O vorbă veche – un pic patetică ce-i drept – spune că poți părăsi Timișoara, dar ea, Timișoara, nu te va părăsi niciodată. O fi ea patetică, însă asta nu o făcea mai puțin adevărată. Eu, cel puțin, am simțit asta cu prisosință. Am simțit-o atunci când Timișoara a fost orașul erou care a aprins flacăra Revoluției și a stat singur în fața dictaturii, am simțit-o mai târziu ori de câte ori reveneam acasă. Timișoara mea nu m-a părăsit niciodată chiar şi atunci când s-a împotmolit în mâlurile tranziției. Era mereu acolo aşa cum o lăsasem, acel oraș unic prin multiculturalitate, Timișoara celor două muzee (de istorie și de artă), Timișoara celor trei teatre (maghiar, român și german), a celor patru parcuri (Scudier, Alpineț, Rozelor și Poporului), a celor cinci confesiuni, a celor şase cartiere, a celor şapte piețe. Zilele trecute însă am avut pentru prima oară impresia că nu mai îmi recunosc orașul.Read more…
În seara de joi, 25 martie, am fost plăcut surprinsă că în comunicatul privind noile restricţii impuse de valul trei al pandemiei, a fost menţionată şi sărbătoarea de Pesah (ceea ce anul trecut nu s-a întâmplat). „Pentru noaptea de 27 spre 28 martie, adică sâmbătă şi duminică, măsura va fi extinsă până la ora 22,00 pentru persoanele care vor participa şi se vor deplasa ca să participe la serviciile religioase oficiate pentru sărbătoarea Pesach”- a spus secretarul de stat Raed Arafat.Mesajele transmise atât de către preşedintele României, sunt alte dovezi ale respectului faţă de minorităţi şi dorinţa de convieţuire armonioasă, fireşti într-o ţară democratică, europeană. Bucuria sărbătorii eliberării din robia egipteană a fost tulburată în scurt timp de un alt mesaj, cel postat de Maia Morgenstern Facebook: „Iată ce primesc de Pesach, de Ziua Teatrului” scria ea, reproducând imaginea unei scrisori de ameninţare cu moartea. Textul care mustea de ură viscerală m-a şocat şi m-a descumpănit. M-a ameţit ca o izbitură în moalele capului. Nu puteam înţelege cine şi de ce ar putea scrie o astfel de scrisoare de ameninţare. „Un dezaxat!” mi-am spus…Read more…
În zilele acestea din preajma sărbătorii de Pesah îmi revine în amintire casa părintească din Arad. Nu aș putea spune că preceptele religioase îmi erau complet străine, dar pentru mine ele existau doar la modul teoretic, viața noastră se desfășura în afara lor, trăiam cam la fel ca oamenii din jur, doar că nu țineam sărbătorile creștine. Totul se schimba însă înaintea sărbătorii de Pesah. Tata se dezlănțuia. Casa trebuia să strălucească de curățenie, să nu rămână niciun firicel de praf și mai ales nicio fărâmitură de pâine dospită. O atenție deosebită o primea curățenia bucătăriei și a vaselor. Și când totul era lună, mergeam la comunitate să aducem acasă vinul cașer și azima nedospită, mațot, din care ne hrăneam timp de opt zile. După toată munca și toate pregătirile, cele două seri de Seder erau un eveniment deosebit. Tata, care primise în copilărie o educație religioasă solidă, dar avea și o cultură generală demnă de invidiat, nu se mărginea să dea citire textului tradițional (Hagada), ci explica fiecare pasaj, ținea o adevărată prelegere istorică, filosofică, literară… După cină, când se citeau psalmii, adormeam de obicei cu capul pe masă, sătulă și mulțumită.Read more…
Cei peste șase milioane de israelieni cu drept de vot au fost chemați la urne pe 23 martie a.c. pentru a patra oară în ultimii doi ani, pentru a încerca din nou să formeze un parlament și un guvern care să conducă țara în următorii ani. Lucru dificil pe de o parte datorită faptului că Israelul se confruntă cu numeroase probleme interne și externe, pe de altă parte, din cauza sistemului electoral care duce la fărâmițarea voturilor din cauza marelui număr de partide care pot intra în parlament, pragul fiind destul de mic, de 3,25 la sută. Deși lupta antiCovid se dovedește un succes pe care actualul premier, Benjamin Netanyahu și-l atribuie, fiind unul din instrumentele campaniei lui electorale, o parte din israelieni îl contestă, inclusiv unii din foștii lui parteneri de coaliție care vor o schimbare. Și dacă în anii trecuți, opoziția de centru-stânga a făcut campanie sub lozinca ”guvern fără Netanyahu”, acum două formațiuni de dreapta –Yamina și Noua Speranță – au preluat aceeași lozincă.Read more…
