În ediţia din 26 august a Revistei Baabel apărea articolul lui Jack Chivo: Sportivi evrei de top, din România (https://baabel.ro/2021/08/sportivi-evrei-de-top-din-romania/). Cine n-a fost mândru, în România anilor 1950, de acel trio feminin Angelica Rozeanu, Sári Szász-Kolozsvári, Ella Zeller care recolta aurul la competiţiile mondiale de tenis de masă? În ”comments”, i-am amintit domnului Jack Chivo despre o altă personalitate purtătoare a numelui Rozeanu: profesorul Lou Rozeanu (ex-soțul Angelicăi), considerat ”părintele” israelian al unei noi specialități în domeniul tehnic: tribologia. Răspunsul lui Jack Chivo – în corespondența privată dintre noi –, a fost o ”mănușă aruncată”: Aș fi foarte recunoscător dacă ați scrie un articol despre Lou Rozeanu. Am ridicat-”mănușa”.Read more…
În Geneza 41 (Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon, Înălţarea lui Iosif, Iosif strânge bucate în Egipt), textul biblic relatează că Iosif[1], – al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov și cel dintâi al Rahelei -, era vestit prin faptul că se pricepea să interpreteze visele. Frumuseţea, eleganţa şi inteligenţa lui Iosif, precum şi afecţiunea tatălui pentru el, a stârnit invidia fraţilor săi care l-au vândut unor negustori ismaeliți, aflaţi în drum spre Egipt. Ajunși în Egipt, Iosif a fost vândut lui Putifar, unul din marii dregători ai Faraonului. Văzând că e un om cu minte ascuțită, Putifar l-a numit administrator al casei sale. Femeia lui Putifar a pus ochii pe Iosif, care era un bărbat deştept, bine făcut, “chipeș la corp si frumos la față”, şi a vrut să-l seducă. Însă Iosif nu voia să abuzeze de încrederea stăpânului său; el credea în sfințenia căsătoriei, iar avansurile soției demnitarului erau potrivnice principiilor sale etice, morale și religioase, învățate de tatăl său Iacov. Iosif refuză oferta femeii, ofensându-i orgoliul de stăpână şi acest fapt avea să-l coste mult. Jignită până în rărunchi, femeia lui Putifar l-a acuzat pe Iosif de hărţuire sexuală. În consecință, Iosif a fost aruncat în temniţă.Read more…
Răsfoiam noul catalog de cursuri al companiei The Great Courses, când privirea mi-a fost atrasă de cursul “Adevărata istorie a societăţilor secrete”. Pe lângă renumitele asociaţii secrete, precum francmasonii, templierii, rosicrucianii sau illuminati, despre care mai auzisem, apăreau denumiri noi pentru mine, ca de exemplu Asasinii islamici / persani / medievali sau Dragonii verzi şi Dragonii negri din Japonia. Erau listate și organizații pe care nu le-aş fi considerat niciodată societăţi secrete, cum ar fi Caracatița roşie sau Internaţionala comunistă. Dar ceea ce m-a uimit cu adevărat a fost subiectul: “Adolf Hitler şi Societatea Thule.” Mi s-a părut straniu că nu auzisem niciodată despre o societate relativ recentă, care a jucat un rol hotărâtor în lansarea carierei politice a lui Hitler și în promovarea ascensiunii lui la putere.Read more…
Copilul de suflet al adevăraților arădeni, echipa de fotbal UTA (fostă ITA) a fost creată de o personalitate legendară a orașului, care a finanțat și construirea stadionului, pe atunci cel mai modern în această parte a Europei. Acum, stadionul, de curând repus în funcțiune după mulți ani de modernizare, îi poartă numele, iar știrea zilei este că municipiul a inaugurat o statuie, care-l reprezintă șezând în tribună. Orice arădean, chiar din generația tânără, citind aceste rânduri, va ști că este vorba de baronul Francisc Neuman, respectat, admirat, îndrăgit și alintat de arădeni cu apelativul Feri Báró. Francisc Neuman încheie șirul de înfăptuiri ale unei adevărate dinastii de oameni care în Arad au făcut istorie. Citez un pasaj din cartea istoricului arădean Péter Puskel:Read more…
