Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (III)

În ianuarie 2025, după şapte ani de căutare a Klarei Szűcs, autoarea celor trei portrete de femei aflate în camera de zi a scriitoarei Júlia Szilágyi, de binecuvântată amintire, „stelele s-au aliniat” şi povestea vieţii tinerei pictoriţe, supravieţuitoare a Holocaustului, a prins contur. Povestea detaliată a demersurilor mele care păreau fără sorţi de izbândă am relatat-o în prima parte a acestui articol iar în partea a doua am povestit despre viaţa ei dinainte şi din timpul Holocaustului. Ea s-a încheiat cu sosirea Klarei la Cluj, la gândul că tatăl ei, dacă a supravieţuit lagărelor naziste, va reveni la ultima locuinţă, de unde fusese deportată întreaga familie. În interviul amplu acordat lui Karin Binderova, în iulie 1996, pentru USC Shoah Foundation, nu este menţionată data sosirii la Cluj, dar trebuie să fi fost în primăvara lui 1945, întrucât lagărul de concentrare de la Gross Rosen (de care aparţinea sub-lagărul Zittau) fusese eliberat în februarie 1945, dar Klara petrecuse un răstimp şi la rudele din Budapesta, aşteptând veşti despre tatăl ei. Potrivit amintirilor Júliei Szilágyi (pe atunci în vârstă de 9 ani), întâlnirea cu Klara s-a produs de îndată după sosirea ei în oraş. Iată cum o descria în articolul publicat în Baabel, în decembrie 2017: Klara Szűcs a venit la noi acasă împreună cu mama mea. “O adusese de la gară, unde grupuri de voluntari îi primeau pe deportaţi cu ceai, supă şi DDT pentru că, din câte-mi amintesc, bântuia tifosul – aşa am aflat şi de cuvântul epidemie, în vara târzie a lui 1945 – pentru asta era nevoie de DDT”. Din cele relatate de Klara în interviu reiese că după sosirea la Cluj, s-a dus direct la vechea lor casă din Piaţa Széchényi. Locuinţa nu era ocupată, dar fusese devastată. Nu a mai găsit niciun obiect de mobilier, doar câteva fotografii (care nu trebuiseră nimănui și, din fericire, nu fuseseră distruse) şi niște haine aruncate în pivniţa casei. Ce era să facă acolo? Read more…

Evreii ca victime ale regimului comunist din România (1948 – 1989) (I)

Ideea articolului mi-a venit dintr-un sentiment de nedreptate pe care îl încerc de multă vreme din cauza aserțiunii foarte răspândite în societatea românească, potrivit căreia „evreii au adus comunismul”. Fără îndoială, mulți evrei au slujit comunismul. Unii, prigoniți de regimul fascist sau legionar, sperau în mod firesc, uneori chiar idealist, că noul regim comunist va instaura egalitatea dintre oameni, indiferent de naționalitate sau religie. Alții, mânați de sentimente de răzbunare sau de revanșă, au umplut aparatul represiv al noului regim pentru a-și regla conturile cu vechii persecutori. Au fost însă și mulți care au urcat pe valul noului regim din pur oportunism și dorință de parvenire. Trebuie să menționăm câteva amănunte esențiale în contextul relației evreimii române cu comunismul proaspăt instaurat: Comunismul a fost adus de armata sovietică și de administrația militară sovietică a României fasciste învinse, care, totuși, prin puciul reușit condus de regele Mihai din 23 august 1944, l-a înlăturat pe mareșalul Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Prin această faptă temerară, statul român a fost salvat și mai târziu Transilvania a fost reatribuită României.Read more…

Evreii ca victime ale comunismului (2)

După instaurarea regimului comunist în România (1947), mai mulți lideri evrei, sioniști sau personalități marcante ale comunității evreiești, au fost arestați, anchetați, încarcerați sau chiar eliminați fizic. Îndeobşte aceștia erau acuzați de: – sionism (considerat o ideologie „imperialistă” și „dușmană socialismului”); – colaborare cu organizații străine (în special cu cele din Israel sau SUA); – activism religios sau cultural independent; – activitate politică „subversivă” în perioada interbelică sau în timpul războiului.Read more…

