Daniel Löwy: DUMAPOSTA – POŞTA TAIFAS

Poşta Taifas n-a fost o „instituţie” specific evreiască, ci un fenomen tipic clujean, o societate reunită în jurul  unei ”mesei rezervate”, în spiritul dialogului deschis, al diversităţii de idei, reprezentând polemica lipsită de prejudecăţi şi promovând schimbul şi fluxul de idei, într-o Europă pornită într-un derapaj iremediabil spre dreapta. M-am referit la Dumaposta (Poşta Taifas) şi într-un eseu de-al meu despre evreii clujeni [Löwy D., AKis Szamostól a Potomac-ig, (de la Someşul Mic la Potomac), Stockholm, Editura EKE, 2004], prezentând câţiva membri însemnaţi ai acestei societăţi, însă am fost surprins s-o regăsesc, chiar sub denumirea Dumaposta, şi în primul volum al Lexiconului Literaturii Maghiare din România [Romániai Magyar Irodalmi Lexikon] [1]. Cine şi-ar fi imaginat că această masă rezervată – cunoscută mai degrabă ca un forum de dispută – figurează într-un lexicon literar?! Probabil, explicaţia rezidă în faptul că majoritatea acestei societăţi era alcătuită din condeieri profesionişti.Read more…

File din romanul vieţii mele (VI) – Arad

La Arad erau mulți intelectuali evrei care ne-au primit în rândul lor. Ne întâlneam acasă la noi sau la ei și stăteam de vorbă, uneori făceam și petreceri. Ne-am făcut acolo mulți prieteni, cu unii am rămas prieteni până azi. Pot să spun că la Arad am avut o viață socială și culturală plină de satisfacții. Și cu toate acestea viața nu era atât de perfectă cum s-ar părea. Trăiam într-o stare de tensiune permanentă. Când o mașină se oprea noaptea lângă casa noastră intram în panică: oare au venit după noi de la Securitate? Read more…

Am fost acuzată într-un proces dinainte judecat!

Și când m-am gândit cel mai puțin la această poveste, țin perfect minte că s-a întâmplat pe 31 Ianuarie 1983, dimineața la ora 6, ne-a trezit soneria și o puternică bătaie în ușa apartamentului nostru de bloc. Erau 2 persoane îmbrăcate civil, care s-au legitimat a fi de la miliția economică a sect. 2 și ne-au arătat ordinul de percheziție, cerând să trezim un vecin pentru a asista, ca martor a celor ce aveau să se întâmple.A fost a doua percheziție din viața mea. Prima a avut loc în 1940, de Yom Kipur, când s-au făcut percheziții la toți evreii din Câmpulung Moldovenesc, sub motivul de căutare de arme și materiale subversive…Read more…

Casele mele

Nu vă speriați, nu am case. Vreau numai să vă povestesc despre locuințele, casele prin care am trecut în decurs de 70 de ani, de când sunt în București. Normal ar fi fost să vorbesc despre acasă, în București, dar nici acum nu știu unde este acel „acasă” ideal către care năzuiesc de o viață și nu sunt convinsă că l-am găsit. În urma unei întâmplări recente, banale, scârțăitul scaunelor și al mesei din camera în care-mi petrec cea mai mare parte din zi, mi-am dat seama, că de fapt, cu toate că am schimbat de mai multe ori casele, locuințele, mobila, am păstrat mereu în mod inconştient, probabil, ce-mi era drag din lucrurile cele mai vechi din trecut și le-am purtat cu mine mai departe, așa cum îmi port amintirile despre care am mai scris.Read more…

