La vita è bella – Amintirile unui medic începător

Feb 20, 2020By

Facultatea m-a înzestrat cu o bază teoretică solidă, care mă ajută până astăzi să înțeleg în profunzime fenomenele medicale. Îmi lipsea însă practica. Nu văzusem destule cazuri urgente și mai ales nu eu eram cel care trebuia să le rezolve. Sistemul din Israel este mai practic, fiindcă un an de stagiu îl petreci la spital, unde înveți multă practică medicală, fiind sub supraveghere permanentă, ca să ți se corecteze eventualele greșeli, pe când în România de atunci stagiul se făcea de obicei la țară, singur pe “câmpul de luptă”, învățând de la cine apucai: sanitar, felcer, moașă, etc. Presupun că sistemul s-a schimbat între timp și în România. Mai era și neîndemânarea medicilor începători. În România, procedeele manuale, cum ar fi inserția de infuzii intravenoase sau cusutul unei plăgi, erau efectuate de surori. În vacanța de după anul cinci am făcut o lună de practică medicală la Uivar, o comună din apropierea Timișorii. De când am venit și până la sfârșitul lunii, medicul local nu și-a mai făcut apariția, așa că eu eram medicul “atotputernic” (fără diplomă) peste toată comuna. Am învățat multe de la un felcer neamț mai în vârstă. Comuna avea un mic spital-sanatoriu, unde am devenit un apreciat spălător de cerumen / destupător de urechi. Read more…

Feb 20, 2020 8 comments

Amintirile unui medic israelian în America

May 28, 2020By

Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…

May 28, 2020 5 comments

Ce urme lasă studiile? (2)

Dec 24, 2020By

Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala ele­men­tară începea liceul, cu clasele I-VIII. Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spa­te­le Gră­di­nii Bo­ta­nice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mer­gea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajun­geam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru. Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antise­mi­tis­mul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui ta­ta, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, în­tr‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu. Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu.Read more…

Dec 24, 2020 5 comments

Amintiri din deportare. Cum am încercat să câştig câţiva bănuţi

Apr 7, 2022By

Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…

Apr 7, 2022 4 comments

In memoriam (II)

Oct 20, 2022By

Octombrie 1995. 50 de ani de căsnicie! Nunta de aur! Doream să le oferim un cadou deosebit, un voiaj în care să-i plimbăm prin țări necunoscute lor, dar oferta noastră a fost refuzată – erau foarte sedentari, se temeau de greutățile călătoriei. Planul a fost înlocuit cu o vacanță de o săptămână la Eilat, dar nici aceasta nu s-a materializat după așteptările noastre. Cu o zi înaintea plecării, primul ministru al Israelului a fost asasinat. Eram cu toții înmărmuriți. Am amânat călătoria pe a doua zi, dar la câteva ore după sosirea la Eilat ne-a întâmpinat o nouă surpriză: un atac de cord. A fost internat la terapia intensivă. Am stat alături de el, îngrijorați, fără să știm dacă va supraviețui. După o săptămână, un avion particular cu doi anesteziști l-a transportat la spitalul Meir din Kfar Saba, unde lucram eu, iar a doua zi a fost dus la spitalul Beilinson din Petach Tikva, pentru o operație urgentă de bypass coronarian. După eliberarea din spital, singurul gând care-l preocupa era dacă va mai putea lucra. După o scurtă perioadă de reabilitare a revenit la serviciu și a lucrat încă 12 ani, până la vârsta de 87 de ani. Au trecut încă zece ani. Înconjurați de frumoasa familie, patru nepoți și cinci strănepoți, Familia Friedmann urma să celebreze 60 de ani de căsnicie. Elisabeta nu a dorit niciodată să-și revadă meleagurile copilăriei și tinereții. Păstra cu sfințenie amintirile acelor ani, ochii i se umpleau cu lacrimi când ne povestea despre familia ei, despre tatăl ei, rabinul Silber, a cărui fotografie înrămată se afla în dormitorul lor. Uneori vorbea despre ororile trăite în lagăr. An de an, în ziua comemorării holocaustului stăteau în fața televizorului, copleșiți de amintirile dureroase pe care le-au păstrat până în ultima clipă a vieții.Read more…

