Povestea unui tipograf din Botoşani

Povestea mea se referă la un evreu din Botoşani care nu locuia în cartierul săracilor, dar nici între cei bogaţi. Eu am aflat-o cu totul întâmplător: În urmă cu câţiva ani, fiind în vizită în Israel, o bună prietenă mi-a dat un text care cuprinde foarte rezumativ biografia tatălui ei. Ea m-a rugat să-l citesc şi eventual să încerc să-l valorific. Este adevărat că m-am uitat foarte superficial prin el şi nu am realizat cât e de valoros este. Din întâmplare, mi-a căzut recent în mână şi socotesc că povestea este aproape emblematică pentru o mare parte dintr-o anumită categorie a populaţiei evreieşti a primei jumătăţi a secolului 20Read more…

Bunicii mei

Știu că toată lumea își adoră bunicii chiar mai mult decât pe părinți și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ziua morții lor, Jahrzeitul lor și-l voi comemora ca atare scriind ceva despre ei. De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa lor unde-și petrecuseră toată viața lor modestă, crescându-și cei 7 copii așa cum s-au priceput mai bine.Read more…

Amintiri de la întâlnirile absolvenţilor de Medicină

Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în luna mai, 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie deoarece s-au adunat foști soldați, care s-au întors de pe front, mulți tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie – și cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei 4 ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii ,dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei. Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit pentru că după cei 3 ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24.Read more…

Unchiul Sándor și pietrele de la crematoriu: familii pierite, familii reînviate

Aceasta este povestea a patru familii din Transilvania, Ezri și Ablakos (familia mea) și Grünfeld și Feldman (familia soției mele din partea tatei), originare din Marghita și Oradea, două orașe vecine din Transilvania. Istoria familiilor noastre continuă în sumbra perioadă a Holocaustului, apoi în Timișoara post-belică, unde ni s-au alăturat și familiile soției mele din partea mamei, Gömöri – Vásárhelyi și povestea continuă actualmente în Israel.Este o poveste atât de frecvent întâlnită la evrei în general și la evreii transilvăneni în particular, povestea evreilor care au trecut prin Holocaust și au supraviețuit.Read more…

Amintiri. Aleksikovo – Cernăuți – București. 1944-1946

Din al Doilea Război Mondial, cea mai mare și mai sângeroasă conflagrație din istorie, eu am amintiri frumoase. Din povestirile părinților știu că în vara lui ’41, când eu împlineam un an, Germania ataca Uniunea Sovietică, iar mareșalul ordona „Treceți Prutul!”. Tot atunci noi ne-am refugiat din Cernăuți cu unul din ultimele trenuri spre răsărit. Vagoanele erau supraaglomerate, tatăl meu, Dr. Josef Ehrenkranz, medic pediatru, a călătorit trei zile pe scara vagonului în timp ce soția lui, Leonore, cu un prunc în brațe (care eram eu) păzea cu strășnicie valijoara cu scutece, biberoane, alifii și medicamente pentru copil. Celelalte geamantane au fost furate de la bun început. În tren nu era apă. În stații se lua apă de la locomotivă, un lichid sălciu, ruginit, contaminat. Mai toți copiii s-au îmbolnăvit de dizenterie, unii au murit. Noi am coborât la Donețk, unde eu am nimerit la spital. Un alt refugiat, medic din Leningrad, m-a salvat cu niște sulfamide. Am rămas acolo câteva săptămâni. Pe tata l-au trimis să lucreze ca sanitar în mină. Dar cum frontul se apropia, ne-am continuat călătoria. Destinația stabilită pentru refugiații din vest (mai cu seamă evrei din Polonia, Ucraina, Bucovina, Basarabia) era de obicei Asia Centrală: Tașkent, Alma Ata… Noi însă ne-am oprit la Aleksikovo, o comună destul de mare, reședință de raion și nod de cale ferată, la vreo două sute de kilometri nord-vest de Stalingrad. (Azi Volgograd, v.att. hartă), pentru că aveau nevoie de medici. Acolo am petrecut anii războiului, de acolo datează primele mele amintiri.Read more…

Copiii din strada Pavel

La începutul secolului XX, marele romancier și dramaturg maghiar Franz Molnár a scris unul din cele mai frumoase romane pentru tineret ale tuturor timpurilor: „Băieții din strada Pál” (în maghiară A Pál útcai fiúk). De peste o sută de ani el a delectat generații de copii care creșteau la est de Viena. Inspirat de exemplul marelui maestru, la al cărui nivel nu voi ajunge din păcate niciodată, am ales un titlu asemănător. Numele străzii e practic același și articolul meu vorbește tot despre întâmplări pe care le-am trăit în copilărie, chiar dacă acestea s-au petrecut în alt loc, în altă perioadă și în alte împrejurări. Nu am aceleași pretenții literare, dar strada Pavel a existat cu adevărat, la fel și copiii de care mă leagă amintiri, unele vesele, altele mai puțin. Trebuie să fi fost prin 1965 când am părăsit în sfârșit locuința din fabrica Cotex, Oradea și ne-am mutat în primul nostru apartament normal, în strada Pavel (pe atunci Severinului) Nr. 29. Read more…

