”Romanul a murit. Și nicio forță din lume nu va învia această formă literară”

Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist. Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre. Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale. Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul. biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.

Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.Read more…

Animalismul uman în toată ”splendoarea” lui

Deunăzi mi-am adus aminte (oare de ce?!) de expresia latină homo homini lupus. Adică, în traducere liberă omul e fiară pentru semenul său. Cred că am mai adus în discuție aportul lui Freud la acest aspect al mentalității animalului pe două picioare. Îmi cer scuze, dar simt nevoia să mă repet. Noi ne naștem cu două instincte clare, cel de supraviețuire și cel de înmulțire, și facem tot ce ne stă în putință pentru a le aduce la îndeplinire (cum se spunea pe vremea mea). Dar din păcate, sau din fericire, omul e un animal social, adică e făcut să trăiască în colectiv pe care îl numim ”societate”. Colectivul își are și el obligațiile sale, pe care le impune celor care-i aparțin. Într-o societate civilizată (definită după regulile impuse de cele zece porunci, unanim acceptate) pur și simplu nu poți face ce vrei, ci trebuie să ții cont de interesele și drepturile celuilalt, sau „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta”. Principiul sanctității vieții e recunoscut doar de câteva mii de ani, dar în mod cu totul surprinzător, nu a devenit ubicuitar. În lumea de azi (ca și cea de ieri sau alaltăieri) există indivizi pentru care acest principiu e facultativ, derizoriu și practic lipsit de importanță.Read more…

Idiotul inutil

În guvernul lui Benjamin Netanyahu există un individ mai infestat de puroi decât alții. Un ministru, într-un post complet inutil de Ministru al Tradițiilor, pe numele său Amihai Eliyahu. Probabil că individul ar fi fost nu doar inutil, ci și necunoscut, dacă azi nu s-ar fi oprit în fața unui microfon și, convins că trebuie să spună și el ceva, a enunțat singurul gând care a trecut prin mintea sa rătăcită: peste Gaza trebuie aruncată bomba atomică. Lăsând la o parte bombastica declarației, individul uită cu bună știință că în Gaza, în afară de palestinieni nevinovați, se mai află și 240 de ostatici israelieni. Premierul Netanyahu, care uitase că cine merge să doarmă în grajd, se va trezi cu purici, s-a dezis imediat de declarațiile partenerului său de coaliție. Chiar și șeful său direct, Itamar Ben-Gvir, suflet sensibil de poet, a explicat că, de fapt, colegul său a folosit doar o metaforă. Mă îndoiesc că Ben-Gvir ori Eliyahu știu ce e aceea o metaforă.Read more…

Premiile Ig Nobel și Darwin

Dedic acest articol tuturor cititorilor care au nevoie de puțină relaxare și evadare din perioada stresantă pe care o trăim. Sper că exemplele mele vă for face să zâmbiți, dar uneori veți fi și agasați de prostia omenească. Despre acest subiect am mai publicat un articol la Baabel. Aforismul publish or perish reflectă presiunea exercitată asupra medicilor și a altor profesioniști de înaltă calificare de a cerceta și de a publica cât mai multe articole, ca o condiție pentru a progresa în cariera academică, devenind conferențiari, profesori universitari, academicieni, etc. Chiar dacă au multe publicații, foarte puțini reușesc să revoluționeze cu adevărat științele sau medicina. Unii cercetători eminenți primesc premiul Nobel pentru contribuții extraordinare în fiziologie / medicină, fizică, științe economice, chimie și literatură. Premiile se acordă anual în 10 decembrie, în Suedia; premiul pentru pace se acordă în Norvegia. Cu câteva zile înainte se acordă premiile Ig Nobel. (Conform dexonline.ro, “ignobil” este exact opusul lui “nobil”, adică infam, josnic, mizerabil, mișel, mârșav, ticălos – și încă câteva…) E clar că premiul este o parodie. La prima vedere pare ridicol, dar uneori te și pune pe gânduri. Marc Abrahams, editor și unul dintre întemeietorii jurnalului Annals of Improbable Research (Jurnalul cercetărilor improbabile), a creat acest premiu în 1991. El se acorda la Universitatea Harvard, dar în urma pandemiei, începând de la ediția 2020, ceremonia are loc online.Read more…

