Amintiri din cariera mea de farmacistă

Aug 25, 2022By

Precum am mai povestit, am terminat anul întâi de medicină la Timișoara și apoi am plecat în Israel.  (Unii se miră că nu am ales un timp mai „potrivit”, dar noi, cei care cunoaștem situația din România anilor 1970, știm că nu plecai atunci când voiai, ci atunci când primeai aprobarea.)  Ajunsă în Israel, am hotărât să trec la farmacie și cred că a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri din viața mea.  Bunicul meu matern, care era el însuși medic, m-a susținut, zicând: „Ai dreptate.  Vei avea o viață mult mai ușoară.  Și apoi, gândește-te că pacienții vorbesc, dar sticluțele tac.”  Era unul din panseurile clasice ale bunicului meu…Am absolvit în 1977, am intrat să-mi fac stagiul la spitalul Hadassah Ein Kerem și am ieșit de acolo… pensionară.  Am rămas pentru că era aproape, atmosfera era plăcută și mai ales era o muncă foarte variată, puteam oricând să trec la alt domeniu și să învăț ceva nou.  Ambiții de a ajunge într-un post de conducere nu am avut niciodată, cel mai bine mă simțeam făcând „mâna a doua” (ca și acum, de altfel, în redacția revistei Baabel).  Am lucrat în producție, în distribuție, am lucrat în mai multe secții ale spitalului – supravegheam stocul de medicamente din secție și făceam comenzile.  De fapt această funcție am îndeplinit-o și după pensionare, benevol, la Terapia Intensivă, până când corona m-a trimis acasă definitiv.  Aș vrea să relatez câteva întâmplări mai deosebite din cursul carierei mele.Read more…

Aug 25, 2022 21 comments

“Mergem în Hawaii!”

Oct 5, 2023By

Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…

Oct 5, 2023 13 comments

File din romanul vieţii mele (I) – Familia tatei

May 12, 2016By

Sunt încredinţată că întâlnirile nu sunt niciodată întâmplătoare şi acest lucru a fost dovedit şi în această primăvară când – prin mijlocirea unei foste colege de facultate Erica (Sieber) Anghel (din Germania) – am întâlnit-o pe fosta ei colegă de clasă şi bună prietenă din adolescenţa petrecută la Arad, Hava (Shaffer) Oren stabilită în Israel. Din prima clipă am discutat ca două cunoştinţe vechi – colege de generaţie şi de prietenie cu Erica – şi în scurta după amiază petrecută împreună, Hava mi-a povestit că mama ei îşi scrisese amintirile în limba germană, ea le tradusese în engleză dar crede că ar fi interesante şi pentru cititorii Revistei Baabel. În curând mi-a trimis textul amintirilor (traduse în limba română) pe care le-am citit pe nerăsuflate. Poveştile cuprinse în memoriile medicului Erika Shaffer – pe care le veţi putea citi în revista Baabel în mai multe episoade – reflectă destinele emblematice ale evreilor trăitori în Bucovina fie ei negustori, muncitori, ţărani sau intelectuali, de-a lungul unui secol scurt şi tragic: al XX-lea.Read more…

May 12, 2016 3 comments

Amintiri despre soţii Rosenfeld – medicii evrei din Gheorgheni

Nov 3, 2016By

La Gheorgheni erau doi medici evrei Endre și Jolán Rosenfeld. S-au stabilit în oraș după obținerea diplomelor – el medic internist, ea stomatolog. Erau deosebit de apreciați – ceea ce se vedea şi prin pacientura mereu crescândă. După câțiva ani de stat cu chirie în mijlocul orașului, și-au construit o casă cu etaj, parterul fiind dedicat locuinței, iar etajul cabinetelor medicale, ale asistentelor precum și sălii de așteptare, mereu plină…Read more…

Nov 3, 2016 3 comments

50 de ani de când am revăzut fostul Ghetou din Djurin

Sep 7, 2017By

Prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev- Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la Moghilev în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala republicii moldovenești, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten al soțului meu, am obținut o invitație pentru 10 zile la Chișinău, de la un cunoscut de al lui din copilărie, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București. În luna septembrie, am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuț,i cu ferma convingere că va fi posibil să ajung în acest interval la Moghilev și Djurin. Read more…

