Palestina în al Doilea Război Mondial

În vara anului 1940 Europa era în flăcări. O mare parte din vestul Europei era ocupată de trupele naziste, care ajunseseră pe malul Canalului Mânecii și se pregăteau să invadeze Anglia. Bătălia Angliei începuse și ea. În iulie trupele britanice au reușit să se retragă de pe continent în ultima clipă, într-o acțiune de salvare disperată, poate unică în războaiele de până atunci. Și în România se petreceau schimbări majore. Regele Carol al II-lea a fost înlocuit de Mihai, Armata Roșie a ocupat o parte din Basarabia și Bucovina, iar nordul Transilvaniei a trecut în mâna ungurilor, fapt care va aduce patru ani mai târziu la exterminarea majorități evreilor din zonă. În aceeași perioadă în Palestina, mai ales la Tel Aviv, populația trăia parcă pe o altă planetă. Lumea se distra, străzile erau pline de petrecăreți, cafenele și restaurantele erau aglomerate, pe plajă nu găseai un loc liber – un contrast vizibil cu evenimentele care se petreceau nu departe de granițele țării. Tocmai se împlinise un an de la începutul acestui război groaznic. Într-o după amiază caldă de sfârșit de vară, în 9 septembrie 1940, la ora 16:12, paradisul s-a transformat în infern. Timp de peste o jumătate de oră câteva avioane au bombardat centrul orașului, o zonă exclusiv rezidențială. Erau avioane italiene. Italia, aliata Germaniei, era în război cu Britania, care deținea mandatul asupra Palestinei. Avioanele erau staționate în insula Rodos.Read more…

Ideea Marelui Dictator nu i-a aparţinut lui Chaplin, ci lui Konrad Bercovici, originar din Galaţi

Până acum câteva zile nu știam că Charlie Chaplin a “împrumutat” – ca să folosesc un cuvânt mai politicos, în loc de “șterpelit” – ideea pentru filmul Marele Dictator, cel care avea să-l reconfirme drept o vedetă de renume mondial, de la un vechi prieten, scriitorul de origine română Konrad Bercovici. Iniţial, auzind această presupunere, am fost mai mult decât neîncrezător și m-am decis să studiez faptele, folosind sursele ușor de găsit pe Internet. Mare mi-a fost mirarea văzând câte documente am descoperit, atât în biografiile oficiale ale lui Chaplin, cât şi în analele judiciare ale timpului. Dar cine a fost acest Konrad Bercovici, de care din păcate se ştie
prea puţin, în zilele noastre? Născut la Brăila în 1882, și-a petrecut copilăria la Galați, unde tatăl lui era “geambaș”, adică negustor de cai, pe care îi cumpăraţîn special de la tiganii din regiune. Deși erau o familie de negustori, copiii au avut o educație aleasă, Konrad fiind capabil să vorbească și să scrie fără cusur în mai multe limbi, română, greacă, franceză şi germană . La varsta de 11 ani și-a pierdut tatăl şi familia s-a mutat la Paris, unde el a urmat cursurile de liceu și facultate. La început a dus-o destul de greu, făcând tot felul de meserii, unele necesitând efort fizic, dar s-a descurcat, iar mai târziu s-a căsătorit cu pictorița și expertul de artă Naomi Librescu. Fascinaţi de continentul american, cei doi s-au mutat peste ocean, locuind mai întâi la Montreal şi mai târziu în Manhattan, New York.Read more…

O generație uitată?!

Dintotdeauna copiii noștri sunt și au fost cei mai reușiți, posesori ai unor calități cu totul speciale, care îi deosebesc net de toți ceilalți copii. Vreau să văd cine îndrăznește să susțină altfel! Fraza aceasta, pe lângă că reflectă o realitate clară și de nedezmințit are la bază faptul că aceste caracteristici strălucitoare se transmit ereditar, și cum lucrurile sunt clare și din acest punct de vedere. Această filozofie de doi bani îmi era clară și nu aveam nici măcar un singur semn de întrebare. Toți prietenii și cunoscuții îmi vorbeau numai la superlativ de realizările progeniturilor lor, scumpii și extrem de reușiții lor copii, scoțând în evidență, aproape instinctiv, superioritatea odraslelor lor în comparație cu toți și toate care ”mișunau” în jurul lor, indiferent de vârstă sau profesiune. Dar ceva s-a întâmplat în ultimul timp cu modul meu de percepere a ceea ce se întâmplă în jur. Timp de aproape o oră (brutto, pentru că au intervenit și reclamele acelea enervante, care te fac să regreți că posezi un aparat de radio sau un televizor), cei patru – trei domni și o doamnă – nu au vorbit decât de… nepoții lor!Read more…

Adio, József Essig, Omul care a sfinţit locurile prin care a trecut!

