E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume. În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online. O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea… Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă… Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”Read more…
Anul 1968. Arestarea mamei şi lupta pentru eliberarea ei.
Începutul anului 1968 fusese de bun augur pentru noi . Aveam deja un bebeluş adorabil în vârstă peste un an şi primisem un apartament nou cu două camere, în blocul din apropierea intrepriderii unde lucram. Soţia era medic la oRead more…
AMINTIRI DE FAMILIE
Avram Toivi Avram Toivi, tatăl meu, a văzut lumina zilei în anul 1896, pe stradă Doi Grăniceri din oraşul Fălticeni. Interesantă este povestea numelui de familie. Tatăl sau se numea Toivi Herșcovici. A avut cinci copii. Când i–a declarat laRead more…
File din romanul vieţii mele (I) – Familia tatei
Sunt încredinţată că întâlnirile nu sunt niciodată întâmplătoare şi acest lucru a fost dovedit şi în această primăvară când – prin mijlocirea unei foste colege de facultate Erica (Sieber) Anghel (din Germania) – am întâlnit-o pe fosta ei colegă de clasă şi bună prietenă din adolescenţa petrecută la Arad, Hava (Shaffer) Oren stabilită în Israel. Din prima clipă am discutat ca două cunoştinţe vechi – colege de generaţie şi de prietenie cu Erica – şi în scurta după amiază petrecută împreună, Hava mi-a povestit că mama ei îşi scrisese amintirile în limba germană, ea le tradusese în engleză dar crede că ar fi interesante şi pentru cititorii Revistei Baabel. În curând mi-a trimis textul amintirilor (traduse în limba română) pe care le-am citit pe nerăsuflate. Poveştile cuprinse în memoriile medicului Erika Shaffer – pe care le veţi putea citi în revista Baabel în mai multe episoade – reflectă destinele emblematice ale evreilor trăitori în Bucovina fie ei negustori, muncitori, ţărani sau intelectuali, de-a lungul unui secol scurt şi tragic: al XX-lea.Read more…
Amintiri despre soţii Rosenfeld – medicii evrei din Gheorgheni
La Gheorgheni erau doi medici evrei Endre și Jolán Rosenfeld. S-au stabilit în oraș după obținerea diplomelor – el medic internist, ea stomatolog. Erau deosebit de apreciați – ceea ce se vedea şi prin pacientura mereu crescândă. După câțiva ani de stat cu chirie în mijlocul orașului, și-au construit o casă cu etaj, parterul fiind dedicat locuinței, iar etajul cabinetelor medicale, ale asistentelor precum și sălii de așteptare, mereu plină…Read more…
50 de ani de când am revăzut fostul Ghetou din Djurin
Prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev- Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la Moghilev în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala republicii moldovenești, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten al soțului meu, am obținut o invitație pentru 10 zile la Chișinău, de la un cunoscut de al lui din copilărie, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București. În luna septembrie, am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuț,i cu ferma convingere că va fi posibil să ajung în acest interval la Moghilev și Djurin. Read more…
Amintiri despre familie- fragmente
