Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…
Problemele Ungariei au fost una dintre preocupările importante în activitatea mea jurnalistică. Într-un fel era firesc, pentru că lucram în presa română, dar eram și vorbitoare de maghiară. Și la Agerpres m-am ocupat de acest sector. Aceste probleme au devenit și mai vizibile în cei nouă ani petrecuți la secția externă a cotidianului Curierul Național. În perioada petrecută acolo – 1995-2004 – a existat o efervescență în relațiile româno-maghiare, în septembrie 1996 s-a semnat la Timișoara Tratatul de bază dintre România și Ungaria (condiție pentru intrarea celor două țări în UE și NATO), președinți și premieri români au vizitat Ungaria și reciproc, mai târziu a avut loc la Sibiu o ședință comună a celor două guverne. Spre norocul și satisfacția mea, am fost de față la toate aceste evenimente, inclusiv la alegerile din Ungaria, astfel că am fost martora venirii la guvernarea țării a Fidesz și a lui Viktor Orbán în 1998. Deși atunci Partidul Socialist Maghiar obținuse mai multe voturi decât Fidesz, acesta din urmă a reușit să formeze un guvern de coaliție cu alte trei partide și a obținut 213 din cele 386 de locuri din Parlament. Read more…
Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…
În zilele de 15 , 16 şi 17 mai , sinagoga „BEITH ISRAEL” din Braşov a îmbrăcat strai de sărbătoare , evenimentul care a generat aceasta , fiind YOM YERUSHALAIM – ZIUA IERUSALIMULUI din data de 17 mai a acestuiRead more…
Mihai Dragolea îmi părea un adolescent la prezentul continuu, un visător cu sufletul însetat de iubire. Erudit şi profund, dar vulnerabil, incapabil de apărare în faţa agresivităţii incompetenţilor infatuaţi. Nu era în stare să lupte cu inamicii altfel decât transformându-i în personaje groteşti şi ţintuindu-i în coloana unei tablete sau între copertele unei cărţi… Şi a fost învins. Lovitura de graţie i-a fost aplicată în vara lui 2013, de «marea sortare» din instituţie (care nu avea în nici un caz obiectivul să păstreze valorile autentice)… Umbra dezamăgirii l-a cotropit pe Mihai. S-a retras la Petroşani, oraşul său natal, şi curând şi-a început drumul către staţia terminus.Read more…
În 1945, foarte tânăra supravieţuitoare a Holocaustului folosea materialele procurate în sărăcia de după război, pentru a sluji arta şi adevărul. Pentru a se reconstrui pe sine însăşi. Cine priveşte portretul fetiţei surâzătoare şi o cunoaşte adică nu a uitat fotografia făcută cu doar un an înainte, în care aceeaşi fetiţă, prigonită, privea chinuită lumea necruţătoare din preajma ei, poate recunoaşte în desenul în cretă colorată al Klarei Szűcs, incredibila flexibilitate sufletească a copilăriei. Pe care o poate regăsi în supravieţuitoarea unei generaţii exterminate, căreia iubirea ocrotitoare i-a redat bucuria de a trăi. Şi poate aprecia, plin de emoţie şi recunoştinţă, empatia tinerei pictoriţe.Read more…
Deși m-am născut la Brașov, mă consider clujeancă get-beget. Acolo, pe malurile Someșului, mi-am petrecut copilăria și tinereƫea la Liceul Eminescu – sau, cum mai era cunoscut, Liceul Principesa Ileana, acolo mi-am completat cultura generală. Eram o fată căreia îi plăcea grozav să citească și să asculte muzică. Mult timp mi-am petrecut la “Cantină”, unde se întâlneau studenƫii și elevii evrei și unde se desfășura și o activitate culturală care mi-a îmbogăƫit viaƫa. Ȋncă nu ajunsesem la cursurile de psihiatrie ale Prof. Sîrbu și Rîndașu, dar eram deja hotărâtă că vreau să devin psihiatră. Ştiam cât de greu este să tratezi bolile sufletești, mai greu decât cele ale corpului. La scurt timp după ce am “aliat”, am devenit stagiară la Spitalul Universitar Hadassah din Ierusalim, unde a trebuit să învăƫ un alt gen de medicină decât cea pe care o știam din Cluj.Read more…
Iusup, rezident în anestezie, a terminat facultatea de medicină la Iași, în limba română pe care o vorbea fluent. Era rezidentul a cărui tutore am fost pe durata primilor trei ani de specializare. Îi ziceam “Nelu” și nu numai eu, el spunându-mi tată și din cauza diferenței de vârstă dintre noi. Cu o ocazie când am luat prînzul împreună la cantina spitalului, am stat la masă cu o femeie mai vârstă, voluntară. Auzindu-ne vorbind românește, l-a întrebat pe Nelu :
– Dumneata , de unde ești de loc ? Vorbești foarte frumos românește… I-am făcut semn cu piciorul, pe sub masă.
