încolo zilele se vor scurge implacabil, precum firele de nisip din clepsidra acestui ultim an. Încă nu ştiu dacă acest asalt final este prilej de bucurie sau de tristeţe. Aştept cu nerăbdare vremea libertăţii neîngrădite, care va să vină peste un an, când nu voi mai fi legat de un program strict şi nu voi fi nevoit să mă milogesc pentru câteva zile libere ca să mă duc la vreun congres sau să mă bucur de o vacanţă de sărbători. După acest ultim an voi putea merge şi veni după pofta inimii – presupunând că vom putea călători liber, ceea ce nu mai este de la sine înţeles. Totuşi, pensionarea mea care se apropie, mă întristează puţin. Scăderea previzibilă a venitului meu este cât se poate de dureroasă. Singurul lucru care mă consolează este posibilitatea de a-mi completa pensia cu diverse munci teoretic posibile. Însă în ciuda acestei perspective e puţin probabil să-mi pot păstra nivelul de trai actual. Evident, îmi vor scădea şi pretenţiile, dar nici acest fapt nu este o sursă de optimism, ci mai degrabă de îngrijorare.Read more…

Întâlnirea cu Alexandru Sever – amintiri la centenarul scriitorului (II)

După cum arătam în articolul precedent (https://baabel.ro/2021/01/intalnirea-cu-alexandru-sever-amintiri-la-centenarul-scriitorului-i/) , evocarea întâlnirii cu Alexandru Sever este menită să marcheze împlinirea unui veac de la naşterea acestui scriitor remarcabil, căzut prea curând în uitare. Am început să recitesc ultimul său roman Cronica unui sfârşit amânat, apărut la Editura Hasefer, în 2006. Cartea voluminoasă (aproape 500 de pagini) te desfată cu o minunată limbă românească şi o intrigă perfect construită (scriitorul însuşi îmi spunea – referitor la Impostorul – că a scrie un roman este o muncă de orologier). O savurez pagină cu pagină, fără grabă, ca să adăst cât mai mult în universul severian de care îmi era atât de dor. Cele două zile în care l-am însoţit pe Alexandru Sever pe meleagurile copilăriei şi primei tinereţi mi-au dezvăluit un companion erudit şi modest, discret şi sensibil, cu chipul luminat de un surâs abia perceptibil, dar cu atât mai preţios. Dacă la Moineşti am evocat familia şi copilăria scriitorului, la Bacău am făcut o incursiune în anii de şcoală şi ai războiului şi am căutat locurile imortalizate în romanele severiene.Read more…

O casă de licitaţie din New York scoate la vânzare un registru din secolul XIX. Comunitatea Evreilor Cluj contestă licitaţia.

Printre manuscrisele vechi evreieşti, scoase la licitaţie de către Kestenbaum&Company, din New York, în data de 18 februarie 2021, se numără şi Pinkasul Societăţii Sacre a Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj (Kolozsvár, Klausenburg), din secolul al XIX-lea.

https://bidspirit.com/ui/lotPage/source/catalog/auction/13725/lot/117355/PINKAS-Pinkas-Klali-D-Chevra?lang=en

Registrul scris de mână are o mare  valoare documentară – acoperind peste 50 de ani din istoria Comunităţii Evreieşti Ortodoxe, chiar din anul înfiinţării Societăţii Sacre: 1836 –,  dar este şi un valoros obiect de artă, datorită prezentării grafice excepţionale. Comunitatea Evreilor Cluj, care a aflat din fericire, la timp (cu cinci zile înainte), de această licitaţie, a contestat scoaterea la vânzare a Pinkasului, în calitate de proprietar de drept al acestuia.

