Ținta acestor rânduri se îndreaptă spre situația în care ne aflăm de multe ori în ziua de azi, când așa zisa media ne pune la dispoziție date (știri) care se află departe de adevăr, mai departe decât luna de pământ. Fenomenul are și un nume: fake news. Pe vremuri (sunt sigur că mulți dintre cititorii acestei reviste își amintesc acele timpuri) lucrurile erau simple, chiar foarte simple. Ziarele aveau un singur element veridic: data. În rest tot ce se scria era măsluit, modificat și refăcut, în funcție de nevoile de moment ale celor care ne stăpâneau soarta. Cum îl sfătuia secretarul de partid pe Șmilovici, care pretindea că la Craiova nu se construiseră sute de blocuri noi? “Tov. Șmilovici, mata umblă mai puțin prin țară și citește mai atent Scânteia!” Vremuri de mult trecute, dar deloc uitate…Nu am fost singurul care a trăit procesul psihologic caracteristic celui care a trecut de la un regim totalitar la unul democratic.Read more…
Nu intenționez să fac aici apologia vizionării la televiziune a manifestărilor sportive. Am fost și rămân la părerea că în vremuri de COVID 19 emisiunile sportive au darul să ocupe o bună parte din timpul prea liber și să-ți îndepărteze gândurile de la ce se întâmplă (rău) în jurul tău. Pe mine asta mă ajută, îmi închipui că și pe alții. Motivul scrierii acestor rânduri e cu totul altul, deși, recunosc, sursa de inspirație e înmulțirea emisiunilor de sport pe care le vizionez în ultimul timp. Nu mă limitez la meciuri (fotbal, baschet), ci urmăresc și comentariile pe marginea ultimelor evenimente de pe stadioanele și sălile fără spectatori. Deunăzi am ”căzut” pe o foarte interesantă discuție despre titlul de cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. Deodată mi-am dat seama că totul se axa pe atac! Niciun cuvânt despre apărători, nemaivorbind de portari, ca și cum fotbalul se desfășoară într-o singură direcție și cu un singur scop: șuturi glorioase la poartă și marcarea de goluri. Observaţi că în fotbal, ca în multe domenii ale activității de zi cu zi, adevărații eroi rămân necunoscuți, nepremiați, neevidențiați, uitați, ignorați. Cum v-am păcălit, sper, pe toți!!! Nu despre fotbal și fotbaliști voiam să scriu, ci despre nedreapta împărțire a gloriei între membrii echipei chirurgicale.Read more…
(În traducere liberă: Nu domnule, când un om s-a plictisit de Londra, înseamnă că s-a plictisit de viață.) Este replica pe care i-a dat-o marele cărturar englez Dr Samuel Johnson prietenului și biografului său James Boswell în 1777, în timp ce discutau dacă, mutându-se din Scoția la Londra, Boswell nu s-ar putea plictisi la un moment dat de tot ceea ce avea de oferit orașul. Întâlnind din nou fraza, acum câteva zile, mi-am reamintit cea mai vie și mai pertinentă exemplificare a ei pe care mi-a fost dat să o cunosc în cei peste 50 de ani de când locuiesc la Londra. S-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani la Royal Opera House Covent Garden, unde mă aflam împreună cu soția mea, la o reprezentație a operei La Bohème de Puccini. După primul act, am luat de la bar două pahare cu vin alb și ne-am așezat la o masă pe una din terasele Operei. La un moment dat, s-a apropiat de noi un bărbat în vârstă, îngrijit îmbrăcat, care ne-a cerut permisiunea să se așeze la masa noastră, deoarece nu se mai găseau nicăieri locuri libere. Evident, l-am poftit să ia loc. A sorbit din paharul său, după care ne-a întrebat dacă venim des la Covent Garden.Read more…