Cu ceva timp în urmă am observat un apel pierdut pe telefonul mobil. Era de la bunul meu prieten şi coleg, Jóska Essig. În ultima vreme lucram împreună doar sporadic şi nu mai povesteam atât de des la telefon ca în urmă cu mulţi ani, când formam o echipă desăvârşită. Ne felicitam de aniversări, Jóska mă consulta în legătură cu câte un text în limba română, mă invita la evenimentele culturale organizate de către el, dar uneori doar mă întreba „Ce mai faci, Andrea? N-ai mai fost pe la mine ca să povestim…”. Ceea ce era adevărat, n-am mai fost pe la Jóska în poveşti. În general îl căutam atunci când aveam nevoie de el, pentru că era omul pe care puteam conta întotdeauna, niciodată nu refuza nicio rugăminte de-a mea, după cum nu refuza nici un ajutor pe care i l-ar fi cerut cineva. L-am sunat înapoi, cu gândul că i-aş fi putut telefona eu prima, că de câteva luni bune nu l-am mai întrebat ce face, cum o duce şi nu-l întâlnisem decât la o înmormântare unde abia am schimbat câteva cuvinte…Jóska mi-a răspuns târziu şi mi-a spus, cu glasul aproape sugrumat: „Andrea, sunt în spital, foarte bolnav. Am luat şi eu virusul şi mi-e foarte rău. Doresc să-mi iau rămas bun de la tine…”.Read more…

Moartea unui artist. In memoriam Diego Armando Maradona

s-a stins din viață unul dintre cei mai mari fotbaliști din lume, Diego Armando Maradona. Lumea sportului, a fotbalului în special, a devenit mai săracă. Argentina, patria lui Maradona, va fi în doliu național timp de trei zile și nu fără motiv, E drept, a fost o persoană controversată. A consumat droguri. Un extremist de stînga, Che Guevara, a fost unul din idolii săi, purta pe braţul drept tatuajul cu chipul său. A fost prieten cu Fidel Castro, purta pe piciorul stîng tatuajul lui Fidel. Avea gura mare și nu întotdeauna își cenzura cuvintele. De neuitat va fi însă, pentru talentul lui ca fotbalist! A fost un “maestro” al balonului rotund, un mare patriot argentinian, cu echipa țării sale a câştigat de două ori campionatul mondial de fotbal. A fost de neîntrecut în dribling. Avea o inteligență de joc ieșită din comun. Domina stadioanele pline de spectatori care-l priveau vrăjiţi și pur și simplu jucau împreună cu el . Revista World Soccer l-a desemnat ca al doilea cel mai bun fotbalist al secolului XX,după Pele. Mulți specialiști în materie susțin că Maradona a fost, de fapt, cel mai bun jucător al tuturor timpurilor. Zeci de mii de copii visau să devină un Maradona. Mulţi copii, mai ales din Argentin, au fost botezați, în cinstea lui, cu prenumele lui Diego. Cu spectacolul jocului său, cu golurile superbe pe care le-a marcat a înseninat zilele suporterilor numeroaselor echipe în care a jucat, printre care: Boca Junior, F.C Barcelona și F.C Neapole le-a înseninat multe zile.Read more…