Read more…

Intervenţia WJRO a fost esenţială pentru retragerea Pinkasului clujean, de la licitaţia din New York. Interviu cu Gideon Taylor, preşedinte executiv WJRO[i]

Vineri 12 februarie 2021 Comunitatea Evreilor Cluj lua cunoştinţă de faptul că peste 6 zile (din care două de weekend), Casa de Licitaţii Kestenbaum & Company din Brooklyn, N.Y. urma să scoată la vânzare un registru funerar, datând din secolul al XIX-lea, care a aparţinut Confreriei Sacre (Chevra Kadisha) a Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj. Acest registru manuscris, frumos decorat şi legat artistic, nu fusese văzut de niciun membru al Comunităţii, dar era cunoscut din scrierile despre istoria evreimii clujene şi căutat de istorici vreme de decenii. Dacă ar fi recuperat, ar putea constitui piesa de bază a Muzeului Evreiesc în curs de organizare şi o sursă importantă de informaţii pentru cercetătorii istoriei evreilor din Cluj. Practic, Comunitatea Evreilor Cluj avea la dispoziţie patru zile ca să acţioneze. Singura şansă era să se adreseze către World Jewish Restitution Organization pentru eventuale discuţii cu reprezentanţii casei de licitaţii. Evreii clujeni nu erau prea încrezători în succesul acestui demers, dar iată că WJRO a reuşit performanţa de a retrage de la vânzare atât Pinkas Klali Chevra Kadisha, cât şi alte 16 manuscrise evreieşti, provenite din spaţiul Bazinului Carpatic, scoase la licitaţie cu acelaşi prilej. Pentru a afla mai mult în legătură cu acest demers eficient, Revista Baabel s-a adresat d-lui Gideon Taylor, directorul executiv al World Jewish Restitution Organization (WJRO).Read more…

O poveste cu muzică și… disonanțe

M-am născut cu foarte mulți ani în urmă, în februarie 1935, la Lupeni.Copilăria fragedă mi-am petrecut-o în acest orășel de mineri, care pe atunci avea doar statut de comună. Între timp a devenit municipiu și a dobândit o notorietate de care s-ar fi putut lipsi. În vremea copilăriei mele, la Lupeni era o comunitate evreiască cu vreo 200 de membri. Acum mai există doar un cimitir evreiesc părăginit. Tatăl meu care era un om generos, iubitor de viață și de frumusețile ei, voia să mă învețe cât mai multe, dar ca toți oamenii pasionați de ceea ce fac, nu avea destul timp. Muncea mult, călătorea mult, era un sportiv pasionat. Era un împătimit al viorii. Ar fi vrut să cânt și eu, dar… nu a fost să fie. Tata ar fi împlinit în acest an vârsta profeților, 120 de ani. S-a născut în martie 1901, într-un sat românesc de lângă Săvârșin, cu numele parcă predestinat de Bătuța. Tata a fost lovit de vicisitudinile sorții, cu toate că era un om prietenos, săritor și iubit de toți. Din păcate am trăit prea puțin timp împreună.Read more…

Etapele unei emigrări și integrări într-o viață nouă – Israel

Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului. Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.Read more…

În aceste zile de aprilie

Lumea continuă să vorbească despre stânga și dreapta. În opinia mea, și cred că nu doar a mea, politica nu mai este de multă vreme împărțită în dreapta și stânga, în est și vest, în comuniști și capitaliști, evident trecând prin aglomeratul centru, acolo unde se declara până nu demult a fi aproape orice partid. Politica de acum este alta față de cea din secolul trecut. Poate încă nu la nivel declarativ, dar ea se împarte în politica democratică și extremistă. Politica scindează societatea, o confiscă, o acaparează și astfel și oamenii încep să se polarizeze. Unii rămân, cel puțin deocamdată, în limite democratice, adică cu respect pentru regulile și limitele de exprimare care țin de democrație, atât de râvnită de noi în anii 90. Alții însă încep să alunece spre extreme, să devină excesiv de ceva, de orice. Partea tristă este că această pecingine se întinde folosind sentimentele firești ale oamenilor, ale celor cinstiți. Apar oportuniști avizi de putere, care lansează lozinci patriotarde, pentru că de fapt ei nu sunt patrioți, ci se pretind a fi, ca să atragă oamenii care chiar își iubesc țara. Acești exponenți veroși sunt în mijlocul maselor ale căror frustrări sunt justificate și ei știu să le confiște problemele și să le folosească în propriul lor interes, al acestor avizi de putere. Așa se întinde buruiana veninului și iată că sub ochii noștri s-a născut politica de sorginte extremistă.Read more…

