Se împlinesc o sută de ani de când Imperiul Otoman a pierdut supremația în Orientul Mijlociu. Turcii au rămas în această parte a lumii – pe care au stăpânit-o cu mână de fier îmbrăcată în ”mănuși de catifea” – doar în peninsula Anatolia din Asia Mică și cu Rumelia, o bucățică din Europa, dar destul de mare ca să asigure Turciei de azi controlul râvnit al Strâmtorii Bosforului și Dardanelelor. În acești o sută de ani multe s-au întâmplat, multe s-au schimbat. Declarația Balfour, chiar așa în ”doi peri” cum a fost intenționat redactată, a fost fermentul care a generat speranța că Statul Evreu, din ”profeția” lui Herzl, va deveni o realitate. Și că poporul evreu poate și trebuie să facă proiecte de viitor pentru că acest viitor există. Unul dintre marile proiecte de viitor a fost Universitatea Ebraică din Ierusalim, prima universitate în care să se predea în limba ebraică modernă și prima universitate la Ierusalim.Read more…
În Franța secolului al XV-lea, femeile purtau o „châteleine”, ornament similar unui săculeţ din catifea sau mătase prins de betelia rochiei, iar bărbații îşi legau de mijloc pungi din piele în care țineau bani, documente şi chiar gloanțe sau pumnale. Borseta zilelor noastre aduce şi cu tolbele indienilor nativi, coloniștilor şi cowboyilor din Vestul Salbatic, asa-numitele buffalo pouches, pe care bărbații le purtau de-a latul pieptului. Borseta modernă – un mister semiotic al modei, pentru că i se spune şi „fanny pack”, „hip pack” sau „money belt” (in US), „bauchtasche” (în Elveția), „bum bag” (în UK), dar şi „le banane” (în Franța) – a fost de fapt inventată în 1962, de către Melba Stone, o australiancă care le-a creat inițial pentru alpiniști, salvamontiști, schiori, cicliști şi iubitori ai echitației.Read more…
Prima discuţie serioasă despre viitorul meu profesional am avut-o cu tatăl meu când am împlinit 12 ani. Îmi aduc aminte că era o vară frumoasă şi într-o duminică după amiază ne-am dus doar noi doi la o plimbare de câteva ore prin parcurile înflorite timişorene, de-a lungul Canalului Bega. Tatăl meu iubea natura, îi plăcea mişcarea în aer liber şi se destindea de minune vorbind despre tot ce-l interesa: politică, filozofie, literatură, munca lui, umor, lingvistică, viaţa în general. Oricine îl asculta învăţa ceva de la el şi era fascinat doar ascultându-l, indiferent dacă voia sau putea să contribuie cu ceva la conversaţie. Erudiţia şi șarmul lui erau fără îndoială deosebite, dar puteau fi şi intimidante. Această plimbare a fost însă diferită şi am observat că tatăl meu manifesta nu numai o răbdare binevoitoare, dar şi un interes sincer pentru ceea ce aveam eu de spus. Două săptămâni mai târziu, tatăl meu mi-a comunicat că s-a gândit mult la discuţia noastră şi poate un prim pas ar fi o vacanţă în mijlocul naturii, ca să-mi clarific interesele în mod direct. El vorbise deja cu un bun prieten, un profesor de ştiinţe naturale deja pensionat, care avea pasiunea drumeţiei, a muntelui şi a pescuitului. Acest domn, Mihai Neagu, petrecea în fiecare vară vreo zece zile în Cheile Nerei, la pescuit de păstrăvi şi se caza într-o casă ţărănească, pe un vârf de deal.Read more…
După alegerile parlamentare de la sfârșitul anului 1992 s-a pus problema constituirii unui organism specializat pentru minoritățile naționale.Guvernul României s-a consultat cu o serie de organisme internaționale specializate în relațiile interetnice și astfel a fost creat Consiliul pentru Minoritățile Naționale.Read more…
Prezentele rânduri prezintă opinia multor autori privind importanţa crucială a evenimentelor care au avut loc la Chişinău, în urmă cu peste un secol şi explică – pentru mine cel puţin – evenimente istorice mai puţin mediatizate până în prezent.