Despre Rătăciri deliberate

Dacă prezentarea mea de această seară ar fi o povestire inclusă în Rătăciri deliberate, volumul publicat de de Doina Gecse-Borgovan, ar începe cam așa: Ne-am întâlnit cu Doina cândva spre sfârșitul anilor 90, eu rătăcind ca toți studenții din anul I pe coridoarele mereu reci ale Filologiei clujene, întrebând cu disperare pe toți care păreau colegi din anii mai mari unde se află sala Grimm sau Lenau. Sau în fața bibliotecii de engleză într-o dimineață friguroasă de sesiune de iarnă, când returnam cărțile pe care teoretic nu aveam voie să le scoatem din sala sumbră de lectură, dar pe care bibliotecarele ne lăsau să le luăm acasă peste noapte, dacă promiteam că le returnăm cu sfințenie înainte de începerea programului – ceea ce și făceam, că doar toți aveam nevoie de cărți și de bunăvoință. Sau, trăind deja în același oraș, mișcându-ne prin cercuri asemănătoare, ne-am întâlnit după anii de facultate la un spectacol de teatru, de film, la un concert sau o lansare de carte, după care discutam îndelung despre meritele sau deficiențele spectacolului la o cafea sau un pahar de vin…Realitatea însă este una diferită: ne-am întâlnit cu Doina mult mai târziu, în curtea școlii, într-o ipostază poate mai puțin profesională, dar cu atât mai importantă (cel puțin pentru noi): cea de mamă.Read more…

Ansamblul baroc orădean

Am scris de-a lungul timpului câteva articole în care prezentam părți ale arhitecturii orădene, reprezentative pentru curentul european de la începutul de secolului XX denumit Art Nouveau sau Secession. Probabil că voi mai găsi subiecte despre acest curent și amprenta pe care a pus-o pe orașul meu, tocmai pentru că îi dă o personalitate distinctă, îi conferă o unicitate atrăgătoare, celebrată anual cu diferite ocazii, unele inventate, dar toate binevenite. Există la Oradea o sumă de edificii cunoscute generic ca ”palatele orădene”, un titlu poate ușor pompos. Unele clădiri sunt concentrate de-a-lungul străzii pietonale, altele în cele două piețe centrale despărțite de Crișul Repede sau situate pe străzi adiacente. Nu sunt foarte multe, dar toate aparțin aceluiași stil, foarte bine conturat. Mai cu seamă în ultimii zece ani, clădirile au fost renovate, devenind atracții turistice și zilnic se văd grupuri de turiști, români sau străini, care le fotografiază și se bucură de frumusețea lor. Orașul meu are însă și o importantă parte barocă, nu foarte întinsă și relativ ”ascunsă” între parcuri ușor îndepărtate de centru, totuși foarte accesibilă. Este complexul format din Palatul Episcopiei Romano-Catolice, Bazilica Romano-catolică și ansamblul de clădiri numit „Șirul canonicilor”. Azi vă voi prezenta complexul baroc, un loc de o frumusețe și eleganță imposibil de ignorat și imposibil de ne-iubitRead more…

