Amintirile senine pot tămădui sufletul îndurerat. Acest lucru încerc şi eu să fac, evocând întmplările vesele cu mama mea, SárikaRead more…
File din romanul vieţii mele (V) – Căsătoria
Într-o după-amiază de primăvară mă întorceam acasă de la cursuri împreună cu prietenii mei Micu Schapira și Marci Dollberg. Eram cu toții în anul întâi. Pe drum am întâlnit un cunoscut de-al lui Schapira. Ne-am oprit să stăm de vorbă și Schapira mi l-a prezentat: Rubin Schaffer, un „landsmann” [consătean] din Suceava, care urma să înceapă medicina la toamnă. Era înalt, slab, cu păr negru și cu ochelari. Purta o scurtă de lână în alb-negru. Mult mai târziu am aflat că scurta era făcută dintr-un palton pe care-l avea de la paisprezece ani, încă dinainte de deportare. A fost prima noastră întâlnire și mai știu exact unde s-a petrecut.Read more…
Prima iubire… ca prima zăpadă
Fulgii potopiseră parcul, crengile copacilor gemeau sub greutatea zăpezii proaspete şi băncile se acoperiseră cu un strat gros de ninsoare. Iar noi, dorind să ne prelungim adăstarea pe acest tărâm de basm, ne-am suit pe o bancă, am curăţat zăpada de pe spătar şi ne-am aşezat pe muchia lui, unul lângă altul…Read more…
Situaţia de tip kibli
„Iată o situaţie de kibli”- spunea tata atunci când în familia noastră trebuia să se ia foarte repede o hotărâre importantă, poate chiar esenţială, iar opţiunea nu era limpede. Cuvântul maghiar kibli, preluat din limba germană (kübel) – ca de altfel multe din denumirile vaselor şi ustensilelor de bucătărie – înseamnă găleată, iar situaţia căreia îi este ataşat în istoria familiei noastre s-a petrecut la Buchenwald, în primăvara lui 1945. După evacuarea din lagărul de la Auschwitz, în 18 ianuarie 1945, tatăl meu, Imre Székely, a fost dus într-un marş forţat, „al morţii”, până la Breslau (episodul este descris în volumul de mărturii publicat de Daniel Lőwy, Sárga csillag, Kolozsváron, Editura Koinonia, Cluj, 2017). Deţinuţii care scăpaseră cu viaţă din această încercare cumplită au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă, descoperite Read more…
Palma Stern – Amintiri (Capitolul II)
Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…
Amintiri. Radio Days 1947-1968
Să mă ierte Woody Allen că împrumut titlul unui faimos film de-al său, dar n-am găsit nicio denumire mai potrivită pentru vremea greu de imaginat când încă nu exista televiziune. Pe când aveam vreo 7-8 ani, după război, refugiu și revenirea treptată la o viață cât de cât normală, prima achiziție importantă a familiei a fost un aparat de radio ”Orion”. O adevărată minune: carcasa masivă din lemn furniruit, difuzorul drapat în culori discrete, trei lungimi de undă – lungi, medii și scurte. Scala mare și verde – o lecție de geografie cu nenumărate denumiri de localități, unele cunoscute, altele mai puțin: Hilversum, Beromuenster, Koblenz. La mijloc, deasupra scalei o lumină intensă clipind fascinant: ochiul magic. Dar partea interesantă se afla mai sus, ridicând un capac găseai încă o instalație – un patefon! Cumpărătura de ocazie cuprindea și un pachet cu vreo 30 de discuri uzate – plăci grele de ebonită cu turația 78 (azi la mare preț printre colecționari). Selecția era cam eclectică dar atractivă:Read more…
Anne Frank nu trebuie uitată
