Descoperirea antibioticelor a fost, fără îndoială, una din cele mai mari realizări ale secolului XX. Datorită lor speranța de viață a oamenilor a crescut vertiginos. Dar acest fapt mai corespunde el realității în anul 2018? Mda… Poate… Dar într-o măsură din ce în ce mai mică. Adevărul este că antibioticele își pierd treptat eficacitatea – adică apar din ce în ce mai mulți microbi rezistenți, asupra cărora antibioticele nu mai au niciun efect. În ritmul acesta se presupune că până în anul 2050 nu vom mai beneficia de niciun antibiotic eficace, infecțiile bacteriene vor curma milioane de vieți, poate chiar mai multe decât cancerul. Care este explicația?Read more…
În urmă cu câteva zile, János Áder, președintele Ungariei, a anunțat data alegerilor parlamentare pentru opt aprilie. Campania electorală ar urma să se desfășoare de la jumătatea lui februarie, deci o perioadă destul de scurtă, dar realitatea este că toate partidele, atât FIDESZ și creștin democrații, cât și partidele de opoziție sunt încă de anul trecut în campanie. Toată lumea este de acord că premierul Viktor Orbán și aliații lui vor câștiga, fără nici un fel de probleme, scrutinul, dreapta ajungând pentru a treia oară consecutiv la guvernare. Aceasta pe de o parte, datorită strategiei foarte abile a FIDESZ care a știut să folosească conjunctura internă dar mai ales internațională pentru a-i atrage pe alegători, pe de altă parte, din cauza slăbiciunii de neiertat a opoziției care nu a reușit să învețe din eșecul de-acum patru ani și să formeze un front comun cu un program atractiv care să schimbe orientarea votanților.Read more…
Pentru noi, Radnóti Miklós nu este un portret stilizat, ci o rudă de-a noastră. Acum, la trei zile de la cea de a 73-a comemorare a eliberării lagărului de la Auschwitz şi a zilei internaţionale a Holocaustului, noi, maghiarii şi evreii maghiari sîntem nevoiţi să ţinem seama de toate victimele, de moşii şi strămoşii noştri, fără să putem da seamă de pierderea lor. Acum, la Zalău, comemorîndu-i ca maghiar, trebuie să recunoaştem că făptaşii au înfăptuit cea mai josnică formă de fratricid, de la Cain încoace. Deportarea şi uciderea a milioanelor de oameni nevinovaţi constituie renegarea şi pîngărirea celor mai elementare concepte umane. Iar segregarea, călcarea în picioare a demnităţii umane şi a identităţii compatrioţilor noştri de origine semită constituie o josnicie inimaginabilă şi un act de trădare naţională calificată.Read more…
Într-un fel, cartierul meu face legătura între zona centrală a orașului – Universitate, Piața Rosetti-Armenească – și una din marginile sale, cea estică, Piața Obor. Pentru copilul ultracitadin, aceasta mare piaţă, cu lumea sa pestriță, gălăgioasă, cu călușeii și “lanțurile” spectaculoase, cu beția de culori și zgomotul infernal, aducea ceva din magia unei lumi necunoscute, mai greu de înțeles pentru mine. Tata, crescut la țară, mă ironiza că nu știu să mă urc in copac….Deseori, o însoțeam pe mama la cumpărături. Cele cotidiene se făceau în imediata apropiere a casei, la colțul străzii Traian cu bulevardul Carol. O mică Alimentara unde eram serviți de “șeful” (reponsabilul), domnu’ Dobrescu. Acesta, volubil și amabil, povestea mândru clienților de ținuturile sale natale, de Oltenia. Apoi, intram alături într-un “paradis al simțului olfactiv” la magazinul de cafea. Aici ne servea unul din cei doi armeni (pe unul chiar îl chema Armenak), ginere și socru. Magazinul, în care se prăjea și se vindea cafea, în pachete cafenii, era acum de stat, foștii patroni erau doar gestionari în magazinul rebotezat “Cafea-Dulciuri”. Read more…
