Vederi și viziuni din balon (1)

Inspirat de recentele baloane de spionaj, identificate, neidentificate, OZN uri sau Dumnezeu știe ce-o fi fost, distruse de aviația militară a SUA în Alaska și vestul continentului nord american, am purces la un nou grupaj de comentarii de actualitate, acuitate și de continuitate asupra unor evenimente recente, trecute sau permanente petrecute în diverse părți ale mapamondului. Va fi un survol dificil, cu multe vânturi și tiruri potrivnice, cu multă adrenalină, la care invit cu drag cititorii Baabel și nu numai. Va fi sper cel puțin o aventură gazetărească, în caz mai fericit una spiritual-intelectuală. Influența politică înternațională a unui stat este aproape în totalitate dependentă de puterea lui militară. S-a dovedit în ultimul an al războiului ruso ucrainian că decisivă într-o confruntare militară este puterea hard, nu neapărat cea soft sau smart. Soarta unui război contemporan se decide în mare parte de capacitatea militară convențională, de resursele umane combative și de industria de armament proprie. Rezultatul final al unui conflict militar extins este influențat doar într-o măsură limitată de propagandă, de acțiunile de comando și recunoaștere în adâncime, de armamentul foarte scump și sofisticat de ultimă generație sau de atacurile cibernetice.Read more…

Iluzitania 2

Aceasta este o poveste imaginară și eroii ei la fel. Este continuarea poveștii pe care am publicat-o în 2019 în revista Baabel , cu titlul ILuzitania sau ţara orbilor. Povestea anterioară se termina prin refugierea regelui Iluzorus V, împreună cu regina și cele patru prințese, în țara vecină, Luzeria, nu înainte de a-și fi însuşit din banca națională câteva miliarde de iluzolari (moneda țării, care pe acele vremuri echivala cu aceeași sumă în dolari). După o perioadă tulbure, în Iluzitania s-a instaurat democrația constituțională și economia țării s-a refăcut repede,  graţie hărniciei și inventivității populației și a sprijinului primit de la marile puteri democratice. Din păcate, în funcţia de prim-ministru au ajuns oameni cu intenții bune, dar cu experiență politică insuficientă, astfel încât guvernele formate de diferitele partide politice nu au rezistat mai mult de un an sau doi. Între timp, Iluzorus V, fostul rege a Iluzitaniei, a fost acuzat de furt din bugetul țării și dacă era găsit vinovat, ar fi fost condamnat la mulți ani la închisoare. Singura posibilitate de a scăpa de pedeapsă era să rămână pe veci în Luzeria vecină care nu avea tratat de extrădare cu Iluzitania. Totuşi, mai exista o alternativă: fiind în continuare cetățean al Iluzitaniei, el avea dreptul să candideze la alegerile iluzitane și dacă obținea majoritatea prin vot democratic, putea să ajungă prim-ministru și să formeze noul guvern. În perioada cât era prim-ministru ar fi beneficiat de imunitate și procesul lui ar fi fost reluat doar după ce guvernul condus de el ar fi căzut.Read more…

Cu (şi fără) comentarii

Până acum vreo trei-patru decenii ziaristul nu prea avea posibilitatea de a cunoaşte reacţia cititorului faţă de articolele sale, iar puţinele ecouri soseau cu un decalaj considerabil, răstimpul necesar cititorului să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, să timbreze epistola şi s-o expedieze prin poştă.  Cât priveşte cititorii, aceştia nu aflau părerea publică a altor cititori, decât din fragmentele publicate la Poşta Redacţiei. Interesul publicului faţă de ceea ce scria un jurnalist se măsura cu instrumentul tirajului, iar feedbackul publicului se materializa prin acţiunile concrete la care purcedea în urma citirii articolelor, ca de pildă: participarea (la îndemnul ziaristului) la manifestaţii politice, evenimente publice, culturale sau sportive. Și gazetarul de pe timpuri şi-ar fi dorit să afle opinia cât mai multor cititori, însă nu avea la îndemână tehnica necesară. Totuși nu cred că era frustrat de lipsa reacţiilor la cald, a ecourilor şi comentariilor publice; poate că tocmai absenţa lor îi conferea jurnalistului de odinioară o credibilitate şi o autoritate mult mai mare. În ultimele trei decenii situaţia s-a schimbat foarte mult şi pe măsură ce omul obişnuit are acces la o tehnologie din ce în ce mai avansată, cititorul are posibilitatea de a-şi exprima opinia privind cele citite şi de a afla opiniile celorlalţi cititori într-un timp din ce în ce mai scurt, aproape în „timp real”.Read more…

