Acest articol este o povestire imaginară bazată pe gândurile mele despre viitor. Multe date prezentate în articol sunt bazate pe fapte reale. Bunătatea sufletului uman se manifestă în multe domenii, de la iubirea pentru parteneri, copii, nepoți, prieteniile adevărate, grija pentru bătrâni și pentru bolnavi, unii chiar sunt gata să-și sacrifice viața în apărarea patriei. Chiar sunt și oameni care donează un rinichi unor necunoscuți pentru a-i salva de la o moarte sigură. Așa a fost cazul unui fost ministru israelian evreu care a donat un rinichi unui arab necunoscut. Dar în noi există și un diavol care se manifestă prin indiferența față de suferința altuia, certuri, bătăi, înșelăciuni și chiar războaie. Setea excesivă de bani, dorința de a-i domina pe alții, fanatismul de orice fel, rasismul și terorismul sunt manifestări ale răului uman. Atunci când răul va ajunge să predomine în lume, probabil că civilizația umană se va destramă. Despre acest lucru scriu în povestirea mea. Prin anii 1990 am văzut un scurtmetraj israelian care m-a frapat, din păcate i-am uitat titlul. Îmi amintesc o scenă în care un bolnav în stare gravă zăcea în camera de urgențe, dar medicii erau ocupați cu ședințe sau congrese și nimeni nu venea să-l vadă. Bolnavul și-a dat duhul. În altă scenă, un șofer oprește la un semafor roșu, îl îndeamnă pe pieton să treacă, dar când acesta ajunge în fața mașinii lui, șoferul îl calcă rânjind sardonic.Read more…
Cele șapte păcate capitale ale scrisului
Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă. Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă. Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit. (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.) Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas. Ce idee! Dar… neînțelese sunt căile Domnului! Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”. Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes. Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă analize literare, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole… Aha! Interesant! Nu am tradus articolul – cei interesați îl pot citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.Read more…
Minuni și “minunele” de-ale mele
Cele șapte minuni ale lumii pot fi găsite ușor pe Google, dar „minunile și minunelele mele” pot fi citite doar aici. 1. Autobuzul zburător de la Londra. Era 7 iulie 2005. Eram la Londra și vizitam un târg internațional de tehnologie și echipament din industria de ciocolată. Avem o zi liberă și urma să fac un tur ghidat, cu un autobuz double decker deschis. Am întârziat puțin și am pierdut autobuzul. Pasagerul Hassib Hussain a venit la timp și s-a urcat împreună cu șapte săculețe de „bunătăți islamice” lipite de piept, de unde și celebrul vers „Arabul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Șapte minute mai târziu, autobuzul, sau ce a mai rămas din el, a zburat spre paradis, la stația „La cele 72 de virgine”. Au fost 15 morți, printre care șoferul și teroristul. Dar adevărata minune a fost că eu nu eram în autobuz.Read more…
Întâmplări hazlii pe timp de război
Actualul război al Statelor Unite împreună cu Israel împotriva Iranului a provocat multe suferințe, pierderi de vieți omenești, răniți, distrugeri de locuințe, tulburări psihice atât la copii cât și la adulți. Israelienii au încercat să adapteze condițiilor de război, să nu stea tot timpul acasă, în apropierea adăposturilor, ci să iasă la cumpărături, să-și viziteze rudele și prietenii, să-și continue activitățile sportive, ba chiar să meargă la cafenea. În cele patruzeci de zile cumplite ale războiului, oamenii nu și-au pierdut curajul și nici simțul umorului și pe parcursul acestor zile deloc vesele am avut parte, totuși, și de întâmplări hazlii. Într-o zi m-a prins alarma în oraș. Cum nu am găsit un adăpost în apropiere, am fost nevoit să parchez mașina pe o stradă lăturalnică, vizavi de Cimitirul Central (un loc bun, nu-i așa?) și, conform indicațiilor Comandamentului din Spatele Frontului, m-am culcat pe burtă pe peluza unui parc și mi-am apărat capul cu mâinile. După câteva secunde a pornit alarma și o dată cu ea și sistemul de irigație a peluzei.Read more…
