Prezentul articol are un subiect mai puțîn abordat de mass media zilelor noastre, respectiv Insurgența (mai precis revolta) evreiască în Palestina Mandatară. Am hotărât să scriu aceste rânduri impresionat fiind de cazul uciderii adolescentului evreu Alexander Rubowitz în 1947, de către ofițerul britanic Roy Farran, caz redat în ziarul Jerusalem Post) …Acest episod revoltăto m-a determinat să-mi extrag din memorie tot ceea ce știam din copilărie și până zilele noastre, despre tragicele evenimente din Ţara Sfântă aflată sub mandat britanic. Insurgența evreiască în Palestina Mandatară a fost o campanie paramilitară desfășurată de grupuri subterane sioniste împotriva guvernării britanice. Read more…
În 14 august 1889 a acostat la Buenos Aires un vapor cu 824 de evrei ruși care s-au hotărât să emigreze în Argentina. Hotărârea nu a fost greu de luat, căci sute de mii de evrei trăiau în infamul Teritoriu de Rezidență, uriașul ghetou ordonat de împărăteasa Ecaterina a II-a, pentru a menține Rusia judenfrei. Evreii trăiau într-o teamă continuă și cei mai mulți duceau o viață de pe azi pe mâine. Oricând puteau fi expuși celor mai neașteptate schimbări ale soartei lor din răul obișnuit, în ”mai răul” cu care autocrația țaristă îi surprindea tot mai des. Evreul era eternul țap ispășitor. Atitudinea oficială față de evrei se schimba periodic în funcție de interesele de moment ale autorităților, de regulă după crize (financiare, economice, morale, etc.), conform modelului clasic ”dacă iese bine, este meritul nostru, dacă iese prost, de vină sunt evreii.” O asemenea criză a fost provocată de asasinarea țarului Alexandru al II-lea, în 13 martie 1881. Țarul Alexandru al II-lea a fost excepția care întărește regula, o personalitate unică în istoria Rusiei. A urcat pe tronul Rusiei în 1855, la șapte ani după valul revoluționar din 1848, care a zguduit întreaga Europă, dar care s-a oprit brusc la granițele celui mai întins imperiu de pe continentul european. Se pune întrebarea cine și de ce l-a asasinat pe acest țar luminat, înzestrat cu indiscutabile calități umane, pe care le-a pus în slujba progresului patriei sale și a supușilor săi? Greu de răspuns! Urcarea la tron a lui Alexandru al III-lea a fost semnalul de noi pogromuri sângeroase împotriva evreilor, acuzați împotriva oricărei logici că ar fi răspunzători de asasinarea țarului Alexandru al II-lea!Read more…
Nu intenționez să scriu despre tragedia celor 1.5 milioane de copii evrei uciși de naziști, nici despre cei rămași în viață, dar sterilizați, sau despre cei traumatizați pe viață, ci despre trista soartă a copiilor creștini născuți din căsătorii interzise și sterilizați, așa-zișii “copii ai rușinii”. Rasismul, intoleranța și ura naziștilor germani s-au manifestat nu numai față de evrei, ci față de tot ceea ce nu reprezenta perfecțiunea fizică și mintală a germanilor arieni. Sute de mii de germani cu dizabilități au fost eutanasiați sau sterilizați în secret, homosexualii deportați și omorâți cu miile la Dachau, așa cum au fost și cei care se opuneau regimului – comuniști, social democrați, preoți catolici etc. Etnia romă, la fel ca cea evreiască, era considerată inferioară și destinată exterminării în masă. Slavii erau considerați o rasă inferioară, destinată să devină sclavi ai germanilor. Și totuși naziștii, prin proiectul satanic al lui Himmler, comandantul SS-ului, au răpit în jur de 20.000 de copii polonezi care aveau trăsături de arieni, ca să-i germanizeze și să-i împartă familiilor de germani, pentru a fi adoptați. Odată ajunși în Germania, în lagăre de selecție speciale, copiii au fost reexaminați și cei care totuși nu corespundeau criteriilor ariene au fost pur și simplu uciși. Poate cel mai puțin cunoscut grup de copii prigoniți de naziștii germani au fost așa-numiții “copii ai rușinii”, un termen folosit de propaganda germană după Primul Război Mondial.Read more…
