În articolul meu despre arhitectură spuneam că am vizitat Parisul cu exact 50 de ani în urmă. Aveam unele motive subiective să nu fiu mulțumită, unele așteptări nerealiste, dar și motive foarte obiective: mi s-a părut prea mare, prea aglomerat, prea cosmopolit, cu prea mulți străini și prea puțini parizieni. Nu știu de ce mi-a rămas în amintire imaginea unui african, unul din mulți, care încerca să vândă tot felul de mărunțișuri și era insistent, agasant. Afirmațiile mele au stârnit o sumedenie de comentarii, cred că cel al Veronicăi Rozenberg le însuma pe toate. „Mda, după aprecierile atâtor cunoscători, îți dai seama, Hava, că te-ai grăbit. Eu în locul tău m-aș duce acum la Paris. În zilele noastre putem face turism fără a ne scula de pe scaun. Așadar am vizionat un film realizat anul trecut de doi vloggeri simpatici, Cristi și Ralu. Oare ce se va fi schimbat într-o jumătate de secol? Read more…
Efectul benefic al apelor termale și minerale a fost cunoscut încă din antichitate – ajunge să ne gândim la Vichy, la Bath sau la Băile Herculane. Se știe că o baie caldă dă o senzație plăcută, relaxează, dar dacă o fi având într-adevăr un efect terapeutic? Se poate, dar o dovadă absolută nu s-a găsit nici până astăzi. Cam același lucru se poate spune și despre consumul de ape minerale. Și totuși… Perioada de înflorire a băilor a început în a doua parte a secolului al XVII-lea. Marchiza de Sévigné a fost la Vichy în 1676 și a povestit că băile au vindecat-o de reumatism. Tot în același an, un medic din Bath a publicat o broșură despre proprietățile curative ale izvoarelor minerale și termale locale. Astfel a apărut o nouă „modă”: lumea bună a început să meargă la băi. Desigur că mulți au lăudat virtuțile apei, dar să nu uităm că acesteia i se adăuga schimbarea de decor, atmosfera de vacanță, odihna. Atmosfera de la băi îmi amintește de romanul Northanger Abbey, scris de Jane Austen (1775 – 1817). Ea însăși a trăit o vreme la Bath și descrie foarte convingător viața mondenă, plimbările, concertele, seratele, dar mai ales importanța de a vedea și a fi văzută pentru a face „o partidă bună”. Cu timpul moda băilor s-a răspândit în întreaga Europă și chiar mai departe. Read more…
Nu este cea mai bună perioadă sa fii israelian în Europa. Nu este nici cea mai bună perioadă să fii evreu în Europa. O mare parte din cei care ne critică sunt pur şi simplu antisemiți. Dar nu toți. Războiul contra Hamas s-a preschimbat în războiul de supraviețuire al guvernului Netanyahu. Un guvern care a transformat un război drept, într-unul strâmb. De aceea, astăzi nu prea auzi ebraica pe străzile Europei. Oamenii se feresc să o vorbească şi, mai ales, se feresc să se identifice drept israelieni, iar daca sunt întrebaţi își aleg vreo altă țară de origine. La mine, lucrurile sunt simple. Le spun că vin din România și nici nu mint chiar așa de tare. Sunt la Viena și e o primăvară frumoasă. Am luat un tur ghidat despre Al Doilea Război Mondial. Ne-am adunat mai mulți lângă umbrela verde din piața Albertina. Remarc lângă mine un băiat cu un șal arăbesc. Un motiv în plus să nu-mi declar apartenența. Lângă noi o doamnă care mi se pare puțin acră. Am grijă să păstrez distanța. “You are for the Hitler tour?” – ne întreabă organizatoarea. Mă infior un pic la gândul că merg pe urmele lui Hitler, dar mă bucur că ne despart 80 de ani, altfel probabil turul s-ar fi sfârșit rău pentru mine.Read more…