În urma unei campanii îndelungate de incitare antisemită, susţinută de către naţionaliştii locali în Duminica Paştelui din anul 1903, în Chisinăul (aflat sub ţarişti) s-a declanşat un pogrom. Sute de evrei au fost ucişi şi răniţi şi mii de familii au rămas fără adăpost. S-au relatat cazuri cutremurătoare de mame şi fiice care au fost batjocorite şi apoi înjunghiate cu bestialitate, împreună cu copiii lor…Pogromul de la Chişinău a avut un efect profund asupra lui Zeev Jabotinsky (1880-1940) conducător sionist revizionist, autor, poet, orator, soldat, care a vizitat oraşul într-o misiune de caritate. Aşa cum afacerea Dreyfus l-a influenţat pe Herzl, Pogromul de la Chişinău l-a convins pe Jabotinsky pentru cauza sionistă şi crearea organizaţiilor militare de autoapărare evreieşti… Acest masacru a influențat evenimentele care au avut loc, ulterior, în istoria poporului evreu:Read more…
China şi India la un loc au un sfert din populaţia lumii. La peste 2,6 miliarde de oameni, 70 de milioane nu pare o cifră mare. Dar aceste 70 de milioane sunt o mare problemă demografică pentru care nimeni nu are vreo soluţie. Numărul bărbaţilor din India şi China îl depăşeşte cu 70 de milioane pe cel al femeilor. Un asemenea fenomen nu s-a mai produs niciodată în istoria acestor două ţări. Dar nici în istoria lumii. Este rezultatul unei politici demografice care s-a dovedit greşită, a preferinţei pentru băieţi în condiţiile dreptului de a avea un singur copil, a progreselor medicinii, care permite alegerea sexului fătului, alegere manifestată prin avortarea fetelor atât în China cât şi în India. Acum China a acceptat ca familiile să poată avea doi copii, ceea ce se speră că va rebalansa echilibrul natural al naşterilor. Dar asta va lua timp, deocamdată excedentul de bărbaţi nu are cum să fie absorbit.Read more…
Din al Doilea Război Mondial, cea mai mare și mai sângeroasă conflagrație din istorie, eu am amintiri frumoase. Din povestirile părinților știu că în vara lui ’41, când eu împlineam un an, Germania ataca Uniunea Sovietică, iar mareșalul ordona „Treceți Prutul!”. Tot atunci noi ne-am refugiat din Cernăuți cu unul din ultimele trenuri spre răsărit. Vagoanele erau supraaglomerate, tatăl meu, Dr. Josef Ehrenkranz, medic pediatru, a călătorit trei zile pe scara vagonului în timp ce soția lui, Leonore, cu un prunc în brațe (care eram eu) păzea cu strășnicie valijoara cu scutece, biberoane, alifii și medicamente pentru copil. Celelalte geamantane au fost furate de la bun început. În tren nu era apă. În stații se lua apă de la locomotivă, un lichid sălciu, ruginit, contaminat. Mai toți copiii s-au îmbolnăvit de dizenterie, unii au murit. Noi am coborât la Donețk, unde eu am nimerit la spital. Un alt refugiat, medic din Leningrad, m-a salvat cu niște sulfamide. Am rămas acolo câteva săptămâni. Pe tata l-au trimis să lucreze ca sanitar în mină. Dar cum frontul se apropia, ne-am continuat călătoria. Destinația stabilită pentru refugiații din vest (mai cu seamă evrei din Polonia, Ucraina, Bucovina, Basarabia) era de obicei Asia Centrală: Tașkent, Alma Ata… Noi însă ne-am oprit la Aleksikovo, o comună destul de mare, reședință de raion și nod de cale ferată, la vreo două sute de kilometri nord-vest de Stalingrad. (Azi Volgograd, v.att. hartă), pentru că aveau nevoie de medici. Acolo am petrecut anii războiului, de acolo datează primele mele amintiri.Read more…
