În clădirea unui prestigios liceu orădean, aflată chiar în spatele teatrului, în fiecare vineri seara, între ora șase și ora opt, se întâlnesc niște oameni, într-o sală de clasă care devine pentru scurt timp sediul Clubului orădean de engleză. Clubul nu este menit învățării ci exersării, nu sunt lecții de tip clasic și totuși sunt excelente lecții de engleză. Ce este asta și cum se desfășoară totul, vă veți. Acest club este cel mai bun exemplu al unor oameni obișnuiți care s-au organizat fără ajutorul unor autorități administrative, fără regulamente rigid încadrate în legiferări sterile, doar cu voința și priceperea lor, și desfășoară o activitate dragă lor, benefică și interesantă, dedicându-se unor idei care îi reunesc pentru două ore săptămânale de prietenie reciprocă și devotament față de limba engleză. La întâlnirile săptămânale participă un grup eterogen ca vârste și ocupații – tineri, unii elevi sau studenți, dar și oameni maturi, unii retrași deja din activitate.Read more…
Dacă nu mă înșel, era în vara lui 1957. Familia unchiului meu, rămasă în Soroka copilăriei tatălui meu (pe vremuri URSS, azi Republica Moldova), primise aprobarea să ne viziteze la București. Personal m-am bucurat foarte mult, pentru că era prima ocazie de a-i cunoaște, dar mai ales eram dornic să mă întâlnesc cu vărul meu primar care purta exact același nume ca mine. Garik (așa îl strigau părinții) era un copil simpatic, vioi, plăcut la vedere. Singurul obstacol în calea unei legături, fie ea superficială, era bariera limbii. Garik vorbea bineînțeles rusește, înțelegea oarecum o discuție în idiș, dar poseda în bagajul său lingvistic doar câteva cuvinte în românește. Îi plăcea să se uite în jur, comenta tot ce vedea cu părinții și cu tatăl meu (alt vorbitor de rusă literară), dar eu mă descurcam cu greu cu puținele fraze pe care le puteam construi în limba lui Cehov și Tolstoi.
Cam la o săptămână de la întrunirea familiei, la masa de seară, Garik a așteptat să poată lua cuvântul, s-a uitat în jur, și a exclamat:”Как у вас, так и у нас”. Într-o singură frază, un băiețel de nici 10 ani concretizase o situație pe care doar o bănuiam, dar care foarte repede s-a dovedit corectă.Read more…
Părinții mei erau plecați de câteva săptămâni și în curând avea să se afle că fugiseră. Era timpul să dispar pentru o vreme de pe ecran. Mi-am petrecut o parte din vacanța de vară într-o tabără de pionieri. De data aceasta am plecat la Moneasa, o stațiune care pe ungurește se numea Menyháza, ceea ce s-ar putea traduce prin „Casa din cer”, sau „Casa din rai”. Ei bine, numai rai nu era! Eram doisprezece într-un dormitor, înghesuiți ca sardelele în consevă. Hrana era mai degrabă din iad – foarte curând aveam cu toții stomacul stricat. Nu s-au organizat activități de nici un fel. Profesorii care ar fi trebuit să se ocupe de noi erau cu totul nepăsători. Singurul lucru care-i interesa era să ne trimită cât mai repede în dormitoarele posomorâte ca să scape de grija noastră. Spiritul țării și al sistemului apăsa greu asupra întregii tabere: lipsă de perspective, nepăsare, deprimare, lene, lipsă de interes, tocire a sentimentelor, mai ales a simțului răspunderii, a compasiunii – bineînțeles că erau bătăi – să nu mai vorbim de integritatea morală. Dar noi copiii, pionierii, nu ne dădeam seama, nici nu ne interesa. Noi eram între noi și profesorii între ei.
Peste zi ne învârteam prin satul liniștit, așezat într-un peisaj deluros încântător. În centru era o piscină, unde ne petreceam diminețile mai mult sau mai puțin de capul nostru. Seara ședeam împreună în sala comună sau în dormitoare.
