Să îndrăznim să sperăm?

Într-una din seri, încă în fazele inițiale ale actualei pandemii care parcă nu se mai sfârșește, când totul plutea parcă în ceață, am avut un fel de revelație. Se făcea că de astă dată omenirea își va învăța lecțiile neglijate și printre alte necazuri, ura de rasă se va evapora peste noapte. Potopul de zvonuri și știri care a urmat mi-a spulberat de atunci iluziile într-un mod brutal, lăsându-mă cu un gust amar, greu de corectat, și cu impresia că nu sunt nici pe departe singur în această situație. Eforturile câtorva dintre guvernele lumii de a stăvili avalanșa par izolate și neputincioase în ochii pesimiștilor dintre noi. Exemplul Germaniei, care într-o perioadă relativ scurtă a interzis activitatea a trei organizații naziste, reprezintă o excepție binevenită, iar poliția germană, grăbită să întărească speranțele legate de bunele intenții, a și efectuat câteva operațiuni, ca de pildă cele îndreptate contra membrilor grupării Nordadler, extrem de activă mai ales pe rețelele sociale ale internetului. Read more…

Ultimul an dinainte de pensionare

Iată-mă în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, prima zi din ultimul meu an în câmpul muncii, ca angajat la stat, cu contract de muncă full-time şi cu cartelă electronică de acces în garajul subteran. De-acum încolo zilele se vor scurge implacabil, precum firele de nisip din clepsidra acestui ultim an. Încă nu ştiu dacă acest asalt final este prilej de bucurie sau de tristeţe. Aştept cu nerăbdare vremea libertăţii neîngrădite, care va să vină peste un an, când nu voi mai fi legat de un program strict şi nu voi fi nevoit să mă milogesc pentru câteva zile libere ca să mă duc la vreun congres sau să mă bucur de o vacanţă de sărbători. După acest ultim an voi putea merge şi veni după pofta inimii – presupunând că vom putea călători liber, ceea ce nu mai este de la sine înţeles. Totuşi, pensionarea mea care se apropie, mă întristează puţin. Scăderea previzibilă a venitului meu este cât se poate de dureroasă. Singurul lucru care mă consolează este posibilitatea de a-mi completa pensia cu diverse munci teoretic posibile. Însă în ciuda acestei perspective e puţin probabil să-mi pot păstra nivelul de trai actual. Evident, îmi vor scădea şi pretenţiile, dar nici acest fapt nu este o sursă de optimism, ci mai degrabă de îngrijorare.Read more…

Sorry

Într-o lume ideală am trăi în asemenea fel încât să nu fim nevoiți să ne cerem scuze. Cunoașteți probabil dictonul: „Ești stăpânul cuvintelor tale nerostite dar sclavul celor care ți-au ieșit pe gură”, sau versiuni similare. În foarte multe cazuri, scuzele nu pot face să se uite o insultă sau să se repare o nedreptate. Îi auzi uneori pe copiii englezi recitând în curtea școlii sau la locul de joacă: Sticks and stones may break my bones but words will never harm me (bețele și pietrele îmi pot rupe oasele dar vorbele nu mă vor răni niciodată). Este un mod de auto-apărare al copiilor, să pareze insultele sau persecuțiile din partea altor copii, așa numitul bullying, dar după părerea mea, exact opusul corespunde realității. Vorbele ne pot provoca o mai mare suferință decât o rană cauzată de o piatră sau o bâtă. Pe de altă parte, deoarece cuvintele pot constitui cel mai complex material de construcție, și reversul medaliei este adevărat: nimic nu te poate face mai fericit decât vorbele care-ți merg direct la inimă.Read more…

