Bilanț de decembrie sau Între aniversări și comemorări

Mă grăbesc să prind ediția revistei Baabel! Este ultimul număr din acest an și mă gândesc la un fel de bilanț, dar de unde să pornim și cum să-l facem? Un bilanț personal nu este genul meu sau nu aici, unul la viața politică internă, poate la agenda externă, în raportul dintre ce spun unii și ce fac alții? Oare despre ce să scriu din amalgamul de știri menite parcă să ne bage în cea mai densă ceață sau mai bine zis în bezna nopții, aceea fără pic de lumină, nici cea palidă de la vreun capăt de tunel sau canal. Aveam încă atâtea de spus și uite că anul se încheie! Mă gândeam să continui cu vreo temă lansată mai la început de an, de exemplu cu ”…..poate lăsați entropia și nu scoateți social democrația de pe eșicherul politic. Este nevoie de echilibru, iar balanța ar înclina într-o direcție nedorită. Lovind in partide de centru lăsați calea liberă celor care se coagulează pe extreme și stau pregătite.”[1] Asta am scris prin primăvară și tare aș vrea să continui tema, pentru că eu cred că această doctrină trebuie să ne rămână pe eșicherul politic, fără derapaje de factură nedefinită sau mai bine zis, despre care nu putem ști unde să le încadrăm și totuși va trebui să o facem, pentru că deja limbajul a scăpat de sub control sau poate nici nu a fost vreodată supus vreunui autocontrol.Read more…

Arta Manuelei Holban

Manuela Holban este un artist care s-a pregătit din cea mai fragedă tinerețe să devină pictor, nepermițând nicio clipă vieții să o abată de la acest țel. Și-a început studiile la Liceul de Arte Plastice din București, urmând apoi cursurile Institutului de Arte Plastice din capitală, unde a fost studenta maestrului Corneliu Baba. Înainte de a lua în 1987 calea exilului, a lucrat ca restaurator la Muzeul Național de Artă, o experiență care a învățat-o să aprecieze și să respecte operele și arta trecutului. Ajunsă în Statele Unite, într-o lume care nu îi era familiară, și-a continuat dezvoltarea artistică bazându-se primordial pe valorile însușite acasă. În decursul celor peste trei decenii care au trecut de atunci și-a expus lucrările în cadrul a douăzeci și cinci de expoziții personale, dar și a altor peste patruzeci de expoziții de grup, în SUA, Europa şi din alte ţări. Expoziția pe care am avut plăcerea să o vedem pe simezele Muzeului de Artă din Cluj la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie a marcat într-un mod absolut feeric întoarcerea artistei în țara sa de baștină după 31 de ani de pribegieRead more…

Dacă-i uităm îi omorâm din nou

Nu i-am cunoscut. Nici pe el şi nici pe tatăl lui. El era un tânăr de 38 de ani. Încă locuia cu familia, pe strada Pitagora, în cartierul evreiesc din București. Era un tip deștept căruia “îi mergea mintea”, cu opinii liberale, sportiv, bine făcut, care juca fotbal ori de câte ori avea puțin timp liber.

În contrast cu el, tatăl său era un evreu de tip vechi, ortodox, care trăia pentru a-şi face datoria de evreu religios. Era un om cunoscut pentru tradiționalismul şi corectitudinea sa. Era capul unei familii cu opt copii, patru băieți şi patru fete. Viața lor era una obișnuită, asemănătoare cu a multor evrei care trăiau în București în anii 40 ai secolului XX. Nu erau bogați dar trăiau bine. Erau antreprenori şi conduceau o afacere cu textile. Se numărau printre furnizorii Casei Regale şi în ciuda dificultăților cu care se confruntau toți evreii din România acelor vremuri, se părea că erau pe drumul cel bun. Până într-o zi. Dimineața zilei de 21 ianuarie 1941 l-a găsit pe bătrânul evreu rugându-se, alături de alți evrei, la Templul Coral.Read more…

De ce poartă toată lumea pulovere cu guler înalt?

