În cazul (articolului) de faţă călcătoarea sunt chiar eu. Calc destul de des, în ciuda faptului că aş putea evita această îndeletnicire, de-a dreptul desuetă şi nu prea agreată, întrucât majoritatea materialelor textile actuale nu trebuie călcate. Prefer, totuşi, cămăşile şi aşternuturile călcate chiar dacă nu „performez” în ale călcatului. Nu reuşesc să netezesc perfect toate hainele, mai ales la buzunare sau la umeri, dar călcatul mă relaxează. Asta se întâmplă mai ales atunci când „navighez” cu fierul de călcat care – asemeni unei ambarcaţiuni (cu abur) – alunecă pe talazul liniştit al aşternuturilor sau feţelor de masă, iar eu îmi pot lăsa gândurile să zboare… Ţin minte vraful de aşternuturi scoase de pe sârmă (aproape îngheţate iarna şi pătrunse de arşiţă vara, mirosind a săpun de rufe fiert în casă) şi depozitate în proximitatea scândurii de călcat. Apoi erau luate, rând pe rând, stropite cu apa pregătită într-un lighenaş şi rulate ca să se înmoaie. În limba maghiară acţiunea se numea „práholni” (un termen regional, care apare şi în dicţionarul maghiar de regionalisme). Mult mai târziu, după ce în prăvăliile de menaj au început să se vândă produse de material plastic, avea să apară şi o sticlă specială de stropit rufele, cu capac perforat. Read more…