Scriu acest articol tocmai în mijlocul circotecii naționale legate de demiterea subsecretarului de stat Octav Bjoza, care a pus sub semnul întrebării dimensiunile Holocaustului și a aruncat anatema asupra comunității evreiești pentru aducerea comunismului în România – două vechi și penibile stereotipii antisemite, care din nefericire încă fac să clocotească multe minți obscure și maniace ale dreptei românești. Fac un efort individual deosebit și admir intervenția fermă și univocă a premierului Cîțu, care a afirmat clar că declarațiile Dlui Bjoza, care de altfel este și președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România sunt “nu doar o încercare de a mistifica istoria, ci și un gest periculos pentru valorile democratice“. Nimeni nu neagă că evreii români n-au avut faliții și scursorile lor umane, torționari comuniști, anchetatori barbari precum Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Ștefan Coler (Koller István), Mișu Dulgheru (Moise Dulbergher), sau faimosul general Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa. Dar nu trebuie uitat niciun moment că acești monștri s-au lepădat de evreitatea lor, au fost în primul rând fanatici comuniști cu sete de răzbunare, aleși în aparatul represiv pe criterii de fidelitate și cruzime inumană. Potrivit istoricului Dennis Deletant și majorității istoricilor de prestigiu români, în 1948, la crearea Securității, angajații acesteia aparțineau următoarelor etnii: români 3334 (83,9%), evrei 338 (8,5%), maghiari 247 (6,2%), alții 54 (1,3%).Read more…
Dacă dăm o căutare pentru cuvântul „Talmud” pe Google în limba română găsim trei feluri de documente. Primul este o listă de citate din Talmud, dar și din alte surse, din care reiese că evreii au cusururi, sunt infractori, pedofili, urăsc alte popoare și așa mai departe. Al doilea sunt câteva cărți traduse despre Talmud, din care aflăm câte ceva despre conținutul cărții. Categoria cea mai mare este reprezentată de o serie de cărți, originale sau traduse, xenofobe, antisemite, unele mai bine documentate, însă majoritatea sunt gunoaie literare. Un lucru este comun multor intelectuali români cu cei din lumea mare: un dispreț bolnăvicios față de această carte specială care trebuie studiată mulți ani pentru a fi înțeleasă, cu condiția de a ști perfect ebraica rabinică și biblică, precum și aramaica babiloniană. Însă aceasta nu este de ajuns. Cine nu cunoaște limbajul și mai ales stilul literar specific epocii, va înțelege eronat textul care este foarte complicat. Textul conține dispute între înțelepți din diferite perioade și locuri, iar în carte apar toate sugestiile, atât cele care au fost acceptate, cât și cele respinse. Acești înțelepți aveau un stil aparte de a se exprima, plin de superlative, parabole, povești și legende. Cine nu înțelege acest lucru nu se poate da drept mare cunoscător.Read more…
De săptămâni întregi discutăm cu toții și peste tot despre campania de vaccinare, despre diferitele tipuri de vaccin și dorința noastră, a tuturor, să ne întoarcem cât de cât la normalitate, la muncă, distracție, colegi, familie și prieteni, așa cum ne obișnuiserăm să trăim înaintea acestei pandemii de proporții istorice. Iar într-o convorbire (online, firește) cu un fost coleg de liceu, acum cercetător în Statele Unite, nu aveam cum să nu aducem vorba de vaccinul Pfizer/BioNTech, la dezvoltarea căruia a contribuit Karikó Katalin, un biochimist născut la Szolnok, Ungaria, moment în care eu i-am reamintit mai în glumă, mai în serios interlocutorului meu ce am auzit pe vremuri de la un profesor de-al nostru de liceu: în oricare academie, oricare comunitate științifică sau artistică din lume se va găsi oricând cel puțin o persoană din Bazinul Carpaților. (De altfel afirmația originală suna cam așa: dacă ai arunca o piatră, indiferent în care instituție științifică sau culturală de oriunde în lume, ai nimeri cu ea cel puțin o persoană care să te înjure în română, maghiară sau în ambele limbi…) Desigur, am râs amândoi, iar eu l-am întrebat brusc dacă știa care e legătura dintre Bambi și Franz Schubert.Read more…