Latkes în faţa camerei de filmat

Prima ediţie a emisiunii de televiziune Shalom a fost difuzată în 1999, în prag de Hanuka. În cei 21 de ani care au trecut am filmat aproape an de an de Sărbătoarea Luminilor şi păstrez amintiri de neuitat de la inaugurarea sinagogii Bal Şem Tov din Piatra Neamţ (2009), de la Concertul de Hanuka din sinagoga de la Bistriţa, precum şi de la câteva serbări minunate din templul neolog de la Cluj, înţesat de lume. Dar cum întotdeauna amintirile cele mai interesante sunt cele care s-au petrecut în afara filmărilor, am să relatez o întâmplare din „culisele” filmărilor pentru Hanuka din anii 2001 (sau să fi fost în 2002?). Grupajul de Hanuka realizat atunci a fost rodul unei frumoase colaborări cu tânăra familie S. care ne-a primit în casa ei pentru a filma atât pregătirile de Hanuka (confecţionarea Hanukiei şi prepararea specialităţii culinare) cât şi una din serile sărbătorii (cu aprinderea lumânărilor şi tradiţionalul joc cu titirezul). Băiatul lor de vârsta claselor primare s-a dovedit un excelent actor, tatăl – un amfitrion ştiutor în ale iudaismului, iar mama şi-a pus în valoare atât simţul artistic – la confecţionarea hanukiei – cât şi cel de gospodină. Întâmplarea (rămasă printre episoadele anecdotice ale emisiunii Shalom) s-a petrecut la filmarea reţetei de latkes.Read more…

O poveste adevărată

Sara Imeinu (שרה אמנו, Sara mama noastră) este recunoscută în Vechiul Testament ca prima din cele patru mame ale poporului evreu. Ea a fost soția lui Avraham și mama lui Ițhak. Oricât ar fi ea de prețioasă poporului evreu, pentru mine, Sara cea mai iubită este mama mea. Chirurgul, publicistul și scriitorul american Atul Gawande susține, bazat pe studii științifice, că semnele de demență apar de obicei după 80 de ani. Bineînțeles, sunt și excepții, exemple de minte ageră avem printre numeroșii condeieri ai Baabelului, aflați la vârsta a treia. Tatăl meu z.l. aparținea acestui grup de excepție și a lucrat la computer până în ultima zi. Demența senilă se manifestă printre altele prin afectarea memoriei, mai ales a celei de scurtă durată. Persoana nu mai știe unde locuiește, care este data, uneori uită chiar numele celor dragi. Așa și cu mama mea Sara. E născută în 1932 și are nevoie de supraveghere continuă, de ajutor în activitățile zilnice. Din fericire, pe cei dragi îi recunoaște și îi iubește. Are momente de luciditate și vorbește cu noi, chiar dacă se repetă uneori. Încă de acum câțiva ani, când încă era perfect lucidă, mama mi-a povestit despre viața ei zdruncinată, ca să n-o uităm după ce va pleca dintre noi. Ea a fost de acord să-i public amintirile. Am stat cu ea mai multe zile și ea și-a depănat amintirile. Voi povesti succint despre viața ei, cu accent pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial.Read more…

Un alt Babel

Eram mereu cât se poate de reticentă, când venea vorba de cititul pe net, până când am descoperit că există biblioteci întregi în arhive digitalizate, unde cititorul își poate delecta ochii chiar cu imaginea scanată a unor cărți tipărite, vechi, de o frumusețe aparte şi cu ortografia vremurilor de demult. Să nu mai vorbim de minunățiile ascunse în câte un ungher mai greu de detectat al acestor arhive. Ați auzit de exemplu de frații Felbermann? Da, acei frați Felbermann, care au înființat o instituție lingvistică la Paris, denumită Turnul Babel. Se înțelege că pe Wikipedia am găsit abia câteva rânduri despre cei doi, exclusiv în limba maghiară, cu informații preluate aproape cuvânt cu cuvânt din Lexiconul evreilor maghiari (în redacția lui Ujvári Péter, publicat la Budapesta în 1929, şi care se găsește în versiune digitală în Biblioteca Electronică Maghiară), dar chiar şi în cele câteva rânduri se conturează două personalități care au avut un mare impact asupra culturii mondiale. Read more…

Îmbrățișarea

Când s-a născut era frumușel, cu greutate normală și fără să i se găsească vreo malformație. Totul părea în cea mai perfectă ordine. Dar la un an și jumătate, mama a observat că atunci când îi strigă numele, copilul nu întoarce capul, nici privirea. Putea fi o deficiență în auz sau… ceva mai serios? Era serios. Era autism. În mijlocul secolului trecut autismul era considerat o formă a schizofreniei. Astăzi există o diferențiere clară între cele două boli. Autism Spectrum Disorder (ASD) este denumirea medicală, care cuprinde o diversitate de trepte și forme. Fiecare formă variază și de la o persoană la alta. În marea majoritate a cazurilor autismul arată primele semne în al doilea an de viață. După primul șoc urmează cunoașterea realității, trezirea.Read more…

Pele, Maradona, Messi – doar ei?

