Referendumul din Ungaria, organizat pe 2 octombrie a.c., privind cotele obligatorii de refugiați și acceptarea lor cu sau fără aprobarea Parlamentului, a fost invalidat. 43 la sută din cetățenii cu drept de vot au participat la această consultare, astfel că nu s-au întrunit cei 50 la sută plus unu, necesari pentru validare. La prima vedere, s-ar putea afirma că este un succes al partidelor de stânga, liberale, al societății civile care au cerut alegătorilor să rămână acasă, să nu dea curs intensei și foarte constisitoarei campanii de propagandă a partidului de guvernământ Fidesz – popular-creștini, să nu acorde din nou credibilitate premierului Viktor OrbánRead more…
Există ceva mai repetitiv şi plictisitor decât a discuta, diseca şi analiza ce ținută alegem când suntem invitate la o nuntă? Înclin să spun „da” şi să vă indic direcția articolelor despre „cum ne îmbrăcăm vara la birou”, însă să face un deserviciu garderobelor noastre de zi şi inspirației stilistice care abundă în jurul nostru. However, cum ne petrecem o (prea) mare parte din timpul nostru la muncă – așadar, îmbrăcate în haine conforme codului vestimentar căruia ne supunem – , discuția despre ținutele pentru birou este un rău necesar. Unele dintre voi poate se așteaptă să vă recomand să investiți într-o pereche de pantaloni de culoarea sorbetului de fragi sau să vă cumpărați încă o cămașă răcoroasă din mătase, dar nu voi face asta. În schimb, vă voi lăuda rochiile-cămașă.Read more…
Picromigdalele se numără printre fursecurile mele preferate, chiar dacă în anii din urmă mă abţin (cât pot) să mă dedau la prăjiturele şi dacă mai nou nu mai au acel gust desăvârşit de odinioară, când tânjeam după ele în galantarul faimoasei Cofetării Verzi (fostă Fábián) care de mult nu mai există, dar a fost imortalizată în…Baabel https://baabel.ro/2016/07/tort-aniversar-pentru-oamenii-din-baabel/. Pe atunci silabiseam cu râvnă: pricomigdale şi Mama mă corecta răbdătoare: picromigdale (DEX cuvânt de origine greacă pikramígdalon – adică migdală amară. Mai interesant mi se pare că, probabil, datorită multora ca mine, în DEX apare şi varianta pricomigdală. Pe atunci picromigdalele nu erau pentru toate buzunarele, având un preţ cam pipărat, deci ne permiteam să cumpărăm doar din când, în când, şi doar câte 10-15 decagrame. …Read more…
Ultima oară când am fost cu Tamás la Carnavalul din Veneția nu reușeam să țin pasul cu el. L-am întrebat de ce se grăbește așa? ”Nu mi-am dat seama,” mi-a răspuns, ”simt că pășesc ca în vis”. Acum, când scriu despre expozitia soțului meu, artistul Thomas Ditroi, la Muzeul de Artă din Cluj, vorbesc și eu despre un moment cu o calitate asemănătoare, ca de vis. De multe ori am încercat să-mi imaginez ce ar spune Tamás despre acest eveniment, despre această realizare care este sută la sută a operei sale, care prin eforturile mele și ale celor dragi și apropiați este oferită și încredințată ochilor și sufletului publiculului clujean și, prin el, unei lumi întregi.