Înainte de a vă sugera variante de styling, trec rapid prin istoria acestor pulovere. Originile lor sunt legate de lenjeria de corp, dar se pare că au început să fie considerate fashionable în perioada anilor ’20. Noel Coward, celebrul dramaturg, compozitor, actor şi cântăreț, le-a transformat în parte integrantă a stilului său şi le purta colorate, cu mare veselie şi aplomb. Greta Garbo, Audrey Hepburn, Juliette Greco, Marcello Mastroianni, Andy Warhol şi băieții de la Beatles apar în nenumărate fotografii purtând diverse modele de helanci – iar perioada anilor ’60 şi ’70 le-a consacrat ca fiind piese-vedeta ale stilului rock beatnik. Pendulam puțin şi în afara cinematografiei, ca să ne aducem aminte că genialul Steve Jobs purta mereu un pulover negru pe gât (ale lui erau YSsey Miyake), la fel şi Steven Hawking şi Carl Sagan, alte doua minți strălucite. Filosoful Michel Foucault era fan al puloverelor pe gât, iar ceva mai aproape de noi, Vladimir Putin. Helancile şi puloverele lălâi cu guler rulat au fost pe val în perioada anilor ’90, apoi au reapărut în fortă prin 2014, odată cu trendul NormCore (vi-l mai aduceți aminte?). Asta a fost atunci, altceva e acum. Ne uităm în istoria vestimentației şi observăm acest trend, dar cum se explică longevitatea lui? Cum se explica transformarea acestui pulover şi, mai ales, ubicuitatea acestei piese vestimentare? De ce, în iarna asta, toata lumea poartă pulovere cu guler înalt şi rulat?Read more…

Grepfrut văzut de o gospodină și de o farmacistă

Ce nume ciudat: grepfrut, sau grapefruit, adică fruct de struguri… De fapt este o neînțelegere la mijloc, ar fi trebuit să se numească nu „fruct de stuguri”, ci „fruct care crește în ciorchini”. În ebraică eșkolit înseamnă un mic ciorchine. Mic, vorba vine, un asemena ciorchine poate să tragă la cântar mai multe kilograme. Fructul acrișor și ușor amărui nu e pe gustul fiecăruia, nici eu nu m-am atins de el în tinerețe, dar acum îmi place din ce în ce mai mult. Celora care dau din cap cu neîncredere le propun să încerce o dulceață de grepfrut și le promit că își vor schimba părerea.Read more…

Tandemul Cenuşă sau „Baabel, extremă urgenţă!”

Suntem dependenţi de computer, laptop şi toate accesoriile smart, intervenţia salvatorilor IT este imperios necesară, iar competitivitatea pretinde ca operaţiunea de salvare să aibă loc în timp… real. Un salvator eficient trebuie să fie la zi cu toate actualizările softului şi permanent în poziţia de „start”, gata să răspundă la SOS-ul lansat de beneficiarul disperat – în general o întreprindere, o companie, o instituţie. Şi pentru că salvatori IT de top sunt puţini, iar strigătele de ajutor sunt tot mai multe, pe bună dreptate se pune întrebarea ce şanse are o revistă precum Baabel – bazată în totalitate pe voluntariat şi adresată unei nişe (de elită, spunem noi, dar totuşi nişă) – să beneficieze de servicii de salvare prompte şi de cea mai înaltă calificare? Cred că vă daţi seama că sunt minime. Totuşi, Baabel se bucură de ajutorul echipajului de Hatzalah virtuală – alcătuită din fraţii Horaţiu şi Silviu Cenuşă. Ori de câte ori apare o problemă accesez contul lor de pe Messenger (creat special pentru Baabel) şi în cel mai scurt timp primesc un răspuns liniştitor, o promisiune onorată cu promptitudine maximă şi cu profesionalism desăvârşit. Read more…