Unul din panseurile lui Gâgâ: fără aer ești pește! Titlul de mai sus mi-a fost inspirat de prea cunoscuta expresie în engleză, friend or foe, probabil preluată din romanul lui Michael Morpurgo, apărut acum mai bine de 20 de ani. Nu, nici nu-mi trece prin cap să încep să mă ocup de subiecte medicale, în această revistă care nicidecum nu există pentru a oferi o portiță de scăpare unui colaborator lipsit de imaginație și inspirație, drept pentru care volens nolens el apelează la subiecte legate doar de meseria lui și care nu interesează pe nimeni. Dar de data asta am simțit nevoia de a ataca un subiect care, deși în aparență e preluat din lumea mea, adică medicală, devine din ce în ce mai important pentru noi toți, cetățenii și locuitorii globului pământesc. E vorba de influența nefastă a aerului pe care îl inhalăm cu fiecare respirație, asupra inimii și vaselor de sânge din corpul omenesc, așa-numitul sistem cardio-vascular.Read more…
Atacul Rusiei asupra Ucrainei a fost, în mod limpede, un act cu caracter imperialist. Această formă de comunicare a mentalităţii imperialiste (războiul fiind uneori interpretat și ca un limbaj de comunicare reflectând o relaţie derapată, deteriorată) este una dintre formele cele mai elementare, mai ancestrale şi mai bestiale. Dacă Rusia este într-adevăr un imperiu şi are vreo legitimitate pentru a-şi apăra şi impune tendinţele imperialiste în secolul XXI este o chestiune complexă, un subiect asupra căruia nu mă opresc în cadrul textului de faţă. Merită însă să analizăm receptarea narativei imperialismului şi războiului care, în lumea occidentală, inclusiv în ţările Uniunii Europene este problematică şi adesea contradictorie. Citind sau predând despre istoria Imperiului Roman sau ale marilor imperii europene din trecut, numitorul comun este descrierea lor drept imperii civilizatoare. Interpretarea politicii lor expansioniste, a istoriei lor militare, generatoare de acte sângeroase care au distrus sau nenorocit zeci şi sute de mii de vieţi, este atenuată, îmblânzită, prin intermediul veşmântului metaistoric al civilizării.Read more…
Citind eseul dlui Gabriel Ben Meron ”Cehov, autorul unui thriller”, am fost impresionată de problemele pe care le-a ridicat această scriere. Una din ele este modul în care un om își dedică viața unei cariere sau mai multora. Concluzia tatălui său a fost că fiul ar trebui să se dedice în întregime medicinei, fără a lăsa loc pentru nicio altă carieră secundară sau paralelă. Mi l-am imaginat pe tatăl meu care s-a născut în 1907, a trecut prin două războaie mondiale și a fost deportat în Transnistria, e adevărat, ca medic. Medicina o învățase în Italia, la începutul anilor 1930, când în România se aplica numerus clausus. Era un om bun la suflet, care vorbea cu fiecare de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Celor săraci le cumpăra medicamente și dacă era chemat la un pacient, la orice oră din zi sau din noapte, nu stătea mult pe gânduri, ci mergea imediat. Lăsa totul deoparte, somnul, masa, orice. Mi-am adus aminte de filmul Médecin de campagne (Medic de țară). Cam așa era și el, ca doctorul din film. Bunătatea, perseverența și curajul erau calitățile lui esențiale. De când mă știu, era atât de absorbit de medicină, încât nu-i rămânea mult timp pentru alte preocupări. Când nu avea de lucru, citea din tratate medicale.Read more…
Deși a curs multă cerneală în jurul acestui subiect, îmi este imposibil să-l trec cu vederea deoarece, din păcate, mă aflu și eu în această categorie. Nu vă spun câți ani am, vă va informa în curând Facebook, oricum am dreptul să mă pronunț, ținând cont de vârstă și, mă rog, și de alte considerente. Fac parte dintre foarte, foarte puținele persoane care nu-și simt bătrânețea. Sunt destul de sănătoasă și fizic și la cap (deocamdată), sunt foarte activă și nu am nici dificultăți materiale. Deși teoretic sunt singură, deoarece sunt văduvă fără copii, totuși sunt înconjurată de familie, prieteni și de o structură care îi sprijină pe cei vârstnici – asistența oferită de comunitatea evreiască. Din fonduri proprii și cele primite de la Claims Conference, vârstnicii, respectiv o anume categorie, cei considerați supraviețuitori ai Holocaustului, primesc ajutor dacă doresc să rămână în casele lor și nu vor să se mute la cămin, unde se oferă condiții destul de bune. Nu spun că