Povestea Annei Frank am aflat-o când se știa deja despre lagărele de exterminare, despre Auschwitz, despre soarta evreilor din Europa în general. Piesa m-a impresionat profund, într-atât de mult încât trebuie să mărturisesc că am văzut-o de aproape 30 de ori (poate și pentru că TES. era foarte aproape de casă) şi pot afirma că știam replicile artiștilor atât de bine încât dacă aș fi avut talent, la nevoie, aș fi putut juca fiecare rol în parte. Spectacolul a făcut vâlvă. Se juca cu sala plină nu numai pentru că mai erau evrei în țară, ci şi pentru că regia (Gerge Teodorescu, de fapt regizor atunci la operă) decorurile (Dan Nemțeanu) și artiștii în frunte cu Lia König –Anne, dar și toți ceilalți, Beno Poplicher, Samuel Fischler, Carol Feldman –Peter, Leonie Eliad, sora Annei, au fost magistrali. Spectacolul a fost văzut și apreciat de foarte mulți neevrei și lăudat pe toate căile, în condiţiile în care eram categorisiți minorități conlocuitoare la categoria „și alții”. Atunci nu ştiam că piesa se juca cu mult succes pe Brodway și că prima ecranizare s-a făcut mai târziu, în 1959.Read more…
Capesius și Herskovits
În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial un tânăr farmacist german pe nume Victor Capesius îi vizita pe medicii din Cluj, făcând reclamă, împărţind prospecte și mostre din produsele farmaceutice ale firmelor germane I.G.Farbenindustrie și Bayer. Venea la Spitalul Evreiesc din Cluj, unde îi cunoștea bine pe șefii de secţie. Vizita și cabinetele particulare ale unor medici cunoscuţi – dintre care o parte erau evrei. După izbucnirea războiului s-a încadrat în Wermacht și apoi în SS, unde a ajuns până la gradul de farmacist maior (Sturnbannfürer). Ca ofițer SS a fost trimis mai întâi la lagărul de concentrare Dachau, iar în 1944 a ajuns fermacistul șef al lagărului de concentrare Auschwitz. Ȋn această calitate a colaborat cu Mengele la experienţele genetice pe cobai umani și a fost responsabil pentru administrarea gazului ucigător Zyklon B. Și mai important din punct de vedere istoric este faptul că farmacistul Capesius a participat la selecţia evreilor sosiţi la Auschwitz. Al doilea personaj al acestui articol este Dr. Isidor Herskovits (1894-1944), șeful secţiei de radiologie al Spitalului Evreiesc din Cluj, prieten și coleg de spital cu părintele meu…Read more…
Frânturi de amintiri. Primii ani la Timișoara
După terminarea războiului, tatăl meu a primit un post la Timișoara, iar ca urmare, la sfârșitul anului 1944 ne-am mutat și noi, mama, bunica și cu mine. Pe vremea aceea Timișoara avea aproximativ 100.000 de locuitori și era centrul cultural, economic și social din vestul României. Orașul era împărțit în patru cartiere istorice: Centrul (Belváros), Iosefin (Jozsefváros), Elisabetin (Erzsebetváros) și Fabric (Gyárváros). Trăiau aici români, maghiari, nemți, sârbi și evrei. În oraş funcționau mai multe instituții de învățământ, printre care şi Institutul Politehnic, înființat în 1920. Instituțiile culturale ale orașului asigurau o viață culturală bogată: opera de stat, trei teatre: român, maghiar și german și filarmonica. Am trăit la Timişoara până la plecarea în Israel în 1975. Părinții au subînchiriat o locuință pe malul Canalului Bega, în Palatul Ancora (Horgonypalota). Eu terminasem primul trimestru al școlii primare la Lugoj. Am fost înscris la Școala Israelită Ortodoxă din Iosefin. Eram obligați să avem capul acoperit cu șapcă. Diminețile stăteam în picioare cu fața spre răsărit și spuneam rugăciunea Șaharit. Cei mai mulți dintre elevi învățau la Heder, unde se preda Tora și rugăciuni. La Lugoj învățasem limba ebraică modernă, cu pronunțare sefardă, dar m-am obișnuit și cu accentul aşkenaz.Read more…
Ivry Gitlis şi tinerii evrei din Cluj
Cluj – ianuarie 1980. Violonistul israelian-francez de talie mondială Ivry Gitlis sosește la Cluj pentru un concert extraordinar de vioară, la Casa Universitarilor. Concertul a fost într-o marţi seara; trebuiau făcute și repetiţii, dar Ivry a găsit timp să ia legătura cu tineretul evreiesc din Cluj. Unde îi putea întâlni? La Cantina evreiască de pe str. Paris. Aici a avut loc o primă întâlnire, iar după concert câţiva dintre tineri au mers la locuinţa doamnei Lily Wolheimer, văduva cunoscutului ginecolog de la Spitalul Evreiesc, Joska Wolheimer. Aici Ivry a mai dat un micro-concert. Locuitorii casei de pe strada fosta stradă Dr. Petru Groza, care auzeau Capriccio de Paganini nu știau cine e interpretul și nici faptul că el cânta pe o vioara Stradivarius din 1713.Read more…