Oct 20, 2022 1 comment

De ce prefer să ascult ştirile la radio

May 30, 2024By

Radioul a intrat de foarte mulți ani în viața mea, chiar din copilărie. Familia noastră a fost printre primiele care avut radio. Deși nu a avut parte de multă școală, tata era un mare admirator al noului și de aceea țin minte că noi am fost printre primii care au avut radio. Dar atunci îl ascultam cu o cască. Prima emisiune oficială de radio a fost la 1 noiembrie 1928. Eu eram elevă la școala primară și îmi amintesc că vecinii veneau la noi să asculte știrile, iar noi, copiii, trebuia să stăm liniștiți ca să nu-i deranjăm și între timp ne plictiseam. Pe parcurs m-am obișnuit și eu să ascult știrile și muzica. Puteam să-mi fac lecțiile ascultând muzică în același timp. De multe ori îi povesteam și bunicului ce am auzit la radio, deoarece ziarul lui ajungea mai târziu decât știrea transmisă la radio. Și așa a intrat radioul în viața mea, devenind pe parcurs o necesitate. În cei doi ani în care am fost la școală la Botoșani i-am simțit foarte mult lipsa. Mătușa la care locuiam nu avea radio. Poate și de aceea, în anul următor, înainte de deportare, când evreilor nu li s-a mai permis să aibă aparate de radio, nu i-am resimțit lipsa chiar atât de mult. Dar în cei trei ani petrecuți în Transnistria, fără niciun ziar, orice știre vehiculată de evreii localnici, ascultată la un aparat de radio clandestin, îmi readucea dorința de a asculta știri și muzică. Dar nu era posibil. Nu știam nimic despre Auschwitz și chiar despre înaintarea cu succes a Armatei Roșii am aflat foarte târziu, așa încât am fost aproape surprinși când primii soldați au ajuns la Djurin.Read more…

May 30, 2024 5 comments

File din Romanul vieţii mele (II) – Familia mamei

May 26, 2016By

Satul Seletin a avut un loc important în copilăria mea. Acolo mi-am petrecut vacanțele de vară. De când s-a stabilit legătura cu autobuzul, călătoream singură. Mama mă încredința șoferului, iar acesta oprea la capătul drumeagului care ducea spre casa bunicii și mă ajuta să cobor. Bunica și mătușa Steffi mă așteptau dincolo de pod, la moară. Casa bunicii era pentru mine al doilea cămin, niciodată nu m-am simțit străină acolo. La început bunica stătea singură în casa cea mare, iar mătușa Steffi, unchiul Muniu și fiul lor Jacki aveau o locuință în clădirea morii. Mai târziu s-au mutat cu toții în casa bunicii.Read more…

May 26, 2016 1 comment

La Şcoala Medie Tehnică de Petrol din Ploieşti

Dec 15, 2016By

Şcoala Medie Tehnică de Petrol era plasată iniţial într-o veche clădire boierească de pe bulevardul din Ploieşti. În anul respectiv, ca urmare a reformei învăţământului, şcoala s-a transformat în “medie tehnică”, care la absolvire acordă titlul de tehnician, în locul titulaturii anterioare de “subinginer”. Se ştia de asemenea că la terminarea şcolii, numai un număr limitat de absolvenţi aveau dreptul de admitere în învăţământul superior. Ceilaţi – pentru a primi această posibilitate – urmau să lucreze iniţial trei ani în producţie şi să presteze serviciul militar…Read more…

