Sărbătorile evreiești prezentate de rabinul avocat Iosef Wasserman

Recent am primit o carte nouă de prezentare a iudaismului în limba română, intitulată Dobândește-ți un rabin, câștigă-ți un prieten, scrisă de rabinul avocat Iosef Wasserman din Ierusalim. Cu talent și într-o limbă română literară, autorul povestește despre sine însuși, despre viața și activitatea lui în Israel și în România; despre familia sa – în special despre tatăl său, rabinul Pinhas Eliahu Wasserman din Dorohoi, care s-a străduit să păstreze flacăra vie a iudaismului în comunitatea sa, decedat în Israel în 1996; despre Marșul Vieții, organizat de autor în România în ultimii ani, în colaborare cu instituții israeliene și românești pentru eternizarea memoriei victimelor Holocaustului; despre sărbătorile evreiești și despre norme halahice legate de viața zilnică a evreului păstrător al Torei și tradiției iudaice. Spre deosebire de prima ediție, mai redusă în privința numărului de pagini, apărută la Tel Aviv în anul 2003, ediția a doua a apărut la Iași la editura Ars Longa în anul 2021 într-o variantă revizuită și adăugită. Apariția ei în România o face disponibilă cititorilor din această țară, pe lângă cititorii de limba română din Israel și de pretutindeni, dornici să cunoască iudaismul, tradiția iudaică, aspecte din viața originarilor din România în Israel.Read more…

Alex nu a avut bunică

L-am cunoscut pe Alex (Sanyi) la spitalul unde lucram amândoi, el ca brancardier și eu ca tânăr medic. Aveam cam aceeași vârstă. Alex emigrase singur dintr-un sat din Ungaria. Părinții săi erau supraviețuitori ai Holocaustului, la fel şi unul dintre bunici. Amândouă bunicile au pierit la Auschwitz. După război, bunicul supraviețuitor s-a recăsătorit şi din această căsătorie a avut o fiică – sora vitregă a mamei lui Alex. Alex era singuratic, avea o fire introvertită și cu greu scotea câteva cuvinte, mai ales în ebraica lui puternic impregnată de un accent maghiar. Israelienii care au emigrat la vârstă adultă nu se mai pot dezbăra de accentul maghiar (ca de altfel nici de cel rusesc, englezesc sau spaniol). Probabil acesta este unul din semnele cele mai pregnante aşe diversităţii, o trăsătură atât de importantă a societății israeliene. Totuşi, Alex îşi deschidea sufletul în faţa mea.  În timpul nesfârșitelor gărzi de noapte în care lucram împreună sau în timp ce așteptam următoarea operație urgentă discutam ungureşte, limba în care el se simțea cel mai confortabil. Alex era un om foarte sensibil, dar spre surprinderea mea vorbea foarte puțin despre părinții pe care i-a lăsat în urmă în Ungaria și pe care îi considera niște firi reci, cu suflete zdruncinate de Holocaust. Alex vorbea mai ales despre bunicile lui, pe care nu le-a cunoscut niciodată.Read more…

10 ani în Baabel. Strul Moisa: Iniţial mi s-a reproşat că scriu prea „inginereşte”

Citesc Revista Baabel încă de la apariţia ei, din 2012, dar personal colaborez doar de doi ani: din mai 2020. Primele două articole publicate erau legate de Ziua Ierusalimului. În ele descriam două stări sufletești pe care le-am trăit la date diferite: 15 iunie 1967 (susținerea Examenului de Stat, imediat după Războiul de Șase Zile și Reunificarea Ierusalimului) și 20 mai 1974 (mă aflam în vizită în Israel și am trăit ”pe viu” bucuria zilei Reunificării Ierusalimului). Nu știu dacă numărul de vizualizări – 985 și respectiv 1368 – exprimă multe; cert este însă că eu eram începător în genul de articole gazetărești. Inițial mi s-a reproşat că scriu prea inginerește; eram obișnuit cu un „tipar” cerut de articolele de specialitate. Treptat m-am dezbărat (sper) de această meteahnă. În articolele mele am încercat să abordez o paletă largă de subiecte; însă apolitice. Unele din articolele publicate în Revista Baabel abordau subiecte pe care intenționam să le introduc în noua mea carte aflată în pregătire. De fapt doream feedback-ul cititorului. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate: au apărut o serie de observații pertinente – atât în comentarii, cât și în corespondența electronică cu cititorul – pe care le-am introdus în materialul meu. Iar la subiectele publicate, axate pe specialitatea mea, ingineria materialelor, am avut plăcerea să (re)întâlnesc personalități universitare de calibru, unele la comentarii, altele în corespondență personală.Read more…