Hedi Ben-Amar: Jurnal de călătorie

Hedi Ben-Amar, autorul acestei scrieri, s-a născut în 1954 în Israel, fiul unic a lui Debra și Tzvi-Gerry Ben-Amar (fost Blumenfeld) care au plecat din România în 1949. Activist social, antreprenor și publicist, e membru al kibuțului Yad Hana, unde a funcționat ca secretar. Ben-Amar a publicat două cărți și nenumărate articole și eseuri. În 2001 și-a însoțit tatăl într-un voiaj în România, prin locurile unde au trăit străbunii lor, unde tatăl a copilărit, a muncit, a activat până la emigrarea în Israel. Descrise cu umor, spirit critic și sensibilitate, impresiile acumulate în timpul acestei călătorii, amintirile și interacțiunea dintre tată și fiu, precum și cu cetățeni români necunoscuți sunt subiectul acestui jurnal de călătorie. Deși personal și ”vechi” de aproape 25 ani, reflecțiile sale dau de gândit și azi. Ben-Amar își caută rădăcinile și apartenența, dar se pare ca nu le găsește nicăieri.Read more…

Conexiuni spirituale Enescu – Bartók

George Enescu și Béla Bartók, doi muzicieni reprezentativi ai secolului XX, aparent foarte diferiți, au totuși afinități spirituale și artistice semnificative. Anul acesta se împlinesc șaptezeci de ani, respectiv șaizeci, de la moartea celor doi geniali artiști, amândoi sfârșind în exil, departe de patria pe care au iubit-o, săraci, uitați, însingurați. Bartók și Enescu s-au născut în același an, 1881, primul în Sânnicolau Mare, pe atunci  în Imperiul Austro-Ungar, celălalt la Liveni, în Moldova. La amândoi s-a remarcat încă din primii ani ai copilăriei un talent ieșit din comun pentru muzică. Micul George, fermecat de taraful de lăutari, a cerut insistent părinților o vioară. Primele trei lecții de vioară le-a primit de la lăutarul Lae Chioru, apoi părinții l-au dus la un profesor renumit din Iași, Eduard Caudella. După trei ani, profesorul, depășit de calitățile excepționale ale elevului, a sfătuit părinții să investească mai mult în educația fiului lor. La vârsta de șapte ani, George a fost primit la Conservatorul din Viena, iar la doisprezece ani și-a continuat studiile la Paris, obținând premii și distincții prestigioase. Béla a dovedit și el de la o vârstă fragedă un talent ieșit din comun pentru muzică. La patru ani, a primit primele lecții de pian de la mama sa, ea însăși o foarte bună pianistă și muziciană. În 1888, după moartea tatălui, familia a trecut prin dificultăți financiare, mama fiind nevoită să se mute întâi la Vinogradov iar apoi la Bratislava unde tânărul Béla a primit lecții de pian și compoziție de la renumitul Laszlo Erkel. Béla Bartók își-a desăvârșit studiile la Academia Regală din Budapesta, fiind foarte apreciat ca pianist și compozitor. A fost distins cu premii și a apărut adesea ca solist. Tot aici l-a cunoscut pe Zoltan Kodaly de care îl va lega o strânsă prietenie și o fructuoasă colaborare ca folclorist și etnomuzicolog.Read more…

Mirosul banului

De zeci de ani suntem ”asociați”. Totul a început când am hotărât că nu mai conduc până la aeroport, o distanță de peste 100 km. De-ajuns, mi-am spus. Nu mai caut loc de parcare, nu mai aștept peste o jumătate de oră autobuzul care să mă ducă la terminal sau cel care să mă ia de la terminal la parcare. Mi-am câștigat dreptul să iau un taxi când plec în străinătate. Îmi trebuie doar un șofer de nădejde, un parolist, care chiar atunci când nu mă poate lua de acasă sau de la aeroport (din motive total obiective și serioase), îmi va găsi întotdeauna un înlocuitor la fel de corect și punctual. Deci, de mulți ani Iosi e ”omul meu”. Ne scriem pe WhatsApp, ne aducem la cunoștință unul altuia orice modificare în programul de zbor și sper ca Iosi să nu iasă la pensie decât după ce mă las eu de călătorii în străinătate. De fiecare dată Iosi mă ia de acasă și la întoarcere mă așteaptă la aeroport, cu exactitatea unui profesionist serios. Și de fiecare dată, cel puțin o oră de drum, vorbim câte-n lună și în stele. Eu îi povestesc pățanii de-ale mele și el tace, apoi el deapănă amintiri sau îmi aduce la cunoștință noutăți din lumea lui și atunci eu tac. Iosi are o tolbă plină de povești, majoritatea culese, desigur, de la clienții săi fideli…Read more…

