Dacă uit să-mi pun ceasul pe mână mă apucă panica, chiar dacă ora de pe  ecranul smartphone-ului meu este mult mai exactă decât cea indicată de arătătoare, pe cadranul ceasului de mână vechi de peste zece ani. Dar un ecran nu e cadran, iar gestul de a-mi consulta ceasul e înrădăcinat în existenţa mea de o viaţă (minus circa nouă ani, până în vacanţa mare de după clasa a doua primară, când am primit primul meu ceas – un UMF – drept recompensă pentru premiul I). Pe vremea aceea puţini copii aveau ceas de mână şi pentru a te orienta în timp (dacă nu erai în centru ca să arunci o privire către ceasul din turnul bisericii Sf. Mihai) trebuia să te adresezi politicos unui adult: „Nenea (tanti) vă rog să-mi spuneţi cât e ceasul.” Mai târziu am aflat că aceeaşi formulă era şi un mod simplu de a „agăţa” o fată de care-ţi plăcea. Astăzi o astfel de abordare pe stradă este insolită (ca să nu spun obraznică), din moment ce tot omul are asupra sa (măcar) un telefon şi, practic, la fiecare colţ de stradă, pe firmele luminoase şi în interiorul prăvălilor, farmaciilor şi altor localuri publice, există felurite ceasuri şi afişaje electronice, indicând ora exactă. Ceasul şi ora… În limba română întrebi „Cât e ceasul?” şi tot ceasul este şi instrumentul care indică orele. E drept că poţi întreba (mai ales în Transilvania) „Cât e ora?” şi uneori (mai ales în Vechiul Regat şi în scrierile autorilor din acea parte de ţară) întâlneşti o formulare de genul „pe la ceasurile şapte”. Potrivit DEX, ceasul şi ora sunt sinonime. Totuşi, eu sesizez o diferenţă de nuanţă între cele două. Read more…

De curând am vizionat un reportaj de televiziune despre sărbătoarea de Hanuka de la Cluj și filmul mi-a trezit niște amintiri nostalgice. M-am angajat la școala din Timișoara în toamna anului 1972. (Doamne, au trecut 50 de ani!) Școala Profesională a fost înființată în 1951, prin unirea fostei Școli ORT (o școală de recalificare a adulților care din cauza războiului nu învățaseră meserie și care a funcționat în clădirea fostului Liceu Israelit) cu Școala de Surdomuți. Aşa s-a întâmplat că majoritatea maiștrilor instructori și unii profesori erau evrei. În decembrie 1972, de Hanuka, aud o discuție: “Azi la templu va veni Mitropolitul.”Am făcut ochii mari și asta a fost remarcat, căci m-au întrebat: “Cum, nu știi că în fiecare an, de Hanuka, mitropolitul vine la noi la templu?” Nu. Nu știam. Acest obicei fusese introdus cu câțiva ani înainte de regretatul Mitropolit Nicolae Corneanu, bun prieten al Prim-rabinului Neumann, și el s-a permanentizat. De fiecare dată, predica ținută în fața comunității evreiești începea cu cuvintele: „Iubiți frați întru Dumnezeu Tatăl…” Read more…

Incredibil! Te duci pe Google și găsești filmulețe de opt minute, rezumând istoria omenirii în ultimele 65 milioane de ani. Evoluția muzicii se poate condensa în 13 minute și 13 secunde, iar originea și evoluția limbilor în 17 minute și 5 secunde. Ba mai mult, nu voi descoperi America dacă voi aminti cititorilor că istoria evreilor poate fi expusă și explicată într-o singură frază: ei au vrut să ne omoare, n-au reușit, atunci hai la masă! Dar un roman în mai puțin de două mii de cuvinte?! Un roman întreg, cu patru capitole, cu vreo zece personaje și cu un epilog aproape la fel de lung ca întreaga acțiune. Sper ca în cele ce urmează să pot dovedi că acest proiect e realizabil și chiar nu ai nevoie decât de (foarte puțină) imaginație pentru a-l duce la bun sfârșit. Deci să începem. Prolog. O distinsă persoană găsește în poșta ei electronică un ”colaj” de patru întâmplări erotico-satirice, aproape toate cu ”perdea”, prezentate foarte concis, sub formă de anecdote. Sunt povestioare demult cunoscute, dar plasarea lor împreună creează o atmosferă destinsă și produce un râs sănătos, ca un șir de glume reușite. ”Romanul” nu are titlu, dar doamna în cauză nu ține cont de această lipsă și trimite textul unei persoane care se ocupă, printre multe altele, cu scrisul.Read more…