Povestea verișoarei mele Marta

În familie i se zicea Misica. mama ei era sora cea mare a mamei mele, iar ea era cea mai mică dintre cei trei copii. În copilărie, când locuia cu familia la Siret, eu nu am cunoscut-o, eram mai apropiată de sora și de fratele ei. Familia era destul de înstărită, dar când tatăl, unchiul Șmil Herș, a murit într-un accident de mașină, eveniment neobișnuit pentru acel timp, mătușa s-a mutat cu copiii la Botoșani. Nici atunci nu am cunoscut-o pe Misica, nu mă jucam cu ea. Noi veneam la Botoșani numai în vacanțe și eu nu aveam timp pentru Misica cea mică. Când m-am întors din Transnistria la Botoșani, în mai 1944, mi-am dat seama că mai am și alte rude în afară de bunici și atunci am cunoscut-o mai bine pe Misica. Era deja la școală, dar idealurile și preocupările noastre erau diferite și nu aveam despre ce să vorbim. Read more…

Cântând viaţa, căutând frumuseţea sunetului

Nu ştiu cum se face dar, de doi ani încoace, de fiecare dată când evocăm personalitatea celui care a fost Iakov ben Iosef Şmuel, cunoscut ca Iancu Ţucărman, ne izbim de aceeaşi piedică: ştiind prea bine că nu mai este printre noi, ne străduim să folosim verbul la trecut; ba mai mult, ne putem surprinde căutându-l cu privirea în sălile de concert pentru că memoria noastră vizuală refuză încă să accepte realitatea. Între cei care îl cunoşteau, Iancu Ţucărman era o persoană respectată, chiar dacă mulţi dintre ei nu îi cunoşteau suferinţa trecutului sau nu rezonau întotdeauna la preferinţele sale muzicale. Nu le impunea asta, dar se străduia să pună în lumină omenia din oameni (nu urâtul!)  şi, mai ales, se bucura ca atunci când avea ocazia – iar când nu o avea, o crea! – de a face tuturor cunoscută excelenţa la nivel de interpretare muzicală; pentru Iancu – aşa cum îi spuneau prietenii – muzica devenise “balsam al sufletului”! Pe Iancu Ţucărman îl cunoşteam din vedere din sălile de concert…Cu acelaşi Iancu Ţucărman m-am “petrecut”, ani la rând, la JCC; îi urmăream emisiunile de la Radio Shalom şi nu de puţine ori ne-am întâlnit sau ne-am intersectat la sediul din Popa Soare 18, emisiunea mea fiind programată după cea a domniei sale.Read more…

De la madlena lui Proust la puşca lui Cehov

– Ai auzit de madlena lui Proust? – Cum să nu! Te referi la prăjiturica magică a cărei aromă şi gust te transportă instantaneu în aleea nostalgică a amintirilor. – Dar de puşca lui Cehov ai auzit? – Hm! Cehov avea o puşcă? Şi ce e cu ea? – Nu mă miră nedumerirea ta! Puşca lui Cehov este o expresie mai puţin folosită în afara cercurilor literare. Dar și despre madlena lui Proust presupun că există anumite detalii nu prea cunoscute. Fie că am citit sau nu În căutarea timpului pierdut de Proust, ştim cu toţii că menţionarea unei madlene are o rezonanţă şi o semnificaţie care depăşesc cu mult pişcotul francez care constă dintr-un amestec de unt, ouă, zahăr, extras de vanilie, sare şi făină. Datorăm acest sens amplificat scriitorului Marcel Proust care îşi începe romanul din 1913 cu scena în care naratorul savurează “una din acele prăjituri mignone şi dolofane, numite mici madlene, care creează impresia că ar fi fost modelate în cochilia vălurită a unei scoici.”Read more…