Sunt convinsă că Tamás s-ar fi bucurat enorm că operele sale sunt expuse cu atâta grijă în sălile generoase ale acestui muzeu special. Este special nu numai în sine, ci și prin faptul că timp de ani de zile, din copilăria lui și până în adolescență, curtea, scările, culoarele și sălile erau ca o a doua casă pentru el, muzeul fiind întemeiat și condus ani de zile de tatăl său, istoricul și criticul de artă Dr. Ervin Ditroi. Read more…
În iunie 1952, când am fost angajat ca reporter la România Liberă eram convins că am ales o carieră extraordinară și nu aveam niciun motiv să mă gândesc că va fi numai de scurtă durată. Din nefericire, așa a fost. Eram deci în ultima clasă de liceu când, împreună cu bunul meu prieten Relu Marcovici, am devenit cei mai tineri reporteri din țară la acea vreme. Pentru mine au fost timpuri de neuitat, având privilegiul de a lucra cu Dumitru Tabacu, șeful nostru, sau cu doamnele din camera vecină, bineînțeles mult mai „bătrâne” ca noi, având vreo… 22-23 de ani – mă refer la Ecaterina Oproiu și Georgeta Horodincă. De asemenea eram colegi cu Eva Molho, Camil Baciu, Dante Viecelli, Stan Vlad, Uri Vălureanu, Harry Focșa (mai târziu coleg din nou pe alte meleaguri, la Europa Liberă) și cu ilustratorii Cik Damadian, Romeo Voinescu, Val Munteanu. Iar noi, cei doi „puști”, uneori în pantaloni scurți, aveam impresia că făceam parte din echipă și uneori așa și era!Read more…
La sfârșitul lunii decembrie 2019, de Crăciun, am auzit o afirmație care mi s-a părut ridicolă, dar care m-a făcut să-mi pun întrebări serioase. Liderii Autorității Palestiniene au afirmat că Isus Hristos a fost … palestinian, iar Crăciunul este … o sărbătoare palestiniană. Mi-am amintit un cântec studențesc, pe care îl cântam în studenție, în România: ”Sunt student” (nu-mi amintesc titlul exact). Când ajungeam la ”Sunt student la teologie” adăugam două versuri, pe care le citez tot din memorie: ”La examen când m-am dus / N-am știut cine-i Isus”. Fapt care se potrivește afirmațiilor liderilor Autorității Palestiniene. Cu deosebirea că ei … nu mai sunt studenți demult! De fapt, asemenea afirmație a fost făcută mai demult, de către fostul lider palestinian musulman (fost terorist) Yasser Arafat, imediat după punerea în aplicare a acordurilor de la Oslo. Era în seara de Ajun de Crăciun, iar domnia sa s-a urcat pe acoperișul Bisericii Nativității din Beit-Lehem (=Betleem, sau Vicleim) și, trăgând cu revolverul, a spus că Isus a fost primul palestinian, iar Crăciunul, ziua lui de naștere, este sărbătoare palestiniană. Fapt care a produs atât mirare, cât și teamă turiștilor pelerini creștini.Read more…
Încă din fragedă copilărie pentru mine Israelul a reprezentat un tărâm îndepărtat, despre care bunicii povesteau mai ales la sărbători. Poveştile s-au înteţit în anii când emigrarea evreilor spre acele tărâmuri a luat o oarecare amploare (nu discutăm cum şi de ce ) şi chiar şi rude apropiate au urmat această cale. Drept urmare, au ajuns la noi unele informaţii, nu prea multe şi nici prea detaliate, despre cum este în acea ţară, întrucât nu prea era permisă corespondenţa cu cei de acolo. Date concrete, la vremea când trecusem deja de adolescenţă, am avut când a venit în vizită la noi o mătuşă a mamei, împreună cu soţul ei şi, mai apoi, când i s-a permis mamei mele să-şi viziteze, în două rânduri, fratele şi sora, emigraţi de câţiva ani. În sfârşit, în 1996, am păşit, împreună cu soţul meu, pe pământul «ţării înfloritoare, născută din nisip şi stele», cum spune unul din cântecele pe care formaţia noastră klezmer îl are în repertoriu. Au urmat şi alte călătorii, cu alte prilejuri, cu scop bine definit, dar pentru că bate la uşă Ziua Independenţei Statului Israel, Yom Haatzmaut, v-aş împărtăşi, în câteva cuvinte, cum am petrecut această zi în 2003, când s-a nimerit să fiu la fiica mea cu ocazia sărbătorii. Read more…