Fantoma Articolul 253

De câteva zile, o adevărată furtună bântuie în rândul profesorilor, furtună cauzată de modificarea calendarului mişcării personalului didactic în timpul desfăşurării acestuia. Cadrele didactice – în număr de aproximativ 2000 – care sperau să devină titulare pe baza articolului 253 din Legea Educaţiei nu mai au această posibilitate. După cum atrăgeam atenţia, încă din toamna anului 2017, în articolul Poarta 253 către titularizare https://baabel.ro/2017/11/poarta-253-catre-titularizare/, un profesor care dădea concurs în anul A şi obţinea un post de suplinitor la unitatea de învăţământ preuniversitar X se putea titulariza la acea unitate, în următorii şase (6 ani!) dacă erau îndeplinite, în principiu, următoarele 4 condiţii: lua cel puţin nota 7 la concurs, era înscris (cel puţin) la examenul pentru obţinerea definitivării, postul avea viabilitate de minim 4 ani şi avea cordul consiliul de administraţie al unităţii şcolare respective (ba mai mult, existau informaţii că această din urmă condiţie nici nu ar fi fost necesară). Acestea erau prevederile articolului 253 din Legea 1/2011. Prevederi care, deşi au fost declarate neconstituţionaleRead more…

O întâmplare din prima mea călătorie în SUA și Canada

Am fost de mai multe ori peste ocean și fiecare călătorie a avut farmecul ei. Au fost vreo 5-6 cred și din toate mi-au rămas amintiri deosebite, dar ce mi s-a întâmplat la prima nu pot uita. Mă întreb și acum cum m-am descurcat singură, cu puținele mele cunoștințe atunci de limbă engleză, într-o lume străină, care atunci mi se părea imensă. Azi, prin posibilitățile noi de comunicare, lumea cea mare s-a micșorat mult; tot ce mi se părea atunci departe e mai aproape și mai puțin străin ca atunci când m-am aventurat în SUA și Canada ca să-mi cunosc rudele. Este o întâmplare veche de peste 40 de ani și e foarte posibil că acum aceste amintiri mi se par nostime și inedite. Era cu mult înaite de decembrie 1989 și o astfel de călătorie părea o adevărată aventură. Read more…

Printre sute de rachete

În ultimii ani se declanșează adesea conflicte armate între Israel și organizația teroristă Hamas din fâșia Gaza. Ele se soldează cu atacuri cu rachete, mai ales asupra părții de sud a țării, dar nu numai. Imediat după lansarea lor se declanșează „Alarma Roșie” (alarma din timpul unui atac aerian.) Motivele sunt diferite, dar țelul este întotdeauna același, de-a omorî israelieni, de-a distruge bunurile locuitorilor, de a le deranja viața de zi cu zi, de-a crea panică, de a-i determina să-și părăsească casele și așezările în care trăiesc. Oamenii locului s-au obișnuit deja ca în timpul scurt care le stă la dispoziție, de la cinsprezece secunde la Sderot până la un minut la Tel Aviv și împrejurimi, să se adăpostească într-o cameră de beton care se închide ermetic și care îi protejeză de consecințele bombardamentului. Magazinele, mallurile, marea majoritate a restaurantelor, spitalele și policlinicile sunt înzestrate cu asemenea încăperi, în plus există și adăposturi publice. De câțiva ani există un sistem anti-rachetă numit „Cupola de de Oțel”, dezvoltat de industria aeronautică israeliană, care din fericire distruge cam optzeci la sută din aceste obiecte‚ „prietenești”. Rămân „doar” bubuiturile rachetelor sau a contra-rachetelor și șuieratul sfâșietor al sirenelor. Nu întotdeauna se termină cu „happy end”. Uneori sunt nimerite case și locuitorii supraviețuiesc numai pentru că au ajuns la timp în adăposturi. Nu toți sunt atât de norocoși și din nefericire sunt și morți sau grav răniți.Read more…