Peter Rosenthal: În capcana timpului 6

Când a început noul an școlar, viața mea fără părinți a reintrat pe un făgaș cât de cât normal. M-am întors la școală, dar nu la „Generală 1” ca înainte, ci la școala germană din Aradul Nou. Era de parcă m-aș fi mutat din Manhattan în Bronx. Trebuia să mă obișnuiesc cu profesorii și cu colegii. Băieții și fetele din clasă erau deschiși și calzi și m-au primit frumos. Rutina zilnică s-a schimbat și ea. În afară de lucrurile banale, să mă scol, să merg la școală, să-mi fac temele, să mă joc, să mănânc și să dorm a apărut ceva nou: să aștept pașaportul. Autoritățile nu se grăbeau, timpul nu se grăbea, iar eu ședeam cu bunica la masa din bucătărie, în locuința noastră din palatul Bohuș, de pe strada Anatole France 3, ascultam ceasul de perete și urmăream arătătoarele pe cadranul aurit cu cifre romane. Întrebarea dacă și când o să vină pașaportul ne stăpânea viața, dintr-o dorință devenise aproape un blestem. Nesiguranța zilei de mâine, faptul că viitorul meu e în mâna unor forțe invizibile numite „autorități” mi-a zdruncinat siguranța de sine și simțul responsabilității. Privind acum înapoi, cu creionul în mână, aș zice despre grănicerul din Hegyeshalom care ne amenința cu creionul: le-a zdruncinat, da, dar nu le-a distrus. Cu noroc și cu multă muncă aș zice chiar că s-au întărit! Atunci, în bucătăria din palatul Bohuș, lucrurile nu-mi erau chiar atât de clare.  Din contră, claritatea îmi lipsea cât se poate de mult: ce rost avea toată mascarada aceea, cui îi folosea?  Urmăream viața interioară a ceasului de perete, al cărui pendul masiv oscila fără încetare la stânga și la dreapta. Read more…

Tatăl meu, Hary Eisikovits

Am multe amintiri despre tatăl meu, unele superbe, altele doar frumoase. Nu am amintiri urâte. Tatăl meu nu m-a certat și nu m-a lovit niciodată, nici pe mine nici pe sora mea și nu l-am auzit niciodată înjurând sau vorbind urât despre cineva – cu o excepție! Citez: “nemernicii aceia criminali” care au comis Holocaustul… Da, pe ei nu i-a iertat niciodată, pentru că i-au ucis părinții și pe Marta, sora lui de numai 16 ani. Au pierit cu toții la Auschwitz. Pentru el, mama și noi, copiii, eram binecuvântarea prin care Dumnezeu i-a dat putere să continue viața, să învețe, să muncească și să-și trăiască destinul modest și generos. Era medic pediatru și mulți din generația mea au fost în îngrijirea lui… Niciodată nu a cerut nimic pentru serviciile sale de o rară competență. Pe vremea aceea era obiceiul ca după consultație să mai lași medicului un plic, sau o găină, sau o sticlă de țuică – de fapt obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre. Din câte știu eu, tata refuza constant acest onorariu… Dacă s-a întâmplat vreodată să nu refuze (e posibil, de ce nu?) eu nu știu de așa ceva.Read more…

Un taxi, vă rog!

Pentru mine lumea șoferilor de taxi este un microcosm al populației Israelului și dacă o cunoști, poți înțelege mai bine diversitatea oamenilor care populează această mică și agitată parte a planetei. Unii sunt intelectuali ieșiți la pensie, alții nu au găsit de lucru în meseria lor, alții și-au ales meseria de șofer. După accentul cu care vorbesc ebraica, poți adesea ghici țara de baștină a fiecăruia. După felul în care se adresează clientului, mai ales când e vorba de persoane în vârstă, poți constata măsura politeții și a bunăvoinței, ca să nu spun a „educației” lor. După muzica pe care o ascultă, poți afla ce le place, iar după știrile pe care le comentează, care sunt părerile lor politice. Unii șoferi sunt adevărați psihologi și atunci când duc un client la policlinică sau la spital, pot ține prelegeri despre optimism, vârstă, boală și despre viață în general. Nu o dată am învățat din înțelepciunea acestor șoferi. Deunăzi am fost nevoiți să facem o călătorie la Tel Aviv.Read more…