Nu doar o dată. De mai multe ori. Prima oară de Rishi Kapoor în ”Toată lumea este a mea”. Și pentru că nu eram singura îndrăgostită, timp de o săptămână cât a rulat filmul, am mers în fiecare zi împreună cu prietena mea, să ne uităm la pozele puse în afișierul de la intrarea în cinematograf. Intrarea în sala de spectacol era flancată de două afișiere, de fapt. Cu filmul care rula, și cu filmul din programul săptămânii următoare. Pozele astea ne erau foarte utile și le studiam îndelung. Petreceam mai multe ore pe săptămână în fața sălii fie povestind iar și iar filmul văzut deja, fie făcând presupuneri legate de cel care urma să vină. O să ne placă? O să plângem? O să râdem? Din nu mai știu ce motiv, n-am apucat să văd ”O floare și doi grădinari”, dar pe baza pozelor și a poveștilor amănunțite ale colegelor mele aș fi putut jura că l-am văzut. Și încă de mai multe ori. La filmele indiene plângeam toate pe rupte. Mergeam la film câte cinci-șase fetițe și ieșeam din sala de cinema suspinând și hohotind. Ne așezam apoi pe o bancă în centru și ne aminteam cele mai emoționante scene din film. Ne întorceam acasă cu ochii umflați și cu sufletele sfâșiate.Read more…
De peste o jumătate de secol Biblioteca Națională funcționează într-o clădire din incinta campusului Givat Ram al Universității Ebraice din Ierusalim. Devenită cu timpul neîncăpătoare, s-a început construcția unei clădiri noi, alături de clădirea Parlamentului (Knesset). Se preconizează că aceasta va fi dată în folosință în anul viitor. Înainte ca biblioteca să fie mutată a început un proiect de descifrare, clasificare și catalogare a colecției de manuscrise, cu această ocazie făcându-se unele descoperiri neașteptate, printre care o scrisoare de acum o sută de ani. Scrisoarea datată 24 aprilie 1920 a fost trimisă din Shanghai. Semnatarul ei este desigur cunoscut tuturor: Dr. Sun Yat-sen, primul președinte al Chinei precomuniste, cel pe care și azi mulți îl consideră „părintele națiunii chineze”. Mai puțin cunoscut este destinatarul: N. E. B. Ezra. Nissim Elias Benjamin Ezra (1883–1936) aparținea unei familii evreiești originare din Irak. El s-a stabilit în China, la Shanghai.Read more…
Există în calendar două date pe care după 1989 am făcut totul ca să le uităm. Una este 23 august, cealaltă 1 mai. Este adevărat, regimul comunist și le-a însușit, le-a deturnat semnificația și le-a folosit ca instrument de propagandă, iar în ultimii ani dinaintea revoluției, ca pe un alt prilej de preamărire a lui Ceaușescu. Interesant este că tot în aceeași perioadă, 1 mai, deși era zi liberă, a fost minimalizată, nu s-au mai organizat demonstrații, toată atenția a fost concentrată asupra zilei de 23 august, unde un rol a fost jucat și de comuniști, pe lângă celelalte forțe politice democratice care au reușit să scoată țara din rândul puterilor Axei. În istoria zilei de 1 mai ar fi fost mai greu să găsești un loc pentru comuniști și mai ales pentru Nicolae Ceaușescu, în afara menționării unei demonstrații la care ar fi participat la 15 ani. Cum regimul comunist și-a pus amprenta pe ambele sărbători, după 1989 s-a căutat să ele să fie date uitării, găsindu-se alte evenimente care să le înlocuiască. 23 august a dat prilejul unor controverse printre istorici, dar și printre oamenii politici, și în funcție de orientarea acestora, s-a recunoscut sau s-a negat rolul regelui Mihai sau al lui Antonescu, s-a pus accentul mai ales pe ceea ce a urmat, instaurarea după trei ani și jumătate a comunismului care a durat, cu consecințele cunoscute, aproape 50 de ani. Dar dacă 23 august este o dată controversată, (deși n-ar trebui să fie), ce avem cu 1 mai? Read more…