în casa bunicilor, am găsit întotdeauna o atmosferă specifică unei oaze de liniște și pace de unde de fiecare data când plecam, aveam cu mine un plus de noi cunoștințe pe care mi le dăduse bunicul și bunica. Într-o asemenea atmosferă și de relații deosebit de bune cu toți vecinii, prietenii și cu toate autoritățile locale, s-au născut și au crescut copiii bunicilor de la Buzău. Tata a avut încă trei frați: Iacob, Ozias și Morice. Când tata a terminat studiile de liceu, obiceiul sistemului de învățământ era ca înainte de bacalaureat fiecare elev să pregătească o lucrare pe o temă pe care și-o alegea singur. Tata și-a luat ca temă subiectul: Există Dumnezeu? Și-a scris lucrarea și a predat-o profesorului care conducea examenul de bacalaureat. Într-o zi înainte de bacalaureat, profesorul s-a întâlnit cu bunicul Șimon pe stradă, și au avut un dialog scurt, pe care aflându-l, îl reproduce mai jos:Read more…
Amintiri. București 1956. Labiș
În toamna anului 1956 îmi începeam studiile la Facultatea de filologie a Universității București. Am pășit emoționat în marele hol de pe Academiei, un loc central, mereu plin de oameni, idei și evenimente. Într-un colț, pe o balustradă, ședea zâmbind un băiat scund, negricios, cu mustață. În jurul lui se agitau șușotind mai multe persoane. ”Uite-l pe Labiș” mi-au spus. M-am apropiat. Eram și eu, ca toți ceilalți, atins de mirajul poeziei. Îl admiram. Citeam, reciteam și comentam cu noii mei colegi ”Moartea căprioarei”, un poem de referință, recent apărut. S-au precipitat apoi evenimentele din Polonia, din Ungaria și din Piața Universității. Se zvonea că printre studenții arestați este și Marga, sora lui Labiș. În seara zilei de duminică 9 decembrie poetul, pe-atunci încă elev la Școala de literatură ”Mihail Eminescu”, a ieșit în oraș. S-a alăturat unui grup de petrecăreți, mai întâi la ”Capșa” apoi la ”Victoria” în pasaj.Read more…
Salam
Zvonuri, zvonuri, zvonuri. În ajunul plecării noastre în Israel, Iașul era inundat de zvonuri de tot soiul și toate culorile. Tânărul stat Israel abia înfiripat a și fost atacat de arabi, dar neputând să-l răpună pe front, au găsit o altă metodă: un boicot agricol total. Israelul ducea lipsă de cele mai elementare produse agricole. Se improrta până și ceapa din Cipru. Dar cel mai deocheat zvon și de aceea cel mai credibil era că în Israel e foarte căutat salamul românesc, mai ales cel de Sibiu. Se spunea că cine vine în Israel cu o cantitate de salam cât de cât e un om făcut. Pe noi zvonurile nu ne-au afectat. Bani de salam tot nu aveam. Abia aveam bani să plecăm la București și de acolo la Constanța ca să ne îmbarcăm pentru voiaj. Am ajuns la București într-o seară târzie și ploioasă de octombrie. Bani de hotel nu aveam. Mama avea adresa unei rude îndepărtate, un bătrân pe jumătate surd care locuia în oraș. Tot întrebând am ajuns la el uzi leoarcă. Am bătut multă vreme până ne-a auzit. Ne-a deschis ușa speriat. Mama i-a explicat cine suntem și că suntem în drum spre Țara Sfântă. Pe bătrân nu l-a lăsat inima să ne lase pe stradă. S-a înduplecat și ne-a oferit ospitalitate. Am lăsat boccelele într-un colt, ne-am culcat pe jos și, răpuși de oboseală, am dormit până dimineața. A doua zi ne-am dus la consulatul israelian să ne interesăm de plecare.Read more…
Amintiri din Ramat Hagolan
La începutul anilor 60 am fost în armată. În prima parte a serviciului militar am aparținut batalionul 82 din brigada a 7-a, care a fost instituit încă în 1948, când s-a format armata israeliană. De la începuturile ei și până azi ea a fost una dintre cele mai combative unități blindate israeliene. Cazarma noastră era în sud, nu departe de orașul Așkelon. Aproape în fiecare săptămână eram trimiși în nordul țării, în Galilea, pentru că sirienii bombardau aproape toate orașele și satele din nordul Israelului. Era greu de trăit în nordul Israelului. 140 de persoane au murit din cauza acestor bombardamente. În anii 50, sirienii au cucerit câteva zone care aparțineau Israelului, cum ar fi malul răsăritean al lacului Kinneret și Hamat-Gader, situat între Siria, Israel și Iordania. Să nu uităm că sirienii nu se aflau numai pe platoul Golan, ci și jos, pe malul de est al lacului Kinneret și posedau o parte din lac. Pescarii erau amenințați și adesea atacați. Credeți-mă că nu era plăcut, era un coșmar. Dacă nu eram noi pe Golan, în zilele noastre ISIS și celelalte grupuri teroriste s-ar fi bălăcit în lac și ar fi organizat de acolo ambuscade!Read more…
