Bluzele boho – inspirate de ii din diverse geografii – sunt un alt articol vestimentar pe care femeile se grăbesc sa îl pună pe lista neagră. Dilemele sunt multiple („Se poarta și cu altceva, în afara de jeanși? Par că am sâni enormi în bluza asta! Le mai asortez cercei sau brătări? Pot purta așa ceva la birou?”), iar opțiunile din magazine se multiplica în egala măsură. Daca în urma cu 2 ani modelele rămâneau similare originalelor (pânză topită albă sau in alb, broderie monocromă), acum aceleași bluze sunt croite din pânze mai pline sau din denim, broderiile au devenit complexe și multicolore, li s-au adăugat pampoane, ciucuri și sfori împletite, iar bluzele se lungesc și se transformă în kaftane sau rochii.Read more…
Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri. Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”. Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970. Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor. Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit? Explicația e simplă. La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt. M-am adaptat cu ușurință la condițiile locale și la viața școlară. Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat. Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germanăRead more…
Sunt arădeancă get-beget, atât din partea tatălui meu cât și a mamei. În cimitirul vechi din oraș sunt înmormântate trei generații din familia mea – străbunicii, bunicii și părinții, din partea tatălui. Familia mamei mele care a trăit și mai trăiește la Târgu Mureș, cel puțin bunicul și surorile lui erau originari din Lipova. Este foarte posibil ca vechimea familiei în zonă să fie și mai mare deoarece – și asta am aflat acum cu prilejul celor 300 de ani de la stabilirea primilor evrei în Arad – familii de evrei trăiau încă din vechime în comunele din jurul orașului, inclusiv la Lipova. Din păcate, nu am fost niciodată acolo, nu știu în ce stare se află cimitirul și dacă sunt îngropați acolo străbunicii.Read more…
Ne îndoim că elevul (mai ales cel din mediul rural) este în centrul preocupărilor învățământului românesc. Vom demonstra că articolul 253 din Legea Învăţământului este o posibilitate de „tunelare” prin care profesorii de la ţară – unde este nevoie acută de personal didactic calificat – ajung la licee bune din oraşele mari fără a fi promovat un concurs care viza direct aceste posturi. Bănuim că acest lucru nu se întâmplă fără oarecare proptele.Read more…
Nu vă speriați, nu am case. Vreau numai să vă povestesc despre locuințele, casele prin care am trecut în decurs de 70 de ani, de când sunt în București. Normal ar fi fost să vorbesc despre acasă, în București, dar nici acum nu știu unde este acel „acasă” ideal către care năzuiesc de o viață și nu sunt convinsă că l-am găsit. În urma unei întâmplări recente, banale, scârțăitul scaunelor și al mesei din camera în care-mi petrec cea mai mare parte din zi, mi-am dat seama, că de fapt, cu toate că am schimbat de mai multe ori casele, locuințele, mobila, am păstrat mereu în mod inconştient, probabil, ce-mi era drag din lucrurile cele mai vechi din trecut și le-am purtat cu mine mai departe, așa cum îmi port amintirile despre care am mai scris.Read more…
Ieri era încă o tristă așteptare. Azi a devenit o tristă realitate. Pentru câteva zile se vor liniști spiritele și poate buna cuviință va pune surdina pe ”țambalul” strident al vociferărilor publice. Dar societatea românească atât de divizată, atât de pestriță și atât de nemulțumită cu ea însăși în scurt timp va reveni la obișnuitele metehne și va continua cu disperare să caute un ”țap ispășitor.” Să nu uităm că rolul parlamentului nu este acela de a conduce statul, nici să-l administreze, ci aproape exclusiv acela de a elabora legi înțelepte, clare pe înțelesul oricărui cetățean, dar mai ales a puterilor chemate să organizeze și să supravegheze aplicarea lor. Nu numai că ignorăm calitățile morale, intelectuale, de comunicare, pe care un parlamentar trebuie să le aibă, dar de multe ori au fost propuși deputați sau senatori (de către partide sau organizații ale minorităților:), după criterii exclusive de interes de ”gașcă”. Read more…