Cuvântul jidan și alte cuvinte măsluite

După ce mi s-a publicat articolul Moscheea Jidanilor, am citit câteva comentarii și am primit un număr de mesaje. În ele mi se reproșa că sunt prea senzitiv la cuvântul jidan. După unele păreri acesta nu este decât o expresie banală și comună folosită de unii, fără a se gândi prea mult asupra implicațiilor și interpretărilor lui, chiar când este folosit în prezența unor cetățeni de credință sau origine evreiască. Îmi permit să nu fiu de acord!! Transformarea lui dintr-o simplă traducere a cuvântului german Juden (evrei), într-o insultă grosolană, folosită nu numai de inculți, dar și de așa-ziși intelectuali, s-a petrecut destul de recent. Pâna în anii 20-30, antisemiții locali, unii cu titluri academice, poeți cunoscuți sau politicieni de frunte, cum ar fi Vasile Alecsandri, Eminescu, Brătianu, Ioan Slavici, A C Cuza, chiar Nicolae Iorga și mulți alții foloseau cuvântul jidov în atacurile lor odioase împotriva concetățenilor evrei. Alte cuvinte din limba noastră, dar și din alte limbi, au avut un destin similar, fiind folosite de persoane fără scrupule cu scopul de a crea confuzie și a de insulta sub masca unei simple ”neînțelegeri lingvistice”Read more…

Revoluţia bej

Dacă mă gândesc la ultimii câțiva ani, fie că e vorba de rozul milenial sau de galbenul intens al generației Z, cele mai vizibile trenduri cromatice au avut acest lucru în comun: erau culori intense, tonice, îndrăznețe, stridente, care atrăgeau privirile fără nici o urmă de stânjeneală. De aici şi supriza verii 2019. Nuanța-vedetă e prin definiție discretă, aş putea spune chiar insipidă: bejul, în toate declinările lui Din punct de vedere estetic, bejul a fost mereu considerat o insultă: un pseudonim pentru plictisitor, lipsit de originalitate, tern. Lucrurile se schimbă în sezonul acesta, pentru că brusc bejul e dinamic, versatil, luxos, elegant, modern. Acum, toată lumea vrea să fie bej! Mai bine spus, toată lumea visează să îmbrace toate tonurile şi nuanțele de bej oferite de colecțiile din magazine, să le poarte pe toate simultan, suprapuse şi ornamentate cu acccesorii bej. Iar spectrul e larg: avem bej nisipiu şi ecru, khaki şi cafeniu, ruginiu şi maro scorțișoară, bej camel şi caramel, grej şi tonuri de argilă, bejuri rozalii şi bejuri arămii, bejuri cu subtonuri de ocru şi bejuri care par să aibă culoarea pâinii prăjite, bej cappucino şi bej biscuit, bej sepia şi bej nud…Read more…

Senescența de mâine, văzută azi

”Ai terminat școala primară? Trage ușa după tine și încearcă să înțelegi ce urmează”, acesta a fost sfatul pe care l-am primit de la răposatul meu părinte în urmă cu zeci de ani. Pe parcursul întregii mele vieți am încercat să urmez acest principiu și adesea am reușit. Însă pe parcurs am depistat o dificultate de ordin psihologic: cu cât avansezi în vârstă, ”ce urmează” devine un subiect din ce în ce mai restrâns din punct de vedere al timpului care îți stă la dispoziție. Cu alte cuvinte, gândurile legate de viitor se lovesc prea des de ideea că acest viitor e destul de limitat în timp. Ca urmare, tendința naturală este să îți îndrepți gândurile din ce în ce mai mult spre trecut, pentru că dacă stai strâmb și judeci drept, nu prea ai nevoie de mult timp pentru a-ți organiza viitorul care ți-a mai rămas. Ei bine, cu toată lipsa de modestie necesară, trebuie să recunosc că permanentul proces de reducere temporală a viitorului care îmi stă în față nu-mi influențează aproape deloc gândurile cu care mă culc noaptea și cu care mă scol în fiecare dimineață. Două lucruri mă ajută să urmez această cale.Read more…