Nu intenționez să fac aici apologia vizionării la televiziune a manifestărilor sportive. Am fost și rămân la părerea că în vremuri de COVID 19 emisiunile sportive au darul să ocupe o bună parte din timpul prea liber și să-ți îndepărteze gândurile de la ce se întâmplă (rău) în jurul tău. Pe mine asta mă ajută, îmi închipui că și pe alții. Motivul scrierii acestor rânduri e cu totul altul, deși, recunosc, sursa de inspirație e înmulțirea emisiunilor de sport pe care le vizionez în ultimul timp. Nu mă limitez la meciuri (fotbal, baschet), ci urmăresc și comentariile pe marginea ultimelor evenimente de pe stadioanele și sălile fără spectatori. Deunăzi am ”căzut” pe o foarte interesantă discuție despre titlul de cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. Deodată mi-am dat seama că totul se axa pe atac! Niciun cuvânt despre apărători, nemaivorbind de portari, ca și cum fotbalul se desfășoară într-o singură direcție și cu un singur scop: șuturi glorioase la poartă și marcarea de goluri. Observaţi că în fotbal, ca în multe domenii ale activității de zi cu zi, adevărații eroi rămân necunoscuți, nepremiați, neevidențiați, uitați, ignorați. Cum v-am păcălit, sper, pe toți!!! Nu despre fotbal și fotbaliști voiam să scriu, ci despre nedreapta împărțire a gloriei între membrii echipei chirurgicale.Read more…

What a Wonderful World

Era din nou Șabat, a cincea săptămână de lock down. În ciuda intensei campanii de vaccinare, Covidul bântuia cu sălbăticie din cauza variantei britanice. De două săptămâni primisem și a doua doză de vaccin, dar nu-mi folosea la nimic. Aeroportul Ben Gurion era închis și oricum nu aveam voie să ne îndepărtăm de casă mai mult de o mie de metri, așa că pe nepoți nu-i puteam vedea și cu prietenii nu m-am întâlnit mai bine de o lună. În afară de plimbarea zilnică nu aveam ce face, decât să stau între patru pereți. Sâmbăta aceasta, ca să fiu și mai bine dispus, era ploioasă și bineînțeles friguroasă, așa că nici programul de sport nu mi l-am îndeplinit. Ajunge mi-am spus, trebuie să ies din casă. M-am urcat în mașină și am pornit spre centrul comercial cel mai vizitat din oraș. Ploua intens, cu rafale de vânt care-ți smulgeau umbrela din mâini. Totul era închis din cauza pandemiei, în afară de un supermarket rusesc numit Tiv Taam (Gust Bun), care a apărut odată cu emigrația din fosta Uniune Sovietică. Lângă intrarea în magazin, într-un colț, un afroamerican cu un sintetizator cânta muzică de jazz. (Era unul din acei „israeliți africani evrei” cum își spun ei, originari din New York. Read more…

Păstorul de capre din Liban

Era în 1983, în timpul Primului Război din Liban. Armata israeliană era împotmolită în mocirla libaneză. Maiorul Ron Schonberg, dintr-o unitate de parașutiști a armatei israeliene, era încartiruit împreună cu luptătorii lui într-o casă pe jumătate distrusă, într-un sat din Libanul de Sud. Casa era situată pe un deal, de unde se deschidea o priveliște asupra întregii așezări. Era primăvară, luna aprilie, soarele cald, cerul albastru, văile înverzite și pădurea de cedri te vrăjeau. Ron se simțea ca în excursiile din Cehoslovacia, unde s-au născut părinții lui. De câteva zile din pădurea apropiată se trăgea în ei cu aruncătoare de mine. Erau teroriști pro-iranieni ai organizației Hezbollah. Cu o zi înainte, doi soldați din unitate fuseseră grav răniți ca urmare a bombardamentelor. Ron era hotărât să pună capăt acestui tir. Cu permisiunea superiorilor, unitatea a pornit să-i caute pe vinovați.Read more…