Dec 15, 2016 0 Comments

Amintiri din scurta mea studenție în Clujul anilor 1976-1977

Sep 28, 2017By

Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri. Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”. Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970. Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor. Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit? Explicația e simplă. La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt. M-am adaptat cu ușurință la condițiile locale și la viața școlară. Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat. Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germanăRead more…

Sep 28, 2017 5 comments

Amintiri despre pâine

Feb 1, 2018By

De mâine nu mai mănânc pâine, pentru că îngraşă îmi promit în gând, după gimnastica de dimineaţă, dezamăgită de indicaţiile necruţătoare ale cântarului. Doar două felii de pâine prăjită şi se cunoaşte! Pâine de secară prăjită, mai exact „pâine aleasă” din secară şi seminţe, pe care am ales-o adăstând în faţa raionului de panificaţie şi studiind, pe îndelete, toate specialităţile de pâine: albă, integrală cu şi fără seminţe, cu şi fără gluten, cu cartofi, mazăre, ceapă, pâine rustică, pâine dietetică, pâine cu făină de mălai, pâine bavareză şi câte şi mai câte. Abundenţa de sortimente mă lasă descumpănită şi aproape incapabilă să mă decid, dar mă îndeamnă să depăn şi amintiri. Pâinea pomenită în binecuvântarea evreiască şi în rugăciunea de zi cu zi a creştinului o păstrez în amintirile mele şi în amintirile moştenite de la ai mei…Read more…

Feb 1, 2018 4 comments

Adio Românie, Pământ Părintesc! (III)

Jun 28, 2018By

În ultimul moment am luat un autobuz de noapte și am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la comunitatea evreilor. Pe baza faptului că vorbeam franceză binișor, că aveam o barbă stufoasă și că încă eram sub un an de la plecarea din România, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reînnoire și cu un ajutor modest dar complet de casă, masă și transport în comun. În scurt timp mi s-a oferit ocazia de a lucra într-o tabără hasidică Lubavitch, în Bretagne, ca instructor de înot, arte marțiale și ajutor la bucătărie. Ambiția lor, mai târziu și mărturisită, era să mă “salveze”, să mă re-educe și să mă transforme dintr-un evreu pierdut, de tip comunist, calitatea a III-a, în evreu “Calitatea I, confort sporit”, prin reîmprospătarea credinței mozaice, a educației și practicii religioase, a creșterii cunoștiințelor și a respectului pentru istoria și cultura iudaică și îndoctrinarea mea cu disprețul și ignorarea culturii, a istoriei, a valorilor morale și a stilului de viață al tuturor celor care nu erau ca ei.Read more…

Jun 28, 2018 5 comments

Vaza Bunicii Erzsi

Nov 8, 2018By

Am aşezat în vaza de pe scrin un buchet de flori de toamnă, repetând în gând spusele Bunicii Erzsi : în vaza asta se potrivesc toate florile, de toate culorile, în toate anotimpurile. Vaza de faianţă, cu fâşii în nuanţe de grena, roz cărnos şi portocaliu solar, înnobila toate florile aşezate în ea. Îndeobşte erau flori din grădina casei de periferie unde bunicii au fost obligaţi să se mute, în anii ’50, când regimul comunist i-a scos din apartamentul de patru camere din centru. Era apartamentul care găzduise « Hotelul Friedmann » unde au stat tinerii sosiţi din deportare, orfani, cu locuinţele devastate şi apoi ocupate de uzurpatori, în timpul Holocaustului. Erzsi Bodó (maghiară, de confesiune reformată) şi Nándor Friedmann (evreu) s-au căsătorit în 1923, în ciuda împotrivirii ambelor familii. Nándor s-a creştinat de dragul soţiei, se distinsese în luptă în armata austro-ungară pe frontul italian în Primul Război Mondial, dar toate acestea nu aveau să conteze, familia nefiind exceptată de sub incidenţa legilor antievreieşti din Ungaria horthistă. Fiul cel mare, Pali, a fost mobilizat în detaşamentul de muncă din armata maghiară, iar cel mic, Ferkó, de doar 15 ani, a fost deportat la Auschwitz. Read more…