Fără Joseph Joachim muzica secolului al XIX-lea ar fi fost mai altfel și mai săracă

Am parafrazat o afirmație a lui Tudor Vianu (referitoare la Eminescu) nu pentru a şoca, sau a face comparaţii de natură stranie în artă, ci pentru a sublinia rolul important pe care l-a jucat un violonist evreu maghiar în cultura muzicală europeană.  Din păcate multele decenii trecute au așternut un strat fin de uitare peste numele său în conștiința publică. Dacă ne întrebăm care este legătura între compoziţii îndrăgite, ca de pildă Concertul în Re major pentru vioară și violoncel, de Brahms, concertele pentru vioară compuse de Dvořak, Brahms, Schumann sau Bruch, cu evreii maghiari din secolul al XIX-lea, numai melomanii interesați în mod special de acești compozitori vor răspunde cu ușurință: Joseph Joachim, cel care a fost considerat cel mai mare violonist al acelui secol, aproape o reîncarnare a lui Paganini. Joseph Joachim s-a născut în 28 iunie, 1831, în satul Köpcsény (Kittsee) din Burgenland, Austria, într-o familie de evrei maghiari. A fost un adevărat copil-minune, la numai 12 ani a interpretat Concertul pentru vioară în Re major, de Beethoven, sub bagheta lui Mendelssohn. Chiar dacă în mod normal apariția copiilor-minune cu orchestra filarmonică din Londra nu era acceptată, dirijorul a insistat ca protejatul lui să urce pe scenă. Abia cu această interpretare, lucrarea în prealabil aproape necunoscută a intrat în repertoriul standard al muzicii simfonice.Read more…

Vecina

În zilele vacanței de vară apărea întotdeauna la aceeași oră la bazinul Centrului Sportiv din Cluj. Era o femeie tânără, de vreo de 25 de ani, frumoasă, cu ochi verzi și păr castaniu. Purta un costum de baie de culoare roșie, cel puțin așa îmi amintesc. După ce-și proteja corpul cu ulei împotriva insolației, își punea sub cap o pernă pneumatică, își acoperea ochii cu niște ochelari de soare moderni și se întindea pe o bancă a tribunei. Când era înnorat, își scotea ochelarii de soare și citea din niște volume groase. Aveam șaptesprezece ani când am văzut-o prima dată. Prietenul meu Béla, cu care îmi petreceam vacanțele, era de o vârstă cu mine. Și el a observat-o pe tânăra frumoasă, care ne-a vrăjit și era convins că locuia nu departe de noi, pe strada Rosetti. Ulterior s-a adeverit că avea dreptate. Cu toate că am trecut pe lângă ea de nenumărate ori, ea nu ne-a acordat nici cea mai mică atenție. Ne așezam cât mai aproape de ea, ca s-o putem observa mai bine. Mai mult, dacă cumva scăpa din mână ochelarii de soare sau cartea, noi ne repezeam să i le ridicăm, dar încercările noastre nu aveam succes. Ne privea cu indiferență și rostea cu o jumătate de gură un „mulțumesc, copii”.Read more…

Amintiri mai puţin plăcute

După absolvirea cursurilor de ebraică, am fost angajat și ulterior definitivat ca Senior Systems Engineer la întreprinderea israeliană de stat Automatic Equipment din Tel Aviv, filiala Haifa. După un timp a fost invitat în biroul șefului, unde mă aștepta un tip matur, care s-a recomandat scurt Zvi, inginer în Industria Aviatică Militară: – Suntem informați că în România ai realizat un dispozitiv economic de alimentare cu combustibil a reactoarelor militare. Noi am văzut și patentul. Cred că ne interesează. – Și cum doriți să va ajut? Pe mine nu mă mai interesează demult acest dispozitiv. Am suferit destul pentru el “acolo” și nu intenționez să părăsesc Automatic Equipment din Haifa. – Nu este necesar, răspunse Zvi. Oricum vei fi concentrat pentru 45 de zile, în armată. În acest timp vei fi repartizat în biroul nostru de proiectare. Acolo vei executa desenul de ansamblu al dispozitivului, perfecționându-l cât mai mult pe cel patentat în trecut. Restul e treaba noastră. Având aprobarea șefului, m-am conformat.Read more…