De-ale războiului
O după-masă de martie, anul acesta, la Tel Aviv. Am ajuns la gară cu autobuzul. În timp ce mă grăbeam spre intrarea gării, a pornit alarma. Întâi am auzit-o de la telefoanele celor din jur, după câteva secunde am simțit în buzunar telefonul meu vibrând și lanterna lumina puternic, intermitent. Nu a fost nevoie să citesc anunțul de pe ecran. Aproape imediat s-a auzit printr-un megafon o voce care avertiza că vine o alarmă și îndemna trecătorii să intre în adăpostul cel mai apropiat. După câteva secunde au pornit și sirenele. Țipetele lor stridente, sfâșietoare și amenințătoare, pulsând în urechi de la tonuri joase spre cele înalte și înapoi, au acoperit toate zgomotele din jur. Până am intrat în gară, sirenele s-au oprit și s-a lăsat o liniște ciudată. Conform dispozițiilor Comandamentului Frontului Intern (CFI), în această situație nu se mai face controlul de securitate și porțile automate erau deschise, permițând intrarea liberă a mulțimii. Împreună cu alți călători am coborât scările și am ajuns la capătul peronului subteran. Un megafon anunța că adăpostul este la celălalt capăt al peronului, la vreo 100 de metri. În timp ce ne grăbeam spre adăpost, s-au auzit câteva bubuituri puternice. Greu de știut dacă erau proiectilele noastre sau rachetele lor, căzute poate prin apropiere.Read more…
Despre boicoturi
A doua zi după marea finală, s-au scris multe despre Eurovision 2026, în special despre cei care au câștigat. Dar eu vreau să scriu tocmai despre ceilalți, despre cei ce au pierdut. Iar aceștia nu au fost cei din coada clasamentului, ci cei care nici măcar nu au apărut în clasament – cele cinci țări care au decis să boicoteze ediția din acest an din pricina Israelului. Am luat acest lucru și ca pe un afront personal, pentru că nu am fost niciodată un adept al boicoturilor. Am cumpărat Cola palestiniană chiar și atunci când nu știam exact ce conține și nici măcar nu era mai ieftină decât cea israeliană, dar voiam să simt ce simte un om din Ramallah sau Jenin atunci când își bea Cola. Un om curios e un om mai bun, spunea prietenul meu Amos Oz și eu cred profund în aceste cuvinte. Nu am susținut niciodată boicoturile economice, sportive sau artistice.Read more…
JOI. UN AN. IUNIE (II)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 22 iunie. Pommdöner (Döner kebab cu cartofi prăjiți). De două zile așteptăm furtuna anunțată în prognoza meteo. Printr-un concurs fericit de împrejurări mi s-a pus la dispoziție o mașină, mă gândeam deja să închiriez una ca să mă feresc de grindina anunțată. În orice caz, pentru mine a fost prima oară că veneam joi la clinică cu mașina. Pe drum s-au anunțat chiar jubilee, de exemplu pe geamul unui restaurant era anunțat jubileul kebab-ului cu cartofi prăjiți, inclusiv băutură răcoritoare gratuită, ca ofertă specială. Mi-am continuat drumul, perplex să-i văd pe bicicliști pedalând atât de greu pe caniculă, dar săptămâna trecută mai făcusem și eu același drum cu bicicleta. Pe căldura și umiditatea aceea, la dus mă simțeam ca un cadavru și la întors ca o mumie. Azi am cedat și în mașina cu aer condiționat n-am simțit nici căldura, nici umiditatea. Mă uitam înainte, la stânga și la dreapta, încoace și încolo, savuram să învârt volanul în curbe, când, deodată, am observat în oglinda retrovizoare imaginea unei doamne cu ochelari de soare albi la volanul unui PorscheRead more…
Un editor inovator