Nov 8, 2018 9 comments

Amintiri: Școala de film 1964-1968 sau cum l-am cunoscut pe Fischer Pista

Jul 4, 2019By

În anul 1963, după o lungă întrerupere, s-au redeschis la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București) secțiile de regie teatru, regie film, teatrologie și operatorie film. Am început să mă pregătesc pentru concursul de admitere și un an mai târziu eram student la secția de operatorie. Aici totul era nou și interesant. În primele două semestre accentul era pus pe fotografia stills, dar învățam și multe alte lucruri importante: materii tehnice (optică, fotoprocese, iluminare ș.a.), principii de estetică vizuală, istoria artei, montaj, machiaj și câte și mai câte. Erau și lecții de regie, astfel nu e de mirare că unii dintre noi s-au îndreptat mai târziu spre această complexă îndeletnicire. Încă din primele săptămâni la Institut l-am cunoscut pe studentul Ştefan Fischer. Era cu un an înaintea noastră la aceeași secție și chiar de pe atunci o figură dominantă. Mai în vârstă decât majoritatea colegilor săi, cu o mai bogată experiență de viață, bine informat, mereu plin de vervă și umor – uneori ce-i drept usturător – el s-a impus ușor ca un fel de cap de promoție. Îmi amintesc unul din primele sale filme de examen, inspirat de o temă populară în fotografia artistică interbelică: turnarea asfaltului noaptea. Pe-atunci operația se făcea manual, la lumina reflectoarelor. Aburii groși, fețele încordate ale muncitorilor, efortul fizic, contrastul alb-negru produceau un efect puternic. Filmul a primit desigur nota maximă.Read more…

Jul 4, 2019 1 comment

Anul de grație 1938 în Basarabia (Note istorice de familie)

Feb 20, 2020By

În ultima vreme alerg după documente. Se pare că nu sunt singurul (vezi articolele publicate în Baabel de-a lungul anilor). Uneori mă trezesc în fața unor probe istorice de o claritate și corectitudine ieșite din comun. Iată despre ce e vorba: Pentru cei care urmăresc poveștile mele din Baabel, nu este o noutate faptul că unul din bunicii mei, cel patern, a fost timp de ani de zile directorul gimnaziului evreiesc Tarbut din micul orășel basarabean Soroca. era un adevărat cărturar, că poseda patru limbi (româna, rusa, ebraica și idișul), toate la nivelul unei limbi materne, că era sionist, că era un dascăl adevărat, prin mâna lui trecând sute și sute de elevi de toate vârstele, care au căpătat ca valoare culturală un reușit amestec de iudaism și științe exacte, așa cum se cuvine unui evreu nereligios, dar legat de neamul său cu un cordon ombilical imposibil de suprimat. Posed două scrisori pe care le-a scris în 1938, în ebraică şi le-a trimis în Palestina.Read more…

Feb 20, 2020 16 comments

Primul ambasador al statului Israel în România

Jun 25, 2020By

Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București. Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook, care amintesc de cartierul evreiesc de altădată. Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Read more…