Violonista

Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea. Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui.Read more…

Exodul evreilor din țările arabe (2)

Continuăm în acest articol să prezentăm izgonirea evreilor din țările arabe în anii 1940, 50, 60, 70 și exodul masiv rezultat din această represiune de proporții, practic o epurare etnică și religioasă masivă. Între 1948 și 1972, cca 820.000 de evrei au fugit din țările arabe. Dintre ei 582.000 au fost repatriați în Israel, iar peste 200.000 au ajuns în Europa Occidentală și continentul american. Încă din 1946, odată cu sosirea a zeci de mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului din Europa în Palestina aflată sub mandat britanic, Liga Arabă a instituit un boicot împotriva tuturor cetățenilor evrei din statele arabe, limitându-le drepturile cetățenești și economice.În 1947, după adoptarea de către ONU a planului de partajare a Palestinei, s-a declanșat o campanie cruntă de violențe colective împotriva sinagogilor, caselor și firmelor evreiești din toate statele arabe. După proclamarea statului Israel în mai 1948, Liga Arabă a formulat recomandări și norme pentru toate statele arabe cu privire la privarea de cetățenie a tuturor locuitorilor de religie mozaică, la confiscarea tuturor proprietăților acestora și naționalizarea lor, la excluderea lor din serviciile publice și guvernamentale, la înghețarea conturilor bancare ale acestora.Read more…

Un strănut

Zilele trecute eram la cumpărături într-un magazin din apropierea casei. La un moment dat, de undeva dintre rafturi, s-a auzit un strănut. Un simplu strănut. A căzut ca un trăsnet între noi, cumpărătorii din magazin, și ne-a făcut nu doar să tresărim, ci să ne și îndepărtăm unii de alții, deși oricum păstram cu toții distanța. M-am surprins făcând exact la fel ca ceilalți și am înțeles că suntem afectați, profund marcați de această lungă perioadă de dominație a unui virus, de fapt este mai mult decât atât, este schimbarea modului de a gândi, de a reacționa. Gestul de îndepărtare nu ține de gândire, ci de un reflex de apărare. Avem reflexe de apărare față de alți oameni și ne ferim de semenii noștri. Cu mască, cu distanță, cu toate precauțiile luate, alergând în grabă prin magazine, ca să nu stăm prea mult în ele, cu toate astea reacțiile sunt cele care vorbesc despre starea actuală a oamenilor. Desigur că nu doar a oamenilor dintr-o țară sau alta, ci a tuturor. Am terminat repede cumpărăturile și, preocupată de gând, am urcat în mașină. Am ajuns acasă, au trecut două zile și sunt preocupată în continuare nu doar de acel strănut, ci de modul în care ne-am schimbat sub presiunea unei pandemii. Read more…

Supa de măcriş…Cine o mai găteşte în ziua de azi?!

Nu-mi prea place să mănânc frunze, nici crude (eventual, salata verde dacă e tocată mărunt) şi nici fierte. Mâncarea de spanac o gătesc după o reţetă proprie, dar nu mă dau în vânt după ea, însă supele (de salată sau de spanac) îmi displac oricât de bine ar fi preparate…. Cu o singură excepţie: supa de măcriş. E drept că nu am mai mâncat de ani şi ani de zile, dar cred că amintirile copilăriei îi conferă o poziţie privilegiată. Acum măcrişul e o delicatesă care se cumpără cu preţ destul de pipărat, mai ales dacă e”bio” (ambalat în caserolă). Pe vremea copilăriei mele tot măcrişul era „bio” şi se cumpăra de la hoştezencele din piaţa Clujului, care-l etalau în coşuri mari, împletite, şi-l dădeau la preţ derizoriu. Măcriş se găsea din belşug şi în grădinile vecinilor de pe strada bunicii (aflată la periferie), ba chiar şi în curtea din spatele casei noastre, de pe strada Alecsandri (din centrul oraşului). Nu ştiu al cui era terenul respectiv şi nici dacă persoana cu pricina semănase măcriş sau acesta creştea sălbatic, dar îmi amintesc perfect că ne duceam la furat măcriş cu copiii din curte. După lăsarea întunericului săream ulucii gardului (dar poate că era o spărtură prin care ne furişam) şi adunam cu sârg frunzele care aveau un gust sărat-acrişor, foarte plăcut (potenţat, bănuiesc, şi de adrenalina suplimentară generată de circumstanţele acţiunii). Evident, captura era consumată pe loc însă măcrişul a intrat în „graţiile” mele culinare şi sub formă de supă.Read more…