2 martie: sâmbăta în care se face apelul la memorie

Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva. Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului. Read more…

Răsfoind o agendă telefonică de-acum 20 de ani

Un cititor al revistei Baabel a menționat ironic numărul mare al amintirilor, rememorărilor pe care le publicăm. Nu înțeleg ce rău este să alegi un astfel de subiect, fiecăruia dintre noi ne place să evocăm niște clipe frumoase sau mai puțin frumoase din viața noastră și să le împărtășim cititorilor în ideea că le va plăcea sau îi va interesa. Sigur, se întâmplă și contrariul, deși rareori, așa cum s-a văzut din reacția cititorului menționat.Și mie mi s-a întâmplat să mai aștern în Baabel câteva rânduri cu amintiri, nu prea des, fiindcă îmi place să trăiesc în prezent. Dar zilele trecute, când făceam ordine într-un dulap, ceea ce mi se întâmplă rar din lipsă de timp, am dat de un carnețel, o agendă telefonică veche de peste 20 de ani. Însemnările din ea – nu erau numai numere de telefon – mi-au făcut plăcere, amintindu-mi de o epocă frumoasă, interesantă și plină de entuziasm din viața mea.Read more…

Un petec de hârtie care mi-a schimbat viața (în bine)

Am mai scris în ”Baabel” cum am devenit ziaristă, (https://baabel.ro/2013/03/eva-galambos-cum-am-devenit-ziarista/) dar a existat un amănunt pe care atunci nu l-am amintit și datorită căruia am putut să-mi realizez visul și să mă pregătesc pentru această carieră. Am menționat atunci că cel care m-a îndrumat spre jurnalism a fost tatăl meu. El și-a dat seama că am înclinație, ușurință în scris și… fantezie și a ținut cont și de opinia profesoarei mele de română. Îmi povestea despre Facultatea de Ziaristică de la Sorbona, pe care o absolvise profesoara mea de franceză, doamna Ileana Mann. Visul meu era Parisul, dar la jumătatea anilor 50, când am absolvit liceul, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Am găsit în schimb Facultatea de Ziaristică de la București, în cadrul Universității C.I.Parhon (așa se chema atunci Universitatea București) și am luat decizia neclintită că locul meu este acolo! n primăvara și vara anului 1955 am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere. Am luat programa și m-am pus pe învățat. Erau materii la care eram bună, chiar foarte bună – română, istorie, limba rusă și Constituție – nu aveam nevoie de nicio meditație. Totuși, în paralel, sfătuindu-mă și cu părinții, m-am pregătit și pentru franceză; nu voiam să urmez Filologia ca să mă fac profesoară, ci Facultatea de traducători, pe-atunci exista așa ceva. Examenele se dădeau după 15 august, așa că spre 10 august m-am dus la București, singură. Cu câteva zile în urmă împlinisem 17 ani și mă consideram pe deplin matură…Read more…

Prima poezie publicată, prima dezamăgire, primii fani

Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare. Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive. Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru).Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse tablourile tuturor membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului.Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre patrie şi partid.Read more…

Purim acasă la David Weisz din Gherla

În casa Weisz, Purim-ul însemna oaspeţi mulţi şi mare veselie. Se deschideau uşile glisante dintre două camere şi unde erau aşternută o masă lungă cu feţe albe, tacâmuri aşezate la distanţe potrivite, sfeşnice cu multe braţe şi lumânări aprinse, ce oglindeau fastul sărbătorii. În capul mesei era tacâmul proprietarului şi alături cu un colac imens şi împodobit. După ce lumea se aşeza la masă, gazda binecuvânta masa arătoasă şi oaspeţii.Read more…

Un colţişor de Transilvania, la Ierusalim

Atunci când se vorbeşte despre plaiurile transilvănene ale copilăriei mele, mă cuprinde o emoţie deosebită, pe care am retrăit-o de curând vizionând ciclul de emisiuni: “Transilvania Policromă”, difuzat la TVR-Cluj, emisiuni care au răscolit în mine nenumărate amintiri. Astăzi trăiesc la Ierusalim, dar rădăcinile mele sunt adânc ancorate în pământul Transilvaniei unde prin, anii 1800 se năşteau străbunicii, bunicii şi părinţii mei. Dintre strămoşii mei s-a remarcat străbunicul din partea mamei: David Andrei, al cărui vis a fost acela de a ajunge în Ţara Sfântă, mergând pe jos, urmând astfel exemplul unui alt ardelean contemporan cu el, Badea Cârțan, care a ajuns pe jos până la Roma.Read more…