Ultimii evrei din Irak

Anul trecut s-a stabilit în Israel un evreu din Irak, probabil ultimul ole hadaș (nou venit) din această țară. Numele lui este Imad Levi. În Irak, între cei peste 30 de milioane de musulmani, au mai rămas doar câțiva evrei, foarte ușor de numărat, și anume cinci bărbați și o femeie, care este și șefa acestei mici comunități. Până la venirea lui în Israel, Levi era și rabin și șohet (un om specializat în sacrificarea rituală de animale și păsări pentru carne) și conducător al comunității. Tot el ajuta la soluționarea oricărei probleme rituale evreiești. El a crescut în Bagdad și mai ține minte comunitatea numeroasă și înfloritoare, de mii și mii de evrei din acest oraș și din toată țara. Majoritatea evreilor au plecat în anii 1950-51, în mod clandestin, conduși de emisari israelieni și trecând prin Iran, care era pe atunci o mare prietenă a Israelului; destul de mulți au rămas însă în Irak. În anii ꞌ70 situația lor s-a înrăutățit și ca urmare numărul lor a scăzut treptat. Evreii plecau pe ascuns, care cum putea, unii în Israel, alții în alte țări. Imad Levi a povestit că demult dorea să vină în Israel, dar era urmărit și controlat de autorități.Read more…

Ultima redută în apărarea Ierusalimului în 1948: Notre Dame de France

La prima vedere, în special pentru cine nu cunoaște orașul, titlul acestui articol arată ca un paradox. Dar în realitate este purul adevăr. Bătălia care s-a încheiat exact acum 71 de ani, mai mult ca oricare alta a decis ca Orașul Sfânt să fie împărțit în două: partea de vest evreiască și cea de est arabă. Aceasta a fost situația timp de 19 ani, din 1948 până în 1967, însă în realitate ea continuă până astăzi, chiar dacă pe hârtie orașul este unificat. Practic vorbind, oricine locuiește în oraș știe fără greș pe unde poate și pe unde nu poate să se învârtească. Această bătălie a început a doua zi după declararea independenței Israelului, adică în 15 mai 1948. Au participat în primul rând organizațiile paramilitare Hagana, Ețel și Lehi. Au fost mobilizați toți bărbații și chiar femeile nemăritate pâna la vârsta de 40 de ani. Mulți imigranți, încă traumatizați de Holocaust, au fost luați de pe vapor direct pe câmpul de luptă – și încă nu erau destui soldați. Înainte de a vorbi despre bătălia eroică, voi face o scurtă descriere a acestei mănăstiri care este, în fond, o parte dintr-un cartier mic, numit „cartierul franțuzesc”. Această zonă, pe care am numit-o „cartier” deși are doar câteva construcții, se află în inima Ierusalimului. Zona se află exact pe linia care desparte cele două părți ale orașului și de aici importanța ei strategică. Din această cauză încă înainte de plecarea englezilor din țară, în mai 1948, atât evreii cât și arabii au încercat să o ocupe.Read more…