Cei care se plimbau prin centrul Clujului în anii 1960 şi începutul anilor 1970, se întâlneau adeseori cu un bărbat grăbit, purtând subsuoară un teanc de cărţi şi reviste. Era un bărbat scund, slab, cu ochelari rotunzi (porecliţi în Israel „ochelari de stângist”). Figura lui, care emana umor evreiesc, aducea întrucâtva, păstrând proporţiile, cu cea a lui Woody Allen. Era Otto Rappaport (1921-1993), una dintre personalităţile culturale ale Clujului acelor ani, care excela în mai multe domenii. Era un temeinic cunoscător al Torei şi Talmudului, dar şi un intelectual laic: scriitor, ziarist, teatrolog şi, mai ales, regizor de teatru. În anii adolescenţei şi tinereţii mele îl întâlneam adesea în casa noastră de pe strada Şincai, unde venea însoţit de prietenul şi colaboratorul lui, actorul György Kovács, unchiul meu, care potrivit istoricului György Gaal a fost cel mai mare actor de limbă maghiară din Transilvania. Veneau pe la noi să ia o gustare cu bunătăţi preparate de mama mea. Alteori îl întâlneam în casa de vizavi, de la numărul 4, în vizită sau la o petrecere dată de doctorul Wilhelm Traub, cunoscut cardiolog, dar şi un adevărat Mecena al artiştilor clujeni, fie ei de teatru, operă, literatură sau arte plastice, pe care îi sprijinea în momentele de cumpănă. Acasă la doctorul Traub se încingeau discuţii pe teme de istorie, artă plastică, teatru sau medicină. Evitau cu prudenţă subiectele politice, iar dacă se aventurau în acest domeniu, conversaţia viza doar politica internaţională.Read more…
În Europa medievală islamul era destul de puțin cunoscut, trezind mai ales reacții de ostilitate și de teamă. Nu e de mirare. Răspândirea fulgerătoare a islamului s-a făcut cu sabia: „Convertește-te, sau te omor!” (În secolul XX avea să devină: „Proletari din toate țările, uniți-vă, sau vă împușc!”). Mai târziu islamul le amintea europenilor de cruciade, de Reconquista spaniolă… Cel mai bun exemplu se află chiar la noi. Istoria Țărilor Române până în sec. al XIX-lea ar putea fi rezumată în patru cuvinte: „am luptat cu turcii”. Ciocnirea dintre lumea creștină și cea musulmană. Situația s-a schimbat radical la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Iluminismul și apoi romantismul au adus cu ele curiozitatea, fascinația, admirația, urmată de încercarea de a înțelege islamul. Romantismul căuta să accentueze splendoarea islamului și să amintească Europei cât de mult îi datorează islamului și implicit și iudaismului. Romanticii subliniau faptul că evreii au jucat și ei un rol de seamă la înflorirea civilizației islamice atât de admirate.Read more…
Mi-aș fi putut întitula articolul și Singurătatea alergătorului de cursă lungă, după nuvela din 1957 a scriitorului britanic Alan Sillitoe, respectiv ecranizarea ei. Nu numai că Nicușor Dan, primarul general al Capitalei, este un alergător de cursă lungă singur, dar i se potrivește ceea ce a declarat Sillitoe despre scrierea ei: „Deşi Singuratatea alergătorului de cursă lungă este despre un tânăr închis la școala de corecție, la fel de bine ar putea fi despre un scriitor și despre reacția lui în fața presiunii societății și a mass-mediei. Întotdeauna e ceva care te împinge să spui: N-am nevoie de lingușelile voastre, de recompensele voastre.”Întotdeauna l-am simpatizat pe Nicușor Dan și ceea ce și-a propus să facă, mai ales în prima parte a carierei sale, când voia să salveze monumentele istorice ale Bucureștiului, puținele care mai erau, de ofensiva dezvoltatorilor setoși și fără scrupule. În parte a reușit, iar eu l-am votat când a candidat pentru postul de primar general al Capitalei și, mai târziu, pentru a intra în parlament împreună cu mișcarea sa, Uniunea Salvați Bucureștiul, devenită apoi Uniunea Salvați România. Totuși, mi-am dat seama că felul în care dorea să abordeze viața politică, imaginând un partid fără ideologie care să susțină propunerile altor formațiuni politice care se potriveau gândirii lui, nu va avea șanse de succes. Colegii lui de partid nu l-au aprobat, au apărut mai multe conflicte. Nicușor Dan a crezut că programul său, lansat încă în perioada Uniunii Salvați Bucureștiul, va obține un sprijin larg al bucureștenilor, ceea ce a determinat Partidul Liberal să-l folosească drept pion în alegerile pentru funcția de primar general al Capitalei, opunându-l Gabrielei Firea, fost primar și candidat PSD.Read more…