Războiul socatei

Căldură mare… Uneori ai da un gram de aur pentru un pahar cu apă rece – o bere ar fi mai bună, dar în zilele noastre e mai sănătos să bem la temperatura camerei. Un grup de prieteni s-a reunit în boxa din beci, la răcoare, pentru câțiva țapi și un pahar de vorbă. În atmosfera plăcută au uitat de scumpiri și de toate celelalte frustrări ale zilei. Deodată s-a auzit un zgomot de rău augur… apoi o explozie și pe neașteptate au fost loviți de sticle sparte, fructe din compot, castraveți, oțet…Read more…

Efectul nocebo, “geamănul rău” al efectului placebo

Placebo vine de la cuvântul latin placere (a face plăcere, a satisface). Placebo este aplicat în studiile unor medicamente noi. El poate fi o tabletă care conține o substanță inactivă (zahăr, lactoză), o injecție cu soluție salină, etc., care este comparată cu substanța activă studiată. De exemplu acțiunea unui analgezic (medicament contra durerii) este comparată cu cea a unui placebo, medicamentul trebuind să aibă un efect mai puternic decât placebo. În multe studii s-a observat însă că substanța inactivă poate avea un efect calmant al durerii chiar până în 80% din cazuri – acesta este efectul placebo. El poate apărea nu numai la administrarea de medicamente, ci chiar prin comunicare verbală pozitivă, Spre deosebire de efectul placebo, efectul nocebo a fost studiat științific și clinic numai în ultimii 20 de ani și presupun că mulți dintre cititori nu au auzit de el.Read more…

Anul acesta Sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul a avut loc… fără Liturghie

Gherla, 2 iulie 2022, cea de a patra sâmbătă după Rusaliile catolice – Sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul. Un număr mare de enoriaşi locali şi de pelerini sosiţi din ţară şi de peste hotare s-au adunat în faţa bisericii armeano-catolice din centru. Ar dori să intre în incinta maiestuosului edificiu care domină oraşul şi se zăreşte din depărtare, vestind gloria de odinioară a Oraşului Armenesc (Armenopolis), dar nu pot trece de vestibul. Prin geamul uşilor ferecate se zăresc în semiîntuneric rândurile de bănci goale. Mulţi se întreabă: „Cum de e închisă biserica? Chiar nu se va oficia Liturghia în sărbătoarea închinată Sfântului Grigore Iluminatorul, creştinătorul poporului armean?” Biserica nu a fost mistuită de flăcări (aşa cum se mai întâmplase de câteva ori în istoria ei triseculară) şi nu mai bântuie nici pandemia. E o zi minunat de senină, dar umbrită de absenţa serviciului divin. Lumea uimită, tristă şi resemnată rosteşte în cor Tatăl Nostru în trei limbi: maghiară, română şi armeană.Read more…

Nu despre avort e vorba, ci despre încălcarea dreptului femeii de a decide

Recenta decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite de a abroga dreptul constituţional la avort m-a impresionat profund determinându-mă să reiau tema unui articol mai vechi, pe care l-am scris în urma unei întâmplări. Articolul se întitula: „Un avort în camera alăturată” şi a apărut în publicaţia electronică Acum. S-a întâmplat acum câţiva ani, în după-amiaza controlului ginecologic de rutină pe care-l fac în fiecare primăvară. Sosisem la ora programată, cuprinsă de emoţia şi stânjeneala caracteristică acestui demers neplăcut, dar necesar. Pe coridorul policlinicii private m-am întâlnit cu doctoriţa – o veche cunoştinţă din generaţia mea, un specialist competent şi eficient, cu un zâmbet încurajator. „Mai aveţi de aşteptat vreun sfert de oră. Am de făcut un chiuretaj şi apoi vă iau pe D-voastră” – mi-a spus ea. Dincolo de compasiunea pe care o simţeam pentru această soră mai tânără a mea, pentru durerea din vintre şi din suflet pe care i-o bănuiam, încercam şi un sentiment de uşurare că nu avea vârsta mea şi n-a trăit sub imperiul Decretului 770 / 1966 – într-un stat unde nu se putea procura pe căi legale niciun medicament sau dispozitiv contraceptiv, iar educaţia sexuală era practic inexistentă. Atunci ar fi fost nevoită să recurgă la un avort clandestin sau auto-provocat prin manevre promiscue şi periculoase, cu riscul de-a fi prinsă şi deferită justiţiei, ori de a-şi da duhul în urma septicemiei, asemeni prietenei mele M., mamă a doi copii… Sau să dea naştere unui copil nedorit, pe care să-l abandoneze într-un orfelinat….Read more…