Imposibil?! Uite că se poate…

Nu de puține ori în viață am simțit că mi-aș fi dorit o pregătire oricât de sumară în domeniul psihologiei pentru a înțelege mai bine atitudinea unora dintre cei / cele cu care împart aerul atmosferic de mai bine de opt decenii. Aceasta a fost senzația mea după primul episod al scurtului serial intitulat Bad surgeon. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des, mi-era de la bun început clar care e sfârșitul acestei povești, de aceea mă interesa mai ales cum ajunge un individ ”normal” să se transforme într-un monstru din punct de vedere uman, intelectual, sufletesc, dar mai ales cum se face că societatea din jur s-a lăsat indusă în eroare timp de ani de zile de unul din cele mai serioase falsuri care au avut loc pe una din platformele cele mai umane ale societății, și anume grija pentru omul bolnav. Dar imediat mi-am zis: în cazul de față tu nu trebuie să fii psiholog, ajunge că ești… medic anestezist! Pentru că ”eroul” poveștii adevărate, devenite serial, e un chirurg, și cine-i cunoaște mai bine pe chirurgi, dacă nu noi, anesteziștii?! În mai multe din conferințele mele eu amintesc gluma cu un ușor iz de adevăr, după care medicul rezident se crede adjunctul lui Dumnezeu, specialistul se crede chiar Dumnezeu, iar cel ajuns pe vârful meseriei sale (profesor, etc.) consideră că Dumnezeu e adjunctul său. Până acum consideram că această expresie e doar o glumă, o teribilă îngroșare a realității, dar în cazul de față ea prezintă adevărata față a lucrurilor, o situație din fericire foarte rară. Tragica poveste de înșelătorie a așa-zisului doctor, Paolo Macchiarini, absolvent al Facultății de Medicină din Pisa, dovedește cu prisosință că dușmanul omului nu trebuie căutat nici în ceruri și nici sub pământ, el e alături de noi.Read more…

Monstruoasa coaliție rediviva

Sunt convins că titlul de mai sus va provoca discuții și controverse, pentru că el se referă la renașterea unui bloc politic internațional care în teorie seamănă cu cel decedat în urmă cu mai puțin de 35 ani. Și cu toate acestea, titlul are o explicație plauzibilă și în cele ce urmează voi încerca să-l justific. În mod cu totul natural, numărul celor care au trăit acele vremuri, sau al celor care își mai aduc aminte că ele au existat, se reduce pe zi ce trece. Mă refer la ”epoca de aur” a comunismului mondial ”atotbiruitor”, o imensă închisoare a popoarelor, un avorton al ideii de egalitate și libertate personală, un monstru cu multe capete, dar cu o singură așa-zisă ideologie a cărei falsitate nu e depășită decât de îndoctrinarea oferită de extremismul musulman din zilele noaste. După părerea mea, blocul comunist condus de Uniunea Sovietică a fost o coaliție de guverne și partide, monstruoasă ca intenții și periculoasă pentru bunăstarea și stabilitatea mondială. Nu intru în amănunte. Cei care au trăit acea epocă nu au nevoie de explicații, iar celor binecuvântați de soartă pentru că s-au născut sau s-au maturizat ”după” ar fi păcat să le stric buna dispoziție. Dar aflând în ultimul an sau doi de ceea ce se întâmplă în lume, sub ochii noștri și cu înțelegerea tacită a lumii libere, am ajuns la concluzia că, de fapt, asistăm la o revenire a blocului internațional totalitar…Read more…

Ați votat deja

În 15 noiembrie 1987 au avut loc alegeri locale în Republica Socialistă România. Terminasem facultatea de doi ani și lucram în Banat, într-o comună bogată unde fusesem repartizați, eu și soțul meu, după cutuma timpului – aceea că te duceai unde țara avea nevoie de tine și îți repartiza un loc de muncă prin sistemul economiei planificate. Fiul meu abia împlinise doi ani și învățase să meargă și să vorbească. Țin minte ziua alegerilor de parcă ar fi fost ieri, era ploioasă și rece, o zi de toamnă tipică. Secția de votare era amenajată în școală, așa cum se face și în prezent. Am așteptat toată dimineața ca ploaia rece să stea, nu aveam cu cine să las copilul, tatăl lui fiind plecat din localitate în acel moment. Apoi am așteptat ca băiețelul meu să-și facă somnul de prânz și, pe la ora trei după amiază am pornit cu el de mână spre secția de votare. Am intrat în școală, mi-am scos buletinul cu coperți cenușii în care aveam mutația pentru comuna în care venisem „la lucru” și am intrat în clasa unde era amenajată secția de votare. Am salutat, m-am legitimat și am așteptat să primesc buletinul de vot. Unul dintre cei de la masă a verificat numele meu pe o listă, a ridicat privirea și, uitându-se în ochii mei fără nicio jenă, mi-a spus: „Ați votat deja.”Read more…