Ce urme lasă studiile? (3)
Clasele de liceu de după război au lăsat urme mai puțin adânci în memoria mea. Clasa a VI-a, după întoarcerea din deportare, a constat în participarea pasivă la ore, timp de o lună (ultima din anul școlar 1944-45), la un liceu de băieți. Ultimele două clase le-am urmat la nou-înfiinţatul Liceu Evreiesc din Cluj, care a avut o existenţă de doar doi ani. Spre deosebire de Zsidlic, acest liceu avea clădire proprie, avea limba de predare română, dar principala diferență consta în numărul mic al elevilor. Exista câte o singură clasă mixtă, cu un număr redus de copii. Lipsa de elevi a determinat probabil și viața scurtă a acestui liceu. Pe de o parte acum copiii evrei se puteau înscrie la orice școală, pe de alta însuși numărul evreilor din Cluj (și din România) a scăzut dramatic, prin plecarea în Israel sau alte țări a puținilor supraviețuitori.Read more…
Societatea Paul Ehrlich a medicilor evrei din Clujul interbelic
Ȋntr-o zi de toamnă, în octombrie 1930, medicii de la Spitalul Evreiesc din Cluj (instituţie în formare) și-au depus halatele și, frumos îmbrăcaţi, s-au întrunit pentru a înfiinţa o organizaţie profesională a medicilor din Cluj, afiliată Spitalului Evreiesc. – în contextul in care, în România, tocmai se votase noua Lege a Sănătăţii (1930).
Numărul medicilor evrei din Clujul acelor ani era mult mai mare decât ponderea populaţiei evreiești (10% – 12% din populaţia Clujului acelor ani). Ȋn prima ședinţă a asociaţiei a fost ales președintele, doctorul Ede Goldberger, un dermatolog de talie europeană. pentru perfecţionarea profesională, dar și necesitatea unui sindicat pentru apărarea intereselor medicilor. orașului, a vorbit despre “Aspectele radiologice ale pietrelor la rinichi”.Read more…
Cum era să devin membră a PCR
Exista ”pe vremea lui Ceaușescu”, căci așa s-a încetățenit să numim acum ”epoca de aur” mult trâmbițată când el trăia, (sub)cultura bancurilor. Sunt convinsă că înțelegeți la ce mă refer. Era modalitatea noastră de a rezista unui timp și unei situații chinuitoare, schiloditoare. Era capacitatea noastră de a ne folosi de umor pentru a critica orânduirea și a ne spune oful, răcorindu-ne măcar puțin, prin râs. Asta a fost o practică în România timp de zeci de ani. Un banc spunea atunci că Bulă ar fi fost întrebat la organizația de bază de ce nu a participat la ultima ședință de partid. La care Bulă a răspuns în stilul lui ”Dacă știam că e ultima, veneam!” N-o să mă credeți, dar eu am fost chiar la ultima ședință de partid. Când a avut loc Revoluția din 1989, aveam 28 de ani și lucram deja de câtva timp într-o întreprindere din Oradea care construia de zor socialismul. Se lucra pentru export fiindcă ”mult iubitul conducător” avea ambiția să plătească toate datoriile țării. Încă de pe la 15 sau 16 ani, când eram liceană, mi-am dat seama că trăiam într-o minciună de proporții gigantice. Discuțiile cu colegii mei, plus realitățile concrete m-au lămurit. Nu era chiar așa greu. În familie nu se discuta despre politică sau situație din țară și din lume. Mult mai târziu am înțeles că asta se întâmpla din nevoia de a fi protejată și de a ne simți cu toții într-o siguranță iluzorie. Ca studentă am trăit aceleași situații și sentimente de dedublare, când credeam un lucru dar afirmam un altul, cel care asigura acceptarea siguranței fiecărei zile. Vinovăția de a fi tăcut, de a nu fi făcut nimic, m-a urmărit mulți ani după Revoluție, mai ales după ce au fost dezvăluite ororile bine ascunse, făptuite în numele ideilor comunismului și a punerii lor în practică.Read more…
