File din romanul vieţii mele (V) – Căsătoria

Într-o după-amiază de primăvară mă întorceam acasă de la cursuri împreună cu prietenii mei Micu Schapira și Marci Dollberg. Eram cu toții în anul întâi. Pe drum am întâlnit un cunoscut de-al lui Schapira. Ne-am oprit să stăm de vorbă și Schapira mi l-a prezentat: Rubin Schaffer, un „landsmann” [consătean] din Suceava, care urma să înceapă medicina la toamnă. Era înalt, slab, cu păr negru și cu ochelari. Purta o scurtă de lână în alb-negru. Mult mai târziu am aflat că scurta era făcută dintr-un palton pe care-l avea de la paisprezece ani, încă dinainte de deportare. A fost prima noastră întâlnire și mai știu exact unde s-a petrecut.Read more…

Situaţia de tip kibli

„Iată o situaţie de kibli”- spunea tata atunci când în familia noastră trebuia să se ia foarte repede o hotărâre importantă, poate chiar esenţială, iar opţiunea nu era limpede. Cuvântul maghiar kibli, preluat din limba germană (kübel) – ca de altfel multe din denumirile vaselor şi ustensilelor de bucătărie – înseamnă găleată, iar situaţia căreia îi este ataşat în istoria familiei noastre s-a petrecut la Buchenwald, în primăvara lui 1945. După evacuarea din lagărul de la Auschwitz, în 18 ianuarie 1945, tatăl meu, Imre Székely, a fost dus într-un marş forţat, „al morţii”, până la Breslau (episodul este descris în volumul de mărturii publicat de Daniel Lőwy, Sárga csillag, Kolozsváron, Editura Koinonia, Cluj, 2017). Deţinuţii care scăpaseră cu viaţă din această încercare cumplită au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă, descoperite Read more…

Palma Stern – Amintiri (Capitolul II)

Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…

Amintiri. Radio Days 1947-1968

Să mă ierte Woody Allen că împrumut titlul unui faimos film de-al său, dar n-am găsit nicio denumire mai potrivită pentru vremea greu de imaginat când încă nu exista televiziune. Pe când aveam vreo 7-8 ani, după război, refugiu și revenirea treptată la o viață cât de cât normală, prima achiziție importantă a familiei a fost un aparat de radio ”Orion”. O adevărată minune: carcasa masivă din lemn furniruit, difuzorul drapat în culori discrete, trei lungimi de undă – lungi, medii și scurte. Scala mare și verde – o lecție de geografie cu nenumărate denumiri de localități, unele cunoscute, altele mai puțin: Hilversum, Beromuenster, Koblenz. La mijloc, deasupra scalei o lumină intensă clipind fascinant: ochiul magic. Dar partea interesantă se afla mai sus, ridicând un capac găseai încă o instalație – un patefon! Cumpărătura de ocazie cuprindea și un pachet cu vreo 30 de discuri uzate – plăci grele de ebonită cu turația 78 (azi la mare preț printre colecționari). Selecția era cam eclectică dar atractivă:Read more…

Anne Frank nu trebuie uitată

Povestea Annei Frank am aflat-o când se știa deja despre lagărele de exterminare, despre Auschwitz, despre soarta evreilor din Europa în general. Piesa m-a impresionat profund, într-atât de mult încât trebuie să mărturisesc că am văzut-o de aproape 30 de ori (poate și pentru că TES. era foarte aproape de casă) şi pot afirma că știam replicile artiștilor atât de bine încât dacă aș fi avut talent, la nevoie, aș fi putut juca fiecare rol în parte. Spectacolul a făcut vâlvă. Se juca cu sala plină nu numai pentru că mai erau evrei în țară, ci şi pentru că regia (Gerge Teodorescu, de fapt regizor atunci la operă) decorurile (Dan Nemțeanu) și artiștii în frunte cu Lia König –Anne, dar și toți ceilalți, Beno Poplicher, Samuel Fischler, Carol Feldman –Peter, Leonie Eliad, sora Annei, au fost magistrali. Spectacolul a fost văzut și apreciat de foarte mulți neevrei și lăudat pe toate căile, în condiţiile în care eram categorisiți minorități conlocuitoare la categoria „și alții”. Atunci nu ştiam că piesa se juca cu mult succes pe Brodway și că prima ecranizare s-a făcut mai târziu, în 1959.Read more…