Cu patru ani în urmă, la conferința de presă a minunatului film Leto (Vara), scaunul pe care ar fi trebuit să stea autorul, Kirill Serebrennikov, era gol. În dreptul lui, numele absentului, scris cu litere mari pe un carton. Nonconformistul, provocatorul Serebrennikov, denunțător al presiunilor exercitate asupra creatorilor, cunoscut mai ales ca om al scenei – din păcate, noi îl știam doar ca regizor al filmului Ucenicul – se afla arestat la domiciliu, ridicola acuzație fiind o așa-zisă sustragere de fonduri din avutul Centrului Teatral Gogol, înființat și condus de el. În plină filmare a amintitului Vara, a fost ridicat, procesul sfârșind cu exilarea în propria locuință. La amintita conferință de presă, colaboratorii cineastului, operatorul, co-scenariștii, monteurul, au povestit chinuitoarea naștere a filmului: au lucrat singuri pe platou, urmând indicațiile regizorului, după care, în casa cineastului, montau materialul. Nu ai cum să nu te miri, cunoscând tot acest parcurs dureros, cum de a ajuns pe peliculă atâta explozie a bucuriei de a trăi, de a iubi, de a-ți asuma o libertate de nimeni acordată, de a respira numai și numai prin muzică.Read more…
După prezentarea înregistrărilor lui Eichmann într-un serial de TV, descris de Tiberiu Ezri în recentul articol „Mărturiile pierdute ale lui Eichmann” , Mosadul a mai publicat un episod legat de un subiect apropiat. Mosadul nu are purtător de cuvânt și nu vorbește cu ziariști. În chestiuni operative, legătura se face neoficial, printr-un ziarist apropiat de serviciu. În ultimii ani acesta este Dr. Ronen Bergman, un specialist de talie mondială în activitatea serviciilor secrete. El a scris multe cărți despre operațiunile Mosadului și contribuie la Yediot Aharonot și New York Times. Dezvăluirile din acest articol au apărut simultan în cele două ziare, precum și în câteva interviuri. Dr. Josef Mengele, așa-zis „medic”, a fost super-ucigașul de la Auschwitz, cel care a inventat și a implementat înfiorătorul sistem de „selecție” și chiar a ucis cu mâna lui bolnavi, persoane cu dizabilităţi, copii… El a dispărut încă în mai 1945, reapărând abia în 1948 în Argentina, cu acte emise de Crucea Roșie. După documente aflate la Mosad, Crucea Roșie știa că era criminal de război. În Argentina el a purtat la început un nume fals, însă curând și-a reluat numele adevărat; pe ușa lui era scris „Dr. J. Mengele”. Cu toate că instanțele germane îi cunoșteau crimele, nu numai că nu i-au cerut extrădarea, ci chiar l-au ajutat cu documente false. Ambasadorul Germaniei la Buenos Aires avea ordine să se poarte cu el ca și cu oricare alt cetățean german. Abia în 1959 guvernul Germaniei de Vest a emis pentru el un mandat de arestare.Mosadul a inițiat căutarea lui Mengele în 1959…Read more…
Să fie într-un ceas bun! Revista Baabel a împlinit 10 ani. Să o felicităm din toată inima – dar să ne felicităm și pe noi, baabelienii, care am contribuit după puterile noastre la această poveste de succes. Pentru a sărbători cum se cuvine, vă propun unt tort aniversar – și nu un tort oarecare, ci cel pe care mama mi-l făcea de ziua mea când eram adolescentă. Ce bucurie că printre cititorii revistei se află cel puțin două persoane care au avut plăcerea să guste din el cu adevărat…Diferite variații ale acestei rețete se pot găsi pe internet cu numele de „Tort diplomat”, dar orice asemănare este pur întâmplătoare, pentru că pregătirea acestui tort era un proiect care dura de la începutul verii și până în primele zile ale anului școlar, când îmi invitam prietenii la petrecerea de ziua mea. Avea mama un borcan uriaș, cred că era de 5 litri, și în el pregătea un compot nemaipomenit. Îl numea Tutti-frutti sau Rumtopf, dar Tutti-frutti nu spune nimic, doar că e un compot asortat, iar în rețetele de Rumtopf de pe internet este vorba de fructe conservate în rom, ceea ce nu poate fi dat copiilor. Compotul mamei era cu totul altceva. Rețeta nu putea proveni decât din cartea de bucate preferată a mamei, Die Süddeutsche Küche (Bucătăria din Germania de Sud) scrisă de Katharina Prato. Read more…
Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna. Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.Read more…
Fraţii Hermann şi Albert Göring erau total diferiţi. După invazia Poloniei în 1939, Hitler l-a numit pe Hermann Göring succesorul lui, iar după capitularea Franței l-a ridicat la rangul de Reichsmarschall des Grossdeutschen Reiches (mareșal al Marelui Imperiu German) și comandantul suprem al aviației, Luftwaffe. Deși unii considerau că Göring era “mai puțin antisemit” ca Himmler sau Göbbels, el a sprijinit legile rasiale de la Nürnberg din 1935, iar după Kristallnacht (Noaptea de cristal) din 1938, a propus ca evreii, care erau victimele ravagiilor comise de naziști, să fie amendați cu un miliard de mărci pentru repararea pagubelor produse de naziști! A sprijinit confiscarea averilor evreiești și ca un “mare admirator al artelor” a jefuit opere de artă ale unor evrei și chiar le-a expus în vila lui. Cel mai grav act antisemit l-a comis în iulie 1941, când i-a ordonat lui Heydrich să organizeze aspectele practice ale “Soluției finale a problemei evreiești” care s-a soldat cu exterminarea a milioane de evrei. În 1946, la procesul capilor naziști de la Nürnberg, Hermann Göring a fost condamnat la moarte, doar că înainte de execuție s-a sinucis cu o capsulă de cianură. Dedic acest articol lui Albert Göring, fratele criminalului de război Hermann Göring. Spre deosebire de Hermann, Albert a fost recunoscut după război ca erou. A salvat sute de evrei și dizidenți politici, riscându-și viața de numeroase ori. O mare parte din datele referitoare la Albert au fost găsite în arhivele germane, britanice și americane.Read more…
Pe scena sălii festive din Ebingen (Germania) toți elevii care tocmai încheiaseră cu succes ultimul concert al acestui proiect înălțător de schimb cultural și muzical care a reunit trei țări, precum și profesorii care i-au îndrumat, i-au instruit și le-au fost alături la fiecare pas al acestei împliniri, stăteau în picioare obosiți, dar strălucind de bucurie. În timp ce se împărțeau daruri și cuvinte de laudă și apreciere, iar organizatorii nu mai pridideau cu aparatele de fotografiat și filmat, străduindu-se să imortalizeze acest moment unic, din sală, din rândul publicului tot atât de copleșit de emoție, s-au auzit voci firave care intonau Oda Bucuriei din finalul Simfoniei a IX-a de L. v. Beethoven. În următoarele clipe, scânteia a aprins un torent de glasuri, iar copiii de asemenea, în mod spontan, ca la un singur gând, au luat instrumentele și au acompaniat în aceeași tonalitate, cu același entuziasm, celebra cântare, simbol al păcii și al dragostei. Dacă uneori convingerile sau frustrările vieții ne aduc în pragul îndoielilor, sau chiar al negației, în acele momente cu siguranță l-am simțit cu toții pe D-zeu în inima noastră, i-am simțit îmbrățișarea care a contopit pentru câteva minute credința noastră, a tuturor, în Binele suprem. Ideea acestui schimb s-a înfiripat cu un an înainte, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului de Muzică din Cluj Napoca. Majoritatea foștilor absolvenți au îmbrățișat cariera muzicală, iar pe mulți dintre ei destinul i-a îndreptat spre alte țări, spre alte meleaguri unde fiecare, fără excepție, s-a străduit în felul său să-și desăvârșească menirea. Așa ne-am întâlnit colegi care de decenii se adaptează, își clădesc viața și își dezvoltă profesia în alte țări cum ar fi: Franța, Germania, SUA, sau Israel.Read more…