Mama mea avea o verișoară la New York, pe nume Martha Eibschütz, cu care pierduse legătura de mai bine de zece ani și presupunea că murise. Mai multe amănunte despre ea se află în amintirile mamei mele, publicate și ele la Baabel. Zilele trecute am primit un anunț de la saitul GENI, unde se află arborele meu genealogic: cineva a adăugat date referitoare la o rudă a mea – Martha Eibschütz. Interesant. Am văzut că figurează data decesului, 2.II.2018 și că au apărut mai multe fotografii ale ei. Eu o cunoșteam doar vag, o văzusem o singură dată, prin anii 1980, dar nu încăpea nicio îndoială, era chiar ea. Datele au fost adăugate de un oarecare Peter Mintun. Cine să fie? Nu aveam habar. Am luat legătura cu el prin GENI și iată ce am aflat:Read more…
Rochia neagră, mică sau mare, mini sau maxi, de zi sau de cocktail, este un passe-partout stilistic: se potrivește oricărei chei stilistice, oricărui cod vestimentar. Puse în fața unei seri incomode – o petrecere la care nu avem chef să mergem, un eveniment la care nu știm să decodăm concret dress code-ul – apelăm la eterna rochie neagră. Mică, pentru că așa îi spune numele, sau mare, după caz. De fapt, nu dimensiunea e cea care contează, ci faptul că e neagră. Simplă. Sigură. Conturată. Flatantă, la superlativ. Pe lângă aceste atribute pozitive și încurajatoare, puține rochii sunt atât de democratice cum este o rochie neagră.Read more…
Cum va arăta lumea peste 5000 de ani? Va fi o civilizație, scrie The New York Times, la fel de preocupată de a-și asigura energia necesară dezvoltării ei ca cea în care trăim. Foamea de energie va contiuna să constitue o preocupare prioritară a umanității cel puțin până în anul 7010. În 1964 astrofizicianul rus Nicolai Kardașev a afirmat că avansarea tehnică a unei civilizații se corelează direct cu energia pe care cetățenii ei o pot manipula. El a propus trei clasificări pentru definirea unei civilizații avansate din Galaxia noastră.Read more…
În decembrie 1984, Spitalul Clinic Brâncovenesc a început să fie demolat. Clinica de Ortopedie, care funcționase în clădirea principală, a fost mutată într-o clădire mai mica, în curte. în ziua de sâmbătă, 21 decembrie, în timp ce dr. Th. Ionescu, directorul spitalului, era în operație (pe vremea aceea se lucra şi sâmbăta) a fost chemat la telefon de direcția sanitară a capitalei. Deoarece el nu putea părăsi operatia, am mers eu şi am preluat dispoziția urgentă de a goli clinica în 3 zile, întrucât urma să fie demolată. Acest ordin a fost dat după ce primisem dispoziţia să se aprovizioneze corespunzător spitalul cu medicamente, materiale sanitare şi alimente, pentru perioada de iarnă.Read more…
De pe acest terminal pleacă tot Israelul în vacanță. Alte posibilități de călătorie nu prea există. Vaporul e pierdere de timp, cu trenul nu ajungi nicăieri. Să mergi cu mașina în Europa prin Siria? Acesta este doar visul utopic al unui optimist ca mine. Și ce simplu și frumos ar fi: Israel – Siria – Turcia – Bulgaria – România s-ar putea face în numai 2-3 zile! Singura alternativă este avionul. Check in, control de pașapoarte, control de securitate: scoate cureaua, laptopul, ceasul, celularul, cheile etc., apoi pune totul la loc și asta cel puțin de două ori, iar dacă schimbi avionul atunci totul se repetă. Dar ești în vacanță, bine dispus și hotărât să fi calm și vesel. Controlul de securitate este plin de riscuri. E nevoie de atenție maximă ca să-ți poți recupera toate obiectele personale. Eu am uitat de mai multe ori câte ceva.Read more…
În anii treizeci al secolului trecut, Emil Davidovici, un tânăr idealist, comunist, a fost silit să părăsească România, emigrând în Anglia. S-a stabilit la Londra și a studiat filosofia, s-a căsătorit cu o frumoasă englezoaică și a trăit opt ani în Marea Britanie. După cel de-al Doliea Război Mondial s-a întors la București. A lucrat o vreme la Ministerul de Externe, până când a fost învinuit pe nedrept de spionaj în favoarea unei puteri străine, arestat și condamnat la închisoare. Grațiat și reabilitat, și-a dovedit competența la Biblioteca Centrală din București. După pensionare s-a mutat la Cluj. L-am cunoscut în împrejurări neobișnuite, la scurtă vreme după moartea subită, la numai 50 de ani, a mamei mele, la cantina Comunității Evreiești din Cluj. Veneam cu tatăl meu, pe care moartea soției iubite l-a afectat profund. Amândoi ne simțeam dezrădăcinați, mâncarea de la cantină ne reamintea mâncarea de acasă.Read more…