– Din Iași, doamnă.
– N-ai de loc accent de moldovean!
De câte ori ne întâlneam cu medici de alte specialități care vorbeau românește sau au studiat în România, arabi sau evrei , ”Nelu” îi numea “de-ai noștri” .Read more…
Este bine cunoscut faptul că oamenii care locuiesc în zone de interes turistic nu prea fac turism la ei acasă, ci duc o viață cât se poate de obișnuită. Abia când au vizitatori străini se duc și ei prin locurile turistice. Așa și noi – stăm la Ierusalim, dar prin Orașul Vechi nu mergem decât o dată sau de două ori pe an, cu prieteni veniți de departe. Am făcut o asemenea plimbare acum vreo zece ani împreună cu un prieten din SUA. Am urmat ruta obișnuită și oaspetele s-a oprit din loc în loc, a scos un aparat de fotografiat sofisticat, l-a montat pe un trepied și a făcut poze – era un fotograf pasionat. Trecând prin Cartierul Creștin, deodată a rămas țintuit locului în fața unui atelier fotografic. Abia atunci mi-am dat seama cât de neobișnuit era: în vitrină erau expuse o sumedenie de fotografii istorice, în alb-negru. Bineînțeles că am intrat. Înăuntru ne-a întâmpinat figura zâmbitoare a proprietarului, Kevork (adică George) Kahvedjian. Prăvălia este un adevărat muzeu: sute de fotografii, de la cărți poștale până la fotografii înrămate, gata de pus pe perete. Aveai senzația unei călătorii în timp, parcă te plimbai prin Ierusalimul anilor 1930-40-50…Din povestirile patronului, din carte și din diverse surse de pe internet am aflat despre viața zbuciumată a tatălui său. Așa cum se poate ghici după nume, familia Kahvedjian este de origine armeană. Elia a fost unul din supraviețuitorii genocidului armean. Read more…
Primul raft de bibliotecă spre care mă îndreptam după terminarea cafelei de dimineață în grădina din fața instituției, era cel pe care se afla revista Comunității Evreilor Suedezi Judisk Kronika. Pagina cu care începea lectura acelei zile era editorialul redactorului-șef Jackie Jakubowski. Mă fascina felul în care acest intelectual, desăvârșit în ochii mei, cunoscător al existenței și istoriei evreilor din Suedia, Israel și restul lumii, știa să distingă cele mai arzătoare probleme și aspecte ale situației acestora, un domeniu care ne preocupa în mod deosebit în acele zile. Ideile sale, ca și eseurile și articolele pe care le-a publicat și în alte ziare, i-au atras, de altfel, mai multă admirație decât critici. Cu doar câteva zile în urmă, Jackie Jakubowski s-a stins din viață, la vârsta de 68 de ani. Un eveniment care a provocat – și va continua să provoace – o profundă frustrare în rândurile comunității, dar și în lumea literaturii și presei suedeze.Read more…
După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine. De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șansele ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul persecuțiilor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recunoștință. Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.Read more…
De când a împlinit șaizeci de ani, Mihai Kapel se gândea la pensionare. Nu că ar fi așteptat-o, dimpotrivă. Era medic anestezist și de terapie intensivă și îi plăcea profesia care și-a ales-o. Era o muncă grea, cu multă responsabilitate, însă și cu multe satisfacții. Era mulțumit de atmosfera din secție și cu colegii avea relații bune, era respectat, salariul îi asigura o existență demnă. Cel mai mult îl speria timpul liber pe care-l va avea la dispoziție, nu-și putea închipui cum o să și-l organizeze. Cititul, sportul și excursiile, nepoții, diminețile în care se va trezi cu razele soarelui în ochi, toate acestea îi făceau plăcere, dar numai la sfârșitul unei zile de muncă obositoare, în vacanțe și la sfârșiturile de săptămână. O dată pensionat, nu mai ești util societății, se gândea Mihai. La serbarea organizată în cinstea pensionării, a auzit numai cuvinte frumoase din partea colegilor. Parcă ar asista la propria înmormântare, i-a venit în minte, auzindu-l pe directorul adjunct cu care nu avuse cele mai bune relații și care îl lăuda cu zel. La sfârșitul ceremoniei a primit un geamantan mare, bej, împreună cu urările de bine și de călătorie plăcută..Read more…