Până acum se credea că educarea nevăzătorilor din Transilvania ar fi început în anul 1900, odată cu înființarea Școlii de Orbi din Cluj. Iată, însă, că o astfel de inițiativă a existat în timpul școlilor grănicerești, încă din 1846. Descoperirea surprinzătoare a fost făcută printre documentele Regimentului de Graniță din Caransebeș. Cea mai veche referire la protecția orbilor apare într-un document pe care Curtea din Viena l-a emis la 6 martie 1844. În document este menționat orfanul Josef Monpay, care era complet orb. El locuia în zona Caransebeșului și dacă nu exista o școală specializată pentru deficiența lui la care să fie trimis, era necesară mărirea ajutorului financiar. Spre sfârșitul anului 1844, Curtea de la Viena a hotărât să sporească acest ajutor, de la 25 la 40 de florini. Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1846, de la Viena a fost expediat un alt document din care aflăm: „noua decizie a Majestății Sale, a cărui intenție este de a răspândi educația elementară a orbilor și de a o urmări cu atenție în continuare”.Read more…
Scrisoarea de privilegii emisă de Principele Gabriel Bethlen, în 1623, a fost documentul esenţial, privitor la aprobarea așezării evreilor în Transilvania. Potrivit acestuia, Alba Iulia era singurul oraş unde evreii aveau dreptul să stabilească. Aici a funcționat un rabin și un rabinat care au coordonat viața religioasă evreiască din Transilvania până după Revoluția din 1848. În această perioadă, funcție de hotărârile autorităților locale (care erau diferite de la o regiune la alta, existând și perioade scurte de permisivitate) evreii aveau voie să se stabilească doar în afara porților orașelor de unde li se permitea să vină și să facă comerț la târgurile periodice. Această situație s-a perpetuat, cu foarte mici excepții, până în jurul anului 1850 când administrațiile locale au început să aprobe, în număr limitat, stabilirea în orașe, a unor familii evreiești. Lucrurile s-au schimbat radical după anul 1867, când a luat naștere Imperiul Austro-Ungar, iar faimoasa Lege XVII a statuat emanciparea totală civilă și politică a evreilor. Din acel moment volumul populației evreiești a început să crească vertiginos, a continuat și după Primul Război Mondial, până la Holocaust (1940- 1944). Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Primele așezări evreiești sunt semnalate în zona Mănăștur-Calvaria (Kolozsmonostor), în zona Bisericii Sfântu Petru (Mărăști-Külső Magyarútca, adică în afara cetății) lângă drumul de acces Cluj-Dej și, după 1870, în zona Hideleve (dincolo de podul care traversa Someşul) în perimetrul Gării CF de astăzi.Read more…
Jurnal de călătorie: În 1961 pleacă definitiv în Israel. Între 1965-1967 vine la München și lucrează la Radio Europa Liberă. În 1967 își dă demisia și pleacă acasă, în Israel, pentru a lupta în Războiul de Șase Zile… “dar, bineînțeles, până am împachetat, războiul se terminase deja”. Până în 1985 este profesor la Universitatea din Tel Aviv, când tocmai “îmi dădusem seama că nu voi fi definitivat la Universitatea din Tel Aviv, ceea ce era o mare nedreptate în comparație cu alții”, avea să declare peste ani. Prin urmare decide iar să plece. Tot la REL, unde a rămas până la începutul anilor 2000. A urmat