Daniel Löwy: DUMAPOSTA – POŞTA TAIFAS

Poşta Taifas n-a fost o „instituţie” specific evreiască, ci un fenomen tipic clujean, o societate reunită în jurul  unei ”mesei rezervate”, în spiritul dialogului deschis, al diversităţii de idei, reprezentând polemica lipsită de prejudecăţi şi promovând schimbul şi fluxul de idei, într-o Europă pornită într-un derapaj iremediabil spre dreapta. M-am referit la Dumaposta (Poşta Taifas) şi într-un eseu de-al meu despre evreii clujeni [Löwy D., AKis Szamostól a Potomac-ig, (de la Someşul Mic la Potomac), Stockholm, Editura EKE, 2004], prezentând câţiva membri însemnaţi ai acestei societăţi, însă am fost surprins s-o regăsesc, chiar sub denumirea Dumaposta, şi în primul volum al Lexiconului Literaturii Maghiare din România [Romániai Magyar Irodalmi Lexikon] [1]. Cine şi-ar fi imaginat că această masă rezervată – cunoscută mai degrabă ca un forum de dispută – figurează într-un lexicon literar?! Probabil, explicaţia rezidă în faptul că majoritatea acestei societăţi era alcătuită din condeieri profesionişti.Read more…

Purim acasă la David Weisz din Gherla

În casa Weisz, Purim-ul însemna oaspeţi mulţi şi mare veselie. Se deschideau uşile glisante dintre două camere şi unde erau aşternută o masă lungă cu feţe albe, tacâmuri aşezate la distanţe potrivite, sfeşnice cu multe braţe şi lumânări aprinse, ce oglindeau fastul sărbătorii. În capul mesei era tacâmul proprietarului şi alături cu un colac imens şi împodobit. După ce lumea se aşeza la masă, gazda binecuvânta masa arătoasă şi oaspeţii.Read more…

Un colţişor de Transilvania, la Ierusalim

Atunci când se vorbeşte despre plaiurile transilvănene ale copilăriei mele, mă cuprinde o emoţie deosebită, pe care am retrăit-o de curând vizionând ciclul de emisiuni: “Transilvania Policromă”, difuzat la TVR-Cluj, emisiuni care au răscolit în mine nenumărate amintiri. Astăzi trăiesc la Ierusalim, dar rădăcinile mele sunt adânc ancorate în pământul Transilvaniei unde prin, anii 1800 se năşteau străbunicii, bunicii şi părinţii mei. Dintre strămoşii mei s-a remarcat străbunicul din partea mamei: David Andrei, al cărui vis a fost acela de a ajunge în Ţara Sfântă, mergând pe jos, urmând astfel exemplul unui alt ardelean contemporan cu el, Badea Cârțan, care a ajuns pe jos până la Roma.Read more…

Reporter RFE, la Olimpiada de la München 1972

În cursul celor peste 60 de ani ai carierei mei de jurnalist, am participat – în calitate de reporter – la mai multe ediţii ale Jocurilor Olimpice. Dintre toate, cel mai adânc mi s-a întipărit în memorie, cu toate detaliile, Olimpiada din Munchen la care s-a petrecut atacul mârșav comis de teroriștii palestinieni împotriva participanților israelieni. Într-o corespondenţă viitoare voi descrie acele zile de tragedie şi mânie, dar acum voi începe cu câteva istorioare interesante, legate de această olimpiadă.
Aş vrea să precizez că deşi am lucrat la Radio Free Europe (RFE) în München, timp de un deceniu, în perioada anilor 60 şi 70, nu am făcut niciodată parte din departamentul romanesc, fiind mai întâi reporter şi mai târziu redactor la secţia centrală de ştiri, Central News Room, (CNR). Lucram într-o secţie specializată unde se produceau știrile din regiunea de limba germană din Europa, numită German News Desk. Read more…

Palma Stern: Amintiri (V)