Am început să lucrez la tripticul „Le Réel” în primăvara anului 2020, într-o perioadă pe care, datorită pandemiei, nu o vom uita prea repede. Mai ales primele zile ale așa zisului Lockdown aveau o atmosferă ireală, apocaliptică, cu toate că uitându-ne împrejur, nimic nu părea să se fi schimbat. Dar ei, virușii, mișunau între timp peste tot…Apoi însă a trebuit să rămân ca toată lumea cuminte în camera mea și acolo, în cameră, am dat peste un mic episod pomenit într-un foileton, episod care, spre deosebire de Lockdown, va fi fără îndoială foarte repede uitat, cu siguranță înainte de finalizarea tripticului meu, la care încă lucrez în timp ce scriu aceste rânduri…Încetineala este importantă! Într-una din ultimele sale cărți, Imre Kertész își exprima pe bună dreptate regretul pentru faptul că umorul și-a pierdut seriozitatea. Eu încerc prin încetineală să salvez măcar un crâmpei din această seriozitate pierdută.Read more…
Sunt agasant de rezistente, vivacitatea lor trece adesea dincolo de monotonia pseudoargumentelor. Folosindu-mă de câteva ceasuri tihnite la sfârșit de săptămână, am purces la un inventar succint, nu neapărat într-o ordine dictată de frecvența ori impactul acestora. 1.Ungurii au fost mereu la guvernare de la 89 încoace: insinuându-se mai exact o anumită stare de „prostituție politică în formă continuată”, UDMR fiind etichetată ca o formațiune care-și urmărește scopurile fără scrupule. Avem de-a face cu o informație (voit/vădit) eronată, demontabilă în trei trepte: a) UDMR a făcut parte din 6 executive dintre cele 23 de echipe postdecembriste; cumulate, aceste perioade însumează 3017 zile din totalul de 11379 – reprezentând intervalul 26 decembrie 1989-1 martie 2021. Procentual vorbind 26, 51%, adică puțin peste un sfert din perioada analizată. De aici și până la permanența mult trâmbițată e o cale…Read more…
Pentru mine a aşterne masa e cu totul altceva decât a „pune masa”, după cum a aşterne patul este cu totul (şi cu totul) altceva decâte a „face patul”. Îmi place când se aşterne liniştea, la fel cum mă bucur să văd cum se aşterne zăpada…Îmi place cum sună cuvântul acesta care parcă înglobează simultan imaginea curăţeniei, foşnetul damascului (sau satinului), atingerea calmă a mâinilor, dar şi taina „valetului de cupă care pică la aşternut”…„Tu mai calci aşternuturi?” – m-a întrebat deunăzi, contrariată, o prietenă (mult mai gospodină decât mine). „Eu le spăl şi le pun la uscat, nu trebuie călcate”, mi-a spus ea.Read more…
Din fericire nu ne naștem identici și nu gândim cu toții la fel. Chiar și în cele mai teribile dictaturi, fie ele comuniste, militariste sau religioase, au fost și sunt numeroși cetățeni care gândesc independent, exprimându-se deschis în patria lor, sau ca refugiați politici. Bazați pe ideea gândirii și exprimării libere, nu îi putem condamna pe indivizii care decid să nu se vaccineze și nu ezită să-și exprime deschis opinia despre motivele acestui refuz. Cred că situația se schimbă esențial când este vorba de propaganda pe media, care poate să deruteze și să influențeze decizia unui mare număr de oameni de a nu se vaccina, mai ales dacă această propagandă vine de la medici, fiindcă eradicarea virusului depinde în mare parte de procentajul de vaccinări. De asemenea, îmi este clar că adepții refuzului de a fi vaccinați pot susține că istoria ne va demonstra cine are dreptate referitor la eficacitatea vaccinului împotriva virusului COVID-19 și efectele lui secundare de scurtă și lungă durată. Dar istoria ne-a demonstrat deja de nenumărate ori că vaccinurile au salvat și vor salva milioane de oameni de la moarte, pe când efectele secundare ale vaccinului sunt rare și de obicei ușoare. Pentru unii, refuzul de a fi vaccinat se bazează pe o convingere independentă, în rare cazuri ca urmare a unor experiențe personale sau familiale de complicații cauzate de un vaccin. Dar de obicei convingerea este alimentată de fake news propagate în media, mai ales în rețelele sociale, de către șarlatani, medicali sau nu, în căutare de popularitate sau de câștig material.Read more…