Un papagal mi-a intrat pe fereastră şi o poveste de Hanuka

“Într-o zi un peruș[ a aterizat pe pervazul ferestrei din zgȃrie-nori-ul new-yorkez în care locuiam. L-am adus în casă şi am început să îngrijesc această pasăre care nu cunoaşte decât viaţa de colivie şi nu ar fi putut supravieţui în libertate.”. Cam aşa începe povestea lui Isaac Bashevis Singer pe care am auzit-o acum câţiva ani, la radio. Ca de obicei, nu am reţinut titlul, deşi ţin minte povestea în cele mai mici detalii. E o poveste care continuă să mă obsedeze. “A doua zi, dis de dimineaţă, aud o bătaie timidă la uşă şi văd pe palier o femeie tânără şi firavă, cu ochi negri. Citise anunţul meu din lift despre un peruș rătăcit şi, intrând în apartament, a constatat că era vorba de perușul ei, pe care ea nu îl închide niciodată în colivie – cum ar putea întemniţa o vietate după coşmarul prin care a trecut? – ci îl lasă liber în apartament. Perușul s-a strecurat afară prin fereastra întredeschisă doar atât cât să intre aer proaspăt. mi mai spune că ea este o supravieţuitoare a Holocaustului şi că a pierdut absolut totul în “lumea veche”, nu cunoaşte pe nimeni în New York City, singura ei posesiune, singurul suflet drag fiind această pasăre. Se scuză tot timpul că m-a deranjat atât de devreme, dar ea pleacă la lucru în zori de zi şi se întoarce acasă în orele târzii ale nopţii. Observă că am pus câteva grăunțe şi o strachină de apă pe masă pentru peruș şi îmi mulţumeşte că am avut grijă de el. E tare fericită că are din nou pasărea companion…”. Aşa se încheie povestea lui Bashevis Singer… sau, cel puţin, aşa îmi aminteam eu.Read more…

Din ”frumusețile” lumii libere

Timp de 12 ani am practicat medicina într-o țară în care libertatea era o noțiune des amintită în presă, radio și televiziune, și mai deloc în viața de toate zilele. Mi-am îngrijit pacienții așa cum am crezut că e mai bine și, ca să fiu sincer, am fost mulțumit de ceea ce făceam, exact în măsura în care nu mă așteptam să fiu adulat de cei care se aflau în grija mea și nici de aparținătorii lor. Da, îmi plăcea un cuvânt de mulțumire și nimic mai mult. M-am simțit respectat și mi-a fost de ajuns. mă aflam, pentru prima oară în existența mea, într-o atmosferă liberă, în care pericolul nu vine niciodată dinăuntru, iar de cel din afară știam că are cine să se ocupe. Dar tot obiectivismul meu, toată dorința de a privi lucrurile cu un ochi obiectiv, de a accepta aspectele negative ale societății în care trăiam și a mă bucura că nu voi fi înmormântat pe Șoseaua Giurgiului, totul s-a destrămat atunci când am dat cu ochii de violența, agresivitatea față de personalul medical. Căci despre asta e vorba în cele ce urmează.Read more…

Adevărul istoric – o himeră pe care pretindem că o stăpânim

Aproape că nu putem iniția o discuție despre un eveniment istoric fără a declanșa o ceartă în care protagoniștii se acuză reciproc că nu sunt patrioți, că sunt vânduți unor interese străine, etc. Este unul din cele mai elocvente exemple care arată că mai avem mult până vom înțelege democrația, așa cum ne-a explicat-o Ion Rațiu în 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul de a avea o altă părere decât a mea!”. Nu trebuie să căutăm alte exemple decât cele întâlnite în realitatea zilnică. Campaniile electorale ne dezbină și interpretarea evenimentelor diferă în funcție de afinitatea pe care o avem față de candidații care ne cer sufragiul. Cultele religioase ne pretind, și ele, să le îmbrățișăm modul de interpretare a aceleiași unice Cărți Sfinte, insistând să contrazicem interpretarea altora. Ne confruntăm cu un război la hotarele țării. Fiecărui eveniment petrecut pe teren i se dau interpretări diferite, convenabile uneia sau celeilalte tabere. Lumea este divizată. Tot așa stau lucrurile cu evenimentele petrecute demult, în alte epoci, deoarece se știe că „odată cu trecerea anilor, adevărul și minciuna vor face schimb între ele” [Evgheni Vodolazkin]. Cine are dreptate? Unde e adevărul? Referindu-ne la „adevăr”, trebuie să recunoaștem că reprezintă o noțiune deosebit de fluidă și uneori periculoasă. Filozofii l-au cercetat și fiecare i-a dat altă explicație. În plus, Diogene ne atenționează că „relația noastră cu adevărul trebuie să fie aceeași pe care o avem cu focul; dacă ne apropiem prea mult, ne ardem, dacă ne îndepărtăm, înghețăm”. Adăugând la această noțiune și particula „istoric”, pătrundem într-o adevărată junglă. Oare de ce? De ce nu putem avea o viziune unitară?Read more…

