În 14 mai 2024 a fost Ziua Independenţei Israelului. Sfârşitul Zilei Comemorării și începutul Zilei Independenţei este sărbătorit întotdeauna printr-o prezentare solemnă pe Muntele Herzl, la Ierusalim, în prezenţa preşedintelui Knessetului. Este trecerea de la comemorarea celor dispăruţi la Sărbătoarea Naţională a Independenţei. Cu această ocazie sunt aprinse, una după alta, douăsprezece torţe de către douăsprezece persoane, reprezentanţi ai unor momente memorabile din viaţa țării. În fiecare an se alege un anumit domeniu, un subiect reprezentativ al ultimei perioade. Sunt aleşi oameni de valoare care au lăsat o moştenire intelectuală sau umană în domeniul respectiv. Steagul coborât în bernă este ridicat din nou, simbolizând sfârşitul zilei de doliu naţional. În urma evenimentului tragic din 7 octombrie 2023, anul acesta au fost diferite opinii privind celebrarea acestei zile. Unii s-au opus oricărei celebrări, alții au optat pentru un eveniment mai modest, fără cântece şi dansuri. Până la urmă s-a decis că evenimentul va avea loc fără public. A fost o zi tristă, lăsând memoria încărcată cu durere şi cu neputinţă, dar, așa cum vom vedea şi din discursul de mai jos, poate și cu o oarecare speranţă: profeţia rostită la sfârşitul discursului îi priveşte nu numai pe evrei, ci pe toţi cetăţenii lumii. Este povestea lui Orel Neeman, director al Şcolii generale Rimonim din orăşelul Kyriat Tivon. Read more…
Pe ce se bazează procurorul Karim Khan
Până de curând multă lume nici nu auzise de Procurorul șef al Curții Penale Internaționale, Karim Khan. În urmă cu câteva zile el a cerut mandate de arestare pentru premierul israelian Benjamin Netanyahu și pentru trei lideri Hamas. O căutare pe internet arată că el este în funcție din 2021, fiind avocat specializat în drepturile omului (BBC) – prea puțin pentru a răspunde la întrebarea din titlu. Ar trebui să aflăm mai mult despre aria de responsabilitate acoperită de Curtea Penală Internațională și cine este acest Karim Khan. Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, din 17 iulie 1998, emis de Curtea Penală Internațională, a fost publicat și la noi în 28 martie 2002. Curtea Penală Internaţională este singura instituţie juridică internaţională, cu statut de curte, având mandat de investigare şi acuzare a persoanelor implicate în crime internaţionale de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război. În baza prevederilor Statutului de la Roma, Curtea poate ancheta sau pune sub acuzare atunci când instituţiile naţionale nu pot să acţioneze într-o anumită speţă şi se ocupă de cele mai grave crime. Tot Statutul de la Roma, dar şi alte documente importante permit Curții Penale Internaţionale să folosească cele mai înalte standarde de judecare şi de proces echitabil. Poate fi o parte a justificării alegerii bazei de consultanță aleasă de procuror. Am încercat să înțeleg cum poate fi Biroul Procurorului-șef independent de Curtea căreia îi aparține, dar cum asta ar fi cerut o analiză mult mai detaliată, m-am rezumat la analiza informațiilor disponibile.Read more…
Impresii canadiene (partea I)
Cele trei săptămâni pe care le-am petrecut în Canada au reprezentat finalul unui lung proces de conștientizare a mai multor dorințe. Ca să precizez de la început: invitația de a o vizita exista de aproximativ 30 de ani, de când nepoata mea Andreea, soțul ei și cumnata mea, mama Andreei, s-au stabilit acolo. Dar recunosc, ani de zile mi-am spus: dacă mă decid totuși să fac o călătorie atât de lungă, măcar să mă duc la New York, oraș pe care aș fi vrut să-l vizitez. Dar nu am avut condiții, nu aveam la cine să stau și numai costurile cazării mi-ar fi depășit resursele. M-am gândit apoi să combin Canada cu New York, dar