Coliba cizmarului

Nu departe de casa în care locuiam, la începutul unei străzi al cărei nume mi-l mai amintesc și după mai mult de cinzeci de ani, Ioan Ursu, se găsea cizmăria lui Bartha bácsi. Bartha János era invalid de război, astfel se explica că în anii cincizeci avea atelier particular. Era un om bine făcut, cu o mustață stufoasă de tip secuiesc și purta un halat și o șapcă cu cozoroc din piele. Avea o mulțime de clienți din partea locului. Atelierul în sine, situat în vecinătatea casei cizmarului, era de fapt o colibă mică, plină cu pantofi de tot felul, într-o dezordine desăvârșită. Niciodată nu am reușit să înțeleg cum putea Bartha bácsi să găsească în noianul de încălțăminte, pe cea a unui client anume. Pereții colibei erau plini de poze cu Bartha János, la început în uniformă militară, apoi, după ce-a fost rănit, în uniformă de poștaș; erau și poze de la petreceri etc. Durata reparațiilor era un mister pe care doar cizmarul îl știa, de la câteva ore până la câteva săptămâni, în cazurile mai “grave”, chiar câteva luni. Când lucrarea nu dura mai mult de o oră, așteptam până când îmi repara pantoful și între timp mă uitam cum lucrează. În atelier era un miros de clei și piele, se auzea un radio tranzistor în surdină.Read more…

Dorian Galbinski – reporterul vieţii sale (de până acum)

Abia după ce am citit din scoarţă în scoarţă elegantul volum publicat în acest an (2021) la Editura Humanitas, am înţeles pe de-a-ntregul (sper) titlul pe care l-a dat Dorian Galbinski cărţii sale de memorii. Viaţa trece ca un glonţ. Memoriile unui reporter BBC pare a fi o aluzie la faptul că la scrierea acestui volum, reporterul sobru, echidistant şi elegant – din emblematica redacţie a radioului public britanic – face tandem cu un povestitor talentat, cu har de umorist. Prin credibilitatea sa de necontestat, cel dintâi girează autenticitatea şi veridicitatea conţinutului, pe care cel de al doilea îl condimentează cu savoarea întâmplărilor ieşite din comun. Citind memoriile lui Dorian Galbinski, am întreprins o călătorie fascinantă prin Europa şi Israelul ultimei jumătăţi de veac, călăuzită de un ghid competent şi discret, care m-a ajutat să observ detaliile şi să nu pierd din vedere ansamblul, mi-a sugerat, uneori, ce aş putea întrevedea dincolo de rânduri, dar m-a lăsat să desluşesc singură ceea ce era (sau cred că era) de descoperit… Read more…

Evreii din Mașhad

Pentru cei care nu știu (nici eu nu știam!), Mașhad, al doilea oraș ca mărime din Iran și capitala provinciei Khorasan, este situat în colțul de nord-est, lângă granița cu Afganistan și Turkmenistan. Acolo se află mormântul lui Imam Reza, una din figurile cele mai venerate de șiiți. Poate de aceea populația locală, șiită, este și mai fanatică decât în restul Iranului. În Persia trăiau evrei din vremuri străvechi. E destul să ne gândim la povestea Esterei, legată de sărbătoarea Purim – povestea se desfășoară în Persia. Dar din cauza fanatismului religios al localnicilor, până în sec. al XVIII-lea evreii au evitat să se stabilească la Mașhad. În 1734, Nader Shah a adus pentru prima oară 17 familii de evrei în oraș (și încă 23 în orășelele învecinate). El a transformat orașul Mașhad într-un mare centru economic. Unii evrei erau giuvaergii și prelucrau turcoazele locale. Negustorii evrei cumpărau de la localnici bumbac și piei. Caravanele lor ajungeau până în Rusia și în India. Un alt domeniu de activitate era producția de opiu. Nader Shah a ales câțiva evrei ca să-i păzească vistieria – în nimeni altcineva nu avea încredere, pentru că el era sunnit și localnicii erau șiiți. Atâta timp cât evreii se aflau sub protecția șahului, comunitatea a prosperat, dar după moartea lui, situația s-a schimbat. Read more…

“Am Israel hai” – poporul lui Israel trăieşte!