Deadline

„Cea mai bună muză e termenul limită” – această constatare plină de înţelepciune a fost făcută de scriitorul maghiar Frigyes Karinthy, dar poate că şi alţii dinaintea lui şi-au dat seama de forţa mobilizatoare pe care ţi-o imprimă scadenţa sau deadline, cum i se spune – cel mai sugestiv posibil – în limba engleză. De câte ori nu invocăm cu disperare: „Dacă aş mai avea la dispoziţie o singură zi în plus, câte aş mai putea face”! Dar termenul limită nu mai admite nicio secundă în plus, e cumplit de strict, e deadline. Dar de ce tocmai deadline, adică o linie a cărei depăşire aduce după sine moartea?! Se pare că acest cuvânt ar fi fost înregistrat pentru prima oară în anii 1860, în timpul Războiului Civil American, şi se referea la linia de îngrădire din jurul închisorii. Gardienii erau instruiţi să împuşte şi să ucidă orice prizonier care ar fi „atins, ar fi căzut peste, ar fi traversat pe deasupra sau pe sub aceste îngrădiri denumite «dead line». Acest cuvânt apare în însemnările unor militari, ba chiar şi în presa vremii.Read more…

Sacrul drept la ignoranță

Uneori mă gândesc la trecut folosind expresia ”pe vremea mea”. Nimic nu e mai incorect. Mai curând ar trebui să spun: într-una din vremurile mele, pentru că am trecut mai multe, una complet diferită de cealaltă. Nu voi intra în amănunte, doar un singur exemplu. Într-una din vremurile mele analfabetismul era cel mai grav semn de ignoranță. Neștiința de carte se asemăna pe undeva cu prostia, pentru că cel care nu-și îmbogățise măcar cu o iotă bagajul spiritual nu putea pretinde că judecata sa e logică și corectă. ”Cine are carte, are patru ochi”, se spunea în acea vreme, una din multiplele mele vremi. Dar analfabetismul s-a șters de pe lista enormităților sociale în lumea în care am trăit și în care m-am învârtit și încă mă mai învârt. Accesul la cultură și la informație e la îndemâna tuturor și chiar dacă, ici și colo, mai dai de indivizi care au citit ultima carte în urmă cu mai bine de un deceniu, asta nu înseamnă că omul nu folosește în fiecare zi cele învățate în școală. Dar din păcate, lucrurile stau așa doar în aparență, pentru că analfabetismul a fost înlocuit cu ignoranța. Da, poți fi și cu știință de carte și ignorant, iată paradoxul zilelor noastre.Read more…

Pedeapsa capitală – dileme

Cui i-ar fi trecut prin minte că există anumite tangențe între medicii anesteziști și execuții?! Ideea articolului mi-a venit citind o recentă publicație medicală despre administrarea injecțiilor letale de către anesteziști. Deși anesteziștii par cei mai potriviți pentru a injecta condamnaților la moarte medicamentele letale (un anestezic și un relaxant muscular, urmat de o doza letală de clorură de potasiu), acest proces este un act imoral din partea medicului. Totuși, de-a lungul anilor în SUA au fost și medici implicați în execuții. Peste o treime din anesteziștii americani sunt de părere că procesul de execuție va cauza mai puține suferințe dacă substanțele letale vor fi injectate de un anestezist. Asociația Medicală Americană (American Medical Association – AMA) nu numai că se împotrivește injectării letale de către medici, dar au fost cazuri în care AMA a anulat permisul de a practica medicina medicului care a participat la execuție. Potrivit jurământului lui Hipocrate, datoria medicului este de a salva vieți, nu de a le curma, deci este imoral ca medicii să administreze drogurile letale. Chiar și la eutanasia voluntară, aprobată la cererea bolnavilor cu boli terminale, medicul procură medicamentul letal, dar bolnavul trebuie să și-l administreze singur.Read more…