Călătorind, așa cum am visat mereu (4). Vincent la Arles

Încă din copilărie îl admir imens pe Vincent van Gogh. La 12 ani am primit de Crăciun un album de artă. Fiind bolnavă de amigdalită și stând în pat lângă bradul împodobit, îl cercetam zilnic din scoarță în scoarță. Cartea era de o calitate grafică mizerabilă, reproducerile erau foarte slabe, dar totuși destul de bune să mă facă să iubesc pictura și arta în general, pentru totdeauna. Au trebuit să treacă zeci de ani și multe, multe visuri ca să ajung în Provența, unde Vincent van Gogh a petrecut ultimii ai vieții sale zbuciumate. În cele câteva zile petrecute în aceste locuri am fost în culmea fericirii să mă pot impregna și eu de lumina provensală specială. Să spun că sunt locuri frumoase? Să spun că ele au adunat aici mulți pictori și oameni de artă? Să spun că locurile au ceva special, inefabil, ca o vrajă? Da, pot să spun toate acestea și mai pot să spun că faptul de a fi aici, pe urmele marilor maeștri, printre care și Vincent, m-a copleșit emoțional. Îi iubesc pe impresioniști și știam că trecând prin Aix-en-Provence și prin Arles vom da peste urmele lor, așteptam emoția întâlnirii cu ei, mi-o doream și totuși m-a copleșit.Read more…

O vizită la Centrul Memorial ANZAC din Beer Șeva

Propunerea mea către vizitator/cititor este să privească spre orașul Beer Șeva așa cum este astăzi – viață, universitate, dezvoltare urbanistică, etc. – prin prisma anilor care au trecut de la bătălia din 31 octombrie 1917: bătălia pentru Beer Șeva. Centrul Memorial ANZAC, un unicat în Israel, se referă la epopeea soldaților britanici din corpul de armată australian și neozeelandez ANZAC, Australian and New Zealand Army Corps, la bătălia pentru cucerirea orașului Beer Șeva din octombrie 1917. Bătălia pentru Beer Șeva trebuie ancorată în ansamblul general al Primului Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918), scena de desfășurare fiind Orientul Mijlociu. Început în Europa, Primul Război Mondial a adus pe scenă cele două tabere combatante: Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman împotriva Marii Britanii, Statelor Unite, Franței, Rusiei, Italiei și Japoniei. Însă, destul de rapid, a poposit în Orientului Mijlociu. În primele luni ale războiului, Turcia și-a păstrat neutralitatea, dar în 2 august 1914 a semnat un pact secret cu Germania; curând, două nave de război germane s-au îndreptat spre Istanbul. Cu ajutorul Germaniei, Imperiul Otoman a minat strâmtoarea Dardanele[1], blocând trecerea din Marea Mediterană spre Marea Neagră și paralizând astfel legătura dintre Rusia (care avea ieșire Marea Neagră) și aliații ei. Ca urmare, la începutul lunii noiembrie 1914 Rusia, Marea Britanie și Franța au declarat război Imperiului Otoman. Spargerea blocadei Dardanelelor presupunea cucerirea strâmtorilor, precum și a Istanbulului, inima Imperiului Otoman. Londra a hotărât trimiterea unei flote franco-britanice în sudul Peninsulei Gallipoli, dar atacul prelungit (19.02.1915 – 09.01.1916) a eșuat lamentabilRead more…