De la epidemii la pandemii: molime văzute prin prisma literaturii și cinematografiei, un eseu despre relevanță (II)

William Shakespeare a trecut prin multe molime la viața lui; teatrele erau închise la Londra în perioada de carantină, ceea ce îi dădea dramaturgului răgazul necesar pentru a-și compune marile piese. Având în vedere că ciuma lovea Londra cu o asemenea frecvență, te-ai aștepta ca Shakespeare să-i acorde un loc central sau, cel puțin, să se refere indirect la ea în lucrările lui. Într-adevăr, el își presară limbajul cu aluzii și metafore – unele incluzând chiar o nuanță umoristică în referința lor la molime – figuri de stil care reflectă, fără îndoială, preocupările lui legate de acest subiect. Dar el nu consacră o întreagă piesă și nici măcar nu se referă la incidente de epidemii în dramele sale… cu o singură excepție: Romeo și Julieta, o tragedie care aparține perioadei lui timpurii de creație. Toate aceste considerente sunt adecvate, dar, consider totuși criteriul care surprinde cel mai bine spiritul piesei ca fiind sugestia lui Ruth Nevo de a considera Romeo și Julieta o piesă a „destinului.” La urma urmei, tinerii eroi ai tragediei nu sunt marcați de defecte intrinsece, care să-i ducă la pieire, cum este cazul eroilor din tragediile grecești din antichitate, ei nu pot fi învinuiți de ”hybris”; ei au doar nenorocul de a suferi consecințele indirecte ale epidemiei de ciumă. Nu degeaba, englezii se referă la îndrăgostiții afectați de o astfel de soartă, de un asemenea nenoroc ca star-crossed lovers. Soarta lor a fost, se pare, înscrisă sau pecetluită în stele.Read more…

Fiindcă veni vorba de stele… şi nu numai de cele de pe cer

Una din prietenele mele are obiceiul, ori de câte ori se întoarce dintr-o excursie, să-mi raporteze cu lux de amănunte la ce hotel a stat şi cât de mulţumită a fost. Hotelul este invariabil de prim rang. Această declaraţie entuziastă este urmată uneori – mai ales ca răspuns la întrebările mele – de o apreciere sumară a impresiilor de călătorie: “A fost frumos.” sau: “Mi-a plăcut.” Aş dori să nu rămâneți cu impresia greşită că dispreţuiesc confortul unei nopţi odihnitoare, petrecute la un hotel blagoslovit cu o puzderie de stele. Dar consider că nu acesta este criteriul conform căruia voi aprecia sau motivul pentru care îmi voi aminti de o vacanţă reuşită. În cele ce urmează, voi trece în revistă impresiile mele legate de unele vacanțe memorabile petrecute la munte, menţionând şi modalitatea de cazare din excursia respectivă, pentru a pune lucrurile în perspectivă.Read more…

Andaluzia – martie 2005 (II)

Între anii 2003 şi 2010 am participat la forumul Taclale, despre care am mai amintit în articolul despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul, „taclaliştii” s-au mutat pe Facebook. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există niciun oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania. A doua zi am pornit cu maşina către Sevilla. Călătoria a fost lină şi plăcută, traversând dealuri verzi cu plantaţii cu care deja mă obişnuisem, măslini şi viţă de vie. Dar în apropierea oraşului am avut o serie de încurcături, din cauza unor devieri ale drumurilor, pancarte greşite şi alte neînţelegeri, probabil inevitabile. În cele din urmă am ajuns la Sevilla, un oraş nespus de frumos, variat ca aspect, unde trecutul convieţuieşte cu prezentul cam la fiecare pas…Hostalul închiriat iniţial se afla în partea sudică a oraşului. Mi s-a mai ivit astfel încă o ocazie de a trece podul peste Guadalquivir şi în cele din urmă m-am apropiat de hotel. Aveam harta, accesoriu care nu putea să lipsească, eram cam la 50 de metri de destinaţie, dar intrasem într-o zonă în care maşina se “freca” aproape de pereţii caselor de pe străduţe, toate în sens unic. M-am învârtit vreo oră în jurul cozii şi nici cele trei telefoane la destinaţie nu m-au ajutat ca să nimeresc adresa.Read more…