Niciunul dintre noi, oricât ne-am dori, nu putem îndrepta răul absolut care s-a făcut unor oameni, unor milioane de oameni, cu nimic diferiți de toți oamenii de pe Pământ, în deceniul al patrulea al frământatului și tragicului secol XX. Nu se mai poate schimba nimic, nu se mai poate alina și nici reface ceea ce s-a distrus definitiv. Se poate însă rememora, se poate onora și prețui existența unei comunități valoroase în orașul Oradea, o comunitate care a contribuit major la istoria și dezvoltarea lui -comunitatea evreiască. În anul 1722 este atestată istoric existența a 22 familii de iudei în Oradea, deși nu ar fi greșit să se ia în considerare prezența lor în cetatea Oradea încă de la atestarea ei documentară, din anul 1113, aceasta fiind reședință episcopală catolică. Legile vremii permiteau evreilor să locuiască doar în orașe episcopale. Totuși, probabil numărul lor era atunci foarte mic. În zilele noastre este acceptată așadar prima menționare a evreilor în oraș în anul 1722. În 1731 s-a creat Hevra Kadișa (Confreria Sacră), ceea ce presupunea prezența unei comunități numeroase și distinct conturate.Read more…
În mai 2019 am publicat în Baabel un articol despre marele agronom Aaron Aaronsohn. https://baabel.ro/2019/05/evrei-romani-care-au-contribuit-la-constructia-israelului-aaron-aaronsohn-primul-israelian-din-epoca-moderna/ Acum voi scrie despre sora lui, Sara. Împreună cu familia și câțiva prieteni apropiați, Sara și Aaron Aaronsohn au întemeiat una din cele mai mari organizații de spionaj pro-britanice din Orientul Apropiat din timpul Primului Război Mondial. Familia Aaronsohn, originară din Bacău, s-a stabilit în Ereț Israel în 1882. Evreii din România veniți în primul val de imigrație au fost printre întemeietorii coloniilor Zichron Yaakov, Rișon LeȚion și Roș Pina. Familia Aaronsohn, se ocupa de agricultură, dar erau implicați și în chestiuni de securitate a evreilor și în chestiuni politice. Familia avea patru fii, Aaron, Țvi, Șmuel și Alexander și două fiice, Sara și Rivka. În timpul Primului Război mondial, ei au înființat în casa lor din Zichron Yaakov organizația NILI care să-i ajute pe britanici în războiul contra Imperiului Otoman.Read more…
În această perioadă dr. W. Filderman acționează ca președinte al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești (FUCE). Toate acțiunile Federației poartă amprenta politicii sale. Cu un aparat administrativ redus, cu un buget sărăcăcios conducerea evreiască de atunci a angajat lupta cu regimul legionar – scrie Matatias Carp. Luptă inegală, în care pe de-o parte erau puterea, bâta și pistolul și de cealaltă conștiința și demnitatea evreiască (…). Sutele de memorii care cuprindeau dureri și suferințe evreiești din toate colțurile țării arătau toatǎ groaza și teroarea lăsatǎ pretutindeni de legionarismul distrugător și ucigător. În aprecierea lui Filderman întregul program al Gărzii de Fier s-a redus la sustragerea proprietății evreilor, la concedierea acestora de la locul de muncă, la uciderea lor, pentru a se îmbogăți, dar nu prin muncă cinstită, ci prin hoție și crimă. În contextul politic dat, petiționarea era singurul mijloc de exprimare a doleanțelor sau protestului, scrie istoricul israelian Th. Lavy, era un succes faptul că jalbele erau primite. Petițiile lui W. Filderman erau foarte documentate; erau adevărate studii politico-juridice axate tematic pe analiza legilor și a măsurilor antievreiești în general. În funcție de problematica abordată folosea argumente statistice și istorico-politice. Nu erau simple petiții redactate la voia întâmplării, nici plângeri prin care autorul lor încerca să implore milă; ele dovedeau o concepție și o atitudine politică de respect pentru valorile general-democratice și umanitare.Read more…