Paralelismul drumurilor încrucișate

O viață întreagă, până la dispariția sa, tatăl meu mi-a fost mentor și sfătuitor, dar niciodată n-a jucat pentru mine rolul de model. Nici în meseria mea nu am avut în fața ochilor, nici un moment, un personaj constant care să reprezinte un model de copiat sau cel puțin un exemplu pe care, cunoscându-l îndeaproape și în detaliu, l-aș fi urmat fără nici un semn de întrebare, și fără crâcnire, dacă aș fi fost în stare s-o fac. Dar deja, aș zice, de zeci de ani, există în realitatea care mă înconjoară un personaj pe care îl urmăresc în mod asiduu și care îmi oferă nu o dată senzația că m-aș identifica cu ușurință cu acele detalii din viața și activitatea sa care îl caracterizeazăRead more…

Al treilea tip de…evreu

Prin urmare, în aparență (doar în aparență!) există doar două feluri de evrei, cei care cred și urmează preceptele religiei iudaice și cei care nu cred în Puterea Supremă, nu respectă prescripțiile Domnului, ci doar aparțin poporului evreu. Și exact despre această apartenență aș vrea să mă ocup în cele ce urmează. Nu am de gând să mă războiesc cu cei care de foarte mult timp susțin că evreii nu sunt un popor, ci o religie deci, nefiind popor nu au dreptul la ceea ce orice popor pretinde, adică o țară și o limbă și o cultură și o istorie. Lupta ar fi prea de lungă durată și mie mi-e frică să plictisesc cititorul mai mult decât mi-am făcut socoteala că mi se va permite! Ah, da, aici e baiul pentru mine! Pentru că teoria mea susține că există și un al treilea soi de evreu.
Iată despre ce e vorba.Read more…

Oraşul fără evrei: un film mut – profeţie

Am primit recent un film vechi, mut, din 1924, făcut la Viena, un film excepțional nu prin calitatea lui, ci mai ales prin profeția pe care o face și care s-a adeverit pentru cel puțin 100 de ani. Acest film, ,,Orașol fără evrei”, a fost realizat după romanul ziaristului și scriitorului evreu austriac Hugo Bettauer. Am citit acest roman cu mulți ani în urmă și m-a impresionat încă de atunci, dar nu am știut că s-a făcut din el și un film, meritul lui fiind nu atât cel artistic, cât valoarea sa profetică, valabilă și azi, după aproape 100 de ani și mă tem că va fi și în viitor. Filmul l-a regizat H. K. Breslauer, la Viena, în perioada tulbure, într-o țară sărăcită de război, la început de criză economică, cu o inflație din ce în ce mai mare. El înfățișează o societate descumpănită, care și-a pierdut reperele, în care cei de la putere încearcă să se salveze căutând un țap ispășitor pentru toate eșecurile vremii. Vinovatul e găsit cu ușurință, cel altfel, evreul, alături de care au trăit în bună înțelegere de sute de ani. Nu voi intra în subiectul filmului deoarece titlul spune totul. Filmul a fost considerat pierdut și printr-o întâmplare au fost găsite recent fragmente importante din film, într-un târg de vechituri din Paris. Aceste fragmente au fost achiziționate de arhiva de film din Austria și prin donații s-a alcătuit un fond de 86.000 de Euro pentru reconstituirea lui. Ca de obicei, când nu cauți ceva anume, găsești ceva interesant la care nici nu te-ai gândit. Așa am găsit o broșură uitată, ,,Județul Câmpulung, turistic, balnear, climatic”, editată de Oficiul Județean de Turism la tipografia ,,Școala Română” Câmpulung-Moldovenesc la 15 septembrie 1935, cu un cuvânt înainte al președintelui Oficiului de Turism, C. Liontieș, viitor prefect al județului Câmpulung, dacă-mi aduc bine aminte. Este orașul meu natal, la care nu mă pot întoarce decât în vis.Read more…