Datoria

Pe la sfârșitul anilor șaizeci, mama s-a înscris la o excursie organizată în Polonia. Itinerarul cuprindea printre altele și o vizită la Auschwitz, unde ea a fost deținută timp de șapte luni și unde părinții ei au fost exterminați. Nu cunosc motivele exacte care au făcut-o să renunțe. Puteau fi mai multe: frica de-a retrăi momentele teribile al infernului numit Oswiecim, situația financiară precară în care era familia (tatăl meu ieșise la pensie de boală după un infarct miocardic), sau refuzul autorităților de a-i acorda un pașaport, ca urmare a plecării aventuroase din România a unei familii de prieteni foarte apropiați. Mi-a povestit mult despre lagărul de concentrare; cel mai mult o durea că în acea noapte friguroasă de iunie nu a putut nici măcar să-și ia rămas bun de la părinții ei. ” Am o rugăminte neobișnuită”, mi-a spus mama. “Într-o zi, să încerci s-ajungi la Auschwitz. Fă-o pentru mine, e ca și cum te-ai duce la mormântul bunicilor tăi. De fapt, este o datorie pentru tine” a continuat mama. Sincer, o vizită la Auschwitz mă îngrozea. Amintirile înfricoșătoare ale mamei din lagăr, nenumăratele filme documentare pe această temă… Teama de un nou Holocaust nu mă părăsește nici azi.Read more…

Cirus al II-lea cel Mare, aducătorul de lumină, și evreii

După revoluția iraniană din 1979, care a dus la înlăturarea ultimului Șah al Iranului, Mohammed Reza Pahlavi, de la cârma actualului Stat islamist Iran, se aude necontenit zăngănitul armelor și amenințări de distrugere a Statului Israel. În contrast, împăratul persan Cirus al II-lea Cel Mare (Koreș / כֹּרֶשׁ în ebraică, 559-529 î.e.n) și vestitul său edict înscris pe cilindrul care îi poartă numele. Măreția sa constă în politica de toleranță referitoare la drepturile omului: popoarele înrobite în fostul Imperiu Babilonian au fost eliberate, printre acestea se înscrie și repatrierea poporului evreu din captivitatea în Babilon. În cel dintâi an al lui Cirus, împăratul perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul perșilor, care a pus să se facă prin viu grai și prin scris vestirea aceasta în toată împărăția lui: Așa vorbește Cirus, împăratul perșilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărățiile pământului și mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el și să se suie la Ierusalim, în Iuda, și să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuiește la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămășițe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere și vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:1-4). Dacă pentru iudaism aceste versete reprezintă în premieră actul de repatriere a poporului evreu din captivitatea în Babilon, pentru umanitate ele reprezintă prima declarație referitoare la drepturile omului.Read more…

Un iranian în Israel

Mohsen Banaie s-a născut în 1965 la Teheran, într-o familie strict musulmană, cu vederi de stânga și care a participat activ la revoluția islamică din 1979.  Cum spune el însuși:  „Tatăl meu s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi aflat că plec în Israel.” Și totuși…  Tatăl lui lucra la fabrica unui evreu și se bucura de condiții foarte bune.  Așa se face că în copilărie Mohsen nu prea știa ce să creadă: pe de o parte un evreu asigura existența familiei sale, pe de altă parte evreii erau priviți ca dușmanii declarați ai musulmanilor.  Ura împotriva evreilor a crescut în timpul revoluției islamice; pentru băiatul de 13 ani totul era limpede: dușmanii țării sale erau în primul rând Israelul și abia după aceea SUA. La un an după revoluție Mohsen a intrat în Mojahedin-e-Khalq, o organizație musulmană stalinistă, opusă regimului Khomeini.  Ei aveau legături strânse cu organizația PLO, care i-a instruit în lupte de gherilă și atentate.  Bineînțeles că ura față de Israel era la odinea zilei. În 1981 organizația Mojahedin-e-Khalq a fost scoasă în afara legii.  Au urmat arestări, deportări, tortură, execuții în masă.  Mohsen și-a petrecut următorii patru ani ascuns.  Neputând merge la școală, citea tot ce îi cădea în mână – printre altele și Mein Kampf.  De altfel subiectul îi era cunoscut, tatăl lui era un mare admirator al lui Eichmann….Împotriva evreilor existau prejudecăți „nevinovate”, ca de exemplu „zgârcit ca un evreu”, dar și zvonuri că evreii ar ucide copii musulmani, folosind sângele lor în ritualuri satanice.  Și totuși, în copilărie el a avut o bună prietenă de joacă, o fetiță evreică pe nume Șirin.Read more…