s-a dovedit complicat, trebuia să obțin viza americană și ca să stau la New York nu mai mult de două-trei zile (din motivele enumerate anterior), nu merita. Așa că după vreo trei ani de speculații, s-au copt condițiile ”mentale”, m-am decis pentru Canada și cred că am făcut bine. Despre diferitele avataruri ale drumului București – Londra – Toronto și retur nu vreau să scriu acum – am ajuns din nou la concluzia la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am avut tot felul de probleme cu British Airways, Heathrow este imens și dacă nu aș fi cerut asistență, nu știu dacă aș fi prins legătura cu Toronto. De aceea recomand tuturor celor din „generația de aur” să facă apel la acest serviciu (dar bănuiesc că nu mulți îl cunosc). Este foarte bine organizat și de mare ajutor. Avatarurile mi s-au terminat în clipa în care am ajuns la Toronto și m-am întâlnit cu familia nepoatei mele. Trei săptămâni nu am avut niciun fel de grijă, am fost alintată, iubită, cum nu mi s-a întâmplat din copilărie. Read more…
Caracatițe pentru bebeluși
Aoleu! Caracatițe!? De ce tocmai caracatițe?? Mie mi-e frică de caracatițe – și nu numai mie! În țările scandinave exista o legendă medievală despre un monstru marin numit Kraken, o caracatiță uriașă, înspăimântătoare, care era în stare să răstoarne corăbii. Și poate că nu e numai o legendă, se cunosc exemplare care măsoară până la 18 metri… Se pare că Jules Verne s-a inspirat de acolo atunci când a conceput caracatițele uriașe care au atacat submarinul căpitanului Nemo din 20.000 de leghe sub mări. În orice caz, în copilărie, când am citit cartea, am avut coșmaruri… Dar caracatițele pentru bebeluși nu sunt nici pe departe atât de înspăimântătoare, din contră… Sunt niște păpuși croșetate, cam de o palmă. Eu am aflat despre ele acum vreo 2-3 ani. De la o vreme, oricând are o clipă liberă, fiica mea croșetează caracatițe. Sunt atât de simpatice, încât soțul meu a cerut una drept cadou de ziua lui (chiar dacă a depășit oarecum vârsta!) și acum păpușa atârnă pe lampa de noapte, deasupra patului. Originea acestei idei nu este foarte clară, se știe doar că ea a apărut în Danemarca în 2013. Se pare că personalul secției de terapie intensivă pentru prematuri a spitalului universitar din Aarhus avea probleme cu bebelușii din incubatoare care erau neliniștiți și nu odată apucau cu mânuțele și trăgeau de tuburile care îi conectau la aparate. O asistentă căreia îi plăcea lucrul de mână a croșetat o păpușică cu mai multe tentacule și a pus-o în incubator, lângă un bebeluș prematur. Și să vezi minune: în loc să apuce tuburile, bebelușul a apucat păpușa.Read more…
Vară toridă cu drone, obuze și rachete (3)
Atentatul împotriva lui Trump din orașul Butler, Pennsylvania reprezintă un punct de cotitură în istoria recentă a SUA și a lumii. Voi încerca să evit reacțiile emoționale și să analizez circumstanțele atentatului, deoarece acest articol apare doar peste 10 zile. Mă voi centra doar pe enumerarea unor adevăruri univoce, indiferent de poziția politică personală, clar expusă în articolele precedente, adică aceea de trumpist și orbanist. Sper că cei care nu gândesc ca mine să nu mă facă putinist (deși au fost cazuri), dar nici comunist, fascist, globalist sau mai știu eu ce. 1. Crima colectivă din orașul Butler este urmarea firească a demonizării candidatului republican Donald Trump la funcția supremă în SUA, instrumentată cu o vehemență și o aplicație demne de o cauză mai bună de mass media globală, stângist-liberală cu accente neomarxiste. 2. Chiar și în momentul atentatului, CNN a încercat să dreagă busuiocul afirmând că Trump a căzut de pe podium. Atâta negare a realității, atâta partizanat stupid, atâta meschinărie într-un post de televiziune, altădată foarte profesional și imparțial, este o rușine de proporții a jurnalisticii mondiale actuale.Read more…