În anul 1527 Philipp, Prinț și Landgraf de Hesse, înființează la Marburg prima Universitate Protestantă din lume. Astăzi Universitatea Philipps din Marburg este reprezentată prin inovații deschizătoare de drumuri în domeniul medical. În anul 1889 Behring publica în Deutsche Medizinische Wochenschrift lucrarea Ueber das Zustandekommen der Diphterie-immunität und der Tetanus-Immunität bei Tieren (Despre apariția imunității împotriva difteriei și a tetanosului la animale), lucrare recunoscută ca originală și deschizătoare de drumuri în cercetare și în producția de medicamente. În 1895 postul de profesor de igienă la Universitatea din Marburg este ocupat de Emil von Behring. În anul 1901 profesorul Emil von Behring primește premiul Nobel pentru medicină, în semn de recunoaștere și apreciere a lucrărilor lui de cercetare și a realizării primului ser antidifteric „care deschide medicinei noi drumuri de cercetare, iar medicilor le oferă arme victorioase de lupta împotriva bolilor și a morții“Read more…
Nu departe de casa în care locuiam, la începutul unei străzi al cărei nume mi-l mai amintesc și după mai mult de cinzeci de ani, Ioan Ursu, se găsea cizmăria lui Bartha bácsi. Bartha János era invalid de război, astfel se explica că în anii cincizeci avea atelier particular. Era un om bine făcut, cu o mustață stufoasă de tip secuiesc și purta un halat și o șapcă cu cozoroc din piele. Avea o mulțime de clienți din partea locului. Atelierul în sine, situat în vecinătatea casei cizmarului, era de fapt o colibă mică, plină cu pantofi de tot felul, într-o dezordine desăvârșită. Niciodată nu am reușit să înțeleg cum putea Bartha bácsi să găsească în noianul de încălțăminte, pe cea a unui client anume. Pereții colibei erau plini de poze cu Bartha János, la început în uniformă militară, apoi, după ce-a fost rănit, în uniformă de poștaș; erau și poze de la petreceri etc. Durata reparațiilor era un mister pe care doar cizmarul îl știa, de la câteva ore până la câteva săptămâni, în cazurile mai “grave”, chiar câteva luni. Când lucrarea nu dura mai mult de o oră, așteptam până când îmi repara pantoful și între timp mă uitam cum lucrează. În atelier era un miros de clei și piele, se auzea un radio tranzistor în surdină.Read more…
Ierusalimul reprezintă orașul sfânt pentru cele trei mari religii monoteiste abrahamice, cu rădăcini profunde în inimile a multor milioane de evrei, creștini si musulmani. Însă de numele său e legat și Sindromul Ierusalim. Actul care a condus la „înscăunarea” definitivă a ceea ce este cunoscut astăzi sub denumirea Sindromul Ierusalim în atenția specialiștilor în psihiatrie este următorul: în anul 1969, Michael Rohan, turist australian creștin, a încercat să dea foc moscheii de pe Muntele Templului. Motivarea acțiunii sale a fost că arderea moscheii ar permite să fie reconstruit Templul, ceea ce ar aduce mântuirea omenirii, respectiv venirea lui Mesia. Desigur, actul a stârnit indignare și revolte în întreaga lume musulmană, însă a concentrat atenția psihiatriei asupra a ceeace a fost denumit Sindromul Ierusalim. Din punct de vedere istoric, descrierea clinică a acestui sindrom a fost realizată pentru prima dată în anii 1930 de către medicul psihiatru ierusalmitean Heinz Haim Herman, unul dintre fondatorii cercetării moderne de psihiatrie din IsraelRead more…
Cu ce ocazie povestește omul o poveste? Sau mai bine zis, de unde provin poveștile pe care le auzi aproape zilnic, de la diverse persoane care fac parte din cercul tău intim, sau din contră, indivizi pe care i-ai întâlnit cu totul întâmplător, și care-ți vor dispărea din viață la fel de repede cum au apărut? Eu povestesc (și scriu) povești legate de propria mea persoană, de lucruri care mi s-au întâmplat, sau de ființe cu care am contact mai mult sau mai puțin constant, de fapt prieteni sau cunoscuți apropiați. Nu-mi mai aduc aminte ca în ultimii ani să fi reprodus o poveste auzită de la altcineva. De data asta m-am hotărât să pun pe ”hârtie” o întâmplare care mi se pare că poartă în spate un tâlc deosebit, o întâmplare a altuia, povestită ca un fapt divers, dar care a căpătat în mintea mea o interpretare care justifică ideea de a o face publică.Read more…