Nu a fost pace pe lagună

Mostra del cinema (titlul inițial al celui mai vechi festival de film din lume) cu numărul 76 a început cu un scandal și era cât pe aci să se termine cu un altul. În ceea ce privește primul incident, cu deosebire nefericit, directorul Alberto Barbera și-a făcut-o, ca să spun așa, cu mâna lui. Omul (critic de film de meserie) care, în timpul mandatului său, adică în ultimii patru ani, a ridicat festivalul de la Veneția cu câteva clase, devenind astăzi invidiat, fățiș sau mai pe ascuns, a fost criticat de protagonistele diferitelor mișcări feministe atât de la modă, astăzi, pentru slabul său atașament pentru genul feminin existent pe harta cinematografică a lumii. Mai exact, pentru că în selecția sa oficială, cu precădere Competiția, coloana vertebrală a unei ediții, numărul femeilor -regizor nu acoperă nici pe departe degetele unei mâini. Degeaba a detaliat el situația de fapt a raportului autor-autoare din lume, dacă ținem seama de criteriul suprem, calitatea. După opinia lui – și nu văd cum ar putea fi contrazis – a include peliculele femeilor-regizor în competiție doar de dragul egalității între sexe, ar fi o jignire adusă doamnelor. Dacă nu trebuie să le atingi nici cu o floare, de ce să le ofensezi cu un loc în program obținut în virtutea unei defectuoase înțelegeri a democrației. Pentru a se spăla de păcatele sale, directorul a ales, anul acesta, două nume feminine în competiție dar, mai ales, a numit în fruntea juriului internațional un președinte-femeie, și încă una cu orientare sexuală diferită, pentru a-și afirma totala sa open minded, pe Lucrecia Martel, copleșită cu laude. Alberto Barbera (pentru care, nu ascund, am o afecțiune specială, cimentată de preocupări profesionale comune, a scris o carte despre Truffaut) nu bănuia că și-a băgat pe dracul în casă. Read more…

Se împlinesc 63 de ani de la Războiul (Campania) Sinai

În Israel acest război este cunoscut şi sub denumirea de Mivța Kadeș (operațiunea Kadeș) după numele unei localități biblice Kadeș Barnea din sudul Israelului, locul de unde Moise a trimis cele 12 iscoade. În arabă, acelaşi conflict armat poartă numele „Tripla agresiune”. Acest război a durat opt zile din 29 octombrie, până în 5 noiembrie 1956, părţile beligerante fiind: Anglia, Franța și Israel versus Egipt. Acesta a fost primul război din lista lungă de războaie care au urmat Războiului de Independență, din 1948. Israelul a înregistrat 172 de morți și aproape 1000 de răniți, Anglia 13 morți și Franța 10 morți. Egiptul a pierdut aproximativ 3000 de soldați și a avut aproape 5000 de răniți și circa 8000 de prizonieri. Pe data de 18 Iulie 1956, potrivit înţelegerii cu guvernul Egiptului, trupele britanice au părăsit Canalul de Suez. În urma acestei acțiuni și din necesitate de fonduri pentru a finanța construirea barajului de la Assuan, președintele Egiptului Gamal Abdul Nasser a hotărât naţionalizarea Canalului de Suez. Dat fiind că de întreţinere canalului se ocupa o societate britanico-franceză, această acțiune avea efecte economice dezastruoase. Pentru Israel problema principală era o acțiune care a venit ca o consecință a acestei hotărâri și anume închiderea Strâmtorii Tiran (numele ebraic) din sudul Mării Roșii care a dus pur și simplu la blocarea portului Eilat, blocarea accesului spre Israel dinspre sud. În noiembrie 1956 situația internațională era foarte tensionată.Read more…