plecarea, în fapt mutarea la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai și profesoratul, activitate care l-a pasionat toată viața. De la Cluj avea să plece în octombrie anul acesta într-o scurtă călătorie în Israel. A vrut foarte mult să își facă datoria de cetățean și intelectual militant, să voteze la alegerile legislative din 1 noiembrie a.c.. Când i-am spus că e păcat de drum și pierde vremea, că tot va reveni Bibi la putere, mi-a răspuns: “Tocmai de aceea, să fie dezastrul mai mic”! Ultimul său mesaj din Israel a fost: “Aici au ieșit fasciștii!” S-a întors la Cluj sâmbătă 5 noiembrie. Marți, 9 noiembrie dimineața, a plecat încă odată definitiv…Read more…
Citind eseul dlui Gabriel Ben Meron ”Cehov, autorul unui thriller”, am fost impresionată de problemele pe care le-a ridicat această scriere. Una din ele este modul în care un om își dedică viața unei cariere sau mai multora. Concluzia tatălui său a fost că fiul ar trebui să se dedice în întregime medicinei, fără a lăsa loc pentru nicio altă carieră secundară sau paralelă. Mi l-am imaginat pe tatăl meu care s-a născut în 1907, a trecut prin două războaie mondiale și a fost deportat în Transnistria, e adevărat, ca medic. Medicina o învățase în Italia, la începutul anilor 1930, când în România se aplica numerus clausus. Era un om bun la suflet, care vorbea cu fiecare de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Celor săraci le cumpăra medicamente și dacă era chemat la un pacient, la orice oră din zi sau din noapte, nu stătea mult pe gânduri, ci mergea imediat. Lăsa totul deoparte, somnul, masa, orice. Mi-am adus aminte de filmul Médecin de campagne (Medic de țară). Cam așa era și el, ca doctorul din film. Bunătatea, perseverența și curajul erau calitățile lui esențiale. De când mă știu, era atât de absorbit de medicină, încât nu-i rămânea mult timp pentru alte preocupări. Când nu avea de lucru, citea din tratate medicale.Read more…
După ce am scris despre pogromul din Iași de la 1899, colegul nostru Ilia Ehrenkranz mi-a recomandat două cărți ale scriitoarei Jill Culiner, pe subiecte apropiate. Prima este o biografie a lui Velvl Zbarjer. „Cine??? Nu știu. N-am auzit.” Acesta este leitmotivul cărții, pentru că este o figură uitată (pe nedrept!) din istoria evreilor din Europa de Răsărit din secolul al XIX-lea. De fapt Velvl Zbarjer este o poreclă, el se numea Beniamin Wolf Ehrenkranz (cca 1824 – 1884). Velvl în idiș este un diminutiv de la Wolf (în germană ar fi Wolferl – ceea ce mă duce cu gândul la copilăria lui Mozart), iar Zbarjer pentru că era originar din orășelul Zbaraj, pe atunci în Galiția, astăzi în vestul Ucrainei, aproape de granița cu Polonia. A fost poet, cântăreț, actor – o celebritate la vremea lui. Autoarea cărții i-a citit versurile, corespondența, precum și amintirile celor care l-au cunoscut și apoi a pornit pe urmele lui pentru a încerca să-i reconstituie biografia. Era fiul lui Moșke Șoihet (Moise care tăia animalele pentru carne cașer). A mers la heder, unde învățau toți băieții din târg, dar fiind un copil înzestrat, l-au trimis să-și continue educația la yeșiva din orașul alăturat, Tarnopol. Părinții sperau că va deveni rabin, dar…La o vârstă fragedă Velvl a dat peste o carte a filosofului Moses Mendelssohn, întemeietorul mișcării iluministe evreiești, Haskala. La prima vedere părea ceva foarte normal: o carte de comentarii biblice, scrisă cu litere ebraice… Numai că textul era în germană – un vorbitor de idiș putea, cu efort, să-l înțeleagă. Iar Velvl a făcut efortul, pentru că erau comentarii raționaliste(!), pentru el ceva nemaivăzut! Read more…