”Toate călătoriile trebuie să fie ca niște poeme”. Este o frază a poetului american Paul Blackburn peste care am dat săptămâna trecută și care-mi revine în minte de câteva ori pe zi. Visez tot mai des că plec. Că mă urc în mașină și pornesc la întâmplare, mă las purtată de drum în voia lui. Îmi plac autostrăzile. Îmi place eficiența lor, organizarea lor, sentimentul de siguranță pe care mi-l conferă. Și de libertate. Întotdeauna când ajung ”dincolo” pe autostradă mă opresc în prima benzinărie și beau o cafea. Sărbătoresc faptul că am scăpat de drumul cu două benzi pe care ne înghesuim de-a valma camioane, mașini, biciclete și căruțe. Îmi plac autostrăzile, dar nu pentru viteză. Ci pentru spațiile de parcare și pentru toate posibilitățile pe care ți le oferă. Pentru toate drumurile laterale și pentru indicatoarele care pomenesc de vestigii arheologice, monumente istorice, localități cu nume pe care n-o să le mai auzi probabil a doua oară. Read more…
Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului. Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.Read more…
Intrăm în inima medievală a oraşului Praga, admirabila piaţă din sec. 12, probabil una din cele mai frumoase din Europa, unde se află biserica Sf. Nicolae şi a Sfintei Fecioare, Primăria veche precum şi Palatul Kinsky. Ne fotografiem lângă statuia lui Jan Hus, înconjurați de numeroşi tineri pletoşi, care cântă laschitară sau pur şi simplu se încălzesc la soare. Ne alăturăm sutelor de privitori din faţa vechiului turn al primăriei unde este instalat celebrul Ceas Astronomic, aşteptând… ora exactă. Uşa sofisticatului mecanism se deschide în sfârșit şi apare Cristos urmat de cei 12 apostoli, în timp ce un schelet bate ora, sugerând scurgerea timpului către sfârşitul oricărui muritor…Colindând pitoreştile străduţe care pornesc din vechea piaţă remarcăm localuri unde tineri cu barbă cântă în cor în faţa unor stacane cu bere, având forma şi dimensiunile unor cizme de cavalerist!Read more…
Pregătind articolul despre evreii din Buhara, i-am telefonat prietenei mele Eti, ca să-i cer permisiunea să-i public fotografia în Baabel https://baabel.ro/2021/02/evreii-din-buhara/ Nu mai vorbiserăm de multă vreme. Mi-a povestit că în vara lui 2019, chiar înainte de începerea pandemiei de coronavirus, ea a făcut o călătorie în Uzbekistan împreună cu ai ei, pentru ca tânăra generație să vadă de unde se trage familia. Am îndemnat-o să-și scrie amintirile și iată rezultatul, în traducerea mea: La aterizarea pe aeroportul din Tașkent, capitala Uzbekistanului, am fost cuprinsă de o mare emoție. După ani și ani am reușit să-mi îndeplinesc un vis și să plec cu cele două fiice ale mele, cu ginerii și cu nepoții (de la cea mică, în vârstă de 5 ani și până la cea mai mare, de 24) în căutarea rădăcinilor familiei noastre, a locurilor de unde părinții mei au emigrat în tinerețe. Am ajuns parcă într-o altă lume. Locuitorii, bărbați și femei cu fizionomii mongole și cu dinți de aur erau îmbrăcați în culori vii. La aeroport ne aștepta un microbuz cu un șofer zâmbitor, care ne-a fost și ghid. El ne-a făcut o primire călduroasă. După un mic tur prin oraș, ne-a dus la hotel. Am intrat în baia elegantă și am deschis robinetul la duș, dar apa caldă împroșca în toate direcțiile…Read more…
Spre deosebire de alte virusuri ARN, o particularitate a noului coronavirus este faptul că acesta dispune de un sistem de corectare a copierii (proof reading). Adică în timpul replicării copierea este corectată, ceea ce înseamnă o probabilitate mai mică de apariţie a mutaţiilor genetice, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul virusului HIV. Virusurile dezvoltă în permanenţă mutaţii, cele mai multe variante neavând niciun efect, sau doar efecte minime. Ele nu pot fi prevăzute, nici prevenite. Rareori mutaţiile rezultate pot produce o tulpină virală mult mai periculoasă ca cea originală, din Wuhan. De la începutul pandemiei până acum au apărut peste 25 de mutaţii importante ale virusului, sau cam două pe lună. Acest fenomen ține de evoluție, și nimeni nu poate ști ce schimb de informaţii va face virusul cu alte virusuri cu care se întâlneşte, cum va reuşi să scape de sistemele imune ale unor persoane care nu pot să-l elimine, sau / şi să capete informaţii despre anticorpii pe care noi îi producem împotriva lui. La nivel global, GISAID (Global Initiative on Sharing Avian Influenza Data) adună date genetice ale noului coronavirus. Ele sunt o sursă validă de informaţii pentru oamenii de ştiinţă care monitorizează progresia modificării virusului şi a pandemiei. Analiza a arătat că până în prezent sunt cunsocute 8 tulpini principale ale SARS-CoV-2Read more…