Happy Nation
De la vârsta de 10 ani urmăresc jocurile olimpice, în anii 1960 la radio, mai târziu la televizor, alb-negru, în culori, pe ecrane mici, apoi din ce în ce mai mari. Sunt un pasionat al sportului, fiecare olimpiadă era o sărbătoare pentru mine. Aceste jocuri, urmărite de milioane de oameni din toată lumea, au înlocuit pe parcursul lor știrile despre politică, reportajele de război din Vietnam, Afganistan, Irak etc., umplând de bucurie inimile spectatorilor. Olimpiada de la Paris, recent încheiată, am urmărit-o altfel ca pe cele dinainte – pe de o parte cu interes, pe de altă parte cu îngrijorare din cauza războiului în care se află țara mea. Mă uitam cu invidie la publicul de pe stadioane, care urmărea degajat și fericit spectacolul deosebit oferit de acest eveniment sportiv. Delegația israeliană și-a făcut pe deplin datoria, s-a întors cu șapte medalii – a fost cea mai bună performanță pe care a realizat-o de când participă la jocurile olimpice… Din păcate, pe canalele de sport din Israel, aproape toate transmisiunile olimpiadei au fost umbrite de apariția pe ecran a culorii portocalii, cu lista localităților atacate de rachetele organizației teroriste Hezbollah. Și erau multe. Mă gândeam la melodia formației Ace of Base, Happy Nation și îmi doream ca și țara mea să facă parte din aceste națiuni fericite.Read more…
Memoria publică a evreilor din Alba Regia: două pietre şi un capăt de linie ferată
Alba Regia, numele latin al oraşului Székesfehérvár din Ungaria, m-a fascinat încă din copilărie, când am văzut un film sovietic care se petrecea acolo. Mai târziu aveam să aflu că acest oraş cu denumire asemănătoare cu Alba Iulia (în maghiară Gyulafehérvár) fusese cetatea de scaun[2] a Ungariei până la cotropirea otomană. Aici au fost încoronaţi regii Ungariei medievale, printre care şi Mathia Corvin, regele născut la Cluj. Îmi doream demult mi să ajung la Székesfehérvár, dar abia anul acesta am avut prilejul să poposesc aici, la întoarcere de pe coasta Dalmaţiei. Din prima clipă am fost frapată de liniştea aşternută peste străzile înguste, flancate de case în stil baroc, peste piaţetele cu cafenele şi cofetării unde oamenii adăstau, admirând oraşul care li se dezvăluia sub soarele blând al sfârşitului de vară. Edificiile maiestuoase ale bisericilor, numărul mare de monumente, statui şi plăci memoriale amplasate pe ziduri vădesc că oraşul este impregnat de istorie, respiră istorie, îndeplinindu-şi fără răgaz misiunea de căpătâi de a împărtăşi această istorie tuturor celor care poposesc aici. Şi nu e de mirare, pentru că cetatea Albei Regia a fost întemeiată odată cu descălecarea, a înflorit în epoca glorioasă a Ungariei medievale şi a decăzut după cotropirea otomană, Turcii au fost alungaţi definitiv abia în 1686 şi oraşul, ajuns sub stăpânire habsburgică, a început să se dezvolte din nou. După Revoluţia din 1848, odată cu trezirea conştiinţei naţionale, a început recuperarea istoriei maghiare a cetăţii de scaun Székesfehérvar, printr-o acţiune temeinică şi de durată care continuă şi acum. Vizitatorul întâlneşte la tot pasul lăcaşuri de cult, locuri memoriale, statui, parcuri şi monumente dedicate marilor figuri istorice şi religioase ale Ungariei medievale şi nu numai.
În aceste locuri evocatoare ale istoriei Albei Regia, am căutat să descopăr şi urmele evreilor…Read more…
Mănăstirea din Valea Crucii
Îmi amintesc de una din primele noastre călătorii la Londra. Stăteam în gazdă (bed and breakfast). Într-o seară ne-am întors obosiți și i-am povestit gazdei:
– Azi am vizitat Parlamentul. Am fost și înăuntru. Ce frumos este!