acolo totul e perfect, că rezidenții de la cămin sunt pe deplin mulțumiți, întotdeauna există loc de mai bine, dar cei care aleg varianta căminului stau în condiții civilizate, se bucură de asistență medicală și ceea ce mi s-a părut important – există preocupare nu numai pentru partea fizică a vârstnicilor, ci și pentru cea spirituală. Ani de zile, un grup de voluntari, actori, sub conducerea regizorului David Schwartz, a realizat numeroase programe care au menținut dragostea de viață, curiozitatea față de nou și chiar ambițiile rezidenților. Să precizăm că locul la cămin nu este gratuit, cei care se internează cedează o mare parte a pensiei, uneori diferența este plătită de rude, dar nimeni nu rămâne pe afară, chiar dacă pensia nu acoperă cheltuielile de întreținere. Sigur, nu este ca un cămin de lux din străinătate care costă mii de euro, dar este un loc decent.Read more…
Oare de ce mulți studenți americani îi urăsc pe evrei și Israelul și de ce atâția tineri americani vor ca Israelul să dispară și teritoriul lui să fie dat Hamasului, deși majoritatea populației USA este (deocamdată) în favoarea Israelului? Oare ce repercusiuni are și va mai avea această atitudine a tinerilor americani? Una din cauzele care au dus aici este că propaganda pro-israeliană a fost multă vreme neglijată, în timp ce palestinienii – via BDS și alte organizații antisioniste / antisemite – au investit multă energie și fonduri în propaganda împotriva Israelului. Apoi numărul musulmanilor este de o sută de ori mai mare decât cel al evreilor. Și încă un lucru despre care nu se vorbește fățiș: occidentalii se tem de extremiștii musulmani! De curând, apreciatul colaborator CNN, Fareed Zakaria, un jurnalist american musulman născut în India, a abordat subiectul îngrijorător al antisemitismul din universitățile americane. În articolul intitulat “Why university presidents are under fire” Zakaria se referă la recenta depoziție a președintelor celebrelor universități Harvard, Penn și MIT, convocate de House Committee on Education and the Workforce (Comitetul pentru educație și forță de muncă al Congresului) pentru a fi chestionate despre antisemitismul din universitățile lor. La întrebarea dacă declarațiile unor studenți care aprobă genocidul evreilor este în concordanţă cu normele de comportament ale instituțiilor pe care ele le conduc, cele trei au răspuns la unison “depinde de situaţie”.Read more…
Eu trăiesc în Israel și de când am emigrat, am fost preocupat de situația noii / vechii mele țări, în special în ceea ce privește pericolul venit din afară. Treptat, numărul statelor cu adevărat vrăjmașe a scăzut simțitor, pe măsură ce numărul țărilor arabe și musulmane care au recunoscut Israelul ca stat independent a crescut. Un singur subiect a rămas constant pe lista grijilor pe care și le face fiecare israelian – paranoic sau nu – urmărind ceea ce se petrece în lumea sa mai mult sau mai puțin apropiată: Iranul. Ca să nu mai amintim faptul că un membru al ONU încalcă cu seriozitate și cu încăpățânare articolele Cartei acestei organizații. Astăzi Iranul este un ”stat-model” în care totalitarismul, fundamentalismul, prigoana și minciuna și-au dat mâna în procesul de dominare a unei națiuni de zeci de milioane, care timp de 2500 ani a fost o monarhie, nu – ferească Cel de Sus – un exemplu de democrație și egalitate, dar nici de despotism și cruzime. Libertatea de expresie, prescrisă în constituția iraniană, dispare atunci când ”afectează principiile fundamentale ale Islamului” (Articolul 24). Prin urmare, restricțiile includ în primul rând religia: niciun alt grup religios, în afara celui islamic șiit, nu-și poate exercita liber drepturile în țara care se consideră bastionul libertății în Orientul Mijlociu. Individul poate fi pedepsit pentru homosexualitate, critică publică la adresa regimului și orice abatere de la prescripțiile religioase impuse de un Islam crud, obsesiv, violent și antiuman… În cele ce urmează e vorba de un coleg, un medic iranian, Dr. Ahmadreza Djalali. S-a născut în 1971 și a absolvit Universitatea de Medicină din Teheran. E căsătorit și are doi copii.Read more…