Despre profesori și școală, cu dragoste (I). Ședință de coșmar

Una din fiicele surorii mele m-a rugat să o reprezint la ședința cu părinții a fetiței ei din clasa a V-a, la o școală din centrul Bucureștiului. Am plecat de acasă cu mult entuziasm. Nu mai fusesem la vreo ședință cu părinții de peste 40 de ani. Dar timp de două ore m-am simțit ca în ”cușca cu leoaice”. Am ajuns printre primii în sala de clasă. Decorul era altul decât cel cunoscut, cu bănci individuale. Elevii acelei școli nu mai au coleg / colegă de bancă. Sper că nu e așa în toate școlile. Diriginta ne-a pus în temă cu ce urma să se desfășoare. La cererea părinților, profesoarele de germană și cea de română au fost invitate să participe în prima parte a ședinței. Prima urcă pe ”eșafod” profesoara de germană. Aflu că venise doar pentru acest ultim semestru al anului școlar. După ce își expune relația cu elevii și dificultățile pe care le întâmpină, o întrerupe o mămică. Pentru mine e ca un prim zornăit de săbii. Politicos, profesoara roagă să fie lăsată să continue, iar la sfârșit cere să-i fie adresate întrebări. Prima care ia cuvântul este doamna care o întrerupsese mai devreme. Deh, avea prioritate la cuvânt! Îi reproșează ceva despre forma de notare a lucrărilor elevilor, care i se părea nepotrivită. Dar ce însemna ”nepotrivită”? Că profesoara îi puncta când greșeau, punându-le câte un minus la fiecare greșeală, dar că nu-i lăuda când nu greșeau!Read more…

Să facem cunoștință cu Sefora

Sefora (Țipora), soția patriarhului Moise, este întâia femeie care a făcut o circumcizie. Chiar dacă numele ei apare meteoric în textul biblic (Exod 2:21, 4:25), dacă ea nu ar fi existat, poate că Moise nu ar fi ajuns personajul principal din Pentateuh. După cum arătam într-un articol anterior, actul circumciziei este semnul legământului din neam în neam dintre poporul lui Israel cu Dumnezeul său (Geneza 17:12-13). Preceptele îi impun tatălui să-și circumcidă fiul, însă tatăl are dreptul să transmită această sarcină unui specialist, bărbat desigur, denumit mohel (ebraică: מוֹהֶל). Dar iată un alt gen de premieră: operația de circumcizie este executată de o femeie, mohelet, (ebraică: מוֹהֶלֶת), aceasta fiind chiar soția lui Moise, Sefora (Exod 4:24-26) Aceste trei versete se referă la perioada când Moise revine în Egipt (Exod 4:18-31), înaintea confruntărilor sale cu Faraonul (Exod 5:1-7:13), a celor 10 plăgi (Exod 7:14-12:30) și a exodului propriu-zis (Exod 12:31-15:21). Dumnezeu îi poruncește lui Moise să revină în Egipt pentru a-i elibera pe israeliți din robia faraonică și să restabilească religia lui Avraam și a vechilor patriarhi, inclusiv acel ritual definitoriu alş religiei iudaice. În consecință, Moise pornește la drum împreună cu soția, Sefora, și fiii săi.Read more…