Nu, nu mă refer la basmul cu acest nume, chiar dacă Vladimir Colin a fost unul din autorii preferați ai copilăriei mele, ci la povestea adevărată a unui cântec cât se poate de real, cântecul israelian cunoscut în întreaga lume: Hava naghila. Cu toate că nu de mult a împlinit 100 de ani, nu și-a pierdut cu nimic din popularitate, ba chiar din contră. Ne aflăm în anul 1917, în Palestina. Primul Război Mondial e în toi. Populația evreiască trece prin clipe foarte grele: locuitorii din Jaffa și din noul oraș Tel Aviv sunt izgoniți din casele lor, exporturile spre Europa, care erau pentru ei o importantă sursă de venit, s-au întrerupt, genocidul armean amenință să se extindă în orice moment și asupra lor… Ofensiva britanică din toamna anului 1917 le-a adus o rază de speranță. Evreii au sprijinit din toate puterile efortul militar britanic: mulți dintre ei, și nu numai din Palestina, s-au prezentat ca voluntari în armata britanică, organizația NILI a întreprins acțiuni de spionaj în favoarea forțelor britanice. Și când armata condusă de generalul Allenby a cucerit Ierusalimul și cele patru secole de stăpânire otomană au luat sfârșit, bucuria nu a cunoscut margini, mai ales că abia cu o lună înainte fusese publicată Declarația Balfour, prin care guvernul britanic își afirma intenția de a sprijini stabilirea în Palestina a unui cămin național al poporului evreu. Noua dominație britanică era văzută ca binevoitoare, progresistă, civilizată, exact opusul stăpânirii turcești. Părea că visul milenar al evreilor era pe cale să se îndeplinească! Atmosfera de optimism și de bucurie a acelor zile se răsfrânge în cântecul Hava naghila.Read more…
În zilele de după moartea reginei Elisabeta a II-a a fost amintită adesea faimoasa promisiune: “întreaga mea viață, de va fi ea lungă sau scurtă, va fi devotată în serviciul vostru…” Promisiunea a fost evocată și de fiul reginei, Charles, în primul său discurs ca rege. A fost mai mult decât o promisiune, a spus el, a fost un angajament profund personal, care a definit întreaga viață a mamei sale. A fost o promisiune, am putea spune, care s-a transformat în destin. Dar deși a fost invocată adesea, ar merita să fie mai bine precizate și circumstanțele în care a avut loc promisiunea, fiindcă au o semnificație deosebită. La 21 aprilie 1947, prințesa Elisabeta se afla în Africa de Sud, unde părinții ei, regele George al VI-lea, și soția sa, regina Elisabeta, făceau o vizită protocolară. Tânăra prințesă împlinea în acea zi 21 de ani, vârsta maturității, cum se considera atunci, și evenimentul a fost marcat printr-un discurs radiodifuzat din Cape Town. Era un discurs de mulțumire pentru “miile de felicitări primite ” și exprima totodată gîndurile de viitor ale tinerei prințese. Discursul era adresat “tuturor popoarelor din Commonwealth si din Imperiul Britanic”, “marii noastre familii imperiale din care cu toții facem parte”. Am subliniat cuvântul “Imperiu”, fiindcă Charles l-a evitat in discursul său, menționând doar Commonwealth-ul, care la vemea aceea cuprindea de fapt doar patru dominioane: Canada, Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă… În discursul său, regele Charles a mai spus că mama sa a reprezentat “acea dragoste nestrămutată pentru tradiție, împreună cu acea capacitate de a îmbrățișa cu curaj progresul, care fac măreția unei națiuni”. Vorbind de tradiții, el s-a referit la valorile tradiționale de cinste, onoare, etică a muncii, bun simț și modestie, dar în mod special la tradițiile monarhiei constituționale britanice. Read more…
Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar. Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine. Iată cum am ajuns ”erou” în ziar. Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…Read more…
De când am trecut perioada Coronei, dorinţa mea de a călători a scăzut considerabil. Practic, au rămas foarte puţine locuri în care încă mi-aş dori să mă aflu, pentru care aş putea să-mi închipui că aş face efortul de a le vizita. Mă voi referi la articolul Havei Oren, de curând publicat în Revista Baabel (https://baabel.ro/2024/01/parisul-revizitat/) articol în care se face referire şi la un comentariu scris de mine. Aş începe prin a spune, că în acest moment mi-ar fi oarecum teamă să călătoresc, o teamă provocată nu numai de catastrofa abătută asupra Israelului la 7 octombrie 2023, dată pe care istoria nu o va mai şterge niciodată din fluxul de evenimente tragice pe care evreii le asociază în general datei de 9 a lunii Av. De-acum se va adăuga încă o dată, cea de 22 a lunii Tishrei, o altă zi neînchipuit de tristă pentru orice evreu, oriunde s-ar găsi. Şi totuşi, mă gândesc, câteodată, că unul dintre foarte puţinele locuri pe care aş dori să le revăd este chiar PARISUL. O să încerc să explic ce este semnificaţia unui oraş pentru cine trăieste sau îl viziteaza. Fiecare oraş prin care am trecut a rămas, pentru mine, cu o semnificaţie. Acest aspect am incercat sa-l exemplific nu o dată în amintirile scrise referitoare la Bucureşti, publicate în cartea mea de povestiri şi impresii de călătorie EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă.Read more…