În veacul al XV-lea, Uriașul Califat Arab (Imperiu:) a fost supus de o dinastie turcă, cea a Otomanilor care, venind dinspre Asia Centrală prin Anatolia, a creat un nou califat care avea să stăpânească lumea arabă aproape jumătate de mileniu. Ierusalimul devenise un ”sandjak” turcesc ponosit și prăfuit anexat administrativ ”vilayet”ului Damasc. Singurii care îl considerau centrul lumii erau cele câteva sute sau chiar mii de evrei care – cu aceste cuvinte mereu pe buze – nu au părăsit niciodată Ierusalimul. Odată cu instalarea puterii otomane la Ierusalim, sultanul Suleyman Magnificul a construit zidurile care înconjoară și astăzi ”Orașul Vechi” împărțit în 4 cartiere: Creștin, Musulman, Evreiesc și Armenesc care, în spiritul toleranței religioase practicate de turci, conviețuiau în pace și fără pizmă. Cum și de ce a devenit Ierusalimul un loc atât de sfânt pentru arabi și prin contagiune pentru lumea musulmană ? Când de fapt timp de multe secole nu a jucat un rol major religios, politic sau militar pentru islam și cu atât mai puțin pentru arabi?Read more…
Zilele acestea, pentru că am tot triat, selectat, aruncat, donat o groază de lucruri – de la haine şi cărţi, până la vesela ciobită, reviste vechi, hârțogărie redundantă, șosete desperecheate, medicamente şi cosmetice expirate, umerase indoite, inclusiv bigudiuri şi pungi pline cu… alte pungi -, m-am întrebat: avem cu adevărat nevoie de toate lucrurile pe care le cumpăram? De ce suntem atât de tentate să strângem, să avem duplicate, să ţinem lucruri „pentru orice eventualitate”? De ce ne e dificil să ne abținem, ce face ca non-shoppingul să ni se pară o sarcină cel puțin la fel de grea, ca cea a lui Sisif?Read more…
Mama mea, Irina Szmuk, a publicat o carte de bucate care a ajuns la mai multe ediţii, datorită bogăţiei şi diversităţii reşetelor, potrivite pentru toate gusturile cititorilor. Răsfoind cartea, după decenii de la publicare, găsesc mereu câte o reţetă simplă, hrănitoare şi ineteresantă pentru oamenii secolului XXI care, din păcate, sunt prea obişnuiţi cu mâncărurile tip fastfood.Read more…
În primăvara lui 1974, scena politică europeană a fost zguduită de un scandal imens. În condițiile în care cele două mari puteri-SUA și URSS – și-au dat seama că nu are nici un rost să se războiască deoarece s-ar distruge reciproc, s-a încercat o apropiere, cu pași foarte mici, între est și vest. Unul dintre artizanii acestui demers a fost cancelarul vest- german social-democrat Willy Brandt, de-altfel un anticomunist convins Inițiativele lui, cunoscute sub denumirea de Neue Ostpolitik, au dat roade, drept care a fost recompensat cu premiul Nobel pentru Pace. Numai că în 1974, serviciile secrete vest-germane au descoperit că unul dintre oamenii cei mai apropiați ai cancelarului, Gunther Guillaume, era spion est-german, plasat cu multă abilitate alături de el de Stasi, una dintre cele mai competente agenții de spionaj est-europene. Deși nu a fost cu nimic vinovat (decât poate de prea mare încredere într-un prieten, deoarece așa l-a considerat pe Guillaume), primul gest al lui Brandt a fost să-și dea demisia. A fost o demisie de onoare deși la Brandt funcționa faimoasa prezumție de nevinovăție. Toate acestea mi-au venit în minte când, după formarea celui de-al treilea cabinet PSD într-un an liderii partidului au fost întrebați dacă printre noii-vechi demnitari s-ar găsi ”penali”, adică persoane care au probleme cu justiția.Read more…
Până nu de mult nu m-am putut imagina în postura unui om bătrân și cu toate acestea mi-a venit rândul să mă încadrez și eu în această lume care îmi era departe, pe care nu puteam sau poate în mod conștient nu voiam să admit că ar putea să se potrivească cu felul meu de a fi, cu energia pe care o aveam și cu impresia că sunt invincibil – din punctul de vedere al puterilor, dorințelor și al posibilităților fizice și intelectuale. Astăzi bătrânețea mi-a bătut la ușă, iar eu am lăsat-o să intre în viața mea de zi cu zi, o ascult și încerc să-mi însușesc multe dintre sugestiile pe care mi le oferă; Read more…