Integrarea mea rapidă în sistemul școlar românesc a fost ajutată mult și de dispariția rapidă a penarului meu de piele, a gumei albe de șters Koh-I-Noor cu elefant, a compasului din metal solid nichelat, fără creion de lemn cu gheară, și a stiloului cu pipetă. Toate astea era accesorii standard la şcoala rusească din Praga și chiar la școlile cehești. N-am aflat niciodată cine mi-a pus în buzunarul hainei un bilețel mototolit cu niște versete de mare talent, afecțiune si înțelepciune, pe care nu le-am uitat nici până în ziua de azi “De mai aduci la școală șmecherii din astea jidovești, poți și tu sula să mi-o belești”. Prin acest mesaj, înțelegerea mea a naturii umane în general și a invidiei în special s-a îmbunătățit substanțial. M-am gândit de multe ori dacă și cum s-ar fi modificat mesajul de pe bilețel, dacă eram, să zicem, finlandez?Read more…
Ca toți copiii, îmi plăcea să mă joc cu zmeul. A durat un timp până am învățat jocul, de a face și a înălța zmeul, de la un copil mai mare. Nu înțelegeam care este legătura între zmeul de hârtie lipită cu două șindrile și cu o coadă lungă din sfoară, pe care îl înălțam, și zmeul din poveste. Nici de ce caii, telegarii iuți, se spunea că sunt ca niște zmei și alergau ca niște zmei. Din povești învățasem că zmeul era un personaj rău, bătăuș, care voia să prindă copii și să-i mănânce de vii, care voia să răpească fete și zâne (ce știam noi pe atunci de asta?), să jefuiască în sate, să omoare vite și oameni, dar până la urmă vine Făt Frumos, reușește să-i taie cele șapte capete …Dar nu mi-am închipuit niciodată că un joc nevinovat de copii poate deveni o armă primejdioasă în război.Cele petrecute în vecinătatea Gazei m-au făcut să-mi aduc aminte de aceste scene din copilărie. Zmeul de hârtie a devenit o armă. Este înălțat de adulți, nu de copii. Jocul copiilor a fost furat de oameni răi, adevărații zmei-balauri-șerpi din poveste. Înălțat în Gaza și trimis să zboare deasupra așezărilor evreiești vecine, să le incendieze.Read more…
Șederile estivale la Răbăgani, care durau câteva luni, au devenit o parte integrantă a copilăriei mele. Ca toți copiii umblam desculț, cu picioarele mânjite de noroi și de excremente de găină. Cu timpul am învățat să vorbesc ca sătenii – o mai pot face și azi dacă găsesc un public interesat. Aceste vacanțe nu erau însă chiar atât de idilice, aveau și probleme. Una din ele era Ciuca, câinele ciobănesc care păzea casa și gospodăria. Agresivitatea și comportamentul ei imprevizibil era să mă coste viața mea încă fragedă de atunci. Ciuca era legat de un pom din livadă, astfel că raza ei de acțiune era limitată de lungimea lanțului și dacă cineva îndrăznea să se apropie prin spatele casei sau prin grădină, lătra furios. Într-o zi Firoanda m-a lăsat, adormit în cărucior, în livada umbroasă, suficient de departe de Ciuca. Mă știa în siguranță, păzit de un câine credincios, așa că își vedea liniștită de treburile casei. După o vreme, când a venit în livadă să vadă ce fac, a observat îngrozită că lanțul Ciucăi atârna fără rost – câinele dispăruse. La gândul că s-ar fi putut întâmpla o nenorocire, a venit în goană spre mine. Scena neașteptată din fața ochilor a făcut-o să înmărmurească: Ciuca stătea pe labele dinapoi, aproape tot corpul îi era deasupra mea în cărucior – nu se știe pentru cât timp – și mă privea atent, clătinând din cap.Read more…
Ieri a fost Tisha b’Av, o dată importantă în calendarul evreiesc, ce comemorează distrugerea Templului şi pierderea statului. Tradiția consemnează la această dată, în diverse epoci, diferite catastrofe, pogromuri, calamități, etc. Mă gândeam, că şi anul acesta – cu trei zile înainte de această dată nefastă – a avut loc o catastrofă politică. O catastrofă care a dat o lovitură gravă democrației israeliene. După eforturi prelungite, pertractări, guvernul Netanyahu a reușit să treacă în Knesset, Legea Statului Național, ca lege fundamentală a statului. Noua lege face câteva modificări, de ordinul simbolicii politice. Proclamația de Independență din 1948 declară noul stat ca stat evreiesc, dar are grijă să enunțe clar poziția de egalitate a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate, religie, etc.Read more…