După cum am văzut în articolul despre Licoricia din Winchester https://baabel.ro/2022/07/o-femeie-de-afaceri-in-anglia-medievala/, evreii au fost izgoniți din Anglia în 1290 și nu au revenit decât prin 1650, cu permisiunea lui Oliver Cromwell. Adică timp de vreo trei secole și jumătate în Anglia nu a mai călcat picior de evreu? De fapt nu e chiar așa. Când evreii din Peninsula Iberică au fost siliți să se convertească sau să plece, evident Anglia nu i-a primit. Dar printre cei convertiți și urmașii lor, au fost unii negustori, medici etc. care s-au stabilit în Anglia. Erau creștini cu acte în regulă, deci nu era niciun motiv să nu fie primiți. În timpul domniei lui Henric al VIII-lea, la Londra trăiau vreo 100 de „creștini noi” care practicau în taină iudaismul. Când Henric al VIII-lea a trecut la protestantism, aceștia au făcut la fel, ca supuși de nădejde ai Angliei. Faptul că erau evrei era „secret”, dar despre mulți se știa… Unul dintre aceștia, venit în Anglia la începutul domniei reginei Elisabeta I, a fost doctorul Roderigo Lopez (1517 – 1594). Așa cum se întâmpla deseori, era fiul unui medic și chiar unul de renume, medicul regelui Portugaliei. În 1498, când evreii portughezi au fost puși în fața alegerii de a se converti sau de a părăsi țara, familia a ales să se convertească, astfel că Roderigo s-a născut deja „creștin”. A studiat la Coimbra și a început să practice medicina, dar cum Inchiziția îl bănuia că practică pe ascuns iudaismul, a decis că era mai bine să se facă nevăzut – și în 1559 s-a stabilit în Anglia. A trecut la protestantism și a început să lucreze ca medic. Fiind un medic bun, a făcut o carieră strălucită. A fost angajat întâi la St Bartholomew, cel mai vechi spital din Londra și cu timpul și-a format o clientelă printre oamenii cei mai de seamă ai vremii, chiar și printre apropiații reginei Elisabeta…Read more…
Când ne uităm la harta României, colorată aproape în totalitate în portocaliu, culoarea voturilor pentru extremistul George Simion, ni se conturează o imagine îngrozitoare. Cum s-a putut ajunge ca o foarte mare parte a populaţiei României să accepte ideile absurde răspândite de “gurul” Călin Georgescu şi preluate apoi cu succes de George Simion? Aceasta în condițiile în care partide naționaliste, extremiste nu au fost prezente în parlamentul român de cel puțin 20 de ani, România Mare, în pofida țipetelor propagandei vadimiste, fiind respinsă de alegători. Este adevărat, lumea s-a schimbat în ultimul deceniu, mai ales după pandemia de coronavirus, o boală practic necunoscută, unde oamenii de știință și medicii au bâjbâit și au recomandat vaccinuri noi, care, dacă la majoritatea au fost eficiente, la unii au provocat reacții neașteptate, chiar decese. A fost un teren favorabil pentru a se multiplica teoria conspirației care avea o istorie de mii de ani. Cum nici după terminarea pandemiei nu au existat explicații plauzibile, ea a proliferat în cele mai diferite domenii. Din păcate, nici după pandemie nu a urmat o perioadă de liniște. A început războiul din Ucraina, la care nici până acum nu s-a găsit o soluție și care a pus față în față foști aliați. Deși la început Uniunea Europeană a avut o poziție comună, prelungirea războiului a erodat unitatea statelor membre, iar cireașa de pe tort a fost victoria lui Donald Trump în alegerile din SUA și incertitudinea care s-a instalat…Read more…