Adevăruri istorice adesea ignorate

Recent, un prieten din Londra, Bruce L., mi-a recomandat un eseu publicat ziarul Financial Times, “The deep wounds of war” (Rănile adânci ale războiului), semnat de Philip Stephens, cu recenziile a patru noi cărți despre conflictul din Orientul Mijlociu (1). Reproduc aici răspunsul pe care l-am trimis prietenului meu.”Mulțumesc, dragă Bruce, pentru semnalarea eseului și a celor patru cărți. Aș avea însă, în acest context, câteva remarci despre chestiuni care consider că ar trebui luate în considerare în mai mare măsură când se vorbește despre acest conflict. – Prima remarcă se referă la populație și număr de oameni. În 1922, întreaga populație din aria geografică administrată sub mandat britanic în Palestina era de circa 750.000 de oameni. Alte câteva sute de mii trăiau în Transiordania, dată de britanici emirului Abdullah (care în 1948 a devenit rege al Iordaniei). Numărul de mai sus a rezultat în urma unui recensământ organizat de britanici în Palestina (fără Transiordania), adică un teritoriu care cuprindea în mare Gaza, actualul Israel și Cisiordania (zonă numită și The West Bank). Din numărul total, cca 80 de mii erau evrei, cca 70 de mii erau creștini și cca 590 de mii erau musulmani. – A doua remarcă este că nimeni nu le spunea acestor oameni ‘palestinieni’, și nici ei nu își spuneau astfel. Majoritatea ne-evreilor își spuneau arabi, dar alții își spuneau beduini, sau druzi, samariteni, armeni etc. ‘Palestinienii’ nu sunt un grup etnic și nici nu reprezintă o națiune. Termenul a fost trasformat însă cu timpul într-o armă, în scopuri politice.Read more…

Cei o sută de ani ai Doctorului Lőwy

Tatăl meu, Carol Lőwy, ar fi împlinit acum vârsta centenară, prilej să evoc câteva episoade din viaţa sa adesea zbuciumată. Trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, marginalizat de regimul comunist, medic pediatru apreciat al Clujului, activ chiar și la vârsta de peste nouăzeci de ani, autor al mai multor volume de eseuri și articole de popularizare a științei, a desfășurat o activitate multilaterală și bogată. Adolescent pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, el a avut şansa de a locui la Timişoara. A trăit într-adevăr sub amenințarea deportării, dar, până la urmă, aceasta nu s-a produs. În schimb a fost mobilizat la muncă silnică, prin așa-numitul program de muncă de folos obștesc sau de interes obștesc. A luat parte la construcția clădirii postului de radio Timișoara, care, din cauza posibilelor bombardamente, avea mai multe etaje subterane. Era angrenat într-o muncă grea, ducea cu roaba pământ și moloz de la adâncimea mai multor etaje. Trebuia să-și păstreze echilibrul pe scânduri înguste. Lucra alături de infractori condamnați. I se permitea totuși să locuiască acasă. Seara, după ziua de lucru istovitoare, mai avea energia să iasă la plimbare în oraș, cu vreo domnișoară preferată. Se întâmpla să treacă pe lângă ei un camion cu deținuți în uniforme vărgate de închisoare. Văzându-l pe tata, deținuții strigau în gura mare: „Salut, colega!” – o situație cel puțin jenantă în centrul orașului, unde îl cunoșteau foarte mulți.Read more…