Când Marx și Moise s-au întâlnit

Nu există nicio mărturie scrisă sau orală a unei posibile întâlniri între domnii Marx și Moise. Nimeni nu i-a văzut colindând împreună munții Sinai ori bând o bere la cafeneaua Haferkater din Dresda. Cu toate astea, sunt gata să depun mărturie sub jurământ că domnii Marx și Moise s-au întâlnit într-o zi de duminică, pe la finele secolului trecut. Sunt sigur, am fost de față la întâlnire. Pentru ei nu avea să însemne mare lucru. Poate au și uitat-o. Pentru mine însă, avea să fie o întâlnire memorabilă. Karl Marx mi-a apărut pentru prima dată în cale pe o pancartă. Nu era singur, era împreună cu alți doi tovarăși, în vreme ce mii de oameni ai muncii entuziaști îi purtau în brațe și le scandau numele. Nu pricepeam de ce profesoara Corlat Virginica ne trimitea pe noi, elevii, să ne tundem pierdut la doi centimetri, în vreme ce ei, fondatorii comunismului, aveau voie să poarte părul vâlvoi și barbă. Mai târziu aveam să aflu că asta nu fusese singura nedreptate. Apoi, o vreme, domnul Karl Marx mi-a dispărut din peisaj. Nu mai trecea pe lângă mine la defilări, nici la 1 Mai, nici la 23 August, fusese înlocuit de portrete autohtone, până într-o zi de vară când drumurile ni s-au intersectat din nou. Ne-am întâlnit cam pe la ora prânzului. Întâlnirea nu a avut în ea nimic eroic. Nu s-a consumat niciun act de frondă intelectuală ori de dizidență ideologică. Domnul Karl Marx nici nu a venit el însuși, ci a trimis un reprezentat în persoana plicticosului profesor Ivănescu, conferențiar la catedra de socialism științific a Politehnicii.Read more…

Dumneata pictezi cu cafea?

Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…

Migdal, pe malul Mării Galileii

Articolul pe care l-am scris despre vizita lui Moshe Novomeysky în Palestina otomană, în 1911, a avut unele urmări neașteptate.  Mi-a rămas în amintire vizita pe care a făcut-o la prietenul său Glikin din colonia Migdal, căldura infernală, țânțarii…  Am fost și eu la Migdal acum vreo trei ani, am petrecut un sfârșit de săptămână într-un apartament de vacanță și a fost foarte plăcut și confortabil – e drept că era iarna – dar oricum, în zilele noastre, cu aer condiționat, nu mai e același lucru… Nu știam că acolo s-au făcut printre primele culturi de grepfrut, știu doar că fructul cules din grădina casei de vacanță a fost cel mai bun pe care l-am mâncat vreodată. Despre istoria locului nu știam mare lucru, dar cum am o vecină originară din Migdal, i-am povestit ce citisem și am întrebat-o cum își amintește ea viața la țară și dacă numele de Glikin îi spune ceva.  Desigur!  Bunicul ei s-a stabilit la Migdal la începutul anilor 1920 și a cumpărat pământul de la Moshe Glikin.  Iar condițiile de viață din copilăria ei erau perfect suportabile.  Te obișnuiești… După această conversație m-a prins curiozitatea, oare ce mai pot afla despre Moshe Glikin și despre colonia Migdal?Read more…

Umbra Angelei Merkel la Bruxelles (I). Micul București

Niciun alt cancelar al Germaniei nu a avut în discursuri o perspectivă atât de sumbră a viitorului ca Angela Merkel la sfârșitul mandatului ei. Pentru eleva lui Helmut Kohl, un fiu al revoluțiilor din 1989 în Europa de Est, aceasta viziune s-a datorat experienței ei de viață în dictatura comunistă. „Noi, germanii din răsărit, am fost martorii unui sistem care s-a dezintegrat,” declara doamna Merkel. Cu alte cuvinte, nimic nu este veșnic. O altă declarație mă apropie sentimental de Angela Merkel: ”M-am născut după cel de-al Doilea Război Mondial și am crescut în RDG. Pentru mine Franța era o țară îndepărtată în care voiam să călătoresc, dar nu era posibil”. Eu, cel puțin, am avut un surogat: „Micul Paris”, Bucureștiul cu Cișmigiu în loc de Jardin des Tuileries, Parcul Băneasa ca Bois du Boulogne, Arcul de Triumf și Champs Elisées în varianta Șoseaua Kiseleff.  Prima mea călătorie la Paris nu a fost marcată de vreun obiectiv turistic, ci de un drum cu un taxi, luat la întâmplare, în Place de la République. Auzindu-ne vorbind românește, taximetristul a exclamat entuziasmat: „București, România,” apoi pe nerăsuflate: „Ionesco, Cioran, Eliade…” Taximetristul italo-francez fusese șoferul lui Eugen Ionesco (1909-1994), martorul Crăciunurilor românești petrecute de dramaturg cu renumiții prietenii din anii studenției la București, cu cântecele și atmosfera religioasă bizantină. Mircea Eliade a declarat patetic: „Dacă există o fericire pe pământ, apoi aceasta este prietenia”. Profesor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade (1907-1986) a fost  cel mai renumit cercetător al istoriei religiilor, admirat pentru proza fantastică inspirată din teme sacre religioase, pentru fantasticul bazat pe mitologia românească și universală. Emil Cioran (1911-1995), eternul student bursier parizian, care a refuzat toate premiile literare, a fost cel mai remarcat eseist al pesimismului și deziluziei dintre filosofii existențialiști francezi. Eugen Ionesco, cel mai important dramaturg francez de după război, a fost deschizător de drum în teatrul absurdului.Read more…