“Pericolul care îl pândește pe cel care încearcă să pună în scris gânduri legate de evenimente a căror desfășurare e încă în curs e de-ajuns de evident pentru a te obliga să te gândești de trei ori înainte de a decide dacă îndrăzneala seamănă mai mult cu pripeală, cu o decizie care nu ia în seamă posibilitatea ca tot ce scrii azi să devină mâine incorect / neadevărat / depășit. Această realitate e și mai pregnantă dacă vorbim de o ”compoziție” care va deveni publică doar zile sau săptămâni după ce a fost încropită. Doar așa trebuie privit / citit textul de mai jos.”, Am căutat pe internet sursa acestui dicton atât de cunoscut, dar nu am găsit nimic care aduce chiar de departe cu pragmatismul care stă la baza lui. Anglia și URSS în fața Germaniei naziste – iată exemplul care confirmă justețea acestei vorbe înțelepte. O analiză succintă a celor două sisteme, democrația legendară a insulei britanice și totalitarismul criminal al ursului de la răsărit arată că absolut nimic nu le unea, tot ce se petrecea în fiecare din cele două țări le menținea la distanță de mii de ani-lumină (și întuneric!). Și totuși, dușmanul comun a anulat, ce-i drept doar temporar, diferențele și divergențele și cele două armate (plus cea americană) s-au întâlnit pe Elba în aprilie 1945, soldații s-au îmbrățișat și au celebrat învingerea dușmanului comun. Exemplul de mai sus mi s-a întors în memorie în primele zile ale lunii decembrie 2024, datorită neașteptatelor evenimente care au loc în țara vecină, Siria. (Mă limitez doar la câteva detalii care mi se par esențiale.)Read more…
Am mai avut probleme cu inima. Nu neapărat doar cu inima mea proprie ci în special cu inima mea în legătură cu inimile altora.) În asemenea împrejurări am constatat că deși cardiologii susțin contrariul, inima doare. Uneori. Mai cu seamăRead more…
Prietenul meu fugi pe urmele soţiei de-abia plecate, închise uşile care despărţeau sufrageria în care eram aşezaţi pe fotolii confortabile de holişorul de la intrare şi mi se adresă, aproape în şoaptă:
-Eu cred că sunt evreu……Şi din acest moment suntem doi care ştim asta, doar doi în toată lumea, tu şi cu mine!!!
Întunericul cucerise deja încăperea, şi ar fi fost nevoie de a aprinde o lumină, altminteri discuţia ar fi continuat fără măcar să ne vedem mutrele, dar se pare că aceasta era dorinţa de moment a prietenului meu.Read more…
Înainte de a mă decide cum să întitulez acest articol, m-am gândit la un alt titlu și anume ”Pro sau contra”. Deși ele diferă doar printr-o conjuncție, aparent neutră, semnificația este esențial diferită. Pro sau contra presupune confruntare. Dacă ne referim la idei, înseamnă domnia exclusivismului, amintirea tristei ”cine nu e cu noi este împotriva noastră” sursa multor confruntări sângeroase de-a lungul sinuoasei istorii a omenirii, a națiunilor, a credințelor. Dimpotrivă, pro și contra înseamnă în lumea ideilor aplicarea și acceptarea conviețuirii lor, nu renunțarea la propriile opinii fie ele diametral opuse cu ale celuilalt, ci ascultarea și luarea în considerație a acestora.Read more…
Întrebarea care cere răspuns e cum au ajuns evreii aşkenazi să posede, într-un procent relativ mare, o fizionomie diferită de cea a celorlați albi? Probabil că în spatele acestei transformări se află același proces care-i face pe mulți irlandezi să aibă părul roșu, pe numeroși suedezi să aibă acea paloare a pielii și păr deschis la culoare sau ochii de culoare închisă la majoritatea grecilor. Toate aceste populații se trag dintr-un relativ mic număr de strămoși, care posedau aceste trăsături, inexistente sau foarte rare la alte grupuri etnice. Fenomenul acesta, al unui grup fondator mic și omogen din punct de vedere genetic, care a produs un număr mare de descedenți poartă numele de ”gât de sticlă” (bottleneck în engleză). În cazul aşkenazilor se pare că acest bottleneck a fost chiar mai accentuat, adică inițial cu o dimensiune foarte modestă, probabil nu mai mult decât câteva sute de persoane. Acest mic grup a trăit într-o regiune geografică numită Așkenaz, în apropierea râurilor Mosel, Rin și Main, în vestul Germaniei. Read more…