Voi încerca, dragii mei cititori, să vă iau într-o plimbare ca să vedeți Praga prin ochii mei. De la început vă avertizez nu voi vorbi deloc sau aproape deloc despre monumentele „clasice” – pe acelea le puteți găsi în orice ghid turistic. Pentru fiecare loc pe care îl pomenesc voi da adresa exactă ca să-l puteți vizita, pe Google Maps sau „per pedes apostolorum”, fiecare după gustul și posibilitățile lui. Întâi de toate vreau să vă conduc la hotelul meu preferat: „Dům u velké boty” (Casa de la cizma cea mare, pe str. Vlašská 30).Se află pe o străduță liniștită din Malá Strana, dar asta nu înseamnă că e greu accesibil: stația de tramvai din Piața Mare (Malostranské náměstí) e la o distanță de numai câteva minute. Hotelul este o afacere de familie, unde fiecare musafir este primit ca un prieten și răsfățat ca un prinț. (Ce ați dori să vă fac la micul dejun?) Ajunge să scoți capul pe fereastră și te simți în plin secol al XVII-lea. Read more…
Din păcate sportul e legat de politică, cu toate că în mod normal și fair ar trebui să fie total independent de influențe de genul acesta. Exemplele sunt numeroase. Olimpiada de la Berlin din anul 1936 a fost un mijloc de propagandă folosit de naziști. De la salutul hitlerist, dat nu numai de delegația germană, ci din păcate și de alte delegații, precum a Italiei și, spre surprinderea opiniei publice, chiar și a Marii Britanii, la excluderea evreilor din lotul olimpic german, până la refuzul lui Hitler de a da mâna cu câștigătorul cursei de o sută de metri, legendarul sportiv afro-american Jessie Owens. Africa de Sud a fost exclusă din competițiile sportive din 1964 până în 1992 din motive de apartheid. La Olimpiada din München în 1972 a avut loc atentatul împotriva sportivilor israelieni, 11 dintre ei fiind uciși de teroriști palestinieni. Olimpiada de la Moscova a fost boicotată de SUA, RFG, Japonia și de alte 50 de state, în semn de protest împotriva invaziei sovietice a Afganistanului. Ca răspuns, URSS și țările comuniste, cu excepția României, și-au anulat participarea la Olimpiada de vară din Los Angeles.Read more…
În primii șapte ani ai vieții mele am locuit împreună cu familia într-o fabrică de textile. Nu că am fi hotărât să ne mutăm cu tot calabalâcul în incinta fabricii de confecții Cotex și să ne stabilim într-o hală prăfuită, plină de mașini de cusut. Nu, era tocmai invers: o fabrică în plină creștere s-a extins fără încetare pe socoteala spațiului locativ. Firma Cotex a fost înființată în perioada interbelică sub forma unui mic atelier de croitorie care a crescut, devenind o manufactură mai importantă. După naționalizare, întreprinderea s-a dezvoltat, devenind un adevărat combinat. În vremurile sale de glorie, în urmă cu mai multe decenii, lucrau acolo sute de salariați; acum e doar una din numeroasele ruine postcomuniste din Oradea. De-a lungul anilor Cotex s-a extins, ocupând pe rând clădirile adiacente. Pe vremea nașterii mele ocupa deja trei din cele patru laturi ale corpului de clădiri cuprins între străzile Kossuth și Zöldfa (sau „Independenței“ și „Vasile Alecsandri“ cum se numeau atunci). Din întregul complex, ultima casă în care se mai locuia era a noastră. În afară de noi mai stăteau acolo câteva familii care nu apucaseră să fugă din fața monstrului neînfrânat. Era o clădire cât se poate de obișnuită. Fațada de un verde murdar dădea într-o străduță lăturalnică, pe nume Ecaterina Teodoroiu, care între timp fusese total înglobată în teritoriul fabricii și barată la ambele capete cu porți mari de fier.Read more…