Tabula rasa – o rasă dispărută în negura timpurilor, din care au rămas vestigiile unei mese pentru scrierea de acte sau realizarea de tranzacții bănești. Metavers – vers unicat metafizic, esența noii puteri oculte care domină și manipulează uriașa scenăRead more…
Cea mai recentă descoperire a mea pe internet este asiriologul Dr. Irving Finkel, căruia British Museum îi plătește un salariu… ca să citească tăblițe de lut cu inscripții cuneiforme. Dar spre deosebire de alți oameni de știință, care se mulțumesc să-și publice descoperirile în presa de specialitate, Irving Finkel iese din turnul de fildeș și se adresează publicului larg prin cărți, conferințe și filme documentare. Și o face din convingerea că cercetarea are un viitor numai dacă ea reușește să atragă interesul publicului și mai ales al tinerei generații. Puteți primi o lecție introducătoare de scriere cuneiformă, puteți afla despre scrisoarea în care tânăra mireasă a regelui Assurbanipal e mustrată de cumnata ei că nu-și face lecțiile, puteți afla care sunt cele mai eficiente descântece pentru a alunga spiritele rele și câte și mai câte…Cea mai incredibilă din toate poveștile lui mi s-a părut următoarea: Într-o bună zi, prin 1985, a venit la muzeu un domn cu o sacoșă, din care a scos tot felul de antichități: vreo două opaițe, niște monede vechi, niște figurine egiptene, câteva obiecte chinezești și o tăbliță de lut cu semne cuneiforme. Tatăl lui fusese pilot al RAF, în timpul celui de al Doilea Război Mondial luptase în orient și la întoarcere adusese tot felul de „amintiri”, care zăceau de zeci de ani într-un sertar – poate că era timpul ca un expert să vadă dacă valorează ceva? Tăblița, care la prima vedere părea să fie o scrisoare banală, s-a dovedit mai interesantă ca întreaga colecție a muzeului la un loc.Read more…
În curând se împlinesc trei luni de la începutul războiului din Ucraina şi, din păcate, nu se întrezărește niciun semn că s-ar apropia de sfârșit și că părțile ar dori să înceapă negocieri de pace. Aș enumera două motive: unii nu vor, alții nu pot. Între timp Ucraina este distrusă în mod planificat, numărul morților crește în ambele tabere, iar lumea întreagă se confruntă cu consecințele catastrofale, deocamdată economice, ale acestui război. argumentele care i s-au prezentat cu privire la cauzele ”operațiunii militare speciale”, la un moment dat numărul morților, recunoscut pentru prima dată de Vladimir Putin în discursul din 9 mai ca fiind considerabil, va crește în așa măsură încât va stârni nemulțumirea și furia rușilor care vor exercita presiuni asupra conducerii statului. Read more…
Am trecut întâmplător în fuga mașinii pe lângă unul din spitalele în care am lucrat un timp foarte scurt și mi-a trecut prin minte un subiect pe care aș vrea să-l împărtășesc cititorilor. Sunt amintiri, unele chiar de peste 70 de ani. În anul IV, când m-am transferat de la Iași la București, am dat concursul de externat, iar după doi ani cel de internat, și am lucrat în multe spitale de care astăzi îmi amintesc cu plăcere. Unele dintre ele nu mai există, mulți nu le mai știu nici numele, deși la timpul lor erau spitale importante. Din păcate, la concursul de externat am avut medie mică