Nu sunt un fan al lui Norman Finkelstein. Deci nu am fost bucuros auzind – la un post de televiziune care nu mă poate socoti printre fanii ei – că acest ciudat personaj despre care unii afirmă că ar fi un evreu antisemit alții că ar fi ”doar” anti-sionist, urmează șă sosească la București ca invitat al unei organizații non-guvernamentale pentru a ține o conferință în ziua de 25 mai 2018. Între timp vizita a fost contramandată și întâlnirea cu scriitorul-orator a avut loc prin Internet. Organizația care l-a invitat. se numește ”Frontline Club”, înființată în 2003 la Londra de către un jurnalist de ”război” (sau mai exact de ”conflicte armate” ) cu numele de Vaughan Smith. Scopul declarat al acestui Club este să sprijine independența presei și în general exercitarea libertății de exprimare. La Clubul din Londra se află și un restaurant, menit să creeze o ambianță plăcută auditoriului invitat la prelegerile unor ziariști, politicieni sau alte persoane publice cu idei mai ales non-conformiste . Fondatorul acestui ”forum” al ideilor opuse celor de regulă, consacrate, a fost participant ca jurnalist de investigații și de front la Revoluția Română din decembrie 1989. Așa că nu e de mirare că mânat probabil de nostalgii întârziate, a inspirat – după 25 de ani de la evenimentele care se poate presupune că ”l-au marcat” – deschiderea unui ”Frontline Club” cam cu același profil ca cel din Londra (dar fără restaurant:).Read more…
Cartea cu care m-am întâlnit întâmplător, poartă titlul Viață, reprimește-mă, a fost scrisă de Nora Diamantstein și publicată la Editura Universul în 1948
Nu este nici prima şi nici singura carte care are ca subiect deportarea evreilor din Transilvania de Nord, cedată ( sau retrocedată) Ungariei prin Dictatul de la Viena, în 30 august 1940.Nina Diamantstein autoarea ”misterioasă” a cărții a cărei eroină principală a fost ea însăși și-a încheiat volumul, scriind cu optimism nedisimulat că a ajuns să-și revadă pământul natal ”Clujul copilăriei…Un Cluj liberat, renăscându-se…” Am folosit, poate impropriu termenul de ”supraviețuitoare misterioasă”. Am vrut doar să subliniez nedumerirea și surprinderea mea de amator în studiul și cercetarea literaturii atât de bogate care se ocupă de tema sensibilă și încă foarte dureroasă a Holocaustului, că nu am putut regăsi (cel puțin nu în sursele limitate pe care am reușit să le accesez) nici titlul cărții ”Viață reprimește-mă” și nici numele autoarei Nora Diamantstein, în afară de o vagă mențiune a numelui ei într-o listă anodină a ”tinerilor prozatori” dintr-o publicație din 1968. Cu atât mai mult mi se pare nefiresc anonimatul în care a s-a păstrat această carte cu cât scrierile în limba română despre deportarea evreilor din Transilvania de Nord erau rare chiar ”rarissime” în acei ani care au urmat imediat după război (explicabil prin faptul că marea majoritate a evreilor din Ardeal care au supraviețuit deportării erau de cultură maghiară și cei puțini care scriau despre ororile trăite scriau în limba maghiară)Read more…
Nu am scris acest articol pentru a îndreptăți minciuna, nici pentru a ne denigra pe noi înșine, medicii. Primele zece capitole sunt dedicate fenomenului minciunii în general, în speranța că vor crea un fundament cognitiv prin care vom înțelege mai bine motivul pentru care medicii mint și mai ales cum se confruntă și cum rezolvă această problemă sistemul administrativ medical și cel juridic. În aceste două capitole ale ciclului mă voi referi, mai întâi, la definiţia şi terminologia minciunii şi adevărului, iar apoi la motivele pentru care mint oamenii şi la categoriile de minciuni.Read more…