Amintiri: Realitatea ilustrată 1947-1948

M-am născut în 1940 la Cernăuți. Anii războiului i-am petrecut cu părinții mei în Rusia ca refugiați, după care am revenit la Cernăuți. Apoi am ajuns în România. (Dar despre asta mai pe larg, altădată). În 1947 locuiam într-un oraș de graniță din vestul Transilvaniei. Foarte devreme am început să citesc ziare și tot felul de publicații. Acasă primeam zilnic ”UNIREA” – cotidianul Comitetului Democrat Evreiesc (ulterior desființat), așa că eram mai mult sau mai puțin la curent cu evenimentele zilei. Răsfoiam tot ce-mi cădea în mână, de pildă niște reviste numite ”WEG UND ZIEL” – organ teoretic al Partidului Comunist din Austria, numai că literele erau prea mici, greu de citit, iar conținutul cam încâlcit și destul de plictisitor. În schimb îmi plăceau ”ANALELE ROMÂNO-SOVIETICE”. Aici am găsit o cronică elogioasă despre concertele unui tânăr și foarte talentat pianist din Leningrad, Sviatoslav Richter. Și un alt lung articol pe teme muzicale unde un anume Jdanov se arăta foarte supărat pe niște compozitori, din motive greu de înțeles. Mult mai interesant era ”ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA VIEȚII” de academicianul Oparin. Read more…

“Vacanţa” cu …militarii eliberatori sovietici.

Plecam la gară. Tata scoate bilete de tren dus-întors, ne urcăm pe platforma unui vagon de marfă, destinată frânarului. Eram veseli, bine dispuşi, aveam cu noi merinde pentru o zi întreagă, seara urma sa ne înapoiem. Timpul cald, senin, tocmai bun pentru o asemenea excursie. Cu numai câteva clipe înainte de plecarea trenului, patru militari sovietici se urcă pe platforma vagonului următor; doi dintre ei coboară pe tampoane şi vin la noi. Scot pistoalele, le pun în pieptul sorei mele şi al meu şi începe jaful. Repet, aveam unsprezece ani. Tata, în speranţa că vom scăpa, scoate din portofel o bancnotă pe care le-o oferă; militarii sovietici râd, i-l smulg din mână şi continuă jefuirea. Ne iau absolut tot ce puteau lua de la tata şi de la sora mamei: aparat de fotografiat, ceas de buzunar, ceasul de mână al mătuşii noastre, cercei, brăţară, broşă, până şi batiste. În vremea asta, soră-mea şi cu mine ne-am putut strânge mâinile şi ne-am rugat. După încheierea operaţiunii sar din trenul care mergea cu viteză mică aşa cum merge orice marfar. Pachetele cu mâncare ni le-au lăsat.Read more…

Rákóczi 72 sau soartă de transilvănean

Pe strada Rákoczi, astăzi General Grigorescu, la numărul 72, vis a vis cu Leagănul de Copii, se află și acum o clădire cu două etaje, cu pereții acoperiți cu viță sălbatică, cu o grădină cu pomi fructiferi și o curte care în ochii mei de atunci părea enormă, unde am jucat fotbal. Erau șase apartamente, însă în anii cincizeci era locuită de 12 familii. Casa, construită prin anii treizeci, a aparținut unui negustor clujean de pantofi, pe nume Hofmann, care a pierit într-un lagăr de concentrare nazist. Mai erau și alți copii în jur și cu toții vorbeam două limbi: româna și maghiara. Pe vrema aceea strada era foarte liniștită, circula doar o singură linie de autobuz, autoturismele erau o raritate. În ciuda tuturor problemelor din acea perioadă, între vecini domnea o armonie totală, sau cel puțin așa ni se părea nouă. Fiecare dintre imobile avea trupa lui de copii. Ne întâlneam adesea, ne mai și ciorovăiam, dar adevărata luptă se ducea pe „terenul de fotbal” din spatele casei noastre.Read more…