Am 13 ani și îmi verific în fiecare zi cutia poștală. Aștept o scrisoare foarte importantă de la o doamnă din America, pe nume Rașela Welch. Am invitat-o să participe la Bar Mitzva mea. Poate că nu știți ce e aceea o Bar Mitzva? Nici eu nu știam până ce mi-a explicat nenea Herbert. Nenea Herbert era mentorul pe care părinții mei l-au rugat să mă pregătească în vederea ceremoniei. Mi-a zis că e un fel de examen de maturitate. – Vei urca la amvon în sinagogă și vei citi un pasaj din Tora. Apoi îl vei interpreta. La sfârșit, înainte de cadouri, vei primi cele șapte binecuvântări. Prima e întotdeauna de la părinți. Apoi de la rudele mai apropiate ori mai îndepărtate și de la învățații obștii. Ultima binecuvântare, a șaptea, e de la o persoană pe care o vei alege tu. Căci asta înseamnă de fapt maturitatea: dreptul de a face alegeri.Read more…
Am multe amintiri cu el. Multe și clare. Deși aveam doar patru ani și jumătate atunci când a murit. Dar mi-l amintesc precis de parcă s-ar derula în fața ochilor mei un film. O seară de toamnă târzie, când plouă și e frig. Noi doi stăm înfofoliți în pături pe patul din bucătărie și pândim cuptorul. Acolo a pus bunica la copt cartofi. Începe să miroasă amețitor, iar el spune că dacă mâncarea nu e gata mai repede o să-mi mănânce mie degetele de la picioare. Și se preface că le și mănâncă, iar mie mi-e și un pic frică, dar mă și gâdil și râd în hohote. Apoi e vară, tot pe înserat și ne întoarcem spre casă de undeva din sat. Eu, el și Bunica. Mâna mea e înghițită complet de mâna lui mare și aspră. Ne oprim pe drum pentru că toți vecinii îl întreabă sau îi spun câte ceva. El stă de vorbă și dă din cap cu mina lui gravă și serioasă. Îmi place să văd că lumea îl privește cu respect. Se întoarce peste umăr și îi spune ceva unui vecin. Și pornim mai departe, el cu zâmbetul ușor ironic, eu târându-mi sandalele prin praful fin de pe uliță, Bunica întrebând ce vrem să ne facă de mâncare.Read more…
Jacob Sadé (1925 – 2020) a fost nu numai un renumit medic ORL-ist și profesor la Facultatea de Medicină din Tel Aviv, ci și o rudă îndepărtată. Vizitând-o recent pe văduva lui, am aflat cu surprindere că a fost și scriitor. În anul 2019 a publicat un volum de povestiri autobiografice. Mi-au plăcut atât de mult, încât m-am apucat să le traduc.
“Ideea de a organiza o vânătoare de mistreți în mlaștinile din valea Hula, în primăvara anului 1954, a fost a mea, sub influența cărților citite în copilărie despre vânătorii din Africa și din stepele Rusiei. Altora nu le prea stătea gândul la vânătoare; nici eu nu vânasem în viața mea decât fructe coapte de avocado din vârful pomului, cu o pușcă de 0,22, încercând să nimeresc codița, fără a atinge fructul. Eram patru medici tineri. Cu chiu-cu vai ne-au dat câteva zile de concediu, după ce vreo șase luni munciserăm pe brânci, dimineața, seara, noaptea, uneori chiar șapte zile pe săptămână, la secția de interne a spitalului Tel Hașomer. Ne-am înghesuit tuspatru ca sardelele în rabla de „Henry J” a fratelui lui Oleș. Mati, bulgăroaica, ocupa ea singură aproape toată bancheta din spate, abia lăsând loc lui Jaapie, olandezul, (poreclit Geppetto, din cauza părului său creț); în față stătea Oleș, care conducea, și cu mine”.Read more…