Amintiri despre Kapo din lagărele de concentrare naziste

Am scris câteva observaţii la articolul dl Jack Chivo “Only in Israel” referitoare la cei care erau Kapo din lagărele naziste, în urma discuțiilor contradictorii privitoare la acest subiect. Nu ştiu cum s-a ajuns la el, întrucât în articol nu apare, dar dacă tot s-a deschis această discuţie vreau să vă împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de deţinut. Din 28 mai şi până în 15 iunie 1944 am fost la Auschwitz, iar apoi încă 10-11 luni în lagărul nr. 3 de la Kaufering și lagărul nr. 1 Landsberg. Am fost eliberat la 1 mai 1945. Aceste lagăre făceau parte din cele 11 lagăre de muncă (comandouri) care aparțineau de Dachau. Fiecare lagăr avea o capacitate de cca. 3000 de locuri şi în cele 10-11 luni au pierit acolo circa 15.000 de deţinuți. La Auschwitz am avut parte numai de Kapo ţigani. În lagărul de la Auschwitz ţiganii erau împreună cu familiile (nu fuseseră separaţi ca alţi deţinuţi) şi ştiam că trebuia să ne ferim de ei. Într-o baracă de 500 de locuri au înghesuit 1000 de deţinuţi. Priciurile nu au rezistat şi s-au prăbușit, astfel încât au fost scoase. Nu aveam loc să ne culcăm pe jos; singura posibilitate era să ne depărtăm picioarele şi să ne aşezăm cu toţii în V, unii în faţa altora – eu stăteam între picioarele celui din spate, iar între ale mele stătea cel din faţa mea. Era imposibil să dormi şi când unul trebuia să iasă, sau să se dezmorţească, erau nevoiţi să se scoale şi ceilalţi din rândul său. La mijlocul lunii iunie 1944 am ajuns la în Lagărul nr. 3 de la Kaufering. Era şi acolo foarte rău, dar faţă de Auschwitz era o diferenţă ca de la cer la pământ.Read more…

Istoria scrisului pe teritoriul României

„Istoria începe la Sumer” – aceasta era până nu demult ideea general acceptată. Și totuși pe teritoriul României s-au găsit urme de scriere poate și mai vechi, încă din neolitic: tăblițele de la Tărtăria. Sunt trei tăblițe de lut înscrise cu diferite simboluri, găsite în județul Alba. Inscripții asemănătoare, aparținând unei civilizații neolitice comune, au mai fost găsite și în Ungaria, Serbia și Bulgaria, dar cele de la Tărtăria par să fie cele mai vechi, datând de prin 5300 î.e.n., deci ar fi cea mai veche scriere a omenirii, cu 1000 de ani înaintea celei sumeriene! Toate aceste inscripții sunt foarte scurte și datorită numărului redus de semne, ele încă nu au putut fi descifrate. Nici măcar nu se știe dacă este scriere propriu-zisă sau proto-scriere. Din păcate atât autenticitatea cât și datarea tăblițelor de la Tărtăria au fost contestate. Nefiind specialistă în domeniu, nu pot să-mi dau cu părerea. În orice caz dacă primele tăblițe sumeriene au marcat începutul unei civilizații care s-a dezvoltat timp de milenii, lăsând nenumărate mărturii scrise, aici este vorba doar de câteva inscripții izolate. Societatea locală a cunoscut cu adevărat scrisul abia în epoca romană.Read more…

In Memoriam Kiss Zsolt

Uneori te întrebi ce fac prietenii din copilărie și din adolescență după atâția ani, chiar decenii. Desigur, nu e vorba de cunoștințele trecătoare care lasă în urmă doar amintiri răzlețe. Mă refer la prietenii care te-au însoțit de-a lungul anilor, prin mai multe faze ale vieții. Foștii copii au devenit adulți, care de obicei nu mai seamănă deloc cu cei de odinioară. Îi întâlnești uneori din întâmplare, alteori intenționat, pe ici-pe colo, pe la reuniunile de clasă și de obicei ești oarecum dezamăgit. Amintirile sunt prea îndepărtate și e greu să faci legătura dintre omul din fața ta și imaginea din memorie. Iar tu apari tot atât de ciudat în ochii celuilalt. Întâlnirile cu oameni pe care i-ai cunoscut în copilărie îți dau o senzație dulce-amară, care-ți amintește de vremelnicia propriei existențe. „Eu sunt același, dar el este cu totul alt om!”, îmi spun în asemenea cazuri. Situația este cu totul alta dacă omul a murit tânăr. Nu mai contează cum ar fi arătat astăzi. El trăiește mai departe în imaginație și nimic nu mai poate schimba acele amintiri. Așa s-a întâmplat cu Kiss Zsolt, care mi-a fost coleg de bancă din clasa a V-a și până într-a VII-a, când în primăvara anului 1970 am emigrat în Germania. Dar prietenia noastră a continuat…Read more…