Capesius și Herskovits

În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial un tânăr farmacist german pe nume Victor Capesius îi vizita pe medicii din Cluj, făcând reclamă, împărţind prospecte și mostre din produsele farmaceutice ale firmelor germane I.G.Farbenindustrie și Bayer. Venea la Spitalul Evreiesc din Cluj, unde îi cunoștea bine pe șefii de secţie. Vizita și cabinetele particulare ale unor medici cunoscuţi – dintre care o parte erau evrei. După izbucnirea războiului s-a încadrat în Wermacht și apoi în SS, unde a ajuns până la gradul de farmacist maior (Sturnbannfürer). Ca ofițer SS a fost trimis mai întâi la lagărul de concentrare Dachau, iar în 1944 a ajuns fermacistul șef al lagărului de concentrare Auschwitz. Ȋn această calitate a colaborat cu Mengele la experienţele genetice pe cobai umani și a fost responsabil pentru administrarea gazului ucigător Zyklon B. Și mai important din punct de vedere istoric este faptul că farmacistul Capesius a participat la selecţia evreilor sosiţi la Auschwitz. Al doilea personaj al acestui articol este Dr. Isidor Herskovits (1894-1944), șeful secţiei de radiologie al Spitalului Evreiesc din Cluj, prieten și coleg de spital cu părintele meu…Read more…

Frânturi de amintiri. Primii ani la Timișoara

După terminarea războiului, tatăl meu a primit un post la Timișoara, iar ca urmare, la sfârșitul anului 1944 ne-am mutat și noi, mama, bunica și cu mine. Pe vremea aceea Timișoara avea aproximativ 100.000 de locuitori și era centrul cultural, economic și social din vestul României. Orașul era împărțit în patru cartiere istorice: Centrul (Belváros), Iosefin (Jozsefváros), Elisabetin (Erzsebetváros) și Fabric (Gyárváros). Trăiau aici români, maghiari, nemți, sârbi și evrei. În oraş funcționau mai multe instituții de învățământ, printre care şi Institutul Politehnic, înființat în 1920. Instituțiile culturale ale orașului asigurau o viață culturală bogată: opera de stat, trei teatre: român, maghiar și german și filarmonica. Am trăit la Timişoara până la plecarea în Israel în 1975. Părinții au subînchiriat o locuință pe malul Canalului Bega, în Palatul Ancora (Horgonypalota). Eu terminasem primul trimestru al școlii primare la Lugoj. Am fost înscris la Școala Israelită Ortodoxă din Iosefin. Eram obligați să avem capul acoperit cu șapcă. Diminețile stăteam în picioare cu fața spre răsărit și spuneam rugăciunea Șaharit. Cei mai mulți dintre elevi învățau la Heder, unde se preda Tora și rugăciuni. La Lugoj învățasem limba ebraică modernă, cu pronunțare sefardă, dar m-am obișnuit și cu accentul aşkenaz.Read more…

Ivry Gitlis şi tinerii evrei din Cluj

Cluj – ianuarie 1980. Violonistul israelian-francez de talie mondială Ivry Gitlis sosește la Cluj pentru un concert extraordinar de vioară, la Casa Universitarilor. Concertul a fost într-o marţi seara; trebuiau făcute și repetiţii, dar Ivry a găsit timp să ia legătura cu tineretul evreiesc din Cluj. Unde îi putea întâlni? La Cantina evreiască de pe str. Paris. Aici a avut loc o primă întâlnire, iar după concert câţiva dintre tineri au mers la locuinţa doamnei Lily Wolheimer, văduva cunoscutului ginecolog de la Spitalul Evreiesc, Joska Wolheimer. Aici Ivry a mai dat un micro-concert. Locuitorii casei de pe strada fosta stradă Dr. Petru Groza, care auzeau Capriccio de Paganini nu știau cine e interpretul și nici faptul că el cânta pe o vioara Stradivarius din 1713.Read more…

Vizita lui Elie Wiesel la Sighetu Marmaţiei, în vara lui 1995

La sfârşit de iulie 1995, Guvernul României a fost informat de intenţia scriitorului Elie Wiesel, Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, de a vizita Sighetu Marmaţiei, însoţit fiind de o echipă internaţională de filmare care realiza un film despre locul unde s-a născut şi copilărit. În calitatea pe care o aveam atunci, de secretar executiv al Consiliului Minorităţilor Naţionale (funcţie îndeplinită între anii 1993-1997), m-am deplasat la Baia Mare pentru a pregăti vizita.Read more…

4 martie 1977.