Reporter RFE, la Olimpiada de la München 1972

În cursul celor peste 60 de ani ai carierei mei de jurnalist, am participat – în calitate de reporter – la mai multe ediţii ale Jocurilor Olimpice. Dintre toate, cel mai adânc mi s-a întipărit în memorie, cu toate detaliile, Olimpiada din Munchen la care s-a petrecut atacul mârșav comis de teroriștii palestinieni împotriva participanților israelieni. Într-o corespondenţă viitoare voi descrie acele zile de tragedie şi mânie, dar acum voi începe cu câteva istorioare interesante, legate de această olimpiadă.
Aş vrea să precizez că deşi am lucrat la Radio Free Europe (RFE) în München, timp de un deceniu, în perioada anilor 60 şi 70, nu am făcut niciodată parte din departamentul romanesc, fiind mai întâi reporter şi mai târziu redactor la secţia centrală de ştiri, Central News Room, (CNR). Lucram într-o secţie specializată unde se produceau știrile din regiunea de limba germană din Europa, numită German News Desk. Read more…

Palma Stern: Amintiri (V)

Căsătoria civilă s-a ţinut în iulie 1948. Nu am avut bani nici pentru invitaţi, nici pentru verighete. Martori ne-au fost Hercz Gabi şi Bara (Kohn) Tibi. După ceremonie am intrat cu ei într-o cârciumă să bem ceva, dar după câteva minute Norbi a plătit, s-a scuzat şi a plecat: trebuia să meargă urgent la o şedinţă de partid! Varda Zoli, vărul lui Norbi, ar fi dorit să ne căsătorim religios, promiţându­-ne că preia el organizarea. Norbi nu a fost de acord şi aşa a rămas. Încă înainte de a spune DA la ofiţerul stării civile, l-am rugat să nu ridice vreodată tonul la mine, altfel din acel moment viaţa noastră comună va fi terminată. Probabil i-am spus-o cu atâta hotărâre şi claritate că într-adevăr nu au fost niciodată certuri între noi. Aveam oroare de aşa ceva, mai ales că aveam și o doză mare de mentalitate feministă. Dacă aş fi trăit pe vremea sufragetelor, desigur că aş fi făcut şi eu parte din această mişcare! (De fapt îmi amintesc că am avut totuși o ceartă, una singură. Norbi întârziase iar eu, neavând cheia, am fost nevoită să-l aştept în stradă. Trebuie să subliniez că lui Norbi i-a părut tare rău, dar el nu era omul cel mai punctual din lume.) Când povesteam în societate că nu ne certasem niciodată cu Norbi, celor de faţă nu le venea să creadă, deşi asta era realitatea. În ciuda problemelor şi greutăţilor inerente ale unei căsnicii, la noi ele nu duceau la certuri. Norbi și-a început activitatea de preparator la catedra de anatomie în anul 1947. Un an mai târziu, în 1948, am fost şi eu numită preparatoare la Institutul de Igienă. Ca atare eram scutiţi de obligaţia de a frecventa cursurile, ceea ce la unele materii ne-a îngreunat pregătirea examenelor. O parte apreciabilă a timpului nostru trebuia s-o consacrăm activităţii de partid. Read more…

Truman

Vara atracția cea mare era Pomul Verde, grădina de vară unde se juca teatru evreiesc și care a revenit la viață în anii 45-46. Se juca un repertoriu destul de variat în limba idiș: comedii precum Di kaprizne kale (Mireasa capricioasă) de Avrum Goldfaden, tatăl și fondatorul teatrului evreiesc, sau drama clasică Der Oitzer (Comoara) de Șalom Aleihem. În toate străluceau vedetele Nușa Grup și Marcel Finkelescu, un tânăr care și-a întrerupt studiile de medicină în favoarea teatrului. Noi, băieții, ne pripășeam pe lângă teatru și dădeam o mâna de ajutor. Ștergeam băncile de rouă, căram decoruri, măturam scena și dădeam cu bidineaua. Câteodată ne pricopseam cu o intrare gratuită, o figurație sau chiar un rolișor mai acătării pentru cei care știau idiș. Într-o bună zi m-am pomenit cu o pleașcă neașteptată: un rol, un rol adevărat. Teatrul a decis ca în stagiunea din 1949-50 să pună în scenă un scheci umoristic, o parodie la adresa președintelui Statelor Unite Harry Truman, iar eu trebuia să joc rolul lui TrumanRead more…

Amintiri

Aveam vreo 7-8 ani și mă jucam în curte cu Moișele, un băiat de vârsta mea din vecini. – Nu există Dumnezeu – i-am spus.– Ba există. – Ba nu. Tata mi-a spus că nu există. – Atunci cine a făcut lumea și tot ce e în ea? – Natura.
– Și cine a făcut natura? Aici n-am mai știut ce să-i răspund și am schimbat subiectul. Pe bunicii mei nu i-am cunoscut, au murit înainte de a mă naște. Dar știam că au fost foarte religioși. Printre diferite alte ocupații, bunicul din partea tatălui a fost și melamed, pregătea băieții pentru ceremonia de bar mitzva. Bunicul matern ținea o cafenea în centrul orașului, sâmbăta și zilele de sărbătoare le petrecea însă la curtea rabinului său unde se ospăta, bea, cânta, dansa și se ruga împreună cu toți ceilalți hasizi. La începutul secolului trecut generația părinților s-a depărtat treptat de religie și de tradiție până ce le-a părăsit cu totul. Read more…