La vita è Bella – Amintiri din studenție
Povestirea amintirilor mele continuă cu perioada studenției. În timpul Războiului de Şase Zile aveam aproape 16 ani. Eram cu toții entuziasmați de victoria “blitz” a Israelului asupra armatelor arabe. Chiar și la școală, toți vorbeau despre asta, nu numai copiii evrei, din care rămăseseră doar foarte puțini la Marghita. Cam în aceeași perioadă tata m-a convins să renunț la visul de a deveni profesor de istorie și să dau admitere la medicină. Era cam complicat, fiindcă voiam să plec în Israel, dar părinții mei credeau (pe bună dreptate) că nu era momentul potrivit. Tata m-a convins să rămân și să mă pregtătesc pentru admitere. La admitere la medicină în Timișoara, în timp ce așteptam nerăbdător publicarea listei celor admiși, am început să fumez pentru prima oară în viața mea. Noaptea pe la ora 23 s-au publicat rezultatele. Am fost primit la facultatea de medicină! Aveam la mine 50 de lei și eram euforic. Am găsit un restaurant deschis și l-am invitat pe un viitor coleg de facultate (Vasile) să mâncăm și să bem ceva împreună. A doua zi m-am trezit cam buimac și mi-am dat seama după data de pe biletul de tren de întoarcere la Oradea, că mai aveam de petrecut încă trei zile la Timișoara. Nu cunoșteam acolo pe nimeni. Cămin aveam, dar mi-au rămas doar trei lei pe care i-am administrat foarte economicos:Read more…
D’ale comunismului sau lumea tuturor imposibilităților
Mă voi referi doar la două exemple ale modului în care regimul ne-a afectat viața de familie. În ambele cazuri deznodământul avea să fie surprinzător și contrar așteptărilor organelor de resort. În 1950 fratele bunicului meu, avocat la Timișoara, a fost somat de un ziarist să condamne sionismul. La care unchiul Bandi a răspuns că el nu face politică. A doua zi, pe prima pagină a ziarului local de limbă maghiară a apărut un articol de fond, intitulat Domnul Naschitz nu face politică! Întrucât organele împuternicite lucrau în mod eficient, a treia zi mama, absolventă eminentă recentă a Universității Babeș din Cluj, a fost dată afară din postul de preparator la Facultatea de Litere, iar sora ei, Anita, juristă de format mare, a fost scoasă de la Institutul de Marxism-Leninism din București. Acestea se petreceau la Cluj și la București, nu pentru că unchiul lor ar fi făcut o declarație, ci pentru refuzul de a condamna.Read more…
Prima mea experiență de medic tânăr cu responsabilități depline
Nu știu dacă mai interesează pe cineva azi, când atenția întregii lumi este fixată pe această pandemie nenorocită, experiența mea de medic tânăr, pus în situația de avea responsabilități depline într-o unitate spitalicească nouă, într-un spital nou creat special pentru a-i îngriji pe copiii refugiaților greci din România. Situația nu suferă comparație cu cea de acum. Singurul punct comun este că și acum spitalele au cerut ajutorul voluntar al studenților de la medicină din anii terminali și bineînțeles al medicilor rezidenți chiar de la început, deși nu au încă pregătirea necesară. Acest fapt m-a determinat să povestesc ceva din lunga mea carieră de medic, când nu m-am prezentat ca voluntar, ci am fost obligată să prestez o muncă pentru care nu aveam încă pregătirea necesară, dar urma să am responsabilitate deplină. Era