La 4 martie 1977 am avut bilete la Sala Studio a Teatrului ”Lucia Sturza Bulandra” de la Grădina Icoanei. O clădire masivă, dar cu sala să zicem la hochparter unde urcai din hol. Se juca piesa ”Interviu” de Ecaterina Oproiu. Eram cu soțul meu și cu mama. Lângă mine, o colegă de serviciu. La ora 9.22 – în orice caz abia începuse actul doi (niciodată nu am văzut sfârșitul acestui spectacol) – a început cutremurul. În prima clipă nu am reacționat dar când am văzut că se prelungește, sincer să spun nu mi-a prea plăcut. Nu m-am panicat, mai bine zis nimeni nu s-a panicat deoarece cineva, o persoană cu mare prezență de spirit, a strigat; „rămâneți pe loc, nu faceți panică”. Read more…

Viena – tranzit

Avionul de pasageri de tip Iliușin-62, cu rândunica stilizată a companiei Tarom pe ampenaj, a aterizat cu o ușoară smucitură pe pista aeroportului Schwechat din Viena. Ne apropiam de aerogara încă modestă de pe atunci, rulând printre grămezi de zăpadă murdară și băltoace în care se oglindea un cer plumburiu. Dintr-o dată am înțeles că ajunsesem într-o altă lume. De șase ani așteptam clipa aceasta, fără a avea certitudinea când și nici măcar dacă o vom apuca. Scăpaserăm în sfârșit de povara apăsătoare a vieții într-o dictatură și încă nu bănuiam grijile nu mai puțin copleșitoare care ne așteptau. Era martie 1970. Tata, mama și cu mine călcam pentru prima oară pe pământ occidental. După șase ani de nesiguranță, emigrația noastră din România așa-zisă socialistă a devenit realitate. Iat-o, „Felix Austria”, anticamera fericită pentru Australia încă și mai îmbietoare, care ne aștepta cu brațele deschise – cel puțin așa credeam noi atunci.Read more…

O făclie de Pesach

Sunt întâmplări în viață despre care crezi că se vor şterge timpul sau se vor retrage într-un colțișor şi îţi vor da pace. Dar cu cât înaintez în viață, ajuns acum la vârstă de optzeci şi trei, aproape optzeci şi patru de ani, nu s-au șters şi nu s-au retras. Aceste întâmplări s-au adâncit ca niște brazde de care te împiedici la tot pasul. Încă mai persistă în faţa ochilor minţii, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, imaginile alergăturii mele pe strada Ştefan ce Mare, după ce am scăpat din curtea chesturii unde s-a întâmplat masacrul şi de unde m-au scos după ore în care am stat acoperit de corpuri. Încă nu împlinisem șapte ani. M-au întrebat al cui sunt dar îmi clănțăneau dinții de frică şi am tăcut. Atunci m-au întrebat în idiş şi am spus al cui sunt şi că ştiu să mă duc acasă singur. Cunoșteam orașul destul de bine. Am alergat pe strada Ştefan cel Mare, fugind într-un suflet printre cadavrele pe care le adunau podarii şi le aruncau în tomberoane cu roţi enorme, tomberoane din care încă mai țâșneau brațe sau picioare neînsuflețite. Soarele trăgea spre asfințit şi m-am grăbit spre casa. Am trecut de biserica Mitropoliei apoi de biserica Trei Ierarhi, biserici frumoase dar lipsite de Dumnezeu.Read more…

Nabucco şi PCR

Era în 1958. Corul Facultății de Medicină din București era unul dintre cele mai apreciate coruri studențești. Avea în jur de 80 participanți, băieţi şi fete, patru voci, o profesoară tânără, pricepută – din păcate i-am uitat numele. Repetițiile se făceau ca la carte: după încălzire profesoara lucra cu fiecare dintre noi. Devenise prietena noastră, o iubeam foarte mult pentru căldura pe care ne-o arăta, pentru priceperea ei în meserie. Alcătuirea programului ne dădea multă bătaie de cap. Repertoriul îl stabilea profesoara de muzică, ținând cont deseori de ideile noastre. Erau niște norme de la care nu se putea renunța decât cu prețul anulării concertului. De pildă, cam jumătate din piese trebuiau sa fie sovietice, restul românești, un loc aparte fiind rezervat celor “din muzica popoarelor”. Repetiţiile erau urmate de pasul cel mai dificil, mai dificil chiar decât un seminar la Sager (proful de neurologie, imprevizibil şi sadic, spaima studenților). Pasul cu pricina se numea „vizionare”…
Read more…