Delia Bodea Iacob a emigrat în Israel în anul 1985, alături de soțul ei, Victor Jakab și cei doi copii ai lor, într-o perioadă dificilă pentru România. Stabilită în orașul Haifa, și-a desfășurat în continuare activitatea de muzician, atât ca pedagog, la Conservatorul de muzică din Tel Aviv, cât și ca instrumentist, la Filarmonica din Haifa. Au urmat ani grei, care au pus-o la încercări: pericolele generate de război, adaptarea la noul mediu, grija pentru copii. Natura ei de luptătoare a reușit să învingă cu curaj și noblețe tot ceea ce viața i-a rezervat. Pasiunea ei pentru scris nu este ceva spontan, fiindcă, încă din primii ani de școală a așternut pe hârtie mici povestioare, iar la orele de română prezenta întotdeauna compuneri remarcabile. Nu a avut, însă, curajul sau dorința de afirmare în acest domeniu, poate, și din cauza unui alt foc ce o mistuia : vioara. În Israel a avut parte de niște imbolduri benefice, concretizate în publicații apoi un premiu. În Israel a avut parte de niște imbolduri benefice, concretizate în publicații apoi un premiu.Read more…
Părintele și mentorul meu m-a îndoctrinat în multe direcții, printre care sfatul de a nu mă uita înapoi, de ”a trage ușa” după mine și a privi doar spre viitor. Și cu toate acestea, nu o dată am luptat cu tendința de a arunca, din nou, o privire asupra multor evenimente care mi-au punctat viața și care m-au obligat să iau hotărâri serioase. În plus mă gândeam uneori că n-aș avea nimic împotrivă să regăsesc în aceste zile care aparțin de al nouălea deceniu al vieții mele câte ceva din elementele care mi-au înfrumusețat tinerețea și au contribuit la bunăstarea mea sufletească. Nu de mult aceste filozofări de doi bani au primit un sprijin serios din partea unui preot catolic, cunoscut poet și politician nicaraguan, pe nume Ernesto Cardenal, care a citat unul din aforismele celebrului Bernard Shaw: ”tinerețea ar trebui oferită celor în vârstă, pentru că numai aceștia ar ști să exploateze avantajele vârstei fragede”. Cu alte cuvinte: dă-i românului mintea cea de pe urmă, că dacă tânărul ar judeca lucrurile așa cum un om în vârstă e capabil s-o facă, realitatea ar arăta complet altfel. Da, într-adevăr, aceste panseuri nu au nicio valoare practică. Tânărul nu va judeca niciodată cu mintea celui cu experiență, iar bătrânul nu va mai fi tânăr niciodată. Ceea nu înseamnă că nu trebuie te uiți în jur, la cei aflați în plină tinerețe sau la începutul vieții lor adulte, și să încerci să înțelegi ce se petrece cu cei care abia acum își construiesc viitorul.Read more…
O străduță din Beer-Șeva, nu departe de centrul vechi, este denumită Hanokem (răzbunătorul); trec zilnic pe lângă ea. În urmă cu câteva zile m-am oprit să citesc și cele înscrise cu litere mici. Redau textul integral: ”Shalom Schwarzbard (1886-1938), scriitor și răzbunător al sângelui evreiesc în Ucraina. În 1926 l-a împușcat la Paris pe Petliura, conducătorul pogromiștilor ucraineni. Procesul care i s-a intentat s-a transformat în rechizitoriu contra pogromiștilor. A fost achitat”. Din istoria ”neoficială” și apoi din literatura istorică știam că în Ucraina antisemitismul avea rădăcini adânci, încă din Evul Mediu, hatmanul Bogdan Hmelniţchi (1595-1657) fiind considerat mândria ucrainenilor. În 2001, la o conferință de specialitate la Kiev, am văzut statuia conducătorului național Bogdan Hmelniţchi, din centrul orașului. Era înfățișat călare pe calul său. În mâna dreaptă ținea sceptrul, simbol al puterii invincibile a Ucrainei. Mulți vizitatori se minunau de frumusețea statuii; eu însă NU.Read more…
La începutul Celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce studiam la Academia de Muzică din Moscova, un prieten al tatălui meu m-a sfătuit să găsesc un post de profesoară la sat, acolo aş fi putut avea o şansă de a reduce impactul creat de foametea şi mizeria războiului. Deoarece nevoia de profesori de limba germană era mare, nevoie creată şi de perspectiva în creştere a războiului, erau acceptaţi şi cei care nu aveau studii formale, dar cunoşteau câte ceva din limbă. Mânată de necesităţile primordiale ale vieţii de zi cu zi, o viaţă grea de foame şi frig într-una din iernile cele mai crâncene ale acelor ani, am hotărât