și nu am putut alege inițial decât spitalul Central (astăzi Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia) care nu era dorit de niciun extern, deoarece era amplasat foarte excentric și se ajungea la spital numai după o lungă călătorie cu tramvaiul. Am fost repartizată tocmai la pavilionul cel mai îndepărtat. La început chiar îmi era frică de pacienții pe care i-aș fi putut întâlni, abia mai târziu am realizat că cei periculoși nu se plimbau liberi. Șeful secției era doctorul Lichter, un psihiatru renumit. Tot el era și președintele sindicatului, activitate care îl solicita foarte mult. M-a primit bine și m-a sfătuit să învăț mai întâi din activitatea zilnică a surorilor (pe atunci nu existau asistente). Ca studentă nu știam decât puțină teorie, deși luasem un concurs pe atunci destul de greu. Am învățat cum să mă port cu bolnavii psihic, să fac injecții, să fac puncții lombare și să cer puținele analize care se făceau pe atunci. În 1948 Penicilina era un medicament modern, foarte scump, iar eu credeam că vindecă orice, chiar și tetanosul. Dacă privesc în urmă, cele șase luni petrecute la acest spital mi-au fost de folos în cariera mea de medic. Nu știu cum arată spitalul în prezent, dar am auzit că este un spital modern, bine utilat și secția de psihiatrie și neurologie are un renume bun.Read more…
Textul care urmează are ca obiect construcția și lansarea podurilor militare de asalt folosite de forțele armate de pe întregul mapamond. Am abordat acest subiect pentru că am trudit vreme de două decenii la cinematica, plierea și hidraulica unor asemenea sisteme. Am relatat deja în Baabel cum, nou venit în Țara Sfântă, am fost implicat în acest domeniu. Actualmente există în lume peste o sută de modele, însă eu m-am limitat la câteva poduri realizate în Statele Unite, Germania și Israel. Ele se caracterizează prin MLC (Military Load Class), care reprezintă greutatea vehiculelor care pot trece peste podul respectiv, de exemplu un pod MLC 70 suportă încărcături de până la 70 de tone. Podurile cu lansare verticală (up-and-out) au fost criticate pentru că puteau fi văzute cu ușurință de inamic în timpul lansării. De aceea în anii ‘90 armata americană a preferat un pod mai complicat și mai scump, dar cu lansare orizontală. Între timp pe teatrul de luptă au apărut elemente noi. Dotarea infanteriei cu drone permite descoperirea lansării de poduri în teritoriul inamic, chiar și a celor cu desfăşurare orizontală. În plus și greutatea blindatelor de luptă a crescut simțitor. Astfel avantajul modelelor cu lansare orizontală a dispărut. Modificările necesare pentru creșterea MLC s-au dovedit dificile la sistemele orizontale și mai simple la cele cu desfășurare verticală.Read more…
Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…
Nu mai am acces la aproape niciuna din casele copilăriei mele. S-au vândut, s-au transformat, au dispărut cu totul. Oamenii din ele au murit. Încerc să le reconstitui din amintiri. Din cuvinte și din tăceri. Una din cele mai vechi și dragi e legată de un jurământ al tăcerii. Sunt în Dobrogea, la poalele Munților Măcinului, în casa în care s-a născut Mama. Sunt doar cu Bunica. Tocmai am împlinit cinci ani, Bunicul a murit de câteva luni. E toamnă târziu, afară e frig și deja întuneric. Teracota e fierbinte. Atât de fierbinte, că nu pot sta cu spatele lipit de ea. Învăț să cos pe etamină. Stau pe un scăunel la picioarele Bunicii, care coase și ea. Cred că vorbesc mult, întreb și iscodesc, pentru că Bunica îmi propune un joc: să vedem cine tace mai mult. Avem și o poezioară care dă semnalul de început: La popa la poartă, E-o pisică moartă, Cine-o râde și-o vorbi s-o mănânce coaptă, cu mărar, cu pătrunjel, cu untură de cățel.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