Sărutul

Iarna anului 1946 era deosebit de grea. Erau geruri năprasnice, de-ți înghețau și aburii din gură. Crivățul șuiera prin străzile pustii. Zăpada rămânea pe trotuare cu săptămânile. Oamenii ședeau acasă, lânga sobele care scoteau fum, căci lemnele erau umede și ardeau greu. Pe deasupra mai bântuia și o foamete de moarte. Gările erau arhipline de călători. Cine nu avea loc în vagoanele supraaglomerate sau pe scări călătorea pe acoperiș. Plecau spre Transilvania sau Banat, unde se spunea că se mai găsea de mâncare. Mulți mureau pe drum. Așa geruri și așa foamete nu s-a mai pomenit în Moldova de ani de zile. Autoritățile încercau să salveze copiii, îi adunau de pe la școli și îi internau în cămine unde trăiau pe un regim destul de restrâns. Împreună cu vreo 60 de băieți de vârste diferite, eu am fost repartizat la un cămin de pe strada Sf. Andrei. Acolo supraviețuiam cu câteva fire de macaroane pe zi, în care se punea și o lingură de unt de arahide, pe care căminul îl primea în colete de la JOINT, din America. De fapt untul de arahide ne-a salvat viața. În pachete se mai găseau și țigări Camel, pastile de vitamină C și gumă de mestecat. Read more…

Cum și când am învățat să dau primul bacșiș.

Sunt foarte mulți ani de atunci – cred că peste 60 – de când am dat pentru prima dată un șperț. De fapt, cine n-a dat vreodată un bacșiș? De ce mi-am adus aminte acum de un fapt atât de banal și obișnuit nu numai în România? În vâltoarea evenimentelor din ultimul timp, când se discută despre impozitarea bacșișului la restaurant, de fapt pentru legalizarea lui, atunci când sunt atât de multe probleme grave nerezolvate, probleme de fond care de fapt le generează pe cele mărunte ca bacșișul uzual, eu mi-am amintit cum și când am învățat să fac ca toată lumea când are nevoie de un ajutor mărunt sau de un serviciu uzual, neplătit sau de cele mai multe ori chiar plătit. Nu cred că mai sunt mulți care-și amintesc de anii când alimentele de bază – pâine. zahăr, făină, ouă, lapte, mălai, etc. – le primeai pe cartelă. La început și îmbrăcămintea se dădea pe cartelă. Cred că tot pe cartelă am cumpărat și pe acel vestit „loden”, pardesiul anilor 50, pe care l-am purtat multă vreme. Dar toate le-am obținut după ce am reușit „să mă împrietenesc”, adică să atenționez cu un șperț mai mic sau mai mare pe cel sau pe cea de care depindea obiectul de care aveam nevoie. Read more…

La vita è bella – amintiri de nou-imigrant în Israel

România este țara în care m-am născut, am crescut, am fost educat, am devenit medic, m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, mi s-a născut primul copil și mi-am început cariera de medic. Oare nu era destul? Ce-mi mai lipsea? Nu pot să explic de ce, dar de când mă știam, în adâncurile mele doream cu ardoare să fiu împreună cu familia mea din Israel. Îmi închipui că și românii născuți în diaspora au gânduri asemănătoare. La dorința mea de a emigra în Israel au contribuit mai mulți factori. Izul îndepărtat al țării strămoșilor mei l-am primit mai ales de la cei doi bunici ai mei. Amândoi erau supraviețuitori ai Holocaustului, deși au scăpat fără să fie trimiți în lagăre de concentrare. Bunicul din partea tatălui, Sigismund (Zsiga-Jiga) a găsit de lucru la București înainte de dictatul de la Viena și prin asta a scăpat, și el șin tatăl meu, doar cu muncă forțată la o fabrică de armament de lângă București. Iar bunicul din partea mamei, Izidor, a reușit să fugă împreună cu cei cinci copii ai lui (inclusiv mama mea) din Toplița la Budapesta, unde aproape toți au supraviețuit în ghetou și în casele ocrotite de Raoul Walleberg. Scriu aproape toți, fiindcă unchiul meu Alexandru (Sanyi), fratele mamei, a fost deportat din tabăra de muncă la Auschwitz, unde a fost ucis de către bestiile naziste. Cei doi bunici nu se cunoșteau – unul era din Toplița, iar celalalt din Sălăcea, în județul Bihor. Amândoi însă, fără să știe unul de altul, au emigrat în Israel după declararea independenței Israelului, Zsiga în 1948 și Izidor în 1950.Read more…