După invazia Uniunii Sovietice (operațiunea Barbarossa) de către Germania nazistă, în 22 iunie 1941 și mai ales după bombardarea de către japonezi a navelor militare americane la Pearl Harbor, Hawaii, în 7 decembrie 1941, era clar că expansiunea naziștilor trebuia frânată. SUA a intrat în război de partea Aliaților și împotriva Axei. Puterea militară nazistă era formidabilă și Germania pusese stăpânire pe aproape toată Europa. Singurii care mai rezistau erau britanicii conduși de Churchill, dar nu se știa cât timp vor mai putea rezista. Forțele militare germane ocupau din ce în ce mai multe teritorii în Uniunea Sovietică și făceau ravagii în rândurile populației civile. Era nevoie de o colaborare adevărată între trupele Aliaților. Aceasta s-a concretizat la sfârșitul anului 1943, la conferința din Teheran. Hitler era interesat să pună stăpânire pe țările bogate în petrol ale Orientului Mijlociu, mai ales că prin ocuparea lor ar fi blocat atât accesul Marii Britanii spre India, cât și ajutorul militar și economic american și britanic care ajungea în Uniunea Sovietică prin Iran. Reza Shah era simpatizant al regimului nazist și făcea comerț intens cu Germania. Cu toate că Reza Shah a declarat din nou neutralitatea țării, după invazia Uniunii Sovietice de către Germania în 1941, trupe britanice și sovietice au reocupat o parte din Iran, inclusiv capitala Teheran. Sub pretextul că Reza Shah refuza să-i expulzeze pe cetățenii germani aflați în Iran, britanicii au convins guvernul iranian să-l detroneze pe Reza Shah și să-l înlocuiască cu fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, care era simpatizant al Marii Britanii. Astfel, în 1942 s-a creat alianța dintre Iran, Uniunea Sovietică și Marea Britanie, iar în 1943, Iranul a declarat război Germaniei.Read more…
Ce legătură există între renumita Manufactură de Porțelan de la Herend (Ungaria) și Comunitatea Evreilor de Rit Occidental (neolog) din Cluj? …O întrebare ciudată, la prima vedere…Herend este o mică localitate din Ungaria, cu aproximativ 3500 de locuitori, situată lângăRead more…
Numărul evreilor mobilizaţi: circa 10-12% din cei circa 230.000 de evrei ai ţării, circa 25.000. Au răspuns chemării tineri şi adulţi, de la studentul în medicină Moise Solomon, născut în 1898, la celebritatea medicală care a fost dr. Arminiu Iaslovici, născut în 1852, locotenent de la războiul din 1877, căpitan în campania din 1913, maior în 1916. Săraci şi bogaţi, de la simplul băiat de prăvălie, la marele întreprinzător Max Carol Auschnitt. Read more…
Cotrobăind împreună cu mama prin fotografiile vechi de familie am dat peste tot felul de comori, ca de exemplu un instantaneu în care apare străbunica mea, pe uliță, în sat, alături de ginerele ei care pictează la șevalet. Poza trebuie să aibă vreo 90 de ani. Apoi am găsit niște foi pe care o mătușă a mamei a însemnat datele nașterii și datele morții diverșilor membri ai familiei, pentru a le aprinde lumânări de Yurtzait. Atât de multe informații! Ar fi păcat să se piardă! Atunci am hotărât să încerc să întocmesc arborele genealogic al familiei. Există pe internet mai multe saituri genealogice. Toate sunt gratuite, trebuie doar „utilizator” și „parolă” și e nevoie de un pic de engleză. Până în câteva săptămâni am pus la punct toată informația din amintirile mamei și am trecut la cele ale bunicului, publicate și ele la Baabel:Read more…
Turcia, care acum un secol încă era una din Marile Puteri Imperiale ale lumii, este cuprinsă de euforia (ori furia) victoriei electorale obținută de președitele Recep Tayyip Erdogan. Alegerile prezidențiale și parlamentare din 24 iunie, a.c. au fost precedate de un referendum care a dus la modificarea Constituției, în sensul concentrării puterii executive în mâna președintelui, care potrivit acestor modificări va avea și prerogativele de prim-ministru. Speranțele opoziției (divizate) s-au năruit în fața rezultatului (previzibil) al votului popular. Deși au fost sesizate inevitabilele fraude electorale, chiar dacă au fost și pot fi dovedite, ele nu pot modifica victoria zdrobitoare a domnului Erdogan. După 15 ani în postul de conducător de facto, după ce a reușit prin propria lovitură de stat să neutralizeze lovitura de stat a militarilor, cărora cu 90 de ani în urmă Mustafa Kemal Ataturk le-a încredințat paza democrației în Turcia renăscută, după ce a băgat la pușcărie sute de mii de turci, mai ales intelectuali democrați, alegerile anticipate organizate din inițiativa și sub oblăduirea domnului Erdogan, nu puteau avea alt rezultat. 52% din alegătorii turci l-au votat din primul tur, demonstrând astfel încă o dată că cea mai ”bătută” cale spre dictatură este democrația și votul universal.Read more…