– Zău? Eu stau de cincizeci de ani la Londra și încă nu am văzut Parlamentul pe dinăuntru. Și eu stau de cincizeci de ani la Ierusalim, am trecut de nenumărate ori pe lângă Mănăstirea Sfintei Cruci, poate a venit timpul să o vizitez? Și nu că ar trece neobservată! Este o cetate impunătoare, se vede că e foarte veche. Până acum un secol se afla în afara orașului, de aceea avea într-adevăr nevoie de ziduri de apărare. Dar cum Ierusalimul a crescut, acum se află aproape de Parlament (Knesset), Muzeul Israel, campusul Universității. Este o zonă cu multă verdeaţă, un loc ideal de plimbare și, datorită mănăstirii, zona a primit numele de Emek Hamațleva (Valea Crucii). Locul unde s-a construit mănăstirea nu a fost ales la întâmplare: după tradiție, acolo a crescut copacul din care romanii au făcut crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Sf. Elena l-a aflat cu trei secole mai târziu printr-o revelație divină. Read more…
O amintire ca un ecou
Sărbătorile de toamnă, Rosh Hashana și Yom Kippur, le-am petrecut la o sinagogă din New York, mică, dar plină cu oameni inimoși care, indiferent de profesiile pe care le au în viața de zi cu zi, erau fericiți să se întâlnească și să fie împreună în aceste zile. Printre ei am găsit și câțiva care aveau câte un bunic sau o bunică din România, iar vreo doi își aminteau unele expresii sau refrene ale unor cântece auzite la aceștia. Unul dintre ei, domn în vârstă, la rândul lui bunic, mi-a spus că el se străduiește să fie mai tolerant cu unele idei ale nepoților, așa cum erau bunicii lui cu el la vârsta adolescenței. Tot el și-a amintit că odată, în copilărie, când a rămas cu bunicii în perioada sărbătorilor de toamnă, a fost la ”sinagoga românească” din New York și a fost impresionat de atmosfera de acolo. Sigur, nu era prima dată când pășea într-o sinagogă, mai fusese cu părinții, dar aceea l-a impresionat. Nu își amintea precis ce anume îi crease o impresie atât de puternică, poate lumina sau acustica, dar acea impresie din prima perioadă a copilăriei l-a urmărit toată viața, dar nu a mai regăsit-o niciodată. Am întrebat unde se află această sinagogă și, din păcate, am aflat că nu mai există, clădirea a fost demolată. Se numea Shaarey Shamoyim (Porțile Cerului) și la vremea ei fusese celebră. Mi-a stârnit curiozitatea, așa că am început să caut să aflu mai multe despre ea. .. În inima cartierului Lower East Side din Manhattan, într-o perioadă în care valuri de imigranți soseau pe tărâmul american în căutarea unei vieți mai bune, s-a născut o comunitate vibrantă care avea să devină un punct de referință pentru evreii români din Statele Unite. Era prima Congregație a Evreilor Români din America, cunoscută sub numele de Congregația Shaarey Shamoyim. Read more…
Richard, Trump și subsemnatul