Recent am citit o carte de satiră și umor cu caracter special. Motivul acestui caracter special este că autorul, medic de profesie, vrea să fie chemat de pacienți pentru a-i vindeca probabil de depresiune sufletească. Dar cartea este serioasă, privitoare la problemele reale ale vieții cotidiene, deși scrisă într-o formă satirică, incluzând 101 schițe umoristice. Umor zilnic, fără a prezenta o deformație profesională a autorului. Este cartea ”CHEMAȚI DOCTORUL” , al cărei autor e medicul Dorel Schor, cunoscut cititorilor și după numele Dorel Șora, dar mai simplu cu titlul de … doctor în umor. Cartea a apărut la editura Ofakim Itonut din Tel Aviv cu ajutorul unor prieteni foarte serioși și zâmbitori ai autorului, precum consilierul editorial devenit și tehnoredactor George Roca din îndepărtata (sau, poate chiar apropiata) Australie, un bun prieten al scriitorilor israelieni de limba română, precum și a caricaturiștilor Costel Pătrăscan, Constantin Ciosu, Eduard Mattes și Andi Ceaușu.Read more…
Sosiți în Israel, am fost transportați de la aeroport la Merkaz Klita (M.K.), un centru de absorbție a noilor sosiți, format din patru blocuri cu două etaje. Acolo ni se asigura pe timp de șase luni cazarea gratuită, într-un apartament dotat cu strictul necesar, plus un anumit stipendiu lunar. Stipendiul ne ajungea numai datorită soției chibzuite, dar o înghețată pentru copii era un lux de neatins. Am trecut și prin situații jenante – o vizită surpriză a unui israelian cu un copil, exact în ajunul primirii stipendiului, când tot ce aveam în casă erau două ouă și câțiva cartofi, deci am atenționat copiii să refuze ouăle. Totuși eu mă simțeam mai bine hrănit ca în România, în 1984, când copiii aveau prioritate la carne. M.K. era situat lângă un pardes (o livadă de potocale, grapefruit… (probabil de aici vine cuvântul paradis). Pardes-ul era neîngrădit, deci cu intrare liberă și era plin sezon – în România era o realizare să oferim copiilor portocale chiar și numai o dată pe an. O călătorie cu un autobuz cu aer condiționat și scaune capitonate era o desfătare permisă în cazul unui drum absolut necesar.Read more…
Budapesta era bombardată ziua de ruşi, noaptea de americani. În cartierul nostru bombele cădeau aproape continuu. Ruşii bombardau în special drumurile. La sfârşitul fiecărui atac aruncau manifeste: muncitori, nu intraţi mâine la fabrica cutare, deoarece la ora cutare va fi bombardată şi… se ţineau de cuvânt! Noaptea bombardau americanii, ceea ce era şi mai sinistru. Eu nu coboram în adăpost deoarece acolo aveau loc razii. Deşi „sabia lui Damocles” atârna tot timpul deasupra capului meu şi de altfel al întregii populaţii, totuşi cei care aşteptau înfrângerea fascismului acceptau bombardamentele plini de satisfacţie. Nu intrau în adăpost, ci stăteau sub o boltă groasă şi se uitau la cele ce se întâmplă. Într-o seară când eram singură acasă şi mă culcasem, s-a dat alarma. Avioanele vuiau deja deasupra capului şi ca să nu le aud prea tare mi-am tras plapuma peste cap. A urmat o zguduitură puternică, iar când m-am dezmeticit se auzeau deja pompierii căutând oameni prinşi sub dărâmături. Le-am strigat că sunt la etajul trei, apartamentul zece. Bomba căzuse oblic peste casa noastră şi etajul trei rămăsese suspendat, fiind complet inaccesibil.Read more…
Din seara de ajun a celei de a doua zi de Pesach începe numărătoarea de Omer. Ea continuă 49 de zile, precedând sărbătoarea de Șavuot, care este a cincizecea zi. Numărătoarea de Omer era legată de aducerea primelor roade la Templul de la Ierusalim și de calculul secerișului. Ulterior, după distrugerea celui de al doilea Templu, ea devenit o perioadă de doliu, în amintirea celor 24.000 de învățăcei ai lui Rabi Akiva, îndrumați de el să se alăture armatei lui Șimon bar Kochba. Ei au murit într-o epidemie pentru că nu se respectau reciproc, în primele 32 de zile ale numărătorii. La început nu știau cauza: atunci când au aflat-o, a încetat epidemia. Era cea de 33-a zi a numărătorii (LaG BaOmer). În această zi, doliul a încetat. Mai târziu, ziua de LaG BaOmer a căpătat un sens cabalistic. Conform tradiției, în această zi a murit Rabi Șimon bar Yochai, un învățat tannait important, elev al lui Rabi Akiva, unul dintre conducătorii luptei anti-romane. Era în perioada împăratului Hadrianus, în secolul al doilea al erei noastre. Despre Rabi Șimon bar Yochai, cunoscător profund al misticii iudaice, s-au țesut câteva legende. Se știe că el, împreună cu fiul său Eleazar, s-au ascuns într-o peșteră pentru a nu fi prinși de autoritățile romane, care îi condamnaseră la moarte.Read more…
Ȋn sala de așteptare a cabinetului stomatologic așteaptă o fată pe care o cunosc de mulți ani. O cheamă Yael.