în 1951, chiar după ce dădusem cu succes examenul de diplomă, fiind încadrată la Institutul pentru Ocrotirea mamei și a copilului, inițial ca preparator și după scurt timp avansată ca cercetător. Baza clinică era la spitalul de copii Emilia Irza. De fapt nu stăteam încă pe picioarele mele, deși făceam gărzile singură și petreceam zile întregi la spital, fiind obligatorii trei contravizite pe săptămână. Mâncam la cantina spitalului, apoi mergeam la biblioteca medicală, iar de acolo continuam uneori direct la un spectacol. Pe atunci nimic nu mi se părea prea greu. Read more…
Martorii lui Iehova – victimele Holocaustului
Data de 27 ianuarie a fiecărui an marchează Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Genocidului nazist i-au căzut victimă milioane de oameni din cauza rasei, naționalității sau a ideologiei politice. Puțini însă cunosc că printre victime s-au numărat și mii de Martori ai lui Iehova care au suferit pentru credința lor creștină. Cunoscuți pe atunci ca Studenți în Biblie, Martorii lui Iehova au fost „singura grupare din timpul celui de‑al Treilea Reich persecutată exclusiv pe criterii religioase”. (Prof. Robert Gerwarth) Potrivit istoricului Christine King, naziștii i-au catalogat pe Martorii lui Iehova „dușmani [ai Statului], din cauza refuzului [categoric] de a accepta chiar și lucruri minore ale național-socialismului, care contraveneau credinței lor”. Datorită conștiinței lor religioase, Martorii erau neutri din punct de vedere politic și refuzau să folosească salutul „Heil Hitler”, să se implice în acțiuni rasiste și violente sau să se înroleze în armata germană. În plus, doamna King a adăugat: „În publicațiile lor, ei făceau cunoscute pe scară largă nelegiuirile acelui regim, inclusiv atrocitățile comise împotriva evreilor”.Read more…
Tablouri dintr-o expoziție. Jaful – un pas spre genocid
Știrea legată de vernisaj mi-a parvenit printr-un mesaj trimis de „Prietenii Sinagogii din Norrköping”, un grup de voluntari care și-au început activitatea cu doar trei ani în urmă, simultan cu terminarea lucrărilor de restaurare a templului ridicat cam la mijlocul secolului al XIX-lea, când Gothenburg și Norrköping erau singurele orașe de pe teritoriul Suediei care acceptau evrei. Mesajul expoziției despre care vorbesc este evident: jaful obiectelor de artă și cultură comis de naziști în timpul războiului reprezintă o pagină integrantă a istoriei Holocaustului. Ceea ce începe cu jaful de piese de artă și cărți devine în mod rapid o crimă contra omenirii, o metodă de a răpi tradițiile unui neam întreg. Ideea expoziției de la Muzeul din Linköping, oraș universitar la sud de Norrköping, se bazează în mare parte pe volumele autorului suedez Anders Rydell: Cum au jefuit naziștii tezaurul culturii Europei și Hoții de cărți. În căutarea bibliotecii dispărute, publicate de editurile Ordfront (2013) și Norstedt (2015).Read more…
Memoria Holocaustului la Cluj (I)
Se împlinesc 80 de ani de la ghetoizarea şi deportarea evreimii clujene. În zorii zilei de 3 mai 1944 a început adunarea evreilor din Cluj în ghetoul de la fabrica de cărămizi, din cartierul Iris. După aproape trei săptămâni petrecute în şoproanele de uscat cărămizi, în 23 mai 1944, spre seară, pornea primul transport (3130 de persoane, copii, bătrâni, femei, bolnavi) cu destinaţia Auschwitz-Birkenau. Am întitulat articolul Memoria Holocaustului la Cluj, din dorința de a evoca cronologic, cu bune și cu rele, cele mai importante evenimente din această categorie, din 1945 și până în zilele noastre. Am fost prezent la majoritatea acestor manifestări, mai puțin la cele din 1945-1946. Un prim eveniment important a