– Vă cunosc de undeva, mi s-a adresat un om între două vârste, privindu-mă peste ochelarii groși de vedere. Eram în vestiarul piscinei YMCA din New Bedford MA, în costum de baie și cască de înot. Eu nu-mi aminteam să ne fi cunoscut, dar nu are importanță. Andrei, m-am prezentat. Richard, s-a prezentat și proaspătul meu cunoscut. După ce fiecare dintre noi s-a lămurit de unde este și cu ce se ocupă celălalt, ne-am dat întâlnire la un restaurant. Am ales un restaurant portughez, New Bedford are o populație numeroasă de origine portugheză. Richard era profesor de biologie și sociologie la Massachusetts University. Era tocmai înaintea alegerilor pentru președinția Statelor Unite. Nu îndrăzneam să-l întreb pentru cine votează, dar, parcă ghicindu-mi gândurile, el mi-a spus: Eu votez întotdeauna pentru democrați, însă anul acesta mă tem că Harris o să piardă alegerile. Pare de necrezut, dar Trump va fi încă o dată președinte și urmarea va fi sfârșitul democrației americane.Read more…
Femei șahiste
Șahul este considerat sportul minții. În copilărie credeam că evreii nu sunt în stare să câștige la sporturi fizice și de aceea s-au concentrat pe șah. Dar istoria sportului arată altfel. Iată doar câteva cifre care contrazic ceea ce credeam în tinerețe. Începând cu prima olimpiadă, cea de la Atena din 1896 și până în 2024, sportivii evrei au câștigat la olimpiade 198 medalii de aur, 149 de argint și 134 de bronz. Ei au excelat la gimnastică, înot, scrimă și la alte ramuri sportive. Și totuși, șahul a fost poate cel mai popular sport practicat de evrei. De când s-a introdus competițiile de șah în secolul al XIX-lea, 50% dintre jucătorii de frunte din întreaga lume au fost evrei. La teoria și studiile asupra șahului au contribuit în mod substanțial evreii Lasker, Botvinik, Tal, Fisher, Kasparov, Smyslov și mulți alții. În Israel trăiesc 39 bărbați și patru femei, mari maeștri activi. Boris Gelfand a câștigat cupa mondială și în 2012 a fost chiar candidat la titlul de campion mondial, dar a fost învins în jocul final. Selecționata Israelului a câștigat câteva medalii la olimpiadele de șah.Read more…
Senzualitatea nasului
Două lucruri m-au provocat să scriu despre senzualitatea nasului. Primul a fost că (spre rușinea mea de medic) am auzit pentru prima oară de la mezinul nostru despre feromoni și al doilea, articolul doamnei Medrea, întitulat “Toamna, distilări” care descrie în mod fermecător mirosurile toamnei.
Când spunem că ne-a plăcut supa, friptura sau prăjitura, spunem că ea are un gust bun, dar, de fapt, gustul este dat nu numai de receptorii din gură (cald, rece, sărat, acru, dulce, amar, iute), ci, mai ales, de informațiile transmise spre creier de receptorii mirosului, aflați în mucoasa nazală. Nu e suficient ca o ciorbă să fie caldă, sărată și acrișoară; la gustul ciorbei contribuie și mirosul diverselor ingrediente precum zarzavaturile, carnea, condimentele etc. Fără ele, ciorba ni s-ar părea fadă. La fel, nu e suficient ca prăjiturile sau înghețata să fie numai dulci. Deci calitățile alimentului, deși le atribuim gustului, în realitate sunt determinate de o combinație între gust, miros și chiar termocepție. De fapt, senzația de gust este și mai complexă. Se adaugă textura alimentului (tare, moale, cremos, crocant etc.) și chiar impresiile vizuale: o prezentare atrăgătoare contribuie și ea la „gustul” mâncării. Subiectul principal al acestui articol este mirosul. Read more…
Rămas bun, Gheorghe Eisikovits!