Ben Ferencz, un copil evreu sărman din Maramureș, a primit cea mai înaltă distincție a Congresului Statelor Unite

Cred că foarte puțină lume a auzit de Ben, de fapt Benjamin B. Ferencz, după nume de proveniență est-central europeană. Așa și este, s-a născut în 1920 la Șomcuta Mare, Maramureș, fiul unei familii de evrei care a emigrat în Statele Unite când Ben avea 10 luni. A absolvit City College din New York și a obținut o bursă la Harvard, unde a terminat Facultatea de Drept. De menționat că City College a fost, nu știu dacă este și acum, un fel de ”universitate a săracilor”. Creat în 1847, a fost prima universitate fără taxe, destinată copiilor de emigranți și celor din familii fără venituri, admiși pe baza rezultatelor la învățătură. Aceasta nu însemna că nivelul predării ar fi fost inferior altor universități americane, ceea ce se vede și din performanțele absolvenților – 10 laureați ai premiului Nobel, un deținător al medaliei Fields (matematică), un câștigător al premiului Turing (computere), trei câștigători ai premiului Pulitzer și trei deținători de burse Rhodes. După absolvire, în 1944, Ben s-a înrolat în armata americană și-a încheiat cariera militară ca sergent. La scurt timp după aceea, deși nu avea experiență juridică, a fost invitat să facă parte ca procuror din echipa de juriști americani care a participat la Procesul de la Nürnberg, unde a primit gradul de colonel.Read more…

Pojejena – un loc (suficient de) îndepărtat.

Declar din capul locului că nu e vorba de însemnări de călătorie, pentru că niciodată nu am ajuns la Pojejena deşi, la un moment dat, credeam că voi locui acolo un răstimp mai mult sau mai puţin îndelungat…Lista posturilor pentru absolvenţii Facultăţii de Fizică a fost afişată în luna iulie, la scurt timp după încheierea examenului de licenţă. Am studiat cu înfrigurare listele cu posturi pentru specialităţile noastre. La specializarea soţului meu erau două posturi de fizician în Cluj şi mai erau şi două posturi didactice în Cluj. El având medie mare şi buletin de Cluj, avea toate şansele să ia unul din cele patru posturi. Problema era la specializarea mea, unde nu exista niciun post în Cluj, cel mai apropiat post fiind la… Miercurea Ciuc, iar restul erau împrăştiate prin ţară, de la Urziceni şi până la Orşova. Opţiunea pentru învăţământ era exclusă, întrucât existau şase posturi în producţie pentru şapte absolvenţi şi ştiam sigur că şeful nostru de promoţie dorea un post de profesor într-un oraş mare. Soţul meu a studiat cu atenţie lista posturilor şi apoi a citit cu glas tare: Direcţia Drumuri Poduri Timişoara, Secţia de reparaţii drumuri Orşova, Staţia de mixturi asfaltice Pojejena. Apoi a conchis: „Iată postul pe care trebuie să-l ceri” Read more…

Permisivitatea nu cea de toate zilele

(Permisivitate: a fi permisiv, a permite sau a tolera comportamente, practici pe care alții le-ar dezaproba, sau care ar trebui reprimate). Prima mea întâlnire cu ”Tatăl nostru” a fost în ultima clasă primară. Pe atunci mai existau ore de religie, iar noi, elevii, eram împărțiți în două grupe: creștini și evrei. Fiecare grupă era plasată într-o altă clasă, unde un preot și un profesor evreu, fiecare cu grupa lui, ne învățau niște lucruri care mie, personal, nu mi-au rămas deloc în memorie. Dar ceea ce îmi amintesc cu exactitate că lecțiile ”lor” de istorie se terminau întotdeauna cu rugăciunea ”Tatăl nostru”, rostită cu glas foarte tare, atât de tare încât o bună parte a cuvintelor mi-au rămas în minte până în ziua de azi. Și de ce tocmai azi am decis să reiau aceste amintiri?! Povestea mea e simplă. Deunăzi am nimerit pe un film italian din anul 2018, Rimetti a noi i nostri debiti (Iartă-ne datoriile noastre).Read more…