Israelul își schimbă guvernul. Doar că de data asta e mai mult decât o simplă schimbare de persoane. Este o schimbare la față. Va fi un guvern cu mulți religioși, dar fără niciun Dumnezeu, a cărui intenție declarată este să transforme Israelul dintr-un stat evreiesc și democratic într-unul evreiesc și teocratic. Celor care mă întreabă cum a fost posibilă această transformare le dau exemplu un filmuleț cu Benny Hill, celebrul comic englez din anii 80. Benny Hill conducea o mașină pe un drum pustiu de coastă, când dintr-o dată îi iese în față o autostopistă tare sexy. Fascinat de perspectiva unei distracții în doi, el oprește motorul, la care autostopista face un semn cu mâna și din spatele arbuștilor unde erau pitiți până atunci, năvălesc către mașină niște indivizi dubioși cărora nimeni nu le-ar fi oprit în mod normal. În scena finală a filmului, mașina se îndepărtează, în vreme ce Benny Hill rămâne cu buzele umflate și cu pantalonii în vine pe marginea șoselei, privind abătut cum autostopista cea sexy se pierde în zare împreună cu dubioșii în propriul său automobil. Era în epoca de dinaintea lui #meetoo și a corectitudinii politice, când asemenea finaluri erau încă posibile. Exact la fel ca în acel clip, în spatele autostopistei sexy cu engleza ei perfectă, talentul oratoric și studiile la MIT se ascundeau habotnicul, homofobul, rasistul și delicventul eliberat pe cauțiune, pregătiți să sară în automobil și să preia cârma.Read more…
În 1939, un grup de 937 de refugiați evrei germani care încercau să scape de urgia nazistă s-au îmbarcat pe vasul St. Louis, la Hamburg. Momentul a fost imortalizat în fotografia de mai sus. Cuba, Canada și Statele Unite au refuzat să-i primească pe refugiați și nava a fost nevoită să se întoarcă în Europa. Unii dintre pasageri au fost acceptați în Marea Britanie, alții au debarcat în Franța, Belgia și Olanda. 227 și-au pierdut viața în Holocaust. Anul acesta, producătorii americani Ken Burns, Lynn Novick și Sarah Botstein au realizat mini-serialul The US and the Holocaust (Statele Unite și Holocaustul), un subiect pe care publicul american nu-l cunoaște, sau ar prefera să nu-l cunoască. Serialul pune întrebarea în ce măsură Statele Unite s-au făcut vinovate prin indiferența cu care au tratat problema Holocaustului evreilor europeni. Unii americani, revoltați de aceste acuzații, susțin că ele sunt absurde, că America este departe de Europa, unde s-a petrecut Holocaustul și că din contră, americanii au contribuit la eliberarea Europei. Dacă dorim ca aceste catastrofe să nu se repete, spun alții, trebuie să învățăm din propriile noastre greșeli. Burns explică problematica unor intervenții americane, sau mai degrabă a lipsei lor de intervenție.Read more…
(Permisivitate: a fi permisiv, a permite sau a tolera comportamente, practici pe care alții le-ar dezaproba, sau care ar trebui reprimate). Prima mea întâlnire cu ”Tatăl nostru” a fost în ultima clasă primară. Pe atunci mai existau ore de religie, iar noi, elevii, eram împărțiți în două grupe: creștini și evrei. Fiecare grupă era plasată într-o altă clasă, unde un preot și un profesor evreu, fiecare cu grupa lui, ne învățau niște lucruri care mie, personal, nu mi-au rămas deloc în memorie. Dar ceea ce îmi amintesc cu exactitate că lecțiile ”lor” de istorie se terminau întotdeauna cu rugăciunea ”Tatăl nostru”, rostită cu glas foarte tare, atât de tare încât o bună parte a cuvintelor mi-au rămas în minte până în ziua de azi. Și de ce tocmai azi am decis să reiau aceste amintiri?! Povestea mea e simplă. Deunăzi am nimerit pe un film italian din anul 2018, Rimetti a noi i nostri debiti (Iartă-ne datoriile noastre).Read more…