E îngrozitor de greu să scrii la timpul trecut despre Gheorghe (Gyuri – pentru mulţi dintre noi) Eisikovits, un om care trăia la prezent şi avea mereu proiecte de viitor. Un om dinamic, energic, a cărui prezenţă (şi voce sonoră) umplea spaţiul în care se găsea, creând instantaneu conexiunea cu cei din preajma sa, insuflându-le energie, încredere şi speranţă. S-a stins, s-a topit, în doar câteva săptămâni, părăsind această lume în răstimpul dintre Crăciun şi Anul Nou, în cea de a patra zi de Hanuka: 28 decembrie 2024…
L-am cunoscut în anii 1990, când a venit la noi acasă, ca să discute cu tata despre înscrierea la doctorat. Atunci era un tânăr inginer cu frumoase perspective în învăţământul superior, foarte prietenos şi optimist. După plecarea lui, tata ne-a spus că Gyuri era un om extrem talentat, care renunţase la cariera artistică pentru o profesiune pragmatică. Ştia asta de la prietenul nostru, sculptorul Egon Marc Lővith, care îi povestise că tânărul Eisikovits era un talent deosebit, avea o forţă creatoare ieşită din comun, cochetase cu sculptura, dar până la urmă nu a ales-o. Aveam să-l reîntâlnesc la sărbătorile comunităţii unde era solist al corului. Vocea sa puternică de bariton care reverbera în incinta sinagogii, energiza atât colegii de pe podium, cât şi întregul auditoriu. Născut din tată evreu şi o mamă creştină (fiică a unei vechi familii de preoţi şi intelectuali transilvăneni) era în situaţia dificilă de suporta (nu o dată) insultele antisemite – la care răspundea cu fermitate – şi totuşi să nu fie considerat pe deplin evreu (după mamă)… Dar asta nu l-a împiedicat să fie devotat comunităţii atât ca şi corist-solist cât şi, mai târziu, membru valoros al consiliului de conducere şi, de aproape doi ani, vicepreşedintele ei.Read more…
Amintiri melancolice din epoca de aur a vieții mele
Dezastrul a început într-o după-amiază ploioasă de septembrie. Un dispozitiv monstruos, numit forceps, m-a apucat de cap și m-a smuls fără milă din refugiul meu confortabil și plăcut încălzit, aducându-mă „la lumina zilei”, cum îi place acestor măcelari neîndemânatici să spună. Lumina zilei, ha? A fost violență, forță brută, nimic altceva. Dragi colegi de suferință, victime ale nașterii neașteptate și nedorite, vă prezint aici, așa cum ați dorit, autobiografia mea. Dar permiteți-mi să clarific un lucru de la început: mă voi limita la singura perioadă demnă de menționat – timpul dinaintea „intervenției”. Tot ce a urmat e mai bine dat uitării. Dar acele câteva luni… ei bine, ele au fost fericire pură: răsfăț non-stop într-un centru de wellness cu pensiune completă – un paradis cum nu s-a mai văzut. Totul a început modest: Eu, minuscul și amorf ca o bobiță, pluteam fără țintă până am găsit o cută primitoare a mucoasei uterine, care părea să mă aștepte. Primul meu gând? „Aici îmi place, aici mă așez!” Și am avut perfectă dreptate: de îndată ce m-am stabilit, am primit un confort de locuit de primă clasă, mâncare à la carte și o senzație de liniște deplină – așa se trăiește! Aici am putut să cresc și să mă dezvolt fără griji. E adevărat, m-am îngrășat rapid câteva grame, dar cine m-ar putea învinui, când aveam parte de o asemenea ospitalitate? Pe scurt: „bucătăria mamei la superlativ”. Lipsa de spațiu care avea să urmeze mi se părea pe atunci la fel de îndepărtată ca următoarea ovulație.Read more…
De ce crește vertiginos nivelul oceanelor
În zilele noastre nici cei mai îndărătnici oponenți ai încălzirii globale nu mai pot nega că nivelul oceanelor crește vertiginos. Între 1993 – 2023, nivelul mediu al oceanelor a crescut cu peste un metru, un nou record! Viteza de creștere anuală a nivelului oceanelor mai mult decât s-a dublat între anii 2006 – 2015 (de la o medie de 1,4 mm pe an în secolul XX la 3,6 mm pe an). Nu pare mult, dar frecvența inundațiilor produse de maree înalte a crescut de 3 – 9 ori în ultimii 50 de ani. Iar de-a lungul coastelor Statelor Unite, nivelul mării ar putea crește cu 2,2 metri până în 2100 și 3,9 metri până în 2150. Sunt “șanse” ca nepoții și strănepoții noștri să apuce acele vremuri groaznice, dacă până atunci nu va izbucni un război mondial atomic, sau mai optimist vorbind, statele lumii nu vor face tot posibilul să încetinească ritmul încălzirii globale.Read more…