avut loc în martie 1945, când șef rabinul Cultului Mozaic din România, Dr. Alexandru Șafran, a vizitat comunitățile greu încercate din Transilvania de Nord: Cluj, Oradea, Satu-Mare, Dej, Bistrița. Cu această ocazie, la fabrica de cărămizi din cartierul Iris – unde fusese ghetoul din Cluj – în prezenţa supraviețuitorilor (încă foarte puțini), a autorităților și a publicului, Dr. Alexandru Șafran a ținut o predică memorabilă. Aceasta a început cu întrebarea biblică: Îmi caut frații… Am venit la Cluj să-mi caut frații care nu mai sunt. Unde sunt evreii acestei comunității altă dată numeroasă? Nu-i văd. Nu-i găsesc… Și a încheiat: Asasinatele au fost pregătite la lumina zilei de către asasini, știți bine aceasta, iar însăși tăcerea voastră a fost complice! Predica a conținut un discurs vehement la adresa clerului clujean (au existat și unele excepții, puține, pe care le voi menționa) și a fost preluată de presa din țară și din străinătate. În mai 1945, la comemorarea unui an de la deportări, s-a amplasat o placă comemorativă la fabrica de cărămizi din Iris, unde fusese ghetoul (Kajántói út). Curând fabrica și-a reluat activitatea și placa a dispărut.Read more…
Cînd amintiri vechi îmi dau tîrcoale (…și sînt însoțite de fotografii de epocă)
Este o bucurie pentru mine să vă prezint volumul II al memoriilor mamei mele, apărut în 2022 la Editura LiterNet, în ediţia îngrijită de mine şi redactată de domnul Răzvan Penescu. Regretata Mirjam Bercovici publicase în 2016 în Baabel un articol de suflet despre primul volum, Unde eşti, copilărie! (numindu-l „o poveste de familie… ca şi cum ai citi un basm cu A FOST ODATĂ“). Acesta, scris în 1975, surprindea copilăria și adolescența mamei, născută în 1915 – o copilărie fericită, desfășurată sub cerul senin al anilor de după Primul Război Mondial, plină de mici năzbâtii, pozne și bucurii simple, în mijlocul familiei avocatului Isidor Birnberg şi a soţiei sale Regina, născută Cohen, care mi-au devenit bunici în 1952. Volumul II se cufundă în anii tinereții și ai maturității, zugrăvind devenirea mamei mele într-o lume aflată în permanentă frământare. În această carte, dragostea părinților mei se înfiripase deja, crescând treptat până la marea iubire ce străbate prin fiecare rând în care mama vorbește despre tata. El apare nu doar ca dramaturg de succes, ci și ca soț extraordinar, tată, fiu și frate ideal, prieten generos.Read more…
RĂZBOI şi PACE
De la bun început vreau să liniștesc cititorii: n-am de gând să scriu tomuri voluminoase ca romanul lui Lev Tolstoi. Dar cea de a 70-a aniversare a încheierii celui de-al doilea război mondial – în Occident la 8 mai, laRead more…
23 AUGUST 1944 la BUDAPESTA
După ce tancurile germane au ocupat Ungaria (19 martie 1944) și a fost numit noul guvern având drept prim-ministru ambasadoru Ungariei la Berlin, iar în componenţă alţi politicieni de dreapta, s-au declanșat într-o viteză fulgerătoare cele mai dure măsuri anti-evreiești.Read more…
Fotografie de grup la fântâna arteziană din Parcul Clujului
De câte ori trec pe lângă fântână arteziană, străjuită de figuri mitologice, din secularul parc al Clujului, gândul mă duce la o fotografie de grup – alb negru – reprezentând şase tineri clujeni din mişcarea Habonim, luându-şi adio de la oraşul natal, înainte de plecarea definitivă în patria veche-nouă, în anul 1941. Fotografia figura în albumul nostru de familie, printre pozele dinainte de război, salvate în timpul deportării de József Kántor, prietenul maghiar al tatii, colegul de la fabrică sub mâna căruia învăţase meserie. În 1996 aveam să regăsesc o poză identică la kibuţul Maagan din Israel…



