După absolvirea cursurilor de ebraică, am fost angajat și ulterior definitivat ca Senior Systems Engineer la întreprinderea israeliană de stat Automatic Equipment din Tel Aviv, filiala Haifa. După un timp a fost invitat în biroul șefului, unde mă aștepta un tip matur, care s-a recomandat scurt Zvi, inginer în Industria Aviatică Militară: – Suntem informați că în România ai realizat un dispozitiv economic de alimentare cu combustibil a reactoarelor militare. Noi am văzut și patentul. Cred că ne interesează. – Și cum doriți să va ajut? Pe mine nu mă mai interesează demult acest dispozitiv. Am suferit destul pentru el “acolo” și nu intenționez să părăsesc Automatic Equipment din Haifa. – Nu este necesar, răspunse Zvi. Oricum vei fi concentrat pentru 45 de zile, în armată. În acest timp vei fi repartizat în biroul nostru de proiectare. Acolo vei executa desenul de ansamblu al dispozitivului, perfecționându-l cât mai mult pe cel patentat în trecut. Restul e treaba noastră. Având aprobarea șefului, m-am conformat.Read more…
Am mai spus într-un articol precedent că-mi place mult să colecționez momente de viață care mi se oferă sub forma unor clipe de grație. Într-o după amiază din zilele trecute am fost din nou martora fericită a unei astfel de clipe, surprinzând pe stradă o conversație drăgălașă dintre o bunică și nepoțica ei. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât pe loc s-o împărtășesc. Cele două se întorceau de la grădiniță, bucurându-se de o destul de lungă plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de circulația prea intensă a orașului. În cartierul nostru, în care și eu mă plimb mereu, sunt străzi întregi de case cu grădini îngrijite, pline de flori și pomi, majoritatea ornamentali, care asigură trecătorilor ambianța plăcută a părții vechi a orașului. E liniștitor să treci pe aici, primăvara fac aproape zilnic rondul zonei ca să văd ce tufe au mai înmugurit și dacă lalelele, narcisele, câte o magnolie, sau gutuiul japonez au dat deja în floare, sau mai trebuie să le așteptăm câteva zile ca să ne încântăm de darurile lor. Bunica și fetița din povestea mea discutau despre fel de fel de lucruri, iar eu aveam privilegiul să trag cu urechea venind în spatele lor. Micuța avea probabil cam patru ani sau și mai puțin și punea multe întrebări la care nu accepta răspunsul ”nu știu”. Bunica trebuia să știe, cum adică?!Read more…
Răposatul meu părinte a fost timp de ani de zile sfătuitorul meu, și cât voi trăi îmi voi aminti anumite lucruri care mi-au fost imprimate de el și de care mă folosesc și azi. Bineînțeles, retrospectiv, există în memoria mea anumite îndrumări pe care nu le-am urmat, dar asta nu mai are azi nicio importanță. Reflecțiile pe această temă mi-au venit în minte în timp ce citeam volumul de memorii ale Prințului Harold/Harry, fiul actualului rege Charles al Angliei. Nu, n-aș zice că povestea sa își găsește un loc pe lista primelor zece sau douăzeci de cărți pe care le-aș fi recomandat de-a lungul timpului, dar nici pe departe nu e un text care să te plictisească, sau să te oblige să-l lași deoparte la mijloc. Pentru cine dorește să înțeleagă câte ceva din ce se întâmplă la curtea regală din Marea Britanie volumul în cauză ridică, cel puțin parțial, cortina în spatele căreia se ascund anumite detalii și evenimente care nu fac cinste niciunei familii și cu atât mai puțin familiei ale cărei rădăcini se pot găsi în istoria Angliei de acum sute de ani.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