Cea mai bună ocazie pentru o plimbare prin Ierusalim este o zi senină de iarnă: aer curat, soare… Dar mai e ceva. Cerul e mai albastru decât vara, culorile sunt mai vii, poate pentru că ploile au spălat stratul de praf așternut în timpul verii…De data aceasta am ales să fac o plimbare prin nucleul vechi al cartierului Romema. Aveam despre el o imagine destul de vagă, cu toate că este foarte accesibil, chiar în spatele autogării centrale. Probabil că lumea care trece prin apropiere e prea grăbită să plece sau să se întoarcă acasă și centrul istoric al cartierului a rămas o oază de liniște. Este foarte modest, doar vreo duzină de case adunate pe două-trei străzi și o piațetă cu un monument, dar are un farmec aparte și destul de multe povești. aluzie la un verset din Psalmi, înseamnă „cel care se înalță”:
Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruință! (Ps. 118:16)
Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară. Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899. Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor. Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21). Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Dar bunele intenții s-au evaporat repede. Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7). Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc. După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani. Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…
În ziua de vineri, 19 mai, timp de mai bine de trei ore, sala de festivități a muzeului ANU[1] din Tel Aviv a fost gazda întâlnirii organizate de Institutul Cultural Român în colaborare cu Uniunea Evreilor Originari din România (AMIR) sub genericul Timișoara Evreiască. Au fost domni și doamne, unii trecuți demult de prima tinerețe, ba chiar și de a doua, pentru care Zsidlic[2] este un cuvânt emblematic, chiar dacă el nu figurează în dicţionare. Au fost persoane de toate profesiile, oameni care făcuseră o școală, căci așa era regula acolo, trebuia să ai carte ca să ai parte, prin Timișoara nu prea funcționau scurtăturile. Ei vorbesc cel puțin trei limbi. De fapt cam toate au funcționat sub semnul cifrei trei – Timișoara este orașul celor trei teatre și a celor trei sinagogi, iar vedeta incontestabilă a întâlnirii, László Roth, fostul dirijor al Operei Naționale din oraș, are și el trei ani, dacă nu i-am socoti pe cei 100 de dinainte. Tot trei este numărul de Campionate Mondiale la care a arbitrat un alt timișorean celebru, Abraham Klein, prezent și el la întâlnire.Read more…
În 15 noiembrie 1987 au avut loc alegeri locale în Republica Socialistă România. Terminasem facultatea de doi ani și lucram în Banat, într-o comună bogată unde fusesem repartizați, eu și soțul meu, după cutuma timpului – aceea că te duceai unde țara avea nevoie de tine și îți repartiza un loc de muncă prin sistemul economiei planificate. Fiul meu abia împlinise doi ani și învățase să meargă și să vorbească. Țin minte ziua alegerilor de parcă ar fi fost ieri, era ploioasă și rece, o zi de toamnă tipică. Secția de votare era amenajată în școală, așa cum se face și în prezent. Am așteptat toată dimineața ca ploaia rece să stea, nu aveam cu cine să las copilul, tatăl lui fiind plecat din localitate în acel moment. Apoi am așteptat ca băiețelul meu să-și facă somnul de prânz și, pe la ora trei după amiază am pornit cu el de mână spre secția de votare. Am intrat în școală, mi-am scos buletinul cu coperți cenușii în care aveam mutația pentru comuna în care venisem „la lucru” și am intrat în clasa unde era amenajată secția de votare. Am salutat, m-am legitimat și am așteptat să primesc buletinul de vot. Unul dintre cei de la masă a verificat numele meu pe o listă, a ridicat privirea și, uitându-se în ochii mei fără nicio jenă, mi-a spus: „Ați votat deja.”Read more…