Spre marele meu regret, ciclul celor opt povestiri scrise de Jacob Sadé s-a încheiat. Din reacțiile cititorilor – și nu numai din comentariile publicate în Baabel – am văzut că mulți îmi împărtășesc sentimentele. Mie mi-au plăcut povestirile pentru că ele sunt ferm ancorate în realitate, autorul reflectă vremuri și locuri, personaje, evenimente și situații cu care s-a confruntat în cursul vieții sale de medic, de fapt reflectă lumea pe care a cunoscut-o. Și o face cu sensibilitate, cu empatie, cu înțelepciune, dar și cu umor. Fiecare povestire este un document, dar mult mai mult decât atât, este și literatură. Povestirile sunt captivante, după prima pagină nu am mai putut lăsa cartea din mână, chiar dacă în ebraică citesc foarte încet și cu efort, și foarte curând mi-a venit și ideea să încerc să le traduc. Dacă stau și mă gândesc, Jacob Sadé nu a fost scriitor profesionist, ci un „medic condeier” la fel ca mulți alți autori baabelieni, dar povestirile lui ar trebui să ne slujească tuturor drept exemplu. Eu aș propune să-l numim autor baabelian onorific. Dintre toate povestirile lui, ultima mi-a fost cea mai apropiată, cea despre Spitalul Central al Văii Izreel și despre Războiul de Șase Zile. Dar legătura mea cu această povestire este mult mai complexă.Read more…
Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…
Îi vedeam la diverse intersecții din centrul orașului, de obicei doi tineri – ea și el – făcând acrobație în zona în care circulația era oprită de culoarea roșie a semaforului. De cele mai multe ori ea era cățărată pe umerii lui. Totul nu dura decât până când semaforul trecea pe verde şi abia mai aveau timp să umble cu pălăria printre mașinile care așteptau să-și continue drumul. Mărturisesc că şi eu abia apucam să-mi scot portofelul din buzunar și să le dau câţiva bănuți. Oare cine or fi tinerii aceștia? Studenți sau boschetari? Într-una din zile i-am văzut odihnindu-se pe insula dintre sensurile de circulație. Eram liber şi am parcat mașina în apropiere. Venise timpul să-i cunosc. – Scuzați-mi îndrăzneala, am spus, dar de când v-am văzut prima dată am fost curios să vă cunosc. Cum ați ajuns să faceţi acrobații în locuri atât de primejdioase? Iulia s-a grăbit să-mi răspundă: Suntem studenți la Școala de actorie din oraș. Părinții mei îmi plătesc studiile, dar n-au venituri suficiente ca să-mi plătească chiria, să-mi dea bani de cheltuială şi aşa mai departe. Acrobația aduce ceva bani (nu mulţi), dar mai lucrez și ca babysitter.Read more…
Zilele trecute am luat-o pe nepoata noastră cea mare la o zi de relaxare la un mall din Tel Aviv. Cum ei nimic nu îi scapă și este foarte curioasă din fire, s-a oprit lângă o reclamă care arăta niște blocuri turn în curs de construcție în nordul Tel Avivului. Nepoata s-a întors spre mine și m-a întrebat: “De ce nordul orașelor este de obicei mai înfloritor și locuitorii sunt mai înstăriți decât în sud?” Cunoșteam acest lucru în Israel, dar niciodată nu m-am întrebat de ce. Nordul orașului Rehovot, acolo unde locuiesc eu, găzduiește celebrul Institut Weizmann și Facultatea de Agricultură și, fără discuție, locuitorii din nordul orașului au un statut social mai ridicat și probabil sunt mai înstăriți decât cei din sud. Acest fenomen este și mai pronunțat la Tel Aviv astfel încât în glumă (sau în batjocură) cei din sud îi numesc pe cei din nord țfonim (nordici), iar cuvântul de argou țfonbonim a devenit o poreclă pentru băieții de bani gata. Tel Avivul este numit chiar Medinat Tel Aviv (Statul Tel Aviv), el fiind nu numai centrul economic al Israelului, ci și centrul vieții culturale și boeme. Dacă mă gândesc bine, acest lucru se aplică și Europei de Nord față de cea de Sud, Americii de Nord față de cea de Sud, Italiei de Nord față de cea de Sud, etc. Dar care este explicația? Care sunt factorii care intervin în alegerea domiciliului? De ce unii preferă nordul și nu sudul? Cercetând pe Internet articole legate de preferința locului unde am vrea să trăim, m-am oprit la cuvântul Gentrification.Read more…