Kicsi Erzsi nu împlinise 14 ani când s-a tocmit slujnică la Cluj
După ce am intrat în al şaselea an de viaţă, am bolit mai mult ca înainte. Am avut pojar, mai multe episoade de amigdalită şi, în final, tuse convulsivă. Nu mai putea fi vorba să merg la grădiniţă şi mama a decis să locuiesc pentru un răstimp la bunicii mei adoptaţi: Erzsi şi Nándor Friedmann care stăteau într-o căsuţă cu grădină din cartierul Donáth. Bunicul era suferind de inimă şi nici bunica, cea care trebuia să aibă grijă de el şi să facă toate treburile casei, nu era prea sănătoasă. S-a decis ca servitoarea mamei să se mute la bunici, împreună cu mine, numai că ea şi-a găsit un loc mult mai convenabil şi ne-a părăsit. „Trebuie să tocmim o slujnică nouă. Mâine e 15 ale lunii şi mă voi duce la piaţa servitoarelor ” – a conchis Bunica Erzsi şi, la insistenţele mele, s-a învoit să mă ia şi pe mine. „Piaţa servitoarelor” din Cluj se afla în spatele Poştei Mari, în colţul din proximitatea Canalului Morii a aşa-numitului Óvár (cetatea veche). Anterior aici fusese piaţa de păsări, dar la începutul anilor 1950 ea a fost mutată şi în apropiere s-a amenajat un părculeţ care în 1952, cu prilejul centenarului Caragiale, a primit numele dramaturgului. De două ori pe lună, în zilele de 1 şi 15, aici se adunau fetele sosite din satele de pe o rază de câteva zeci de kilometri în căutare de lucru la stăpânii de la oraş.Read more…
UN FIŞIC DE DOLARI
În 1968 am depus o cerere către Tov. comandant al miliţiei judeţului Iaşi pentru aprobarea unui paşaport ca să plec în Suedia, să mă văd cu fratele meu de care mă despărţise războiul şi nu ne mai întâlnisem de 27Read more…
Brazi de Crăciun…
Părinţii mei, evrei atei încrezători în steaua societăţii noi, nu ţineau nici sărbătorile iudaice, darmite Crăciunul. În schimb, îl ţineau bunicii mei adoptaţi, Nándor şi Erzsi Friedmann (adoptarea a fost reciprocă; bunicii mei pieriseră la Auschwitz, la fel ca mezinul lor, Ferkó. Fiul cel mare al acestei familii mixte, emigrase în America de Sud în 1947) astfel încât în fiecare iarnă aşteptam cu înfrigurare momentele magice când Moşul aducea brăduţul împodobit şi darurile de sub el. Deşi vremurile erau destul de grele, iar pâinea, zahărul, făina şi uleiul se dădeau pe cartelă (roşie pentru activişti, cafenie pentru salariaţi şi de culoarea untului pentru pensionari – indicând cantităţi din ce în ce mai reduse) bunica făcea provizii din timp şi cocea delicioasele beigli cu mac şi cu nucă (mie îmi plăcea cel cu mac, bunicului cel cu nucă). Bradul era împodobit cu câteva globuri argintii (care scăpaseră nevătămate din război), cu ghirlande din paie şi flori de hârtie, nuci vopsite cu lunar, bomboane salon învelite în staniol argintiu şi colăcei de bezea (pe care abia aşteptam să-i ronţăi după ce desfăceam bradul). Nu era luminat cu beculeţe ci cu lumânărele aşezate în suporturi sub formă de floare şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă să nu ia foc bradul, după ce le aprindeam.Read more…
Vizita lui Elie Wiesel la Sighetu Marmaţiei, în vara lui 1995
La sfârşit de iulie 1995, Guvernul României a fost informat de intenţia scriitorului Elie Wiesel, Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, de a vizita Sighetu Marmaţiei, însoţit fiind de o echipă internaţională de filmare care realiza un film despre locul unde s-a născut şi copilărit. În calitatea pe care o aveam atunci, de secretar executiv al Consiliului Minorităţilor Naţionale (funcţie îndeplinită între anii 1993-1997), m-am deplasat la Baia Mare pentru a pregăti vizita.Read more…
4 martie 1977.