Căsătoria civilă s-a ţinut în iulie 1948. Nu am avut bani nici pentru invitaţi, nici pentru verighete. Martori ne-au fost Hercz Gabi şi Bara (Kohn) Tibi. După ceremonie am intrat cu ei într-o cârciumă să bem ceva, dar după câteva minute Norbi a plătit, s-a scuzat şi a plecat: trebuia să meargă urgent la o şedinţă de partid! Varda Zoli, vărul lui Norbi, ar fi dorit să ne căsătorim religios, promiţându­-ne că preia el organizarea. Norbi nu a fost de acord şi aşa a rămas. Încă înainte de a spune DA la ofiţerul stării civile, l-am rugat să nu ridice vreodată tonul la mine, altfel din acel moment viaţa noastră comună va fi terminată. Probabil i-am spus-o cu atâta hotărâre şi claritate că într-adevăr nu au fost niciodată certuri între noi. Aveam oroare de aşa ceva, mai ales că aveam și o doză mare de mentalitate feministă. Dacă aş fi trăit pe vremea sufragetelor, desigur că aş fi făcut şi eu parte din această mişcare! (De fapt îmi amintesc că am avut totuși o ceartă, una singură. Norbi întârziase iar eu, neavând cheia, am fost nevoită să-l aştept în stradă. Trebuie să subliniez că lui Norbi i-a părut tare rău, dar el nu era omul cel mai punctual din lume.) Când povesteam în societate că nu ne certasem niciodată cu Norbi, celor de faţă nu le venea să creadă, deşi asta era realitatea. În ciuda problemelor şi greutăţilor inerente ale unei căsnicii, la noi ele nu duceau la certuri. Norbi și-a început activitatea de preparator la catedra de anatomie în anul 1947. Un an mai târziu, în 1948, am fost şi eu numită preparatoare la Institutul de Igienă. Ca atare eram scutiţi de obligaţia de a frecventa cursurile, ceea ce la unele materii ne-a îngreunat pregătirea examenelor. O parte apreciabilă a timpului nostru trebuia s-o consacrăm activităţii de partid. Read more…

Truman

Vara atracția cea mare era Pomul Verde, grădina de vară unde se juca teatru evreiesc și care a revenit la viață în anii 45-46. Se juca un repertoriu destul de variat în limba idiș: comedii precum Di kaprizne kale (Mireasa capricioasă) de Avrum Goldfaden, tatăl și fondatorul teatrului evreiesc, sau drama clasică Der Oitzer (Comoara) de Șalom Aleihem. În toate străluceau vedetele Nușa Grup și Marcel Finkelescu, un tânăr care și-a întrerupt studiile de medicină în favoarea teatrului. Noi, băieții, ne pripășeam pe lângă teatru și dădeam o mâna de ajutor. Ștergeam băncile de rouă, căram decoruri, măturam scena și dădeam cu bidineaua. Câteodată ne pricopseam cu o intrare gratuită, o figurație sau chiar un rolișor mai acătării pentru cei care știau idiș. Într-o bună zi m-am pomenit cu o pleașcă neașteptată: un rol, un rol adevărat. Teatrul a decis ca în stagiunea din 1949-50 să pună în scenă un scheci umoristic, o parodie la adresa președintelui Statelor Unite Harry Truman, iar eu trebuia să joc rolul lui TrumanRead more…

Amintiri

Aveam vreo 7-8 ani și mă jucam în curte cu Moișele, un băiat de vârsta mea din vecini. – Nu există Dumnezeu – i-am spus.– Ba există. – Ba nu. Tata mi-a spus că nu există. – Atunci cine a făcut lumea și tot ce e în ea? – Natura.
– Și cine a făcut natura? Aici n-am mai știut ce să-i răspund și am schimbat subiectul. Pe bunicii mei nu i-am cunoscut, au murit înainte de a mă naște. Dar știam că au fost foarte religioși. Printre diferite alte ocupații, bunicul din partea tatălui a fost și melamed, pregătea băieții pentru ceremonia de bar mitzva. Bunicul matern ținea o cafenea în centrul orașului, sâmbăta și zilele de sărbătoare le petrecea însă la curtea rabinului său unde se ospăta, bea, cânta, dansa și se ruga împreună cu toți ceilalți hasizi. La începutul secolului trecut generația părinților s-a depărtat treptat de religie și de tradiție până ce le-a părăsit cu totul. Read more…

Odesa mea

N-am fost niciodată la Odesa. Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani. De fapt am fost și nu am fost. Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai. Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele. De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba. Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.Read more…

Frânturi de amintiri. Israel. Primii pași

Avionul a aterizat. Din difuzor răsuna o melodie israeliană cunoscută – Hevenu Șalom Aleihem. Am sosit. Pe aeroport ne-au dus într-o sală de așteptare separată. După ce ne-au servit cu sucuri citrice, ne-au chemat pe rând într-un birou. Am primit buletinele de identitate provizorii, apoi am așteptat. Oare unde ne vor trimite? Ce vom face noi cinci? Se părea că suntem înaintea unei aventuri pline de tensiune și de întrebări fără răspuns. Ne-au trimis la centrul de primire (Mercaz Clita) pentru noi emigranți din Bat Yam, unde am primit o locuință cu două camere, o chicinetă și o baie. Cursul de ebraică (ulpan) era în aceași clădire. Am primit și un ajutor în bani, pentru a putea cumpăra strictul necesar. Abundenţa dintr-un magazin alimentar ni se părea ca din povești! Am savurat pâinea proaspătă, lactate, ouă, carne. Odată ne-a vizitat în ulpan Golda Meir. O priveam cu mare respect. Read more…