Sep 7, 2017 4 comments

Amintiri despre familie- fragmente

Feb 1, 2018By

în casa bunicilor, am găsit întotdeauna o atmosferă specifică unei oaze de liniște și pace de unde de fiecare data când plecam, aveam cu mine un plus de noi cunoștințe pe care mi le dăduse bunicul și bunica. Într-o asemenea atmosferă și de relații deosebit de bune cu toți vecinii, prietenii și cu toate autoritățile locale, s-au născut și au crescut copiii bunicilor de la Buzău. Tata a avut încă trei frați: Iacob, Ozias și Morice. Când tata a terminat studiile de liceu, obiceiul sistemului de învățământ era ca înainte de bacalaureat fiecare elev să pregătească o lucrare pe o temă pe care și-o alegea singur. Tata și-a luat ca temă subiectul: Există Dumnezeu? Și-a scris lucrarea și a predat-o profesorului care conducea examenul de bacalaureat. Într-o zi înainte de bacalaureat, profesorul s-a întâlnit cu bunicul Șimon pe stradă, și au avut un dialog scurt, pe care aflându-l, îl reproduce mai jos:Read more…

Feb 1, 2018 1 comment

Adio Românie, pământ părintesc! (I)

May 31, 2018By

Integrarea mea rapidă în sistemul școlar românesc a fost ajutată mult și de dispariția rapidă a penarului meu de piele, a gumei albe de șters Koh-I-Noor cu elefant, a compasului din metal solid nichelat, fără creion de lemn cu gheară, și a stiloului cu pipetă. Toate astea era accesorii standard la şcoala rusească din Praga și chiar la școlile cehești. N-am aflat niciodată cine mi-a pus în buzunarul hainei un bilețel mototolit cu niște versete de mare talent, afecțiune si înțelepciune, pe care nu le-am uitat nici până în ziua de azi “De mai aduci la școală șmecherii din astea jidovești, poți și tu sula să mi-o belești”. Prin acest mesaj, înțelegerea mea a naturii umane în general și a invidiei în special s-a îmbunătățit substanțial. M-am gândit de multe ori dacă și cum s-ar fi modificat mesajul de pe bilețel, dacă eram, să zicem, finlandez?Read more…

May 31, 2018 3 comments

O emigrație improvizată și primul an petrecut în Germania

Oct 25, 2018By

În aprilie 1970 am părăsit împreună cu mama Viena cu trenul de noapte. Mama mai avea o singură rudă în viață, pe bătrânul Sándor-bácsi, care locuia la Budapesta, acolo unde adepții „Crucilor cu săgeți” i-au împușcat singurul fiu și l-au aruncat în Dunăre. Când mama i-a spus că nu mai plecăm în Australia, ci în Germania, el a declarat că rupe relațiile cu noi. Împotrivirea lui era o lovitură destul de serioasă și în același timp neașteptată – pe noi ne critica, în vreme ce el însuși trăia mai departe în mijlocul ucigașilor fiului său. Ca urmare a acestei discuții eram destul de deprimați când ne-am urcat în trenul spre Frankfurt, prima oprire pe drumul emigrației noastre modificate la repezeală. Acest pas era necesar pentru că tatăl meu aflase pe neaștepate că diploma lui nu va fi recunoscută în Australia. Am optat pentru metropola de pe Main pentru că abia cu o săptămână în urmă tatăl meu s-a întâlnit acolo cu un fost coleg de școală, ca să se sfătuiască cu el asupra unei posibile emigrări în Germania. Informațiile fiind atrăgătoare, el ne-a telegrafiat să venim imediat cu tot calabalâcul: șase valize, câțiva saci uriași și două lăzi de tablouri pe care intenționam să le vindem, dar nu am reușit niciodată.Read more…

Oct 25, 2018 2 comments

La Buchenwald, pe Appellplatz

Apr 18, 2019By

În fiecare an, la 11 aprilie, avea loc Întâlnirea Buchenwaldiştilor, un eveniment important de care am luat cunoştinţă încă din copilărie, dar la care aveam să particip abia peste decenii, când îi ţineam locul tatei, care nu mai era printre noi…A fi buchenwaldist însemna nu numai să fi trăit experienţa dramatică a lagărului de concentrare nazist, ci şi de a fi făcut parte dintr-un colectiv în care primau solidaritatea şi ocrotirea celor vulnerabili, în faţa animalicei lupte pentru supravieţuire. Însemna să împărtăşeşti idealurile antifasciste şi să respecţi întreaga viaţă cele cuprinse în Jurământul de la Buchenwald depus de cei douăzeci de mii de supravieţuitori, adunaţi pe Appellplatz, de îndată după eliberare, când încă războiul nu se încheiase. An de an am marcat ziua de 11 Aprilie, la Cluj, şi abia acum, în primăvara lui 2019, am ajuns să trăiesc emoţiile acestei aniversări la Buchenwald, pe Appellplatz. Şi nu oricum, ci alături de doi oameni foarte apropiaţi…Read more…