Diaspora la “apel”

Diaspora evreiască, ale cărei începuturi se pierd în negura istoriei, avea să se extindă în spațiu și în timp. Timp de peste două milenii, cea mai mare parte a evreilor a trăit în afara granițelor patriei lor ancestrale. Chiar în perioada dărâmării celui de al Doilea Templu de către legiunile romane de sub comanda împăratului Hadrian, în Iudeea locuiau mai puțini evrei decât în restul Imperiului Roman. După creștinarea Bizanțului, evreilor li s-a interzis șederea în Imperiul Roman de Răsărit. Mulți dintre ei s-au retras spre Persia, Mesopotamia, apoi după cuceririle arabe și răspândirea islamului, în Africa de Nord și în Europa meridională. Pribegia lor nu a fost compactă. Comunitățile erau răspândite pe un teritoriu uriaș, mijloacele de comunicare și deplasare erau precare, condițiile în care trăiau evreii erau diferite de la un loc la altul și nu semănau cu cele din patria lor ancestrală. În asemenea împrejurări orice alt popor ar fi fost fărâmițat, asimilat și în decursul secolelor ar fi dispărut. Evreii s-au menținut ca un popor inconfundabil în diaspora, la fel cum au rezistat timp de secole imperiilor inamice care le amenințau ţara. În răspândire, au cultivat și au respectat aceeași Lege. În locul Templului impozant unde se întâlneau cu Dumnezeul Unic, au construit mii de sinagogi în care se adunau și se adresau Lui. Discriminarea, persecuțiile, fidelitatea față de Cartea Torei și endogamia au contribuit la menținerea unui sentiment de unitate diasporei, a legăturii și solidarității între comunități.Read more…

Alegeri și prelegeri…

În cei 71 de ani de existență a primului stat modern evreiesc s-au succedat la conducerea lui 32 de guverne, acceptate de 32 de legislaturi parlamentare, după 21 de alegeri la intervale normale de 4 ani și câteva mai scurte. Guvernele au fost conduse de 11 prim-miniștri, numiți de 10 președinți. Acest exercițiu democratic a fost realizat riguros cu toate că între timp Statul Israel a purtat 15 războaie mai mici sau mai mari (din care nu a pierdut niciunul, deși nu toate s-au ”lăsat” cu câștig). Alegerile pentru parlamentul israelian sunt considerate ca foarte importante de către electorat, dovadă rata înaltă de participare la vot: 70-80 %. La primele alegeri precum și la cele care aveau o miză considerată importantă, procentul de participare a ajuns la 85% (bineînțeles nu procente de tip comunist!). De regulă odată la 4 ani se organizează alegeri pentru Knesset, un parlament unicameral cu 120 de deputați, păstrând tradiția iudaică a Sanhedrinului, corpul ”legislativ” evreiesc din antichitate. Parlamentul reprezintă o multitudine de partide mari și mici, evreiești și arabe, de stânga sau de dreapta, religioase sau laice. Președintele Statului are numai competențe reprezentative, adevărata putere se află în mâna prim-ministrului. Pragul de intrare în parlament este de 3,25% din totalul alegătorilor. De regulă partidele mici se unesc în coaliții cu partidele mari, negociind condiții politice conform intereselor propriului electorat. Read more…