În martie 1949 s-a desfășurat ultima operațiune din cadrul sângerosului și îndelungatului Război de Independență, care a început la 29 noiembrie 1947, odată cu aprobarea rezoluției ONU referitoare la planul de partajare a teritoriului țării între două state, unul evreu și unul arab. Luptele s-au încheiat în martie 1949, dar războiul s-a terminat oficial abia în iulie 1949, odată cu semnarea acordurilor de armistițiu cu țările din jur. În acest groaznic război au murit 6373 de persoane, dintre care cca. 4000 soldați, dintr-o populație totală de 650 000. Printre morți s-au numărat și numeroși olim hadașim (nou veniți), mulți dintre ei din România. Ultima operațiune a războiului, cunoscută sub numele de „Operațiunea Uvda”, a avut loc în 6-10 martie 1949, pentru a finaliza cucerirea regiunii de sud a țării, deșertul Negev, precum și asigurarea ieșirii la Marea Roșie. Această operațiune a stabilit granițele recunoscute din sudul statului Israel. Astfel s-au pus și temeliile orașului Eilat, cunoscut în toată lumea ca o stațiune balneară de prim rang, dar și ca al treilea port al Israelului, după Haifa și Așdod. Această operațiune era urgentă, fiindcă la 24 februarie 1949 s-a semnat acordul de încetare a focului cu Egiptul și au început și negocierile cu Iordania, care revendica tot sudul deșertului Negev. Read more…
Kurzii, care numără 35-40 de milioane de oameni, sunt cel mai mare popor fără țară. Sunt răspândiți în patru țări: Turcia, Irak, Siria și Iran. Visul lor constă în înființarea unui stat, sau cel puțin dreptul ca în fiecare teritoriu în care reprezintă majoritatea populației să se bucure de autonomie administrativă, economică, etc. Pe teritoriul Turciei trăiesc 14 milioane de kurzi, 17% din populația țării. Nenumărate conflicte au caracterizat relațiile kurdo-turcești, care au provocat victime, epurări etnice, deportări. În Turcia este interzisă folosirea limbii kurde, nu sunt ziare în această limbă și nici școli în care copiii kurzi să poată învăța limba maternă. În Irak kurzii care reprezintă 14% din populația țării au fost supuși terorii de stat, peste 150.000 dintre ei fiind măcelăriți pe timpul prezidenției lui Saddam Hussein. În Siria kurzii reprezintă 10% au luptat cu aliaţii împotriva Statului Islamic şi după înfrângerea acestuia şi-au format o autonomie…Read more…
Lag BaOmer este a treizeci și treia zi a numărătorii Omerului, adică a celor 49 de zile dintre Pesah și Șavuot. Această zi cade întotdeauna de 18 Iyyar după calendarul evreiesc. Anul acesta Lag BaOmer cade în 12 mai după calendarul convențional. Această numărătoare este bazată pe un ritual agricol de numărare a zilelor de la recolta de orz până la recolta de grâu. Bineînțeles, ca orice ritual care apare în Scriptură, a devenit cu timpul o obligație religioasă inclusă în cartea de rugăciuni de toate zilele, obligând fiecare evreu credincios să numere zilnic în a câta zi, de după Pesah, se află. Cu trecerea anilor, acestor zile li s-au adăugat tradiții și obiceiuri până când s-a ajuns la forma de astăzi. Cea mai importantă tradiție care s-a adăugat după secolul II e.n. este păstrarea unei forme de doliu. Printre îndatoririle acestuia se numără: interdicția tunsului și bărbieritului, organizarea nunților și petrecerilor, etc. Porunca pentru numărătoarea de Omer o găsim chiar în Tora, pe când porunca de doliu se găsește doar în Talmud (tractatul Ievamot 62:b) unde ni se povestește că Rabi Akiva avea 12.000 de perechi de elevi care au murit loviți de o epidemie cumplită, tocmai în această perioadă de numărătoare.Read more…