Apr 18, 2019 8 comments

Răsfoind prin Arhivele Kunilor

Jan 23, 2020By

Una din marile mele plăceri este să-mi pun ochii minții la muncă grea, nu numai să privească, ci să și vadă, căci este mult de văzut și de amintit. Partea delicată este ce să fac cu rezultatele introspecției, să le țin doar pentru mine, sau să le împărtășesc și altora? Depinde. Am constatat că adesea cititorul sau ascultătorul inteligent se ridică deasupra amuzamentului oferit de bârfă, care oricum este de scurtă durată și se concentrează pe învățăturile din experiența altora.Recent am avut timp și interes să explorez mai detaliat viața mea și a familiei mele și să o re-evaluez cu mintea de azi. Am răsfoit albume vechi de fotografii, însemnări, jurnale, scrisori… Cine mai are timp pentru așa ceva?! Sursa cea mai importantă de informații este totuși memoria, care se estompează cu timpul, dar menține și insule izolate de o prospețime surprinzătoare. Am dat recent peste o poză a bunicului meu după tată, Emanuel Kun, pentru noi Mano Otata. Era originar din Transilvania săsească, a locuit la Mediaș și Sighișoara și întreaga familie avea cultura și limba maternă germană. Era un om deosebit, original și foarte întreprinzător. Deși avea o educație formală limitată, era inteligent și avea talent de orator și de leader.Read more…

Jan 23, 2020 6 comments

Ziaristică

May 14, 2020By

Articolul doamnei Eva Galambos despre “petecul de hârtie” care i-a schimbat cursul vieții și cariera, o urmare a unui articol asemănător din 2013, îndrumând-o spre Facultatea de Ziaristică din București, mi-au stârnit propriile amintiri de la aceeași facultate, unde după cum se pare am fost colegi. Spun “se pare”, deoarece nu mi-o amintesc cu precizie. Poate că este o problemă de vârstă, sau poate ne învârteam în cercuri diferite. Când dumneaei își începea studiile, eu eram în anul trei. Trebuie să recunosc însă că amintirile mele sunt cu totul diferite. Eu nu îmi amintesc de lecții de echitație sau de alte activități sofisticate oferite la facultate. Marea majoritate a colegilor mei erau săraci, sau foarte săraci. Trăiau în cămine studențești mizerabile, sau în camere împreună cu alți colegi, împărțind uneori chiar patul. Mâncam la cantina studențească, doi sau trei pe același bon.Read more…

May 14, 2020 11 comments

Întâmplări cu cafea

Oct 29, 2020By

Îmi place mirosul de pâinii prăjite, al cartofilor copţi în cuptor, parfumul portocalelor într-o zi înzăpezită. Într-o vreme, când locuiam în apropierea Fabricii de Bere Ursus, nu ratam niciodată să mă sui pe o piatră, ca să ajung în dreptul unui geamlâc întotdeauna întredeschis, prin care se vedeau butoaiele aşezate rânduri-rânduri şi se simţea adierea, uşor înţepătoare, a berii proaspete. Dar nimic nu mi-a plăcut – niciodată – mai mult decât să adulmec cafeaua aburindă din ceaşcă sau aroma unui pachet de cafea abia început. Probabil că este o plăcere… congenitală dacă mă gândesc că mama a devenit cafegioaică pe vremea când era gravidă cu mine. În timpul primilor ani ai copilăriei mele nu ţin minte să fi avut în casă altfel de cafea decât cea cu lapte, făcută din surogat (Enrilo), pentru care se stătea la cozi lungi, la „Alimentara”. Apoi tata s-a dus la doctorat, la Moscova, şi când venea acasă, în vacanţă, aducea cafea boabe verde, din care le împărţea cu dărnicie şi prietenilor apropiaţi. Cafeaua verde era prăjită cu multă atenţie într-o tigaie specială, până când boabele căpătau o nuanţă brună (cafenie), începeau să „transpire” şi răspândeau aroma aceea irezistibilă, exotică şi totuşi cunoscută parcă dintr-o altă viaţă. Read more…

Oct 29, 2020 10 comments

Atachi, începutul coşmarului

Jan 13, 2022By

Se spune că bătrânii trăiesc în trecut pentru că nu au viitor. Așa mi se întâmplă mie. Trează, ore în șir, sau în vis, îmi apar frânturi din trecut, în special cele trăite în deportare. Cred că acest lucru li se întâmplă și altora, dar poate că ei nu simt nevoia să-l împărtășească. Relativ recent am scris despre Câmpulung, orașul din care am fost deportată, sau mai bine zis alungată. Prima oprire mai lungă în drum spre Transnistria a fost la Atachi, (în ucraineană Otaci), pe malul drept al Nistrului, în actuala republică Moldova. Nu am intenția să repet ce am scris în jurnalul meu, devenit carte după 50 de ani, (Jurnal de ghetou). Vreau să vă relatez prin filtrul anilor mulți care au trecut de atunci cum am resimțit primul popas în drum spre Transnistria. Coborârea din tren m-a pus în fața unei realități pe care nu mi-aș fi putut-o închipui niciodată: ploaie rece, noroi și soldați români înarmați cu puști ne păzeau și ne grăbeau să coborâm din tren. Și unde să ne adăpostim? Așezarea părea pustie, nu se zărea niciun localnic, dintre casele care mai stăteau, majoritatea erau fără acoperișuri, parcă trecute printr-un incendiu și pline de evrei deportați la fel ca noi, dar veniți înaintea noastră: rădăuțeni, suceveni. Parcă erau acolo toți evreii din Bucovina de sud. Cu mare greutate am găsit și noi o casă fără ferestre și uși, parțial și fără acoperiș, în care să ne ferim de ploaia rece de toamnă. Oare ce se întâmplase cu cei care au locuit în acele case?Read more…