să fac o pauză în studiile mele de pian şi să accept postul oferit de Comitetul pentru învăţământ regional într-un sat din judeţul Balaşov, aflat lângă Volga. Sătucul se numea Pinierovka şi era unul, în care “lumpen proletariatul” local era prezent printre acei ţărani pe care foamea şi restriştea îi împinsese către orăşelele din jur, pentru a-şi găsi un post de muncitor angajat într-unul din micile ateliere sau făbricuţe îngrămădite la marginile orăşelelor. Gara era legătură şi, în acelaşi timp, poartă de ieşire către paradisul visat de toţi cei care îşi aduceau de afară gologanii cu care îşi întreţineau familii, fraţi, părinţi, uneori neveste şi copii, de multe ori nedoriţi. Un fum greu plutea asupra centrului, aşa fel încât de la un tren la altul abia izbutea să se împrăştie şi să ducă până la marginea aşezării izul încărcat de miresme de cărbune amestecate cu speranţă. Poate odată îşi vor găsi un alt loc, în afara sătucului sărac şi meschin.Read more…
“Dacă cineva mi-ar pune pistolul la tâmplă și m-ar obliga să-i spun într-un singur cuvânt care e subiectul cărților mele, i-aș răspunde: familiile. Şi dacă m-ar pune să-i spun asta în două cuvinte i-aș spune: familiile nefericite. Familiile, chiar și cele mai banale, ascund în ele cele mai tulburătoare secrete. Nu în regate, imperii ori în cancelariile așa-ziselor conspirații mondiale, ci în familii se află cele mai necunoscute taine ale lumii” Așa spunea în cadrul unui interviu marele scriitor Amos Oz, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi. o suferință autentică, spun cei care au citit-o. Ceilalți doi frați, Fania și Daniel, îi contrazic. “Nu am fost o familie nefericită. Din cartea Galiei reiese că am fi avut un tată abuziv, aproape un sadic. Noi am cunoscut un alt Amos Oz.” În această dispută nici nu mai contează cine are dreptate. La fel ca în gluma cu rabinul, probabil că există adevăr în afirmațiile ambelor părți. contează însă un amănunt care a fost necunoscut tuturor și a fost descoperit pur întâmplător printre manuscrisele lui Amos Oz, după moartea acestuia.Read more…
Au trecut mai bine de două decenii de când comunitatea artistică clujeană (dar nu numai) stă cu sufletul la gură în ceea ce privește soarta Palatului „Bánffy”, cel care adăpostește de 65 ani unul din cele mai importante Muzee de Artă din România. Trecând peste latura sentimentală ce mă leagă de această instituție de cultură, trebuie să-i recunoaștem nu doar bogăția patrimoniului, de o valoare practic incalculabilă (aproape 15.000 opere de artă, ce se întind din veacul XIV până în contemporaneitate), cât mai ales dinamismul și rosturile sociale, atractivitatea nu doar pe plan național, cât și universal. Pentru că mai ales în ultimii 7-8 ani, au expus aici artiști de renume din Mexic și Haiti până în Extremul Orient, din nordul Africii și Orientul Apropiat până în țările cele mai apropiate de Polul Nord. Nu întâmplător, în ultimii ani, Muzeul de Artă și clădirea monument ce-l găzduiește figurează în Ghidul „Michelin” cu mai multe stele, ca itinerariu obligatoriu pentru cei ce se află în sejururi transilvane. Iar numărul celor ce i-au trecut pragul a variat între ceva peste 60.000 pe an în perioada de restricții pandemice până la peste 130.000 pe an în vremurile de normalitate. Debutul public al „Afacerii Bánffy” stă în sentința civilă nr.1017 din 29 ianuarie 1999, pronunțată de Judecătoria Cluj într-un timp record pentru astfel de procese în spațiul românesc (ceva în jur de șase luni, cu vacanța de vară inclusă), care sună simplu și rece în felul următor: „Pârâtul Consiliul Județean Cluj (…) este obligat să-i acorde petentei măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.112/1995 sub formă de despăgubiri cu privire la cota de ¾ din apartamentele 15, 16, 17 și 23 din imobilul situat (…)”. La vremea cu pricina, reacția presei aproape că nu a existat, pentru că nimeni nu a crezut că lucrurile vor rămâne așa, cu atât mai mult cu cât „petenta” venea dintr-un anonimat greu de crezut pentru cineva de a-l o asimila cu vreo „legală moștenitoare” a familiei Bánffy. Numai că încet, încet s-a născut legenda care va lua fața presei mai ales în deceniul al doilea al veacului nostru.Read more…