Bardini

Revenind de la Paris, unde am fost cu o bursă de studii oferită de guvernul francez, nu mai voiam să lucrez ca asistent de regie la Teatrul Municipal din Haifa. Câțiva ani frumușei am asistat regizori străini renumiți, invitați la noi. Am lucrat printre alții cu Jean-Marie Serreau (vestitul regizor francez care i-a lansat pe Beckett și Ionescu), Robert Postec, Alberto Cavalcanti și bineînțeles cu Iosef Millo, directorul teatrului din Haifa. Cu experiența acumulată de-a lungul anilor și având acum și studii la Paris, m-am simțit destul de copt să-mi încerc norocul ca regizor independent. Așa că decum am aterizat la aeroportul Ben Gurion, în loc să plec la Haifa, m-am dus direct acasă la Tel-Aviv.Acasă mă aștepta o telegramă (încă nu aveam telefon), cerându-mi să mă prezint imediat la teatru. “Al dracului efectul Parisului,” mi-am zis în sinea mea. “Abia am ajuns acasă, încă nu am deschis bagajele și deja mă cheamă la teatru, probabil ca să-mi ofere cel puțin o regie. Miracolul străinătății, ce mai!” Mi-am pus o cămașă curată, o cravată de mătasă veritabilă și am îmbrăcat unicul meu costum, adus de la Paris. Am mai strâns câteva piese de teatru pe care aveam de gând să le montez, piese scrise de tineri autori Israelieni. De la bun început m-am pus în slujba autorilor necunoscuți, că doar Cehov și Shakespeare nu au nevoie de ajutorul meu. Am luat primul tren spre – H aifa. Călătoria de o oră mi s-a părut interminabilă. Am ajuns la teatru. Iosef Millo, directorul, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. – Vino repede! Bardini abia așteaptă să te vadă. Vei lucra cu el. A început cu câțiva asistenți, dar nu s-a înțeles cu ei. Read more…

Frânturi de amintiri. Studiile mele

Alegerea şcolii medii a fost după voinţa părinţilor. Eu aş fi vrut să urmez liceul teoretic, secţia reală, întotdeauna îmi plăcea matematica și fizica. Dar părinţii mei se gândeau: “Să aibă copilul o meserie”. Aşa am dat admiterea la Școala Medie de Electrotehnică. Aici pe lângă cursurile teoretice se făceau şi ore de practică: pilire la dimensiuni exacte, elemente de maşini-unelte și instalaţii electrice. De mai multe ori m-am electrocutat și am căzut de pe scară. Nu învăţam “limbi imperialiste“, numai română și rusă. Aşa am fost nevoit să iau ore particulare de engleză. Cei mai mulţi colegi s-au înscris la UTM, eu nici măcar pioner nu am fost. Vara făceam practică la o uzină. Eu am fost repartizat la uzina Electromotor. După patru ani de studii am primit diploma de tehnician, echivalentă cu diploma de maturitate. Cu ea puteam să ne înscriem la examenele de admitere la facultate. Unii dintre absolvenţi au dat admiterea la facultate, alţii au fost repartizați în producţie, la uzine. Deşi aveam note foarte bune, pe mine m-au repartizat la uzina Electromotor TimişoaraRead more…

Aniversări

Tocmai a fost ziua mea de naștere. Facebook s-a grăbit să publice o fotografie de la petrecerea de acum doi ani, împreună cu colegii mei de redacție. Am postat-o din nou, fiindcă din păcate anul acesta nu mai sunt poze, căci nu mai sunt petreceri. În urmă cu doi ani, când am împlinit o cifră rotundă (nu spun cât), am avut vreo șapte. Așa s-a nimerit: trei la Borsec, trei la București și una la Târgu Mureș. Când mai era în viață, mama mea râdea de mine și spunea că-mi place să fiu sărbătorită, deși atunci nu mă aniversam decât o dată pe an. Era o doză adevăr în cuvintele ei, dar mie îmi place nu pentru că vreau să fiu în centrul atenției, ci pentru că este un prilej să te întâlnești cu familia, prietenii, colegii. Sigur, nu e neapărată nevoie să fie o aniversare ca să te vezi cu ei, dar aceste ocazii sunt, știu și eu, mai festive, cu tort și uneori și cu lumânări, sau cel puțin ceva simbolic. Astăzi nu ar fi loc la masă pentru atâtea lumânări. Aniversările zilei de naștere erau o tradiție în familia noastră. Nu numai noi copiii eram sărbătoriți, dar și părinții. Poate nu în fiecare an, dar îmi aduc aminte că de câteva ori tata și mama au sărbătorit împreună, amândoi erau din ianuarie. Când eram mici, chiar adolescenți, fratele meu și cu mine sărbătoream de obicei separat. Read more…

Etapele unei emigrări și integrări într-o viață nouă – Israel

Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului. Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.Read more…