Jun 25, 2020 9 comments

Tăria de caracter a înaintașilor

Jan 14, 2021By

Rămâne o enigmă cum și, mai ales, de ce străbunicul meu de limbă maternă germană primise prenumele Árpád? Se născuse cu patru ani înainte de acordarea egalității în drepturi evreilor, ca urmare a legii propuse de contele Gyula Andrássy, premierul Ungariei. Prin alegerea acestui nume, părinții săi au dat expresie identificării familiei cu limba și cultura maghiară. Árpád era proprietarul și directorul cotidianului Temesvarer Zeitung. Îi păstrez permisul de călătorie cu fotografie și semnătura titularului, permis legat în piele de culoare castanie, emis în 1915. Îi conferea drept de călătorie la clasa I-a, cu tarif redus, la Căile Ferate Regale Ungare (MÁV). Conform ștampilei purpurii, permisul anual era valabil pentru „toate liniile”. Árpád și-a înscris cei patru fii la un liceu de limbă maghiară, după care și-au urmat studiile universitare la Budapesta. Legendele de familie înregistrează rareori povești despre străbunici și acelea, de obicei. cu puține date personale. Arborele genealogic, dacă este întocmit de vreun membru mai activ al familiei, cuprinde șase-șapte generații. În cazul decendenței nobiliare, rădăcinile se întorc în Evul Mediu, dar sunt rememorate mai ales acțiunile de luptă și de vitejie ale strămoșilor, caracterul înaintașilor de obicei nu este transmis posterității. Tocmai de aceea cred că este important să relatăm tot ceea ce se mai poate salva din istorisirile generațiilor de demult.Read more…

Jan 14, 2021 8 comments

Pesach 1944 în Maramureş

Apr 21, 2022By

Anul acesta ajunul sărbătorii de Pesach, seara de Seder, a coincis cu ajunul de Şabat. La fel ca în 1944…Şi anul acesta dialogul tradiţional dintre cel mai tânăr şi cel mai vârstnic comesean (adesea înlocuit de glasul corului) se încheagă în jurul celor patru întrebări care încep cu formula tradiţională Ma niştana? – prin ce se deosebeşte (această seară de toate celelalte seri ale anului)? – “De ce în celelalte seri unii mănâncă şi beau şezând rezemaţi şi alţii nu, dar în seara aceasta cu toţii şedem rezemaţi în jurul mesei?” – sună ultima dintre cele patru îintrebări. “Pentru că suntem liberi. Numai oamenii liberi pot şedea rezemaţi în jurul mesei, robii sunt obligaţi să stea în picioare” – explică răspunsul. Evreii maramureşeni care în seara de 7 aprilie 1944 s-au reunit în jurul meselor de Seder, pentru a prăznui sărbătoarea eliberării din robia egipteană, nu bănuiau că la sfârşitul celor opt zile de Pesah aveau să fie robi… Închişi în ghetouri.Read more…

Apr 21, 2022 8 comments

Mama mea Ilona-Lili Rosenfeld în câteva documente şi fotografii

Nov 3, 2022By

Mama mea, Ilona-Lili Rosenfeld, s-a născut în satul Aruncuta (în ungurește Aranykut) în județul Cluj. După o legendă ungurească, satul ei natal a fost numit Fântâna de Aur de către Attila, conducătorul Hunilor, pentru că el și soldații lui au găsit acolo un izvor de apă proaspătă și curată. Satul se află în apropierea comunei Suatu și a orășelului Mociu. Tatăl ei, Avrum-Iosef, împreună cu mama, Frida-Laura, au avut 14 copii, între ei și Ilona. Avrum-Iosef avea o gospodărie cu o vacă sau două și o căruță cu cai. În fiecare săptămână el vindea produse lactate la târgul din Mociu și din banii câștigați își întreținea familia. Prin anii 1930 a auzit că într-un sat vecin a fost pogrom contra evreilor, și-a luat toata familia și într-o noapte au dispărut din sat și s-au dus în cartierul Hídvég [Podeni], peste podul Mureșului, în Târgu Mureș. În acest oraș mare, Avrum-Iosef a lucrat ca măcelar de carne cașer pentru evreii din vecinătate. Fetele, în special cele trei surori, Szerén, Ilona-Lili și Feighi au devenit bune gospodine, au învățat să gătească, să coacă pâine, colaci și prăjituri. În primăvara anului 1944 toate trei au împărtăşit soarta evreimii din Târgu Mureş, fiind deportate la Auschwitz.Read more…

Nov 3, 2022 8 comments