Prietenul și mentorul meu Gabriel Ben Meron a făcut o gafă – m-a introdus la revista Baabel, deci el poartă răspunderea directă pentru materialele pe care le-am publicat aici. Ele nu sunt întotdeauna foarte serioase, dar totuși mai mult decât simple glume; sunt ca viața însăși, o tragicomedie cu secvențe mai bune sau mai rele, întreruptă uneori de mese și de concedii la băi, dar al cărei final este întotdeauna letal – precum morții știu bine din experiență. Acceptând textele mele neconvenționale și prezentându-le unui public sofisticat, în ochii mei editorii și-au asumat riscul unui săritor de bungee cu frânghia înfășurată pe degetul mic. De altfel colaborarea mea neregulată formează o colecție de amintiri și panseuri pe care aș vrea să le includ într-o bună zi într-o autobiografie rezervată exclusiv copiilor și nepoților mei.Read more…
Am ajuns pe aeroportul din Saloniki și am înțeles că soarta zborului nostru se afla în mâna unei companii aeriene (ASTRA grecească) incapabile să facă față unor deficiențe/defecțiuni apărute în mod neașteptat. Ei bine, eu am folosit acele ore de așteptare și am cugetat. În primul rând am făcut o recapitulare a ceea ce era important pentru mine în acel moment. Deci, la anul trec în cea de a noua decadă a vieții (am mai amintit lucrul ăsta și îmi cer scuze), sunt relativ sănătos, adică sufăr de boli cronice ținute în frâu pe cale medicamentoasă, preocupat de o mulțime de lucruri, pentru că sunt ocupat cu diverse îndeletniciri care îmi fac plăcere și îmi aduc satisfacții. Dar imediat a urmat celebra întrebare pusă de Woody Allen într-unul din filmele sale: totul e in ordine, dar până când?! Cu alte cuvinte, cum facem ca treaba să continue? Mai ales că mai nimic nu depinde de mine. Și cu toate acestea, ceva îmi mai rămâne, mi-am zis eu în timp ce eram așezat pe un scaun incomod, pe care-l părăseam doar din când în când pentru a vizita acel loc în care până și regele merge singur… Acel ceva este planificarea, planurile de viitor.Read more…
De-a lungul anilor am fost de mai multe ori la Bănişor, dar de fiecare dată am mers direct la micul cimitir evreiesc de lângă islazul comunal, pentru a ne reculege la mormintele înaintaşilor, fără a ne opri în sat, considerând că singura noastră legătură cu aceste locuri era trecutul, istoria familiei. De Sfânta Maria Mare, aveam să revin la Bănişor, în urma invitaţiei spontane lansate de Artemiu Vanca, bănişorean din naştere, fondator al Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, Cetăţean de Onoare al localităţii, iniţiator şi redactor al Anuarului asociaţiei, un entuziast promotor al valorilor acestei comune. Artemiu Vanca m-a impresionat atât prin interesul său faţă de istoria evreilor din Bănişor (a înaintaşilor mei), despre care a scris un articol amplu şi foarte bine documentat, cât şi prin firescul invitaţiei (ca între consăteni) de a participa la Ziua Satului Bănişor care are loc în fiecare an, de 15 august, când e şi hramul Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea perioadă să fie la Cluj un verişor de gradul II, din partea tatei (dar nu de pe ramura maternă, din Bănişor, ci din cea paternă, clujeană) care locuieşte în Luxembourg. Aşa că ne-am pornit cu toţii la drum către Bănişor, alegând să nu ne mergem via Zalău, ci să urmăm drumul parcurs de tata în vacanţele când se ducea la bunici.Read more…
Pe data de 7 octombrie vom avea un referendum național despre redefinirea articolului 48 din Constituția României. În textul actual familia este definită ca fiind rezultatul căsătoriei între soți. Referendumul propune o definiție nouă, potrivit căreia familia este rezultatul căsătoriei între bărbat și femeie.