Medicina e o profesiune care, dacă vrei s-o practici așa cum scrie la carte, îți ocupă literalmente orice valență liberă și te subjugă prin permanenta necesitate (și chiar obligație) de a fi tot timpul lângă pacient și a te pune la punct cu tot ce se face în lume și se scrie în literatura de specialitate, pentru că altminteri nu-ți poți face datoria față de bolnavul aflat în îngrijirea ta. În mod normal, în mai toate colțurile lumii, medicul ajunge la capătul perioadei de însușire a specialității după nu mai puțin de 16-18 ani de la absolvirea liceului. Cu alte cuvinte, el/ea se poate considera specialist/ă independent/ă în meseria sa cam pe la vârsta de 35 ani. Și iată că aici se ascunde prima justificare a tendinței celui care ține bisturiul sau stetoscopul în mână, de a se dedica cel puțin parțial beletristicii. Se spune că poet poate fi numai un tânăr, căci el trebuie să posede un suflet sensibil, adecvat vârstei tinere, pe când scriitor nu poate fi decât un individ matur, întrucât pentru a scrie beletristică ai nevoie de o experiență de viaţă bogată.Read more…
Vom comemora anul viitor 75 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord
Mama ar fi împlinit 114 ani la 7 august. Mai sunt câțiva ani până va împlini 120 de ani, în sufletul și în memoria mea – desigur dacă eu voi apuca să trăiesc această împlinire. Vi se pare stranie și ireverențioasă această asociere? Eu știu că ea va muri de tot și de adevărat doar odată cu mine. Căci de când m-a născut ea a trăit doar pentru mine și prin mine. Și am uneori senzația că mai trăiește și împărtășește bucuriile și disperările mele. Până în ultima clipă a vieții ei binecuvântate a fost cu mine. A murit în brațele mele, chinuită, căci la vârsta de 83 de ani a dat peste ea un cancer nemilos și necruțător. A îndurat cu seninătatea ei născută în liniștea satului unde a copilărit, barbaria unui tratament atunci încă și mai neputincios. Acum se odihnește în liniștita Casă a Vieții (Beth HaHaim) a evreilor din Brașov, așteptându-și fiul. Să nu fie în acest cimitir singura din familia ei cândva numeroasă, ale cărei morminte sunt risipite în lume sau… nu sunt deloc.Read more…
Vara atracția cea mare era Pomul Verde, grădina de vară unde se juca teatru evreiesc și care a revenit la viață în anii 45-46. Se juca un repertoriu destul de variat în limba idiș: comedii precum Di kaprizne kale (Mireasa capricioasă) de Avrum Goldfaden, tatăl și fondatorul teatrului evreiesc, sau drama clasică Der Oitzer (Comoara) de Șalom Aleihem. În toate străluceau vedetele Nușa Grup și Marcel Finkelescu, un tânăr care și-a întrerupt studiile de medicină în favoarea teatrului. Noi, băieții, ne pripășeam pe lângă teatru și dădeam o mâna de ajutor. Ștergeam băncile de rouă, căram decoruri, măturam scena și dădeam cu bidineaua. Câteodată ne pricopseam cu o intrare gratuită, o figurație sau chiar un rolișor mai acătării pentru cei care știau idiș. Într-o bună zi m-am pomenit cu o pleașcă neașteptată: un rol, un rol adevărat. Teatrul a decis ca în stagiunea din 1949-50 să pună în scenă un scheci umoristic, o parodie la adresa președintelui Statelor Unite Harry Truman, iar eu trebuia să joc rolul lui TrumanRead more…
Recent a fost publicată de către Brookings Institution Press (Washington, D.C.) cartea Bucharest Diary – Romania’s Journey from Darkness to Light [România de la perioada de întuneric la cea de lumină], scrisă de Alfred H. Moses. Pentru cei mai mulți din tânăra generație și chiar pentru cei mai în vârstă, numele acestui autor nu înseamnă prea mult. Unii nu au auzit de el, alții au uitat cine a fost și ce a făcut pentru populația evreiască din România. Voi încerca să prezint personalitatea dlui Alfred H. Moses și apoi voi discuta și despre cartea domniei sale.