Frunzărind colecțiile de ziare digitalizate de pe site-ul Arcanum încercând să aflu cine și când a introdus în România colecția romanului de 5 lei, am dat peste Ignaț Hertz, numele unei librării și al unei edituri. Evident că a existat și o persoană, dar biografia sa nu e cunoscută. Cum și de ce m-am ocupat de această întrebare e altă poveste. Numele mi-a atras atenția nu din cauza unității de măsură a frecvenței, Hertz (Hz), nici datorită fizicianului după care a fost numită unitatea. Hertz era porecla mea, colegii și prietenii au folosit-o în școli, la facultate și încă mulți ani după aceea. Nu puteam să nu observ lipsa de consecvență în notarea sunetului /ts/ în cele două nume, Ignaț Hertz, dintre care niciunul nu pare românesc. Printre miile de apariții ale celor două nume în presa de epocă, am găsit nenumărate variante. Aplicația care descifrează textele scanate are o capacitate destul de limitată în identificarea textului căutat, atunci când acesta este scris cu litere gotice, chirilice, cu sau fără diacriticele limbii maghiare și chiar cu litere latine în diferite fonturi…Read more…
Povestea unui articol nepublicabil
E greu să te oprești să scrii un articol incitant, care poate provoca multe discuții, despre cineva care e suspect că a fost colaborator al Securității. Am ezitat o vreme să scriu povestea, având în vedere că era o persoană pe care am cunoscut-o. M-am sfătuit cu un prieten și el m-au sfătuit să renunț. Cel despre care voiam să scriu era tatăl unei prietene din anii de liceu. În articol nu am folosit numele reale, probabilitatea ca persoana să fie recunoscută era mică, dar ea exista. Când am început să scriu articolul, nu mi-am făcut griji, pentru că informația mi-a fost dată de fiica lui cu ani în urmă, nemaivorbind că se referea la un eveniment dureros în viața ei. Aveam intenția să-i cer permisiunea de a scrie despre tatăl ei, dar nu am îndrăznit. Articolul era deja scris, dar la cererea insistentă a uneia din prietenele mele l-am șters. – Delete, delete, mi-a spus aceasta. Nu e etic ce faci! – Fiica acelei persoane nu are cum să afle că am scris povestea. Ea nu citește revista Baabel, am răspuns, căutând argumente pentru a publica totuși articolul. – Nu are importanță, mi-a răspuns prietena. Însuși faptul că ai vrut să scrii despre tatăl ei este condamnabil.Read more…
Ultimul drum
Prietenul meu Norberto este un regizor de succes. Ne cunoaștem de ani de zile și întâlnirile noastre, deși scurte, sunt întotdeauna interesante și pline de căldură. Nu de mult îl sunasem ca să-i recomand un cuplu de dansatori de tango pentru spectacolul pe care îl pregătea despre Carlos Gardel, dar am dat peste mesageria lui vocală; Norberto călătorește foarte des. Și iată că într-o luni dimineață mă sună înapoi și, după politețurile de rigoare, îmi face o propunere destul de ciudată. Îmi povestește că trebuie să însoțească o prietenă din New York la cimitirul evreiesc. Femeia își pierduse mama și se afla singură la Geneva. Voia să o însoțească pentru a-i alina singurătatea și mă întreba dacă n-aș vrea să-i însoțesc și eu, ca să simtă puțină căldură omenească și să ne reculegem împreună. Și după aceea să luăm prânzul împreună. Nu o cunoșteam pe această prietenă și nici nu sunt un mare iubitor al cimitirelor. Nu înțelegeam cu ce i-ar fi fost de folos prezența mea, dar, cum îmi doream să-l văd pe Norberto și aveam câteva ore libere, am acceptat. Pentru a situa locul acțiunii: inaugurat după Primul Război Mondial și traversat pe diagonală de granița franco-elvețiană, cimitirul a fost cândva un loc de trecere clandestină între cele două țări. Mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, configurația sa geografică a jucat un rol esențial pentru sute de refugiați evrei veniți din Est.Read more…
O poveste de Şabat