Disidența anticomunistă românească – 3

Am ajuns la ultimul episod al trecerii în revistă al celor mai importante momente și al celor mai importanți actori ai acestui capitol esențial al istoriei românești, mai puțin cunoscut și mai puțin asumat. 1985-1988. Acțiunile protestatare ale tinerilor scriitori germani s-au intensificat în această perioadă. Spre finalul ei, reprimarea acestei mișcări s-a intensificat și s-a încheiat practic cu expulzarea din țară a membrilor „Aktionsgruppe Banat“ (William Totok, Richard Wagner) și a scriitoarei Herta Müller, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009). Culmea este că toți acești tineri intelectuali germani din Banat, erau absolut de stânga, neomarxiști și se pronunțau pentru un comunism reformist cu față umană stil Primăvara de la Praga din 1968. Ei s-au opus doar regimului despotic de tip bizantin al lui Nicolae Ceaușescu. 1986-1989. În mod surprinzător, în 1985, diplomatul Dumitru Mazilu a fost numit Raportor special asupra drepturilor omului de către Subcomisia Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și Protecția Minorităților, cu sediul la Geneva. Serviciile secrete românești au depistat intenția lui Dumitru Mazilu de a-și publica raportul critic la adresa regimului ceaușist din România.Read more…

Vaticanul și sionismul

Ideea unui stat evreu era în contradicție totală cu percepția creștină, după care poporul evreu a respins mesianismul lui Isus și l-a condamnat la moarte. Ca urmare acest popor a fost blestemat și condamnat la exil pe vecie, creștinii devenind „evrei în duh”. Înființarea statului evreu golește de conținut această idee, întrucât pune capăt „blestemului”şi exilului și odată cu ele și pedepsei evreilor pentru răstignirea lui Isus. Întâlnirea puțin cunoscută dintre Theodor Herzl și papa Pius X a avut loc în 23 ianuarie 1904, cu o jumătate de an înainte de moartea lui Herzl. El făcea eforturi uriașe pentru a găsi sprijin pentru ideea lui de a ajunge la un acord internațional pentru înființarea unui stat în Ereț Israel. Iată ce a scris Herzl în jurnalul lui, în 26 ianuarie. “El m-a primit în picioare și mi-a întins mâna. Nu am sărutat-o. Lipai [însoțitorul] mi-a spus că era de datoria mea, dar nu am făcut-o. Cred că acest gest a pecetluit soarta întrevederii, fiindcă oricine vine la el se închină și îi sărută mâna. Mi-am prezentat cererea înaintea papei. Dar el, poate pentru că nu i-am sărutat mâna, a răspuns hotărât: „Nu pot susține această mișcare. Nu-i vom putea împiedica pe evrei să meargă la Ierusalim – dar nu putem să-i susținem. Pământul Ierusalimului, chiar dacă nu a fost sfânt dintotdeauna, s-a sfințit prin viața lui Isus, Mesia al nostru. Eu ca suveran al Bisericii, nu-ți pot spune altceva. Evreii nu l-au recunoscut pe Domnul nostru și ca urmare noi nu putem recunoaște poporul evreu.”Read more…