Observații asupra rezultatelor alegerilor din Marea Britanie

Partidul Laburist din Marea Britanie a obținut o victorie epocală în alegeri, o așa- numită landslide victory, cum se zice aici folosindu-se cuvântul pentru “alunecare de teren”.  Sub conducerea viitorului prim-ministru Keir Starmer, laburiștii vor avea o majoritate de 174 de locuri în Camera Comunelor, aproape egalând succesul lui Tony Blair din 1997 împotriva lui John Major, când obţinuseră o majoritate de 179 locuri. Dar oricât de spectaculoasă ar fi această nouă victorie, cu adevărat dramatic este dezastrul suferit de Partidul Conservator, fără precedent în toată istoria acestuia. Conservatorii au pierdut în aceste alegeri 250 de locuri în parlament. Printre mulți alții, chiar 44 foști miniștri de diferite ranguri, inclusiv 12 membri ai cabinetului condus de prim-ministrul Rishi Sunak, și-au pierdut locul în parlament. Înfrângerea conservatorilor a fost prezisă de multă vreme.Read more…

Să călătorim… cu degetul pe hartă

Dacă îmi amintesc bine, acestea erau cuvintele dlui Brândușe, profesorul nostru de geografie care ne-a fost și diriginte.  Odihnească-se în pace!  La drept vorbind, pe atunci nici nu prea erau alte opțiuni.  Îmi amintesc că atunci când am părăsit România aveam 20 de ani și eram obsedată de călătorii.  Am călătorit destul de mult prin Europa, am făcut și două excursii mai lungi, în SUA și în China, dar tot mai mult îmi plăcea să-mi petrec vacanța într-un loc cunoscut: întâi la bunici, apoi la socri sau la Praga, unde am fost de nenumărate ori.  Aș mai adăuga și un sat din Pădurea Neagră, unde părinții mei obișnuiau să-și petreacă vacanțele și am fost și eu de câteva ori. În ultima vreme prefer călătoriile virtuale.  Armchair tourism.  Nu trebuie să-mi bat capul cu detaliile tehnice, doar să mă așez comod și să privesc ce au văzut alții.  Parcă în viața reală aș fi ajuns vreodată în Costa Rica sau în Patagonia?  Sau chiar numai „la doi pași”, în Liban sau în Siria?  Dar iată că nu demult am avut o surpriză: un vlog de călătorie m-a luat la… Lupeni!  Am revăzut chiar casa bunicilor mei!!  Bunicii au plecat în Israel în 1966 și de atunci multe s-au schimbat.  Orașul a crescut, dar și anii au lăsat urme, ce părea atunci nou și strălucitor e acum destul de jerpelit…  Dar nu contează.  Cu un mic efort de imaginație m-am revăzut în locurile copilăriei mele. În 1956, când bunicul a împlinit 60 de ani, și-a pierdut postul din Timișoara.  Dar el nu voia să se pensioneze și a acceptat un post la Lupeni.  Era probabil singurul dermatolog din oraș..Read more…