Este convingerea mea nu doar ca istoric, dar și ca un om care a trăit evenimentul. Deși aveam doar 13 ani, am fost în stare să conștientizez semnificația celor petrecute. Nu pentru că aș fi fost un copil precoce, ci pentru că cele trăite în anii Holocaustului m-au maturizat. Nu pot uita seara acelei zile. Era pe la ora zece. Un vecin a ieșit în curte, strigând: „Oameni buni, e pace! Veniți la mine să ascultăm ce se spune la radio. Chemarea lui era binevenită întrucât nouă, evreilor, ne era interzis să avem aparate deradio. Vecinul era român, croitor de meserie și îl chema Grecu. Am intrat în locuinţa lui tocmai când a început discursul rostit de Regele Mihai. Emoția era mare, probabil că şi regele era emoţionat, pentru că se bâlbâia. Țin minte că dl.Grecu a fost foarte mulțumit când a auzit că în guvern a intrat un singur comunist. Rămâne neșters în sufletul meu faptul că am sperat că viața mea se va schimba. Că voi putea merge din nou la şcoală, ca toţi copiii de vârsta mea şi nu voi mai fi supusă persecuţiilor. Că am scăpat de groaza deportării în Transnistria. Era cea mai cumplită teamă a copilăriei mele întrucât o auzisem pe mama spunându-i tatălui meu că dacă vine ordinul deportării ea dă drumul la gaze, se sinucide și mă omoară și pe mine, pentru că oricum am fi fost sortite pieirii. Că tata era mai rezistent și fără grija noastră ar fi putut scăpa cu viaţă. Deci, în noaptea zilei de 23 august 1944, începusem să sper că de-acum vom fi salvaţi. Ce s-a întâmplat, de fapt, în această zi?Read more…
Kamala Harris, prima vice-președintă americană, femeie de origine afro-asiatică (măritată cu un evreu) a împlinit un vis de 150 de ani. Este adevărat, a fost deja o candidată la postul de vicepreședinte, Sarah Palin în 2008, și una la postul de președinte, Hillary Clinton în 2016, însă puțini știu că acest vis datează încă în sec. al XIX-lea. n a doua parte a sec. al XIX-lea și la începutul sec. XX mișcarea sufragetelor a luat amploare mai ales în Britania, SUA, Australia și Noua Zeelandă. În SUA, femeile au „îndrăznit” să ceară dreptul la vot pentru prima oară în anul 1848, la convenția de la Seneca Falls, din statul New York. Pe lângă abolirea sclaviei, femeile cereau și egalitatea cu bărbații și dreptul de vot. Abia în 1928 (!), adică cu 80 de ani mai târziu, toate femeile americane trecute de 21 de ani au primit dreptul să voteze. Alte țări au anticipat SUA cu mulți ani. Prima a fost Insula Man, care era sub steagul britanic, în 1881. Primul stat independent care a acordat femeilor dreptul de vot a fost Noua Zeelandă, în 1893. A urmat Australia de Sud. În SUA s-a acordat dreptul de vot numai femeilor albe într-o parte a statului Wyoming și în statul Utah, în 1870.Read more…
În luna mai a avut loc marea criză de securitate națională a acestui an, operațiunea din Gaza numită „Paznicul zidurilor”. Acesteia i s-au adăugat numeroase ciocniri între cetățeni israelieni arabi și evrei în câteva orașe cu populație mixtă, cum ar fi Lod, Jaffa, Haifa, Akko etc. Din păcate asemenea evenimente nu sunt o noutate. Precedentele fiind cele din anul 2000 când avuseseră loc ciocniri cu poliția în afara satelor arabe. Prima dintre ele s-a petrecut acum exact o sută de ani, în mai 1921 la Jaffa, când arabii i-au atacat pe evrei, făcând multe victime. Aceste atacuri sunt cunoscute în istorie ca „Evenimentele din 1921 sau Meoraot Tarpa (Tarpa sau תרפ”א este notarea cu litere a anului evreiesc 5681, care corespunde anului 1921). Acestea au fost primele ciocniri în masă între arabi și evrei. Până atunci existaseră numai incidente limitate, de obicei în scop de jaf. În 1921 populația Palestinei număra 42.000 de suflete, din care 16.000 de evrei. Zece mii dintre aceştia erau imigranți veniți recent, după sfârșitul Primului Război Mondial.Read more…