Într-un articol care descrie atitudinea medicilor față de derutarea și minciună folosite de confraţi, pentru a rezolva unele probleme dificile de etică profesională, Novac și coautorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce medicii mint și înșală și ce repercusiuni are această atitudine. Autorii accentuează faptul că o treime dintre medici vor furniza date incomplete sau derutante familiei unui pacient care a murit dintr-o eroare medicală. De asemenea, medicii justifică nedivulgarea adevărului faţă de colegi și bolnavi, din frica de consecințe (raportare la administrația medicală) sau ca să “păstreze confidențialitatea datelor legate de bolnav”. Aceasta dezinformare sau tăcere după comiterea unei erori poate dăuna bolnavului, dar și medicului, fiindcă o greșeală nedezvăluită nu va fi redresată și probabil că se va repeta în viitor. Read more…
Se scrie atât de mult despre pandemie, încât m-am întrebat dacă este cazul să spun și eu ceva. O fac în felul meu, cu speranța că mai sunt oameni care gândesc ca mine și poate asta ne va ajuta să ne cunoaștem toți aceia care împărtășim valori umane comune. Da, mai avem valori comune și ne sunt prețioase. Prima dintre ele este să rămânem umani și să gândim nu doar în ceea ce ne privește, ci să vedem ce se întâmplă cu cei din jurul nostru, cu societatea și încotro se îndreaptă ea. Acum stăm în casă, ceea ce este bine pentru sănătatea noastră, așa că putem gândi mai mult decât în zilele aglomerate dinainte. Uite, de exemplu un simplu telefon poate face diferența între starea proastă și cea bună a unui om aflat singur, izolat în căsuța lui, în care poate se simte captiv, iar tu întrebi ce face și îi vorbești despre nimicurile cotidiene, pentru că viața este făcută din aceste mici lucruri și rutina lor. Vorbești cu un prieten și îi amintești că nu este singur. Cred că abia acum simțim cât ne îndepărtează de tare internetul de prietenii cu care vorbeam mai des înainte și ale căror probleme le cunoșteam și încercam să le aducem alinare. Unde sunt toate aceste sentimente umane? Read more…
Zilele trecute m-a sunat o prietenă, cu panică şi mâhnire în glas şi întrebarea ei suna cam ca titlul de mai sus. Mi-a povestit că la sfârşit de săptămână a mers să-şi viziteze mama într-o altă localitate, iar cum a ieşit din supermarketul de acolo, cu masca pe faţă şi cu o eşarfă înfăşurată în jurul capului, ca eventualele particule (posibil contaminate) din aer să nu-i ajungă în păr, a dat nas în nas cu un coleg de serviciu, un familist liniştit, foarte harnic, considerat sursă de informaţii şi ajutor de nădejde (prin urmare îndrăgit şi respectat) – cu braţul petrecut strâns în jurul taliei unei roşcate cu forme îmbietoare… şi care părea cu vreo 20 de ani mai tânără, decât soţia respectivului, şi „nu semăna nicidecum nici cu copiii familiei” (de altfel băieţi cu toţii). Cum stătea ea acolo împietrită, cuplul a trecut pe lângă ea fără să-i acorde nicio atenţie, amândoi şi-au pus măştile pentru a intra în magazin, dar nu înainte de a-şi da un pupic. Pe ea, prietena mea, n-au băgat-o în seamă, cel mai probabil masca şi eşarfa au făcut-o de nerecunoscut pentru colegul cel familist şi atât de respectat, şi ea mă întreba acum, dacă ar fi trebuit să-l salute sau nu. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Abia am putut să-i explic că nu râdeam de dilema ei, nici de situaţia în sine, ci de faptul că mi-am amintit de o scenă similară, când cică împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al III-lea, s-ar fi prefăcut că nu-şi recunoaşte fostul duhovnic, pe Marie-Bernard Bauer, care i-a ieșit în cale, la braţ cu o frumoasă dansatoare, mult mai tânără.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