America văzută de jos și de aproape – din New York, unde locuiesc

În anul 2007 am hotărât să-mi exercit dreptul de vot. În America, două mari partide, republican și democrat, se întrec pentru a obține conducerea țării pe o perioadă de 4 ani. Pentru a avea o valoare reală, votul meu, unul din zecile de milioane de voturi, trebuia dat unuia din cele două partide mari, situate pe poziții opuse, și nu vreunui partid mic, fără șanse de câștig. Sub acest aspect, alegerea nu era dificilă, trebuia doar să decid care din cele două alternative e mai bună – sau mai puțin rea. Dificultatea cu care m-am confruntat atunci a fost să înțeleg platitudinile debitate cele două părți. De aceea eu m-am concentrat asupra calităților celor doi candidați la președinție. Am votat pentru candidatul republican pentru simplul motiv că cel democrat, Obama, care a câștigat alegerile, mi s-a părut un politician fără vreo realizare care să-i justifice aspirația la funcția de președinte al SUA. Din puținele date care îmi stăteau la dispoziție știam că tatăl lui, venit la studii în America, s-a întors în Kenya, la soția de care nu divorțase, lăsând-o pe partenera lui americană, albă, să-și crească singură copilul, Barak Hussein Obama. Acesta și-a făcut studiile la Harvard, unde a fost directorul revistei studențești Harvard Law Review, fără să scrie un singur rând în această revistă. După terminarea studiilor a activat ca organizator comunitar, adică mergea la comunitățile de negri săraci și îi informa despre ajutoarele la care aveau dreptul.Read more…

Vară toridă cu drone, obuze și rachete (5)

Închei această serie pe un ton mai estival, mai relaxat, chiar dacă evenimentele din jurul nostru sunt de natură să ne îngrijoreze, ba chiar să ne alarmeze. Lipsa de moment a reacției iraniene la asasinarea lui Ismail Haniyeh, succesul de moment al forțelor ucrainene în regiunea Kursk, sistarea ajutorului militar german acordat Ucrainei, tulburările rasiale din Marea Britanie și cursa electorală de slabă extracție din SUAmă fac să amân deocamdată tragerea unor concluzii. Vă ofer câteva fulgurări estivale: Liberal – fost comunist reformist, reconfigurat la democrație și economie de piață, pe banii noului stat capitalist. Un sinecurist și pupincurist de cursă lungă. Cinste puținelor excepții. Politruc – politician de duzină, aflat în slujba unui partid, a unei instituții de forță sau a unor companii multinaționale, care se folosește de trucuri propagandistice, mediatice și financiare ieftine pentru promovarea intereselor comanditarului. Nu cunoaștem punctul inițial și punctul final al itinerarului nostru existențial. Viața noastră e o poveste ce are doar cuprins, fără introducere și fără final. O narațiune reală cu drame, tragedii, dar și comedii. Arareori cu poezie. Practic, o trecere mirobolantă prin labirintul viețuirii, cărând povara magnific-copleșitoare a destinului individual. Sensul vieții e doar o abstracție filosofică ori o metaforă superbă.Read more…

Cartea mea

Au trecut ceva mai mult de trei ani de când m-am alăturat autorilor care publică în revista Baabel, fiind și eu una din cei care așteaptă cu înfrigurare și bucurie apariția acestei publicații online, de două ori pe lună, în dimineți de joi. Au fost pentru mine trei ani foarte bogați, cu multe bucurii și emoții, ani în care mi s-au întâmplat multe, și bune și rele, în care lumii întregi i s-au întâmplat multe și, în pofida tuturor frământărilor și durerilor, iată că autorii revistei suntem mereu pe aceeași pagină virtuală, oriunde ne-am afla, fiindcă ne alătură, mai mult decât orice, un umanism curat și puternic care găsește aici modalitatea de a se exprima. După ce am scris multe zeci de articole pe teme foarte diverse, după ce am învățat foarte mult și, sper, am evoluat, în acest moment am ajuns să lansez primul meu volum alcătuit dintr-o selecție a acestor articole. Volumul a apărut la Editura Bifrost din București și poartă titlul unuia din textele mele, O după-amiază cu ceva dulce.Read more…