Un ceai cald și o poveste de aventuri
Nu pot să-mi închipui ceva mai potrivit pentru o seară rece de februarie. Și atunci de ce să nu povestim despre ceai? Promit că va veni și rândul aventurilor. Ceaiul se cunoaște în China de peste două milenii, se poate spune că este băutura națională a chinezilor. Primii care l-au adus în Europa au fost olandezii și el s-a răspândit destul de repede în diferite părți ale lumii – și nu numai în țările cu climă rece ca Anglia sau Rusia, ci și în Turcia și în țările arabe (unde este aromatizat cu frunze de salvie sau de mentă). Rusia își aducea ceaiul cu caravanele, în timp ce Anglia a dezvoltat un intens comerț maritim cu China. Englezii beau ceai cu multă plăcere, fiscul percepea taxe care umpleau vistieria statului și proprietarii de corăbii se îmbogățeau – deci totul era perfect. Sau aproape perfect… Doar că în schimbul ceaiului, China nu accepta mărfuri, ci numai argint și Anglia nu avea atâta argint. Englezii au încercat să vândă chinezilor opiu din India (aflată în stăpânirea lor) – un demers total lipsit de etică. Mulți chinezi au devenit dependenți și încercarea a dus la cele două Războaie ale Opiului. Hotărât lucru, nu era soluția optimă. Tufa din ale cărei frunze se prepară ceaiul este originară din Myanmar, cam la mijloc între China și India. Ea creștea și în India, dar numai soiuri inferioare și, mai ales, lipseau aromele sofisticate, obținute prin metode de prelucrare dezvoltate de chinezi de secole, dar ținute strict secret. Dacă cineva ar putea să „șterpelească” semințe sau chiar răsaduri și să descopere modul de prelucrare al ceaiului, englezii ar putea produce ceai mult mai ieftin în India. Read more…
Refugiați
Cine caută dreptatea să nu o caute în istorie, căci istoria nu e dreaptă. Asta i-am explicat unui prieten cu care discutam despre conflictul israelo-palestinian. Asta i-aș explica și lui Ahmed care se autodefinește ca refugiat din Așkelon, fiind născut în Gaza în 2001. I-aș spune lui Ahmed că istoria nu e dreaptă și pentru asta nu trebuia să mă întrebe pe mine. Ar fi putut discuta cu a cărui întreagă familie a pierit la Auschwitz, refugiat și el din Transilvania horthistă. Dar László a avut puterea să ia lucrurile de la capăt, fără ranchiună și fără ură, ajutat și de iubirea lui pentru muzică, și până la urmă László Roth a devenit un nume pe scenele mondiale de operă. Sau i-aș spune să-l întrebe pe Horst, germanul din Banat care s-a trezit într-o dimineață deportat în URSS, deși el nu avea nicio vină, nu participase în atrocitățile făcute de naziști în al Doilea Război Mondial. Sau i-aș recomanda să-i întrebe pe Yusuf și Yorgos, un turc și un grec din Ciprul măcinat de războiul civilRead more…
Tiberiu Roth: VOT PENTRU SIONISM
Nu trebuie să uităm pentru nici un moment că Israel se află în ”mijlocul” Orientului Mijlociu, unde pe lângă provocările noi, care amenință stabilitatea lumii pe toate meridianele, trebuie luate în calcul și cele vechi de zeci, cele vechi deRead more…
Volum postum Paul Grigoriu la editura Hasefer
Regretatul jurnalist PAUL GRIGORIU a trecut la cele veșnice înainte de a putea să își țină în mâini ultima sa carte, apărută luni, 6 aprilie, la Editura Hasefer, din cadrul Federației Comunităților Evreiești din România (F.C.E.R.). Cunoscut îndeosebi ca unRead more…
CUM ARATĂ AZI UN PANTALON MODERN?
Ușori de purtat, comozi, cu lungimi variabile, cu pliuri origami sau cu pense tradiționale, uni sau cu imprimeuri grafice. Așadar, variați. Practic, dacă v-ați hoărât să ieșiți din jeanși – și m-aș ruga (dacă aș putea!) la sfinții Karl, YvesRead more…