S-au fotografiat la München, în iulie 1945

Povestea fotografiilor din fața mea începe în 24 aprilie 1945. Tatăl meu, Häftling 72001, avea 18 ani și jumătate și un an de experiență în ghetouri și lagăre. În aprilie 1944, după ce s-au publicat și pus în aplicare nenumărate legi, directive și ordonanțe anti-evreiești, nu a fost surprins să afle că în contextul efortului pentru sprijinirea frontului, la fel ca și ceilalți evrei din Ungaria, și el va fi deportat la muncă – se zvonea că undeva prin Ungaria. La începutul lui mai a fost internat în ghetou în Gherla, apoi transferat la Cluj, și la sfârșitul lunii mai 1944 a fost deportat la Auschwitz. Încă înainte de a intra în lagărul propriu-zis, în baraca unde erau tunși și primeau hainele de deținuți a auzit că cei care au coborât din tren și nu au fost selectați pentru muncă, au fost omorâți și cadavrele arse. Deținuți mai vechi i-au arătat fumul care ieșea pe hornurile din depărtare. După câteva săptămâni a fost transferat într-unul din lagărele de muncă subordonate complexului de la Dachau, nu departe de München. În 18 iunie 1944 a ajuns în lagărul Kaufering III, iar la sfârșitul lui decembrie a fost transferat în lagărul Landsberg I.Read more…

Farmecul canțonetelor napolitane

Am fost la Napoli de trei ori. Prima oară doar în trecere, în drum spre Pompeii, și la prima vedere nu ne-a făcut o impresie prea bună. Muncitorii de la primărie erau în grevă și orașul era plin de grămezi uriașe de gunoi. Dar la doua și la a treia vizită, Napoli ne-a vrăjit, cu toate că nu are un nume prea bun, din cauza unor mahalale sărăcăcioase și a Camorei, Mafia napolitană. Clădirile masive ale orașului amintesc de o istorie opulentă, deși ele au nevoie urgentă de renovare. La Teatro San Carlo am văzut o splendidă interpretare a operei Carmen, sub bagheta dirijorului indian-israelian Zubin Mehta. Merită vizitat bogatul muzeu arheologic, cu multe exponate din Pompeii și Herculaneum. La Napoli am vizitat și uriașul adăpost subteran, unde se refugiau locuitorii în timpul bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Marele bazar care traversează centrul orașului trece pe lângă zeci de biserici și monumente. Merită de făcut excursii organizate la Pompeii și la Herculaneum și pe muntele Vezuviu care fumegă și acum. Nu departe de Napoli, coasta Amalfi și insula Capri sunt și ele meleaguri fermecătoare. Dar cea mai puternică impresie ne-au lăsat-o pizza deosebit de gustoasă și mai ales muzica napolitană.Read more…

Obezitatea – o afecțiune medicală tratabilă

Obezitatea morbidă este o creștere cu peste 25% a greutății corporale, cauzată de acumularea unei cantități mari de grăsime sub piele sau în jurul organelor interne. Obezitatea este o afecțiune de nutriție și de metabolism care crește riscul pentru boli de inimă, diabet de tip 2, apnee obstructivă de somn, cancer, osteoartrită, astm etc. Obezitatea este una din principalele cauze de deces care poate fi prevenit, tot mai răspândită în întreaga lume, la adulți și la copii, fiind considerată una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din secolul XXI. Termenul obezitate provine din limba latină, de la obesus (corpolent, gras, rotofei). Prima lui utilizare în limba engleză a fost în 1611. Grecii au fost primii care au văzut obezitatea ca pe o boală. Hipocrate nota: “Obezitatea nu este doar o boală în sine, ci și premergătoare a altor boli.” Chirurgul indian Sushruta (secolul VI î.Hr.) a remarcat legătura dintre obezitate și bolile de inimă și ca tratament, acesta a recomandat activitățile fizice. Tratamentul obezității constă în regim dietetic, activitate fizică, modificarea stilului de viață și medicamente, dar menținerea pe termen lung a scăderii în greutate are un succes limitat. Tratamentul cel mai eficace este chirurgia bariatrică.Read more…