Principiile fizicii și ale cosmologiei moderne se bazează în mare parte, pe teoria relativității a lui Einstein. Valabilitatea acesteia a fost confirmată de nenumărate ori prin experimente și calcule matematice. Este greu de imaginat că înțelegerea modernă a funcționării spațiului, timpului, materiei, energiei și vitezei luminii, care există un secol, are o lacună, și anume perioada dinaintea și din timpul dominației naziste din Germania. Conform ideologiei național-socialiste, purtătorii de cuvânt ai fizicii din universitățile germane și cadrele lor de conducere l-au respins pe Einstein și tezele sale, considerându-le o absurditate evreiască. Ei promovau o „fizică germană” pe care o considerau superioară, dar ea nu era luată în serios în afara Germaniei. Cel mai proeminent reprezentant al mișcării anti-Einstein a fost Philipp Lenard (1862-1947), profesor de fizică la Universitatea din Heidelberg și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică. Într-un articol din Völkischer Beobachter din 13 mai 1933, Lenard jubila că Einstein a părăsit în sfârșit Germania, remarcând că acesta „a fost cel mai important exemplu de influență evreiască care a dăunat cercetării naturii”. El susținea că tezele lui Einstein proveneau din idei preconcepute și deducții matematice arbitrare care s-ar prăbuși la o examinare mai atentă. El folosea jargonul rasist tipic perioadei, susținea că toți cei de altă rasă reprezintă un pericol și că „evreul pur-sânge Einstein” care a încercat să reorganizeze și să domine fizica cu teoriile sale, a fost înfrânt de fizica ariană.Read more…
Într-un articol publicat în 2024 am evidențiat politizarea acestei competiții în ultimii ani, întitulat “Eurovision, muzica şi politica”.Printre altele, impresia mea este bazată pe diferența enormă dintre punctajul redus dat de juriu și cel mult mai mare dat de public celor două concurente israeliene, Eden Golan în 2024 și Yuval Raphael în 2025. Anul trecut, Eden Golan ar fi terminat pe locul 12 fără votul publicului (televote). La votul publicului a primit al doilea cel mai înalt punctaj dintre toți concurenții. La fel anul acesta, Yuval Raphael, care a interpretat splendid cântecul New Day Will Rise (Va veni o nouă zi), a primit de la juriu un punctaj foarte mic, 60, care ar fi clasat-o pe locul 15, dar publicul i-a dat punctajul maxim dintre toți concurenții, (297) clasându-se în final pe locul doi. Fiindcă urmăresc în fiecare an aceasta competiție și am și puține cunoștințe muzicale (am participat într-o formație de rock locală și tatăl meu mi-a deschis orizonturile în domeniul operei), pot susține cu conștiința împăcată că cele două cântărețe israeliene meritau un punctaj mult mai mare de la juriu. Acest lucru este confirmat și de voturile publicului.Read more…
Zilele trecute am fost la Tel Aviv, la o expoziție de pictură a unui vechi prieten. Ne cunoaștem de vreo 20 de ani, de la cantina spitalului Hadassah. ei. Ițhak își aducea mandolina și cântam împreună. Din păcate după ce am ieșit cu toții la pensie, ne-am răzlețit, unii nu mai sunt în viață. Doar pe Leni o mai văd uneori. Figura cea mai interesantă era Danny. A lucrat întâi la cardiologie, apoi la nefrologie, dar se ocupa de multe alte lucruri și întotdeauna avea ceva de povestit.Read more…
În vara anului 1939, peste 2000 de evrei, cetățeni ai Palestinei Mandatare Britanice, se aflau în Polonia. Unii își vizitau rudele, participau la nunți în familie, sau pur și simplu se bucurau de o vacanță pe meleagurile natale. Erau mai ales femei cu copii, dar erau și oameni trimiși „în misiune”, ca instructori în taberele de pregătire a tineretului pentru emigrare în Palestina (Hahșara). La 1 septembrie a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia a fost invadată de trupele germane, iar pentru turiștii din Palestina, vacanța s-a transformat foarte repede în coșmar. Singura lor șansă de scăpare era pașaportul britanic. În Palestina trăiau cam tot atâția templeri, de origine germană, pe care autoritățile britanice i-au luat prizonieri, ca cetățeni ai unei puteri inamice. Naziștii au încercat să-i elibereze în schimbul evreilor din Palestina. În acest scop, Eichmann l-a împuternicit pe ofițerul SS Rudolf Kröning să alcătuiască o listă cu evreii din Palestina aflați în Polonia cu pașapoarte britanice.Read more…