În luna mai 1944, împreună cu prietenul meu Yohanan, ședeam înghesuiți pe bancheta din spate a autobuzului nr. 9, în drum spre Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus. Autobuzul abia își trăgea sufletul la urcuș, de-a lungul zidului Cetății Ierusalimului, își croia drum anevoie printre zarzavatul și fructele multicolore care se rostogoleau din coșurile precupeților. Mergea cam tot atât de repede ca oamenii care cărau pe cap coșuri de unde apăreau toate culorile curcubeului – portocaliu, violet, verde și roșu aprins al lubenițelor tăiate în două, pentru a atrage mușteriii. Autobuzul trecea pe lângă arăboaice în rochii brodate care își ofereau marfa și lăsa în urmă străduțe înguste, cu bătrâni cu barba sură îmbrăcați în jalabiyeh și fumând narghilele, așezați pe scăunele scunde de rafie. Era întruchiparea perfectă a Orientului. război. Armata germană fusese înfrântă în nordul Africii, dar convoiul, având un soldat cu o mitralieră Bren pe fiecare vehicul blindat, trebuia să păstreze atmosfera de război și să amintească tuturor cine era stăpânul la Ierusalim. Parcă toată lumea de lângă zidurile Orașului Vechi se afla la inspecție. Yohanan și cu mine, studenți la biologie și comandanți de grupă în Hagana, urmăream îngrijorați scena prin fereastra autobuzului. Noi care aveam în cel mai bun caz puști Lee Enfield din Primul Război Mondial, uneori nici atât, cum să ne măsurăm cu soldații antrenați, înarmați cu mitraliere și care radiau o încredere în sine fără limite?Read more…
La 3 aprilie în Ungaria se vor organiza alegeri legislative pentru ocuparea celor 199 de locuri în Parlamentul unicameral. Acest scrutin este unul dintre cele mai importante din istoria postcomunistă a țării, deoarece miza este schimbarea regimului Orbán care se află la conducerea Ungariei din 2010. De 12 ani, două treimi din locurile din parlament revin partidului conservator Fidesz al premierului Viktor Orbán, împreună cu aliatul său, Partidul Popular Creștin Democrat. Această configurație a permis guvernului să treacă prin parlament legislații care, conform aprecierii formațiunilor politice de opoziție și structurilor europene (Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul European), erau antiliberale și antidemocratice. De fapt, Viktor Orbáen a și recunoscut că regimul pe care îl conduce este „iliberal”, deoarece liberalismul a fost compromis. În contextul alegerilor, modificările intervenite în legislația electorală – legate, printre altele, de fondurile ce revin partidelor participante la alegeri sau de propaganda electorală – au reprezentat obstacole în calea opoziției care încearcă de mai multe cicluri electorale să pună capăt dominației regimului Orbán, pe care îl consideră autocratic, antieuropean și corupt, dovadă fiind numeroasele scandaluri de corupție în care au fost implicate personalități apropiate de cercurile guvernamentale, inclusiv de familia Orbán. Dat fiind că opoziția era divizată, din cauza diferențelor în platformele lor, nemaivorbind de orgoliile unor lideri de partid, timidele încercări de unificare au dat greș. Câteva partide au reușit să realizeze o platformă minimă comună, cu care s-au prezentat la alegerile parțiale sau cele locale și măsura s-a dovedit eficientă, opoziția obținând rezultate remarcabile, printre care și ocuparea postului de primar general al Budapestei.Read more…