Asistenta o poftește înăuntru. Ȋnainte de a începe tratamentul, facem câteva glume. Ȋmi poveșteste că a amânat serviciul militar cu un an pentru a se înscrie la un Colegiu premilitar la Tel-Aviv, care îi pregătește pe cei mai buni pentru serviciul militar și că joi, adică peste două zile, vor face o excursie, chiar dacă condiƫiile meteorologice vor fi nefavorabile. așa cum s-a anunƫat. Ȋmi arată pe IPhone poza prietenului ei – e foarte fericită și are planuri mari de viitor. Yael are 19 ani, e o fată entuziastă, plină de umor și foarte politicoasă. A absolvit nu demult Liceul de Arte, secƫia Dans și Coreografie. Visează să fie coreografă. Eu o cunosc de când avea șase ani.După ce termin tratamentul și secretara îi face o nouă programare, Yael îmi spune “mulƫumesc și la revedere”. Atunci nu bănuiam că nu o voi mai vedea niciodată – revederea nu va mai avea loc.Read more…
Întrebarea care se cere pusă: oare ce-mi veni acum să scriu despre o țară care nu interesează pe nimeni, pentru că mai nimic din ce se întâmplă acolo nu e tratat de ceea ce numim azi mass media ?! Acolo mor oameni în fiecare zi, acolo mijloacele de subzistență se restrâng în mod constant, lăsând populația fără nici o posibilitate de progres, acolo războiul civil continuă de ani cu sute de mii de victime și milioane de refugiați. Timp de mai bine de cinci ani (2000-2005) ai ultimei intifade (răscoală populară, în arabă) au fost omorâți 1137 israelieni (80% civili) și 4281 palestinieni (40% civili). Mass media din absolut toate țările a tratat zi cu zi, oră cu oră, acest conflict provocat, susținut și finanțat de Autoritatea Palestiniană. Mii de articole, sute de comentarii în presa electronică, mii de ore la posturile de televiziune, toate au prezentat tragedia ce avea loc în Țara Sfântă, fără să omită cel mai mic amănunt. Inutil a menționa faptul că cel ce apare vinovat în toate aceste relatări era (folosind limbajul regretatului Mircea Crișan) cel ce se apără, nu agresorul. În acea țară pe care am descris-o pe scurt, între anii 2013-2016, peste un sfert de milion de cetățeni inocenți au fost uciși în războiul civil care încă mai continuă. Rog pe cititor să facă un scurt efort de memorie și să-și amintească un singur articol de ziar, o singură corespondență la vreun post de televiziune, care să relateze masacrul în masă ce are loc ”acolo”. Nu am nici o îndoială asupra rezultatului: nimic, sau în cel mai bun caz mai nimic. Interesul acerb pentru drepturile omului, obligația de a pune capăt unui genocid care continuă de ani, nimic nu mișcă opinia publică internațională și nimic nu se intreprinde pentru micșorarea pericolului de zi cu zi în acel loc uitat de Dumnezeu.Read more…
Ciudat, nicio moarte în familie nu m-a șocat în așa măsură ca decesul vărului meu Ardelean Gavril, în martie 2012, nici măcar cea a părinților care, spre deosebire de el, ajunseseră la o vârstă înaintată. Gabi și cu mine aveam amândoi doar 56 de ani când m-a părăsit pe neașteptate. Pe vremea aceea era concertmaistrul filarmonicii din Oradea, un violonist apreciat și cu multă experiență. Deși ar fi putut străluci și ca solist, s-a simțit mai bine în sânul unei orchestre, fie ea o orchestră simfonică, fie cercul intim al muzicienilor formației locale de Klezmer. Moartea lui subită în timpul