La 4 martie 1977 am avut bilete la Sala Studio a Teatrului ”Lucia Sturza Bulandra” de la Grădina Icoanei. O clădire masivă, dar cu sala să zicem la hochparter unde urcai din hol. Se juca piesa ”Interviu” de Ecaterina Oproiu. Eram cu soțul meu și cu mama. Lângă mine, o colegă de serviciu. La ora 9.22 – în orice caz abia începuse actul doi (niciodată nu am văzut sfârșitul acestui spectacol) – a început cutremurul. În prima clipă nu am reacționat dar când am văzut că se prelungește, sincer să spun nu mi-a prea plăcut. Nu m-am panicat, mai bine zis nimeni nu s-a panicat deoarece cineva, o persoană cu mare prezență de spirit, a strigat; „rămâneți pe loc, nu faceți panică”. Read more…
Viena – tranzit
Avionul de pasageri de tip Iliușin-62, cu rândunica stilizată a companiei Tarom pe ampenaj, a aterizat cu o ușoară smucitură pe pista aeroportului Schwechat din Viena. Ne apropiam de aerogara încă modestă de pe atunci, rulând printre grămezi de zăpadă murdară și băltoace în care se oglindea un cer plumburiu. Dintr-o dată am înțeles că ajunsesem într-o altă lume. De șase ani așteptam clipa aceasta, fără a avea certitudinea când și nici măcar dacă o vom apuca. Scăpaserăm în sfârșit de povara apăsătoare a vieții într-o dictatură și încă nu bănuiam grijile nu mai puțin copleșitoare care ne așteptau. Era martie 1970. Tata, mama și cu mine călcam pentru prima oară pe pământ occidental. După șase ani de nesiguranță, emigrația noastră din România așa-zisă socialistă a devenit realitate. Iat-o, „Felix Austria”, anticamera fericită pentru Australia încă și mai îmbietoare, care ne aștepta cu brațele deschise – cel puțin așa credeam noi atunci.Read more…
O făclie de Pesach
Sunt întâmplări în viață despre care crezi că se vor şterge timpul sau se vor retrage într-un colțișor şi îţi vor da pace. Dar cu cât înaintez în viață, ajuns acum la vârstă de optzeci şi trei, aproape optzeci şi patru de ani, nu s-au șters şi nu s-au retras. Aceste întâmplări s-au adâncit ca niște brazde de care te împiedici la tot pasul. Încă mai persistă în faţa ochilor minţii, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, imaginile alergăturii mele pe strada Ştefan ce Mare, după ce am scăpat din curtea chesturii unde s-a întâmplat masacrul şi de unde m-au scos după ore în care am stat acoperit de corpuri. Încă nu împlinisem șapte ani. M-au întrebat al cui sunt dar îmi clănțăneau dinții de frică şi am tăcut. Atunci m-au întrebat în idiş şi am spus al cui sunt şi că ştiu să mă duc acasă singur. Cunoșteam orașul destul de bine. Am alergat pe strada Ştefan cel Mare, fugind într-un suflet printre cadavrele pe care le adunau podarii şi le aruncau în tomberoane cu roţi enorme, tomberoane din care încă mai țâșneau brațe sau picioare neînsuflețite. Soarele trăgea spre asfințit şi m-am grăbit spre casa. Am trecut de biserica Mitropoliei apoi de biserica Trei Ierarhi, biserici frumoase dar lipsite de Dumnezeu.Read more…