Jan 13, 2022 18 comments

23 August 1944

Aug 25, 2022By

În vara anului de 1944 locuiam în Brașov, petrecându-mi vacanța împreună cu 3-4 copii, singurii care vorbeau limba română, în zona aflată între Spitalul Militar și poalele muntelui Tâmpa. Au început discuții serioase. – Nemții se cărăbănesc. Aici vin rușii. Plecăm în munți – ne comunică un prieten, vlăstar al unei familii boierești. Eram informat. Împreună cu părinții, ascultam Radio Londra la aparatul unui vecin plecat departe.  Auzisem despre Stalingrad, Debarcarea Aliaților și prezența Armatei Roșii la malul Prutului. Nu auzisem însă nimic despre Diktatul de la Viena. Nu înțelegeam de ce tânărul maghiar mi-a arătat turlele unor biserici aflate nu departe de dealul Zizinului spunându-mi « Vezi, acolo este Ungaria! » Știam că Ungaria se află la sute de kilometri după Oradea! În cancelaria școlii evreieşti se afla harta României Mari, de la Nistru pan’la Tisa…Nu înțelegeam de ce lângă Casă Apelor de pe Promenadă, elevii școlii românești cântau scandând: Ardealul, Adealul, noi vrem Ardealul…Nu ştiam că rămânerea noastră în viaţă a depins de faptul că ne aflam în Transilvania de Sud, cea nealipită Ungariei horthiste care în mai 1944 deportase la Auschwitz toată populaţia evreiască din afara Budapestei. Copiii evrei de vârsta mea nu aveau nicio şansă să scape cu viaţă. Nu bănuiam atunci că drumul spre Auschwitz se afla câteva zeci de kilometri nord-vest de locuința noastră situată pe strada Carmen Sylva din Brașov! Radio Londra nu pomenise nimic de lagărele de extreminare naziste.Read more…

Aug 25, 2022 11 comments

Au trecut cincizeci de ani…

Oct 19, 2023By

Am ajuns în Israel în toamna anului 1972.  Încă din primele zile am plecat la Ierusalim și m-am înscris la programul pregătitor al Universității Ebraice.  E adevărat că în România absolvisem deja anul întâi, dar ebraică nu știam o iotă, nu puteam să merg direct la cursuri. Cred că a fost anul cel mai captivant din viața mea.  Totul, dar absolut totul îmi era nou.  La Timișoara stăteam în gazdă, învățam cât era ziua de lungă (ce pierdere de vreme!), nu aveam prieteni.  Abia la Ierusalim am descoperit cu adevărat viața studențească.  Am stat la cămin, am devenit mult mai independentă, de nevoie mi-am perfecționat engleza, dar am învățat ebraica și mai ales am cunoscut o grămadă de lume care vorbea toate limbile pământului. Printre prietenele pe care mi le-am făcut atunci se număra și S., o tânără simpatică, venită din Germania. Ca studentă săracă și ca imigrantă, am fost orbită de luxul din Germania.  E adevărat că tatăl lui S. avea o fabrică, Am cunoscut familia, m-am bucurat și eu de traiul bun, am făcut împreună cu S. câteva excursii și la vreo două zile după Yom Kipur aveam biletul de întoarcere.  Numai că…  La sfârșitul sărbătorii de Yom Kipur s-a dat drumul la televizor și am rămas cu toții înlemniți.  În Israel era război!Read more…

Oct 19, 2023 13 comments

Fotografie de grup la fântâna arteziană din Parcul Clujului

May 12, 2016By

De câte ori trec pe lângă fântână arteziană, străjuită de figuri mitologice, din secularul parc al Clujului, gândul mă duce la o fotografie de grup – alb negru – reprezentând şase tineri clujeni din mişcarea Habonim, luându-şi adio de la oraşul natal, înainte de plecarea definitivă în patria veche-nouă, în anul 1941. Fotografia figura în albumul nostru de familie, printre pozele dinainte de război, salvate în timpul deportării de József Kántor, prietenul maghiar al tatii, colegul de la fabrică sub mâna căruia învăţase meserie. În 1996 aveam să regăsesc o poză identică la kibuţul Maagan din Israel…

Read more…

May 12, 2016 5 comments