Familia nucleală propusă de Coaliția pentru Familie este un model ideal, aproape metaforic, care nu reflectă realitatea românească: realitatea în care generații de tineri au copilărit fără tată sau mamă (ei lucrând în Spania, Franța sau Italia); ignoră cuplurile heterosexuale necăsătorite, cuplurile homosexuale sau oamenii care nu pot sau nu vor să aibă copii. Deși nu avem o statistică despre procentajul acestor oameni, sunt convins că prin redefinirea familiei excludem din constituție circa 25% din societate. Redefinire familiei este un trend în cercuri ultra-religioase din Statele Unite, Rusia și Europa de Est, ca o reacție față de așa-zisul ”sexo-marxism” (o traducere unică a termenului englez ”cultural marxism”). Deși mișcarea este una bine cunoscută în cercuri ultra-religioase din Statele Unite și Rusia, la noi – la fel ca şi alte chestiuni din România – a fost prezentată în forma etno-ortodoxă, ”mioritică”. Iată trei argumente care înlesnesc înţelegerea efectelor negative, a inutilităţii referendumului,Read more…
Nu mi-am făcut un bilanţ propriu-zis dar, dacă mă uit în urmă, sunt mulţumit. Am făcut şi fac ceea ce-mi place şi ăsta e un mare dar de la Dumnezeu. De aceea, nu privesc înapoi cu mânie. Mai degrabă cu mândrie. Mai ales deoarece în domeniul meu am fost un self-made man, un autodidact. Am urmat Universitatea Politehnică din Bucureşti, Facultatea de Energetică. Dar nu Politehnica m-a determinat să fug către un alt domeniu, ci epoca în care am trăit. Era sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, în plină Mişcare hippy, în plină epocă flower power. Aveau loc mari schimbări în lumea largă. Anul 1968, când eu aveam 20 de ani, fiind predispus să fiu maleabil, să fiu format, a devenit un an de referinţă. Generic vorbind, acest an, acea epocă a schimbat lumea: Statele Unite, prin drepturile şi libertăţile acordate afro-americanilor, minorităţilor în general; în unele ţări s-a dat drept de vot femeilor (în Elveţia în 1971); a fost Paris – mai 1968, Primăvara de la Praga – 1968, dar şi ecourile acestora la Bucureşti, în acelaşi an, A fost o perioadă care a creat un sistem de valori etice şi civice care mă reprezintă.Read more…
„Chestiuni organizatorice” – sub acest titlu se putea ascunde orice; de regulă mai mult rele decât bune. A fost convocată toată suflarea studențească din Universitatea de Medicină şi Farmacie București (la acea vreme se numea Institutul de Medicină şi Farmacie București; voi folosi în continuare acronimul de atunci, IMF). Din câte îmi amintesc, adunarea a avut loc la mijlocul lui noiembrie 1956, în sala Floreasca. Niciun amfiteatru din IMF nu avea capacitatea să primească miile de studenți din cele patru facultăți: medicină generală, pediatrie, farmacie şi medicină militară – de fapt tot medicină generală, doar că aparțineau de Ministerul Apărării (pe atunci MFA) şi purtau uniforme kaki.
De ce atâția studenți? La admiterea din 1954, după nefericita reformă a învățământului din 1948, s-au prezentat trei serii de absolvenți: cu 10, 11 şi 12 clase, la care s-a adăugat și mulți restanțieri. Aşa se face că promoția 1960 a fost printre cele mai numeroase din istoria școlii de medicină bucureştene. Cred că şi promoţia 1959 a fost cam la fel, adică șase sute de studenți în două serii, conform capacitații celui mai mare amfiteatru din facultate, adică 300 de locuri. Așteptam înfriguraţi să vedem cine va conduce adunarea; „trei furi”, toți cunoscuți.Read more…
După marele cutremur din 77 am venit la București să-mi vizitez prietenii și să-mi demonstrez în felul meu solidaritatea cu cei afectați. Orașul era aproape distrus, ruine peste tot. Dar românii harnici au tras din greu și au curățat pe cât au putut. Viața biruitoare mergea înainte aparent nestingherită. De când plecasem, în urmă cu 28 de ani, nu mai revenisem în țară. Dar nu am întrerupt total legătura cu România, am păstrat-o prin intermediul cititului. Citisem mult despre restaurantul Capșa, iar acum, aflându-mă în București, eram foarte curios să-l văd. Știam din literatură că acolo luau masa în trecut prințul Știrbei, scriitorul Ionel Teodoreanu, poetul Ion Minulescu și mulți alți scriitori și jurnaliști celebri. Dupa masă ședeau la o șuetă, fumau, beau cafea și discutau subiecte interesante la ordinea zilei. Asa că, decum am ajuns, mi-am lăsat bagajul la hotelul Minerva, care era departe de centru și am luat un autobuz spre oraș. Autobuzul era arhiplin. M-am strecurat cum am putut și am călătorit în picioare. Mi-am dres glasul și am întrebat în româna cea mai frumoasă pe care o mai posedam: „Mă rog, unde cobor la Capșa?” Deodată s-a făcut loc împrejurul meu. Călătorii se îndepărtau de mine că de molimă. Tăceau și îmi întorceau spatele. Într-un târziu, un batrânel cu servietă și cravată s-a apropiat și mi-a șoptit: “Nu se mai numește Capșa, se numește Restaurantul București. Cobori la următoarea și o cotești la dreapta”. S-a întors și el cu spatele de n-am apucat măcar să-i mulțumesc. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată atâtea spete în România ca în acea zi în autobuz.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