În acea dimineaţă am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid! Nu-mi venea să cred. Încă nu împlinisem 27 de ani şi tocmai cu câteva zile în urmă, când ne-am clătit ochii la raionul de cosmeticale cu Feli, colega mea de birou, şi am cerut un produs nou (un tub pe care scria ceva în poloneză), vânzătoarea ne-a spus: „E o cremă antirid, voi sunteţi prea tinere şi încă nu aveţi nevoie!” Ridul neobrăzat de pe obrazul meu contrazicea afirmaţia vânzătoarei, infirmându-i competenţa şi întristându-mă peste măsură. Eram gata-gata să izbucnesc în plâns, când am auzit din prag vocea sonoră a lui Piţi, colegul meu înalt, mereu pus pe şotii, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, dar cu o alură de etern adolescent. – Ce-i cu tine, Andreluţa? Ţi s-au înecat corăbiile? – Mi-a apărut un rid! Piţi, unul dintre cei mai harnici şi talentaţi informaticieni de la Cercetare, venea la lucru în zori pentru a-şi rula netulburat programele în Sala Calculator, iar de la ora opt (când începea programul nostru) îşi făcea rondul prin birouri pentru a afla noutăţile şi a le duce mai departe. Era un fel de mesager hazos şi sfătos care poposea pe la colegii de la toate etajele. Silueta lui înaltă umplea încăperea, umorul său debordant ne descreţea frunţile şi avea un talent special de a-şi imita colegii (şi şefii). În scurt timp tot Centrul a aflat de păţania mea. Piţi mă maimuţărea, privindu-şi palma (care înlocuia oglinda), luând o mină disperată şi oftând „Uite, mi-a apărut un rid! De unde o fi răsărit?!” Pot spune cu mâna pe inimă că primii trei ani şi jumătate din „câmpul muncii”, petrecuţi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Cluj, au fost cei mai frumoşi din cele peste patru decenii pe care le-am lucrat înainte de pensionare.Read more…
Am avut bucuria să particip, la Chișinău, la a patra ediție a conferinței internaționale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, prin Departamentul de Literatură Universală și Comparată, în colaborare cu Konrad Adenauer Stiftung. Sub coordonarea conf. univ. dr. TatianaRead more…
În cadrul preocupării noastre, din Arad, de a cultiva relaţii frăţeşti cu comunităţile evreieşti limitrofe, a intrat deja în tradiţie ca odată la an, de regulă în luna mai sau iunie, o delegaţie a comunităţii noastre să participe la festivităţile de comemorare a Holocaustului la Békéscsaba, în Ungaria. În acest an, evenimentul a avut loc duminică, 26 iunie, având ca subiect principal inaugurarea unui monument cutremurător.Read more…
Principala misiune a SACH-ului este de a salva viața copiilor cu malformații cardiace congenitale sau reumatice. Majoritatea sunt operați în Israel. O mică parte, cei care nu sunt transportabili, sunt operați tot de echipa noastră în țările lor de origine. În plus, la unii copii malformația cardiacă este tratată prin cateterizare cardiacă, fără să fie nevoie de operație pe cord. Tratamentele pacienților care aparțin proiectului SACH (operații, cateterizări cardiace, consultații cardiace, etc.) sunt efectuate la spitalul Wolfson din Holon. Numeroasele sucursale SACH de pe toate continentele se ocupă de recrutarea resurselor financiare care să susțină acest proiect. Fondurile pentru copiii palestinieni vin în primul rând din Uniunea Europeană, iar cele pentru copiii din România sunt donate de un filantrop român din ElvețiaRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