unui concert a fost o veste cutremurătoare pentru colegi, prieteni și puținele rude pe care le mai avea, ca să nu mai vorbim de pierderea pentru cultura locală și cea națională…De când mă știu l-am avut întotdeauna în preajmă, Gavril, Gabor, sau Gabi, cel mai vechi și cel mai bun prieten al meu. Abia mult mai târziu am aflat că mi-era văr primar. Mama lui, Klàri néni, era sora mai tânără a tatălui meu. Tatăl meu Làszlo era primul din cei șapte copii ai lui Jozsef Bauer, iar Klàri néni era penultima. Cei șapte frați aveau mame diferite: după moartea primei soții, Nina Freikind – bunica mea, Jozsef o luă de soție pe sora ei mai tânără, Sara Freikind – bunica lui Gabi. Read more…
Evreii de pretutindeni, cu rădăcini târgumureşene, păstrează memoria oraşului în amintirile lor sau amintirile moştenite de la părinţi. Dar cum păstrează şi, mai ales, cum va păstra oraşul amintirea evreilor care au avut un rol determinant în devenirea lui? Iată întrebarea la care a găsit răspuns Comunitatea Evreilor din Târgu Mureş, prin înfiinţarea unui muzeu. Acest lucru a fost posibil graţie eliberări unui spaţiu adecvat, în proximitatea sinagogii, şi donaţiei generoase oferite de medicul pediatru Etelka Tusa, supravieţuitoare a Holocaustului. Îndeobşte muzeele se confruntă cu lipsa de spaţiu, cu aglomeraţia obiectelor din depozite, cu dilema selecţiei obiectelor din expoziţia permanentă şi cu sarcina de a o reîmprospăta sau completa expoziţii temporare în care pot fi puse la lumină şi piese din depozit. Din păcate, muzeele evreieşti din Estul Europei spulberat de Holocaust se confruntă cu penuria de exponate cruntă şi frustrantă. Grupul de lucru, coordonat de dr.ing. Vasila Dub, președintele Comunității Evreilor din Târgu Mureș şi Gheorghe Diamantstein şi alcătuit din Iulia Negrea Iulia, Gheorghe Csorja, Ştefan Moldovan şi Elisabeta Lázár, a făcut faţă unei mari provocări: să vizualizeze istoria de peste un secol, a unei comunităţi alcătuite din multe mii de persoane, fără a avea la dispoziţie decât câteva obiecte disparate şi câteva zeci de fotografii salvate – în mod miraculos – de focul distrugător al Holocaustului.Read more…
Plecam la gară. Tata scoate bilete de tren dus-întors, ne urcăm pe platforma unui vagon de marfă, destinată frânarului. Eram veseli, bine dispuşi, aveam cu noi merinde pentru o zi întreagă, seara urma sa ne înapoiem. Timpul cald, senin, tocmai bun pentru o asemenea excursie. Cu numai câteva clipe înainte de plecarea trenului, patru militari sovietici se urcă pe platforma vagonului următor; doi dintre ei coboară pe tampoane şi vin la noi. Scot pistoalele, le pun în pieptul sorei mele şi al meu şi începe jaful. Repet, aveam unsprezece ani. Tata, în speranţa că vom scăpa, scoate din portofel o bancnotă pe care le-o oferă; militarii sovietici râd, i-l smulg din mână şi continuă jefuirea. Ne iau absolut tot ce puteau lua de la tata şi de la sora mamei: aparat de fotografiat, ceas de buzunar, ceasul de mână al mătuşii noastre, cercei, brăţară, broşă, până şi batiste. În vremea asta, soră-mea şi cu mine ne-am putut strânge mâinile şi ne-am rugat. După încheierea operaţiunii sar din trenul care mergea cu viteză mică aşa cum merge orice marfar. Pachetele cu mâncare ni le-au lăsat.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