József Roboz este total necunoscut în România, în timp ce în Ungaria el este considerat un specialist de marcă al învățământului special, într-o perioadă în care acest domeniu încerca să se afirme ca o componentă de bază a învățământului general. Cu toate acestea, realizările sale se extind și pe teritoriul de azi al României, ceea ce ne-ar obliga măcar să-i recunoaștem meritele, dar cred că merită mult mai mult. Amănunte despre primii săi douăzeci de ani de viață se găsesc foarte greu. Se știe că s-a născut la 22 mai 1864 în localitatea Dunapataj, situată pe malul Dunării, la vreo 110 km sud de Budapesta. Nici azi localitatea nu are mult peste 6000 de locuitori, cu preocupări agrare. În secolul al XIX-lea localitatea avea și locuitori israeliţi. Istoriografia maghiară spune că s-ar fi născut într-o familie de evrei, dar anumite evenimente ulterioare din viața sa ne fac să ne îndoim. S-ar putea să fi fost o căsătorie între un bărbat evreu și o fată maghiară, căsătorie care probabil nu a rezistat în timp, sau între ei a fost o legătură extraconjugală. Indiferent care variantă este adevărată, tatăl biologic și-a recunoscut fiul, József, și i-a dat numele său, Rosenberg. De fapt nu i-a dat doar numele, ci l-a și ajutat să se instruiască și să-și aleagă o meserie.Read more…
La 24 aprilie, 48 de milioane de francezi sunt invitați să-și aleagă președintele în cadrul celui de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Este un vot decisiv, deoarece se conturează o confruntare între viitorul democrației și perspectiva unui regim de extremă dreaptă, respectiv Emmanuel Macron – centru-dreapta și Marine Le Pen – extrema dreaptă. La primul tur de scrutin s-au prezentat 12 candidați reprezentând întregul eșichier politic francez. Câștigătorul a fost Macron (27,8 %) care a depășit-o pe Le Pen (23,1%) cu aproximativ 5%, mai mult decât prevăzuseră sondajele. Un fenomen interesant constatat a fost polarizarea voturilor la extrema dreaptă și extrema stângă, deoarece lui Jean-Luc Mélenchon –Franța nesupusă (22%) i-a lipsit puțin să ajungă pe locul doi. Dacă voturile stângii nu ar fi fost atât de dispersate între vreo patru-cinci formațiuni, astăzi confruntarea electorală s-ar fi desfășurat altfel. Care sunt șansele celor doi candidați pentru turul doi? După aflarea rezultatelor primului tur, foștii prezidențiabili ai formațiunilor de centru, precum și din partea Partidului Socialist, au lansat un apel alegătorilor lor și i-au îndemnat să-l voteze în turul doi pe Macron. În schimb, Jean-Luc Mélenchon, care este un adversar înfocat al ambilor câștigători ai turului întâi, s-a limitat să spună ”niciun vot pentru Le Pen”. De aici ar reieși concluzia că el dorește ca alegătorii lui să se abțină, sau să dea un vot alb, deși, dacă îi îndemna pe alegători spre Macron, cu cei 22 la sută ar fi asigurat victoria acestuia.Read more…
Localitatea Vác se află la 34 km spre nord de Budapesta. Ca urmare a unei donații a grofului Cházár András, în 1802 s-a înființat aici cel mai vechi institut pentru surzi din Ungaria, institut care funcționează și azi. La 22 octombrie 1895, la un an de la venirea lui Róboz József la Budapesta, Ministerul Învățământului l-a numit directorul acestui institut, fără a-i anula vechile funcții – el a rămas inspector ministerial, conducător al învățământului pentru surdomuți (trebuia să facă anual minimum două inspecții la fiecare unitate și să le asigurare profesori calificați), conducător al cursurilor de formare a specialiștilor în corectarea defectelor de vorbire și responsabil cu evoluția legislativă a învățământului pentru surzi. Institutul de Surdomuți din Vác era compus din trei unități: școala generală de 8 clase, școala profesională și cursurile de calificare de 2 ani în domeniul învățământului special/terapeutic. Pe acestea trebuia să le administreze, să le aprovizioneze, să predea elevilor și studenților. Nu și-a întrerupt nici activitatea de scriere a unor manuale de specialitate. Oare cum făcea față?Read more…