Israel. Sfârșitul unei experiențe îndrăznețe

Premierul Naftali Bennett împreună cu premierul alternativ și ministrul de externe Yair Lapid au anunțat decizia guvernului de a dizolva Knessetul și de a organiza alegeri legislative anticipate, în octombrie sau noiembrie. Va fi cel de-al cincilea tur de scrutin în trei ani și jumătate, Israelul deținând recordul în organizarea alegerilor. Atunci când s-a instalat noul guvern de coaliție, tocmai în urmă cu un an, unul dintre motivele principale pentru care cele opt partide au acceptat să formeze cabinetul a fost evitarea alegerilor care pe de-o parte costau milioane de șekeli, pe de-altă parte activitatea guvernului, respectiv a țării, era paralizată. Crearea acestui guvern de coaliție a fost un experiment îndrăzneț care, din păcate, a avut o viață scurtă. Este adevărat că gurile rele au susținut că singurul numitor comun care i-a adunat pe reprezentanții partidelor de pe întregul eșichier politic israelian – de la dreapta la stânga, de la religioși la laici, de la evrei la arabi – ar fi fost profunda antipatie față de Benjamin Netanyahu, pe care nu-l mai doreau la conducerea țării. Totuși, această aserțiune nu este cu totul adevărată. Coaliția a vrut să facă niște lucruri și a și făcut. Din păcate, prea puțin. Dar, practic, nu avea cum să facă mai mult decât prin încălcarea propriilor principii, ceea ce nimeni nu dorea, cu gândul la alegători.Read more…

Trei arhitecți din Ierusalimul interbelic: 2. Austen St. Barbe Harrison

Englezul Austen St. Barbe Harrison (1891-1976) a fost practic cel care a stabilit înfățișarea fizică a mandatului britanic din Palestina – și totuși numele lui este aproape necunoscut, atât în Anglia, cât și în Israel.  Înainte de a începe acest proiect nu îl cunoșteam nici eu. Era un englez cât se poate de „neaoș”.  Provenea dintr-o familie înstărită din Kent și numele de Austen l-a primit în amintirea scriitoarei Jane Austen, cu care se înrudea.  În 1913 a absolvit arhitectura în Canada apoi studiat urbanism la Londra.  În Primul Război Mondial a suferit îngrozitor.  Fiind pacifist, conștiința nu i-a permis să contribuie la măcel, dar refuzând să lupte, risca să intre la închisoare, sau chiar să fie împușcat pe loc ca dezertor. Până la urmă a activat ca brancardier, cărând morți și răniți de pe câmpul de luptă.  Este aproape un miracol că a supraviețuit, iar greutățile prin care a trecut l-au marcat pe viață: era un om introvertit, trăia ca un pustnic, nu se știe nimic despre vreo relație cu o femeie.  Nu s-ar putea spune că nu a avut și el câțiva prieteni, dar evita mulțimile și petrecerile, la ședințe și la festivități nu se simțea în largul lui.  Cu adevărat fericit era numai când făcea drumeții lungi în natură. Primul post l-a primit în Grecia, la Salonic, unde a participat în reconstrucția de după război.  Atunci s-a îndrăgostit de orient, de peisaje, dar și de cultura locală.  A fost la Istanbul, la Cairo și chiar o vreme în India.  Arhitectura bizantină și cea islamică, pe care le-a studiat cu interes, aveau să influențeze construcțiile sale de mai târziu. În 1923, guvernatorul britanic al Palestinei i-a telegrafiat lui Winston Churchill, pe atunci ministru al coloniilor, că are nevoie de un arhitect calificat.Read more…