Alfred H. Moses s-a născut la 24 iulie 1929 în Baltimore (Maryland). A urmat liceul din Baltimore, s-a înscris la Colegiul Dartmouth, de unde a obținut diploma de B.A. în 1951. A urmat la Școala Woodrow Wilson a Universității Princeton în anii 1951-1952, apoi a servit în US Navy. Ulterior și-a obținut diploma de drept de la Universitatea din Georgetown în 1956, unde a fost și editorul revistei Georgetown Law Journal.
Timp de doi ani, între 1980 și 1981, a fost unul dintre consilierii principali ai președintelui Jimmy Carter, iar în timpul administrației președintelui Bill Clinton, Moses a fost numit ambasador al SUA în România, (1994-1997); în perioada 1999-2001 a fost reprezentantul special al președintelui SUA în Cipru.Read more…
Cu ocazia primei vizite a unui șef de stat din Coreea de Sud în Coreea de Nord, cele două țări au semnat acordul de la Phenian, în care se renunță la forță și la arme nucleare. În locul stării de război de până acum, cele două părți vor o colaborare pașnică și nu ar fi o utopie ca ele să se unifice într-un viitor apropiat. După 65 de ani de conflicte s-a hotărât ca pentru Olimpiada de Vară din 2032 Coreea să-și depună candidatura ca stat unic. Am senzația de „déjà vu”: 1978, Acordul de pace de la Camp David dintre Egipt și Israel; 1989, căderea Zidului Berlinului, care a pus capăt cel puțin pentru o vreme conflictului dintre cele două mari puteri și cele două pacturi militare; septembrie 2018, semnarea acordului de pace dintre Etiopia și Eritreea. Pesimiștii dintre cititori vor da din mâini dezaprobator și mă vor numi optimist feroce. Recunosc că nu vor greși.Read more…
Sâmbată neagră , 28 Octombrie 2018 Pittsburgh USA. 70 de ani după holocaust, 11 evrei sunt uciși într-o sinagogă în timpul serviciului religios de Şabat !! Manifestările antisemite sînt rare in America, acest măcel fiind cea mai gravă formă de violență împotriva evreilor din istoria USA. Am fost întrebat de multe ori de ce mă preocup atăt de mult de antisemitism . Pur și simplu pentru că există. Niciodată nu e prea mult să scrii despre holocaust ! În Franța valul de antisemitism a ajuns să-i determine pe numeroși evrei francezi să emigreze în Israel. În Anglia președintele partidului laburist, Jeremy Corbyn, face declarații antisemite , partidul său a fost sub ancheta Scotland Yardului, sub acuzaţia de incitare rasială; 80 la sută din evreii din Marea Britanie și-ar părăsi țara dacă Corbyn ar ieși învingător în alegerile pentru parlament !! În Belgia și țările scandinave situația nu-i mai bunăRead more…
Iusup, rezident în anestezie, a terminat facultatea de medicină la Iași, în limba română pe care o vorbea fluent. Era rezidentul a cărui tutore am fost pe durata primilor trei ani de specializare. Îi ziceam “Nelu” și nu numai eu, el spunându-mi tată și din cauza diferenței de vârstă dintre noi. Cu o ocazie când am luat prînzul împreună la cantina spitalului, am stat la masă cu o femeie mai vârstă, voluntară. Auzindu-ne vorbind românește, l-a întrebat pe Nelu :
– Dumneata , de unde ești de loc ? Vorbești foarte frumos românește… I-am făcut semn cu piciorul, pe sub masă.