Acum câteva zile mi-am reînnoit pașaportul și mi-a revenit în memorie epopeea primului meu pașaport, cel din anul 1989. Poate nu ar strica să reamintesc că, în timpul Republicii Socialiste România, granițele erau cvasi-închise, cel puțin pentru cetățenii români, în direcția ieșirii din țară. Legea spunea că puteai călători doar o dată la doi ani în țările din blocul comunist, adică în țările socialiste dintre care unele erau vecine și toate erau ”prietene”. Dar în coruptul, decadentul occident, călătoria era aproape imposibilă,Mărturisesc că noul meu document biometric, cel pe care stă scris frumos UNIUNEA EUROPEANĂ și care conține într-un cip până și amprentele mele, tare mă tem că va fi ultimul pentru mine. Este eliberat cu o valabilitate de zece ani și mă gândesc că peste atâta timp poate nu voi mai avea prea mult chef de plimbări… Doamne ajută să n-am dreptate. În orice caz, chef de plimbare am avut de când mă știu și încă mai am, trăsătură de caracter moștenită de la tatăl meu care era și el un adorator al naturii și un mare călător. Din nefericire a trăit aproape toată viața în regimul comunist, așa încât nu a ieșit niciodată din granițele țării. Dar a visat… Eu, în schimb, am umblat cât de mult am putut și am făcut-o din primele zile când a fost posibil. Când îmi aduc aminte cum s-au aranjat lucrurile ca să obțin pașaportul în decembrie 1989, mai că-mi vine să cred în karma, că numai ea și cu mine știam cât de mare era dorința mea de a călători și cum în anii de comunism feroce pierdusem până și speranța că acest lucru ar fi posibil.Read more…
În articolul despre conferința de la Évian din 1938 statele „civilizate” ale lumii libere și-au exprimat hotărârea categorică de a nu primi refugiați evrei care încercau să evadeze din calea călăilor naziști – nu fiindcă le lipseau pașapoarte sau vize, nu pentru că nu aveau o meserie respectabilă, nu pentru că erau tâlhari sau bețivi – unica lor vină era că erau evrei. În același timp regimul nazist „cucerea” fără război o regiune după alta, schimbând harta Europei. Poate mulți au crezut că așa ceva nu poate fi adevărat, însă curând după conferință s-au petrecut câteva evenimente care au confirmat această atitudine. Într-o zi senină de sâmbătă dimineață, în 13 mai 1939, la ora 8.00 din portul Hamburg, Germania, a plecat o navă de lux, SS St. Louis, cu destinația Havana, Cuba. Nu era o croazieră de plăcere, ci fuga din fața persecuțiilor naziste insuportabile, mai ales după Noaptea de cristal, din 9-10 noiembrie 1938. Pe bord erau 937 de pasageri, majoritatea evrei mai înstăriți – un bilet costa 400 de dolari (600 Reichsmark), iar la clasa întâi, 500 de dolari (800 Reichsmark). Călătorii au fost obligați să adauge fiecare câte 230 Reichsmark pentru drumul de întoarcere. Erau sume enorme pentru vremea aceea. Comandantul navei era căpitanul Gustav Schroeder, un german anti-nazist. Printre cei 231 de membri ai echipajului erau infiltrați și câțiva agenți secreți de la Gestapo. Mai era și un oarecare Otto Schiendick, un curier de la Abwehr (Serviciul secret de informații german condus de amiralul Canaris). El trebuia să primească documente militare secrete de la un spion american, Robert Hoffman. Pe vapor flutura steagul nazist și în sala centrală era un tablou enorm al lui Hitler.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