Evreii și studiul Vechiului Testament

Citind interesantul articol al lui Lucian-Zeev Herșcovici „Iudaism în Israel” din revista Baabel (https://baabel.ro/2022/06/iudaism/) mi-am amintit că demult intenționam să scriu despre acest subiect, mai ales că nu sunt de acord cu concluziile lui. Câteva cuvinte despre terminologie. În ebraică Vechiul Testament este cunoscut sub mai multe denumiri. Numele tradițional Mikra (citire) este folosit atât în cercurile religioase, cât și în școli și universități. Numele de TaNaCh este o abreviere, un acronim al celor trei părți care îl compun: Tora (Legea), Neviim (Profeții) și Ktuvim (Scrierile). Acesta este numele folosit de obicei în cercurile laice. Începutul studierii acestei cărți coincide cu începutul educației evreiești. Citim despre aceasta în cartea 2Cronici cap. 17: 7, 9. În al treilea an al domniei lui [867 î.e.n., regele Iosafat] i-a chemat pe prinții săi[…] să se ducă să-i învețe pe oameni în orașele lui Iuda […] Ei au învățat pe oamenii în cetățile lui Iuda, având cu ei cartea Legii lui Dumnezeu. Au străbătut toate cetățile lui Iuda și au învățat pe oameni[…]. De atunci poporul evreu studiază fără încetare această carte. Modul de învățare și cel de predare s-au schimbat, chiar interpretarea textului nu mai e aceeași – dar studiul a rămas.Read more…

Experienţa unei drastice schimbări de viaţă

Au trecut cinci ani de când viața mea s-a schimbat total, dintr-un om sănătos, energic și independent am devenit o persoană cu o dizabilitate serioasă, permanentă. Chiar dacă am rămas cu mobilitate redusă, medicii îmi spun că eu reprezint un succes, fiind în stare să-mi continui o viață relativ normală. Totul a început în primăvara anului 2017. Aveam 68 de ani, de trei ani eram pensionar, băieții erau deja la casele lor, iar soția mea și cu mine ne bucuram de viață, zburând în toate colțurile lumii. Din aprilie au apărut primele semne că ceva nu e în regulă. Uneori picioarele îmi erau mai slăbite, îmi pierdeam echilibrul, iar munca fizică mă obosea mai repede. Doctorul credea că de vină e un medicament, a zis să-l întrerup și să așteptăm două-trei luni, să vedem. În 17 iunie 2017 urma să plecăm la Gherla, la întâlnirea de 50 de ani la liceu. Am făcut întâi un tur de o săptămână prin Italia (Roma-Florența-Pisa-Veneția) cu familia fiului nostru Thomas și cu cei trei nepoți. Tot timpul mă simțeam obosit. Nu am reușit să urc în turnul Catedralei din Florența, pe care îl urcasem de mai multe ori în trecut; pe la mijloc am fost nevoit să renunț. În schimb în turnul din Pisa, care este mai puțin înalt, am urcat cu nepoții. Veneția, unde se merge peste tot pe jos, m-a obosit foarte mult. După sejurul în Italia, copiii s-au întors acasă, iar noi am plecat la București. O colegă de liceu cu soțul ei ne-au așteptat la Otopeni și după două zile de teatre și restaurante la București am plecat cu toții cu mașina prin țară, admirând peisajele frumoase din Carpați. Am petrecut câteva zile la minunatele mănăstiri din Moldova. Plimbările mă cam oboseau, dar mă odihneam la restaurante sau în mașină. Am ajuns la Gherla în 16 iunie și întâi de toate am urcat la cimitirul de pe deal, la mormântul mamei. Urcușul mi-a fost foarte greu. Mă simțeam tot mai slăbit.Read more…