Plouase în timpul nopții, era frig, iar cerul era cenuşiu în acea dimineață de iarnă. Încă nu se luminase de ziuă. Mergând spre sinagogă, rabinul se gândea la Parașat Vayahel, cea care urma să fie citită în acea dimineață, la sărbătorirea Șabatului: Şase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea. (Exod. 35:2) Mergea cu pași lenți și grei, târându-și ușor piciorul drept. Era un bărbat înalt și corpolent, cu o barbă neagră frumoasă, și își ținea capul ușor plecat şi mergea cu mâinile împreunate la spate. Purta o haină lungă, neagră, o eșarfă albă de satin cu franjuri și un ștreimel, acea pălărie de blană cu boruri largi, făcută din treisprezece cozi, de obicei de zibelină canadiană sau rusească, despre care se spune că reprezintă cele treisprezece aspecte ale milei divine. Deodată, îi căzură ochii pe o minge de baschet murdară…Read more…
Eva Galambos: NETANYAHU: ”REGIMUL IRANIAN NU SE VA SCHIMBA…”
La invitația președintelui Camerei Reprezentanților din SUA, republicanul John Boehner, premierul Benjamin Netanyahu a prezentat, la 3 martie a.c. în fața Congresului american punctul de vedere israelian privind viitorul acord al SUA și al celorlalte state membre ale Consiliului deRead more…
Tot despre István Fischer, dar nu numai…
Se spune că există telepatie sau că nimic nu este întâmplător….Exact în momentul apariției în Revista Baabel a însemnărilor d-lui Daniel Lőwy ” Viața și moartea cineastului István Fischer” https://baabel.ro/2015/03/daniel-lowy-viata-si-moartea-regizorului-de-film , am căutat și găsit în Arhiva Multimedia TVR dinRead more…
CAPITALA FĂRĂ AMBASADE
Printre ”Breaking News” care ocupă un loc suveran pe ecranele televizoarelor privite în lumea întreagă, o poziție râvnită deține contenciosul iranian.Nu doar pentru că este un subiect care privește securitatea nucleară a lumii, ci și pentru că a devenit unRead more…
CE SĂ ÎMBRAC SĂ PAR MAI SUPLĂ?
În toţi anii de când fac stilism personal nu am întâlnit vreo femeie (sau bărbat!) care să îşi dorească să pară mai îndesată, mai durdulie, mai plinuţă. Întreaga populaţie feminină vrea să pară mai suplă şi mai înaltă… fără să recurgăRead more…
Amintirea familiei Deutsch din Gheorgheni, pierită in Holocaust
Mă preocupă uitarea ce se așterne peste populația evreiască din Ardealul de Nord exterminată la Auschwitz în fatidicul an 1944. Îmi vin în minte nume, familii de care nimeni nu are cum să-și aducă aminte pentru că au pierit aproape toți care i-au mai cunoscut. Și eu fac în curând 91 de ani…Aseară auzeam vorbindu-se despre cineva că are vârsta biblică de 90 de ani…Iată categoria din care fac parte !!!Read more…
UN LOC ÎN ISTORIA POLITEHNICII CLUJENE
Ieri m-am întâlnit cu o colegă de-a Mamei, care-mi ceruse ajutorul pentru a completa informaţiile dintr-o viitoare filă privitoare la Catedra de Limbi Străine într-un volum retrospectiv despre politehnica clujeană (atunci Institutul Politehnic, în prezent Universitate Tehnică). Am fost foarteRead more…
CE SE VA ÎNTÂMPLA DUPĂ VIENA?
Întrebarea pusă se referă la semnarea la Viena a acordului, ar trebui să spunem istoric, dintre Iran, cele cinci țări membre ale Consiliului de Securitate – Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franța și China, state nucleare, și Germania care, teoretic,Read more…
DUPĂ 75 DE ANI HORTHY REVINE LA CLUJ
În urmă cu 75 de ani, în vara lui 1940, în urma Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost atribuită Ungariei, iar guvernatorul Miklós Horthy și-a făcut intrarea în Cluj, capitala provinciei noi-vechi, așa cum îi era obiceiul:Read more…
AU AUZIT că AR FI ROMÂNI, dar NU ȘTIU UNDE ESTE ROMÂNIA
”Gazeta de Maramureş” a făcut o descoperire extraordinară. La doar 200 km de Sighet, dincolo de graniță există 1.600 de oameni care vorbesc o limbă asemănătoare limbii române din Evul Mediu. Li se spune “volohi”. Prin anii ’90, au aflatRead more…

