Cartea

La sfârșitul săptămânii un tânăr evreu religios a fost ucis de către teroriști palestinieni. Din păcate evenimente asemănătoare au loc nu rareori în Israel. Ceea ce a fost însă ieșit din comun de această dată a fost faptul că victima, în vârstă de 19 ani, a fost găsită cu o carte în brațe. Autorul cărții, David Grossman, este unul din scriitorii cei mai cunoscuți în Israel și nu numai, cărțile sale fiind traduse în treizeci de limbi. În limba română au apărut: „Unul cu care să fugi de acasă”, „Un cal intră într-un bar“, „Până la capătul pământului”. Pe la începutul anilor 2000, la o expoziție a cărții la Tel Aviv, un cititor a plecat cu o carte fără să plătească. Autorul, binecunoscutul publicist și politician israelian Tomi Lapid, a fost de față. Într-unul din articolele sale el vorbește despre dilema în care s-a aflat, fiind martor la furtul cărții sale. Pe de o parte, scrie domnia sa, a fost măgulit că cititorul era atât de entuziast răsfoind noua lui nuvelă, încât a uitat să plătească, pe de altă parte a găsit că este de datoria lui să anunțe vânzătorul.Read more…

Petele din soare se pot vedea de pretutindeni

Totul mi se trage, cu foarte mulți ani în urmă, de la faptul că de-a dreptul întâmplător am dat peste volumul care, curând după apariția sa, a devenit cartea de căpătai a oricărui medic, indiferent de specialitate sau de țara în care își practica meseria. E vorba de celebrul The House of God, autorul fiind Samuel Shem, pseudonimul lui Joseph Steven Bergman, un medic american, azi în vârstă de 75 ani, profesor la catedra de Umanistică Medicală a Universității New York.Dar iată că de curând Shem s-a pus din nou pe scris și bazat, probabil baza, pe imensul succes al primului să volum, vândut în milioane de exemplare și tradus în zeci de limbi, care a devenit și un serial de televiziune, a emis o nouă producție beletristică, intitulată ”Man’s 4th best ho$pital”. Nici pe departe nu am avut de gând să mă ocup în aceste rânduri de creațiile literare ale lui Samuel Shem. Subiectul pe care doresc să-l ating în cele ce urmează este cu totul altul, dar inspirația mi-a fost oferită de citirea acestui ultim roman al lui Shem.Read more…

Dacă eu n-am știut, probabil că sunt și alții…

Nici pe departe nu-mi trece prin gând să încerc să mă ridic deasupra altora, pentru simplul motiv că…. n-am motiv. Dar subiectul în chestiune mi-e apropiat mie mult mai mult decât, cred eu, altora. Iată despre ce e vorba. Tocmai mă pregăteam să părăsesc biroul în drum spre casă, când postul de radio anunță un interviu cu o tânără care urma să vorbească despre……ziua internațională a glumei!!! Oare câți dintre cei care vor citi aceste rânduri știu de existența acestei aniversări?! Îmi închipui că nu prea mulți. Nu-i de mirare. Aproape fiecare aspect al vieții noastre cotidiene e sărbătorit în lumea întreagă într-o anumită zi, și eu refuz a înșirui ocaziile. Dar ziua internațională a glumei îmi spune ceva!! Pentru că de-a lungul vieții mele am fost fermecat de modul în care o glumă, succintă, bine spusă și la timpul și atmosfera potrivită poate sintetiza o întreagă situație, uneori o istorie, sau un fragment din viața de toate zilele.Read more…

Îmbrățișarea

Când s-a născut era frumușel, cu greutate normală și fără să i se găsească vreo malformație. Totul părea în cea mai perfectă ordine. Dar la un an și jumătate, mama a observat că atunci când îi strigă numele, copilul nu întoarce capul, nici privirea. Putea fi o deficiență în auz sau… ceva mai serios? Era serios. Era autism. În mijlocul secolului trecut autismul era considerat o formă a schizofreniei. Astăzi există o diferențiere clară între cele două boli. Autism Spectrum Disorder (ASD) este denumirea medicală, care cuprinde o diversitate de trepte și forme. Fiecare formă variază și de la o persoană la alta. În marea majoritate a cazurilor autismul arată primele semne în al doilea an de viață. După primul șoc urmează cunoașterea realității, trezirea.Read more…