Noua eră a idolatrizării

„Trăim într-o eră cu totul nouă”, ne avertizează Henry Kissinger într-un interviu recent, referindu-se la evenimentele actuale, care par să schimbe fața lumii, poate pentru totdeauna. Cine ar fi crezut cu doar câteva luni în urmă că eroii lui Isaac Babel din Cavaleria Roșie se vor transforma în „agresori”, iar conducătorul lor suprem va deveni idolul mișcărilor ultra-naționaliste, inamicul nr. 1 al democrației occidentale? O astfel de organizație, care a adoptat cu deosebit entuziasm acest popular și proaspăt gen de ideologie, este cea numită Mișcarea Imperiului Rus, în rândurile căreia sunt mobilizați adepții ideilor extremiste de dreapta, ai antisemitismului și supremației rasei albe. Este vorba despre o grupare paramilitară a cărei activitate include întregul meniu al ideologiei neo-naziste, la auzul căreia ne înfiorăm, urmăriți fiind de spiritele trecutului, încă prea apropiat pentru a fi uitat. „Luptătorii” organizației despre care vorbim reprezintă cu o deosebită convingere, atât în patria-mumă cât și peste hotare, noile ambiții inspirate din istoria țarilor.Read more…

Ce fel de viață există după moarte?!

Zilele trecute, pe când făceam ordine, mi-au căzut în mână texte de mult uitate, rătăcite printre hârțoagele adunate din vremurile pre-calculator, expresii, citate, culese de peste tot, fără un scop clar și definit. Să fie! Sau cum se spune în idiș: ca să nu-ți lipsească! Mi-a sărit în ochi celebrul citat al lui Ludovic al XV-lea, regele Franței, cuvinte adresate favoritei lui, Madame de Pompadour: Après moi, le déluge (după mine, potopul). Oare ce se ascunde în spatele acestei fraze? Vorbind despre ce va fi ”după”, un om normal se gândește întâi de toate la copiii săi. Ei bine, acest rege a avut vreo opt copii legitimi (și cam tot atâția ilegitimi), dar aproape toți au murit la o vârstă fragedă, așa încât acest aspect nu l-a prea interesat. Dar Franța? Pentru el viitorul Franței nu avea nicio importanță? Dacă regele avea o asemenea atitudine, nici nu este de mirare că după el statul a fost complet distrus de poporul francez care nu mai suporta mizeria și sărăcia provocate de un despot complet indiferent la ce se întâmpla în jur. Da, potopul a venit… Read more…

Scarlatina

Curând după sosirea noastră în Israel, băiatul nostru s-a îmbolnăvit de scarlatină, (o boală infecțioasă caracterizată prin febră, amigdalită, erupție măruntă, cauzată de streptococul beta hemolitic, tratabilă cu antibiotic, cu prognostic foarte bun). L-am luat la dispensarul din cartierul unde locuiam. Medicul era tânăr, originar din Canada. Ebraică încă nu vorbeam, eram doar de două săptămâni în țară, și-am vorbit în sărăcăcioasa mea limbă franceză. Spre norocul meu ne-am înțeles perfect. – O boală banală în secolul douăzeci, mi-a spus medicul, când a văzut întristarea de pe fața mea. O boală banală?? În toamna lui 1944, într-o baracă de la Auschwitz, deținutul cu numărul A23784, mama mea, s-a îmbolnăvit. Avea febră și o erupție roșie, măruntă, pe tot corpul. – Clara, să știi că ai scarlatină, a spus cu groază Eva, kapo-ul barăcii. Dacă nemții descoperă că ești bolnavă, te trimit la camera de gazare.Read more…

Spitalele în care am lucrat

Am trecut întâmplător în fuga mașinii pe lângă unul din spitalele în care am lucrat un timp foarte scurt și mi-a trecut prin minte un subiect pe care aș vrea să-l împărtășesc cititorilor. Sunt amintiri, unele chiar de peste 70 de ani. În anul IV, când m-am transferat de la Iași la București, am dat concursul de externat, iar după doi ani cel de internat, și am lucrat în multe spitale de care astăzi îmi amintesc cu plăcere. Unele dintre ele nu mai există, mulți nu le mai știu nici numele, deși la timpul lor erau spitale importante. Din păcate, la concursul de externat am avut medie mică și nu am putut alege inițial decât spitalul Central (astăzi Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia) care nu era dorit de niciun extern, deoarece era amplasat foarte excentric și se ajungea la spital numai după o lungă călătorie cu tramvaiul. Am fost repartizată tocmai la pavilionul cel mai îndepărtat. La început chiar îmi era frică de pacienții pe care i-aș fi putut întâlni, abia mai târziu am realizat că cei periculoși nu se plimbau liberi. Șeful secției era doctorul Lichter, un psihiatru renumit. Tot el era și președintele sindicatului, activitate care îl solicita foarte mult. M-a primit bine și m-a sfătuit să învăț mai întâi din activitatea zilnică a surorilor (pe atunci nu existau asistente). Ca studentă nu știam decât puțină teorie, deși luasem un concurs pe atunci destul de greu. Am învățat cum să mă port cu bolnavii psihic, să fac injecții, să fac puncții lombare și să cer puținele analize care se făceau pe atunci. În 1948 Penicilina era un medicament modern, foarte scump, iar eu credeam că vindecă orice, chiar și tetanosul. Dacă privesc în urmă, cele șase luni petrecute la acest spital mi-au fost de folos în cariera mea de medic. Nu știu cum arată spitalul în prezent, dar am auzit că este un spital modern, bine utilat și secția de psihiatrie și neurologie are un renume bun.Read more…