Ultima etapă. Afganistanul, abandonat de toată lumea

Cu două numere în urmă, am scris un articol cu titlul ”Afganistanul, lăsat de izbeliște de Statele Unite și aliații NATO”. A fost o prezentare destul de exhaustivă a situației din Afganistan cu câteva concluzii cu valabilitate generală. Astăzi, o lună după publicarea lui, situația a devenit atât de dramatică încât am simțit nevoia să revenim și să reluăm ideea răspunderii morale. Am scris atunci că acest concept nu se utilizează în analiza situației internaționale, în luarea unei decizii de politică globală sau în relațiile dintre state. Și totuși, nu se poate să nu vedem consecințele dezastruoase ale unor măsuri, fără să vorbim despre ce înseamnă răspundere morală. În Afganistanul ocupat timp de 20 de ani de forțe care, chiar dacă nu acesta era obiectivul lor, cum spunea președintele Biden, au fost puse bazele, din păcate fragile, ale unui sistem care, chiar dacă nu a avut vreo tradiție în construcția politică și ideologică a țării, a adus elemente noi și pozitive în viața unor grupuri și categorii ale populației afgane. Desigur, rămâne oarecum neclar cum o armată de 300.000 de oameni, instruită și înzestrată cu armament modern, a cedat în fața grupului de talibani, mult mai puțini la număr și mai prost înarmați. Aici cred că răspunsul ar trebui dat de psihologi, sociologi sau istorici, dar intervine și insuficienta cunoaștere în Occident a valorilor reale ale afganilor, cele care ar fi trebuit să-i însuflețească.Read more…

De vorbă cu un antisemit

Cu ocazia unei vizite la Budapesta, într-una din seri am fost invitat la cină la niște prieteni din copilărie. Erau doi frați apropiați ca vârstă, Gyuri și Pali. Dintotdeauna mi-a făcut plăcere să-i întâlnesc, ne legau atât de multe amintiri comune. Ne-am îmbrățișat, după care am observat un bărbat necunoscut, de vreo cincizeci de ani, cu o mustață scurtă. Bărbatul era așezat pe un fotoliu și mă cerceta cu privirea. – Vărul nostru din New York, Győző, mi l-a prezentat Pali. A venit pentru niște afaceri. Vorbește bine limba maghiară, avea paisprezece când a emigrat. După prezentările de rigoare ne-am așezat. Soția lui Gyuri ne-a adus pălincă de prune și o gustare. După ce ne-am interesat de noutățile legate de familia fiecăruia, noua mea cunoștință a început să mă descoase de cât timp sunt în Israel, unde locuiesc, cu ce mă ocup, etc, etc. Se vede treaba, mi-am zis, că mustăciosul tocmai sosise și prietenii mei n-au avut timp să-i dea informațiile de rigoare. – Ești evreu? m-a întrebat Győző. Nu arăți.Read more…

Un palat simbol

Este povestea unui palat fabulos dar, mai ales, povestea oamenilor care l-au visat, l-au conceput, l-au proiectat, l-au construit și l-au însuflețit. Noi suntem norocoșii, cei ce l-am primit în dar, ne e drag și îl admirăm, la mai bine de un veac de când veghează asupra centrului orașului Oradea, aproape de Crișul Repede, în partea estică a Pieței Unirii. Salutând trecătorii pe care îi îngăduie pe lângă el zilnic, Palatul Vulturul Negru este o clădire emblematică pentru arhitectura unei epoci strălucitoare și de peste 100 de ani un simbol al orașulu,. În bogata arhitectură secession orădeană, acest palat este cel mai important monument istoric, împunându-și până azi eleganța de început de secol XX. Orădenii aveau o vorbă, poate unii o mai au și azi. Dacă erai întrebat unde ai găsit anume lucru, de multe ori răspunsul era ”sub vultur”, traducere abruptă din maghiară – ”a sas alatt” – adică într-unul din magazinele elegante din pasajul Palatului Vulturul Negru. În timpul regimului socialist, în pasaj funcționa și un magazin special, unic, cu mărfuri în regim de consignație, primite din străinătate, în pachete ajunse cu greu până la Oradea. Azi, aici sunt mai mult cafenele și cluburi pline de tineri, astfel încât putem imagina o întrebare mai potrivită zilelor noastre, cu același răspuns de acum zeci de ani: ”unde ți-ai cunoscut iubitul/iubita?” – ”sub vultur!”Read more…