O străduță din Beer-Șeva, nu departe de centrul vechi, este denumită Hanokem (răzbunătorul); trec zilnic pe lângă ea. În urmă cu câteva zile m-am oprit să citesc și cele înscrise cu litere mici. Redau textul integral: ”Shalom Schwarzbard (1886-1938), scriitor și răzbunător al sângelui evreiesc în Ucraina. În 1926 l-a împușcat la Paris pe Petliura, conducătorul pogromiștilor ucraineni. Procesul care i s-a intentat s-a transformat în rechizitoriu contra pogromiștilor. A fost achitat”. Din istoria ”neoficială” și apoi din literatura istorică știam că în Ucraina antisemitismul avea rădăcini adânci, încă din Evul Mediu, hatmanul Bogdan Hmelniţchi (1595-1657) fiind considerat mândria ucrainenilor. În 2001, la o conferință de specialitate la Kiev, am văzut statuia conducătorului național Bogdan Hmelniţchi, din centrul orașului. Era înfățișat călare pe calul său. În mâna dreaptă ținea sceptrul, simbol al puterii invincibile a Ucrainei. Mulți vizitatori se minunau de frumusețea statuii; eu însă NU.Read more…
Nu demult, pe Amazon Prime a debutat serialul argentinian Yosi, the Regretful Spy (Yosi, spionul care și-a regretat faptele), bazat pe întâmplări adevărate. Acțiunea se petrece în Argentina și eroul principal este José Pérez, alias Yosi. Evreii sefarzi și conversos au ajuns în Argentina încă în 1492. Brațul lung al Inchiziției a continuat să-i urmărească și să-i terorizeze, până când Argentina și-a câștigat independența de Spania, în 1810. La sfârșitul aceluiași secol, zeci de mii de evrei prigoniți de pogromurile din Europa de Răsărit au ajuns și în Argentina, unde s-au bucurat de o viață economică, religioasă și culturală înfloritoare. Evreii se ocupau cu succes și cu agricultura și creșterea vitelor. Evreilor din Europa de Est li s-au alăturat mai târziu și evrei din țările arabe, mai ales din Siria și din Liban. Evreii au întemeiat mai multe așezări agricole, prima și cea mai mare fiind Moisés Ville (Orașul lui Moise), care la un moment dat avea 2,000 de evrei – ea mai există și astăzi dar numărul evreilor a scăzut simțitor… În 1914, capitala Buenos Aires avea 150.000 de evrei, fiind a doua după New York dintre orașele Americii din punct de vedere al populației evreiești. Autoguvernarea evreiască a fost prost înțeleasă de unele oficialități argentiniene și a creat dușmănie și antisemitism. Începând cu 1946, Președintele Juan Perón și oamenii lui au încurajat primirea multor criminali naziști și încadrarea în societatea argentiniană. În timpul Juntei militare din 1976 – 1983, zeci de mii de argentinieni progresiști au fost răpiți din casele lor, au fost torturaţi și uciși. Printre ei se aflau câteva mii de pro-democrați evrei. Una dintre minciunile propagate de antisemiții argentinieni a fost așa-zisul Plan Andinia care susținea că evreii ar fi intenționat să întemeieze un stat propriu în PatagoniaRead more…
În 2021 Ştrandul Municipal din Cluj şi-ar fi putut sărbători centenarul… Dar nici vorbă de aşa ceva, dimpotrivă. Îndrăgitul loc de scaldă agoniza în văzul clujenilor trişti şi revoltaţi de neputinţa (sau lipsa de voinţă) a primăriei de a înfrunta dezvoltatorii imobiliari care au dejucat toate variantele posibile de păstrare a acestui loc de agrement tradiţional din Parcul Mare. Distrugerea ştrandului orăşenesc care odinioară ocupa o suprafaţă generoasă din Parcul Mare, a început în anii 1980 (sau poate chiar mai devreme), când pe anumite parcele din terenul care-i aparţinea (pe atunci fiind proprietate socialistă – deci publică) au fost construite blocuri şi, în final, un hotel. La începutul anilor 1990, în perioada privatizărilor sălbatice, terenul pe care se afla ştrandul a ajuns în proprietatea unor oameni de afaceri care aveau cu totul alte planuri decât păstrarea destinaţiei originale. Ştrandul a fost închis şi circulau zvonuri privind construirea unui cartier rezidenţial în mijlocul parcului, ceea ce a stârnit nemulţumirea opiniei publice, iar primăria dădea semne că ar fi pregătită să ţină piept acestei tendinţe. În 2018 a existat ultima tentativă de a moderniza ştrandul şi a-l reda clujenilor, dar şi aceasta s-a soldat cu un eşec…Scriu acest articol acum, în miezul verii lui 2024, când a murit şi ultima speranţă de a salva ştrandul atât de îndrăgit pentru a-mi ostoi durerea cu amintirile care – sunt încredinţată – că se suprapun cu ale multor clujeni baabelieni (autori sau cititori).Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