– Din Iași, doamnă.
– N-ai de loc accent de moldovean!
De câte ori ne întâlneam cu medici de alte specialități care vorbeau românește sau au studiat în România, arabi sau evrei , ”Nelu” îi numea “de-ai noștri” .Read more…
Până la jumătatea secolului al XIX-lea medicii în general și chirurgii obstetricieni în special nu dădeau importanţă unui simplu gest pe care azi toţi medicii îl știu: spălarea pe mâini inainte de orice consultaţie sau operaţie medicală. Ce se intâmpla înainte “revoluţia” doctorului Semmelweiss? Medicii obstetricieni de la spitalul vienez făceau dimineaţa autopsia cadavrelor femeilor care muriseră cu o zi înainte. Fără a se spăla pe mâini treceau în sala de nașteri, asistând femeile insărcinate. Ȋn felul acesta, doctorul Semmelweiss a ajuns la concluzia că medicii produceau fără voia lor infecţii la femeile însărcinate. Boala se numea febra puerperală și mortalitatea ajungea la 18% dintre femeile însărcinate. Doctorul nostru a mai observat și faptul că la femeile care erau asistate de moașe, nu de doctori, mortalitatea era foarte mică. Singura deosebire era că moașele nu făceau autopsii. Atunci încă nu se cunoșteau bacteriile, dar astăzi se știe că febra puerperală este produsă de stafilococul hemolitic din grupa A. Semmelweiss a presupus că există o legătură între contactul cu cadavrele și manifestarea bolii.Read more…
În noiembrie a împlinit 92 de ani şi l-am vizitat la Oradea, împreună cu câţiva prieteni din Cluj. Deşi slăbit şi destul de bolnav, s-a bucurat sincer şi mi-a strâns mâna cu aceeaşi veche prietenie. Nu bănuiam că doar peste o lună şi jumătate aveam să primesc vestea plecării sale definitive dintre noi. A fost un profesor excelent, de la care am învăţat foarte mult şi de aceea durerea provocată de plecarea sa, în zorii zilei de joi, 27 decembrie, mă întristează şi mai mult. S-a născut la Oradea, într-o familie evreiască de rit ortodox, cu identitate maghiară. Şi-a urmat studiile în acelaşi oraş, mai întâi la şcoala primară şi gimnaziul cu limbă de predare română, iar din 1940, la Liceul Evreiesc Neolog „Dr. Kecskeméti Lipót”. S-a numărat printre puţinii evrei care nu au fost scoşi din casă pentru a fi concentraţi în ghetou, întrucât locuinţa lor se afla în perimetrul desemnat pentru înfiinţarea ghetoului, astfel încât familia Kallós a putut rămâne în locuinţa cu două camere, în care – în perioada funcţionării ghetoului – au fost înghesuite circa treizeci de persoane. La vârsta de şaptesprezece ani a fost deportat la Auschwitz. Acolo şi-a văzut mama pentru ultima oară. A ajuns, împreună cu tatăl său, în lagărele de concentrare naziste din Buchenwald şi Magdeburg. Munca grea de la Magdeburg a deteriorat în aşa măsură starea fizică a tatălui său încât, peste trei luni, când amândoi au fost readuşi la Buchenwald, părintele său a fost selectat şi retrimis la Auschwitz unde a fost omorât.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