M-am născut și am crescut la Marghita, în județul Bihor, și am învățat medicina la Timișoara. După imigrarea mea în Israel, în 1978, la vârsta de 27 de ani, m-am specializat în anestezie și terapie intensivă. De atunci am fost de nenumărate ori în România, fie la rudele soției sau la un prieten din copilărie din Marghita, fie invitat la congresele și simpozioanele Societății Române de Anestezie-Terapie Intensivă (SRATI). De orașul meu natal, Marghita, sunt profund dezamăgit, fiindcă spre deosebire de multe alte orașe din România, conducerea lui nu a catadicsit să comemoreze existența unei largi populații evreiești (o treime din populația orașului), care în majoritatea lor au fost exterminați de naziștii nemți și unguri. Nu au fost în stare, sau nu vor să pună o simplă placă în memoria lor. n schimb experiența mea cu membrii SRATI s-a transformat de-a lungul anilor într-o adevărată prietenie. Am să încep cu o succintă istorie a anesteziei româneşti. Prima anestezie “oficială” cu eter, care a devenit faimoasă, a fost efectuată la 16 octombrie 1846 la Boston de către William Morton. Aceasta a pus bazele anesteziei ca o specialitate independentă a medicinei. Ca urmare, 16 octombrie este considerată ziua internațională a anesteziei și a anesteziștilor.Read more…
Încă din școala elementară mi-a plăcut să citesc fabule, care erau uneori comice și învățai din ele de-ale vieții. Cine nu a auzit de Esop, la Fontaine sau Krîlov? Se pare că ultimii doi, în fazele incipiente ale carierei lor de fabuliști, s-au “inspirat” din fabulele lui Esop.(1,2) Poate că astăzi acest lucru ar fi considerat plagiat, dar oricum, amândoi au devenit fabuliști de renume. Cel mai mare fabulist român a fost Grigore Alexandrescu. După câte am citit, eroii lui erau originali și nu apăreau la alți fabuliști. Fabulele se termină întotdeauna cu o morală, de obicei pozitivă, care are ca scop alegerea unei căi drepte în viață. Nu știu de ce cauză, dar astăzi m-am trezit cu dorința de a compune și eu o fabulă. Povestea imaginară se petrece în rezervația Ngorongoro din Tanzania, pe care am vizitat-o acum câțiva ani. Cuvântul Ngorongoro este termenul folosit de luptătorii tribului Maasai pentru clinchetul scos de tălăngile de la gâtul vacilor pe care le păzeau.(3) Ngorongoro este vecină cu marea rezervație Serengeti, dar este relativ izolată, fiind situată într-un crater rezultat în urma unei erupții vulcanice. Și acum iată fabula.Read more…
Cele două Primăveri Arabe, 2010-2012 și 2018-2019, au fost mișcări populare de protest legitim împotriva mizeriei, foametei și lipsei de drepturi din regimurile totalitare. Ele au cuprins o serie de țări arabe Nord Africane și din Orientul Mijlociu și au avut consecințe grave, unele impredictibile, care au schimbat ordinea socială, economică și politică nu numai acolo unde s-au declanșat, ci și în alte țări musulmane și chiar în Europa. În decembrie 2010, tânărul tunisian Mohamed Bouazizi și-a dat foc în public, probabil fără să-și dea seama de urmările faptelor sale. Motivul a fost că municipalitatea îl tracasa și nu îl lăsa să-și vândă marfa pe stradă, deși nu avea alte surse de existență. Acest act televizat și moartea tânărului tunisian au fost catalizatorii Primăverii Arabe. Parlamentul European s-a pronunțat în favoarea acestor mișcări, dar mai târziu aceste declarații au fost considerate neavizate. De exemplu, în ianuarie 2011 președintele Parlamentului European a declarat că autoritățile tunisiene nu au înțeles că datoria lor primordială este de a se dedica bunăstării cetățenilor. De aceeași naivitate au dat dovadă și americanii prin politica de non-intervenție, deși încă de la început era clar că guvernele care vor cădea vor fi înlocuite de partidele islamiste și era puțin probabil ca atitudinea lor să fie mai democratică decât cea a guvernelor care le-au precedat.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