Arta de a fi medic

Ce vă spun următoarele nume? Hipocrate (cca. 460 – cca. 375 î.e.n.), Ibn Sina / Avicenna (980 – 1037), Andreas Vesalius (1514 – 1564), William Harvey (1578 – 1657), Edward Jenner (1749 – 1823), Ignaz Semmelweis (1818 – 1865), Jean-Martin Charcot (1825 – 1893), Sir Joseph Lister (1827 – 1912), Sir William Osler (1849 – 1919), Sigmund Freud (1856 – 1939), Harvey Williams Cushing (1869 – 1939), Iuliu Hațieganu (1885 – 1959), Mátyás Mátyás (1888 – 1956) și Dan Gavriliu (1915 – 2012). Ei au fost genii ale medicinei și au demonstrat că a fi medic adevărat necesită stăpânirea artei medicale, combinată cu știința. Prin cercetările și descoperirile lor, au contribuit la mari progrese în medicină, spre binele omenirii. Pe lângă simțurile obișnuite, acești medici au avut și un “simț clinic” dezvoltat și o capacitate deosebită de a diagnostica și a trata diferite boli. Mulți dintre ei practicau medicina, dar făceau și cercetări. Stăpâneau tehnicile procedurilor chirurgicale, erau medici interniști și în același timp chiar psihiatri. Diagnosticau și descriau boli noi și le tratau după posibilitățile de atunci. Într-un articol publicat recent în Baabel (https://baabel.ro/2022/05/mimici-defensive-originea-și-evoluția-lor/), vorbeam despre Hipocrate care a făcut legătura între căscat și febră. Teoria curentă a fiziologiei căscatului este cea a unui reflex defensiv care are ca menire răcirea creierului și cam la același lucru s-a gândit și Hipocrate în urmă cu aproape 2500 de ani! Potrivit lui Hipocrate: Acolo unde arta medicinei este iubită există şi dragoste pentru umanitate. Pe vremea lui medicina era considerată o artă (pentru unii, acesta a rămas până astăzi idealul medicinei). Și mai importantă este continuarea mottoului, care leagă dragostea pentru meseria de medic de dragostea de oameni – pacienți.Read more…

Subiectivisme 7

Nici o cenzură nu a dat roade în istorie, de aceea se va ajunge din nou la conspirativitate. Cu cât guvernele forțează mai mult controlul și supravegherea electronică și digitală totală a populației, cu atât comunicarea strict interumană, directă, spontană, dar și cea camuflată va reveni pe măsură. Din această cauză se fac mari eforturi globale pentru distanțarea forțată a oamenilor, prin pandemii repetate, prin care diriguitorii lumii vor cu tot dinadinsul să ne izoleze unul de altul. Nemernicia apare suav, eteric, ca o păpădie, ca apoi să prindă contur și volum impunător, abraziv și agresiv, dominant și atotputernic. Nemernicia e similară unei microscopice celule cancerigene, care ajunge la metastaze și inflamații purulente. Evoluția nemerniciei individuale și colective de la nesemnificativ la maximal nu poate fi oprită de nicio formă de umanism empatic, ci doar prin forță. Eroismul reprezintă brava inconștiență și suprimarea temporară a instinctului de conservare a individului aflat într-o situație limită, preluată apoi de posteritate bombastic și cu emfază. Momentele extreme ale unei nebunii temporare sunt transformate în simboluri colective sau naționale…Read more…