Cade ploaia ucigașă de bombe peste Israel. Din nou o rundă de foc și moarte a căzut peste Țara Sfântă, generată de scelerați care continuă sinistra tradiție a lui Nabucodonosor, Titus, Torquemada, Hitler, Nasser, Khomeini de lichidare a poporului evreu și, mai nou, a Statului Israel. Ca de atâtea ori în trecutul apropiat, miraculoasa Tzahal – armata israeliană va zdrobi în câteva zile cuibul de ucigași profesioniști din Gaza și o tăcere de plumb, cu mult plumb și ură mocnită, se va reinstaura pentru o vreme, până la noul acces de nebunie al asasinilor fanatici musulmani. Slăbiciunea Israelului e bine cunoscută de liderii extremiști: ei știu foarte bine că deocamdată Israelul are standarde iudeo-creștine fie și în război, cu toate că la puterea militară de care dispune, ar fi o chestie de câteva ore să radă Gaza de pe suprafața pământului. Dacă ar fi invers, în câteva ore Israelul ar deveni praf și pulbere și s-ar împlini marele vis al imamilor de la Teheran și de aiurea, de aruncare a evreilor în mare sau de transformare a lor în cenușă.Read more…

Nici război, nici pace

Războaiele din Israel sunt un pic cam ca alegerile. S-a mai terminat o rundă și așteptăm runda următoare. Până atunci pauza de respirație care îmi îngăduie să trag niște concluzii. Si chiar dacă ele nu vor fi pe placul tuturor eu le pun aici că dacă tot le-am tras, e păcat să nu le împărtășesc. Nici una din părți nu a reușit să-și asigure fotografia victoriei. Nu a existat o poză echivalentă cu cea a soldatului sovietic care a fluturat drapelul URSS deasupra Reichstagului la finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Scriitorul Amos Oz spunea odată: “Cu cât vor fi mai multe victime israeliene, cu atât va fi mai bine pentru Hamas. Cu cât vor fi mai multe victime palestiniene va fi mai bine pentru Hamas” . Din fericire pentru noi, Israelul a evitat să-i procure Hamasului această victorie morală. Mă doare sufletul pentru fiecare nevinovat ucis însă pot spune cu mândrie că Israelul a încercat și chiar a reușit să limiteze cât mai mult numărul de victime colaterale printre cei neimplicați in conflict. Acest război, ca mai toate războaiele, a adus cu el multă, foarte multă ură. A făcut să erupă tot puroiul netratat din societate. Dar a mai fost totodată și un alt aspect. Poate că nu ați auzit până acum despre Ido Avigal, un băiat de 5 ani din Sderot, lovit mortal de o rachetă pe care Cupola De Fier nu a reușit să o intercepteze și al cărui tată a zis – cu toată durerea – că speră ca micuțul Ido să fie ultima victimă a conflictului…Read more…

Morţii nu sunt lăsaţi să doarmă în pace. Cimitirul evreiesc din Ploieşti a fost vandalizat.

Odihnă veşnică! Dormi în pace! Requiescat în pace! Béke poraira! Rest in peace! Repose en paix! Ruht in Gott! – toate aceste inscripţii funerare au în comun verbul a se odihni. Dorinţa celor vii care i-au îngropat pe cei dragi este ca, la capătul unei vieţi frământate, aceştia să-şi găsească, în sfârşit, liniştea, odihna, să-şi doarmă netulburaţi somnul de veci. Este o năzuinţă comună exprimată de oameni, indiferent de naţionalitate şi confesiune. Cimitirul este un loc al reculegerii şi meditaţiei, iar când păşim printre morminte trebuie s-o facem plini de respect şi de smerenie, cu gândul la cei care-şi dorm somnul de veci în liniştea ţintirimului, dar şi la noi cei care în viitor ne vom întoarce în ţărână aşa cum ne este scris tuturor. E trist şi revoltător că somnul de veci al celor îngropaţi în cimitirele evreieşti din România este tulburat periodic de răufăcătorii care sparg, răstoarnă şi vandalizează pietrele tombale.Read more…

Disidența anticomunistă românească (II)

Continuăm serialul precedent al trecerii în revistă a principalelor momente și autori ai disidenței anticomuniste românești din perioada 1948-1989. Am pus un accent mai pronunțat pe revoltele muncitorești din Valea Jiului din 1977 și din Brașov din 1987, pentru că am convingerea că doar contestațiile de masă, mai ales cele ale păturilor sociale de la baza societății pot aduce schimbări economico-sociale și politice profunde. Protestele intelectualilor sau ale studenților, prin puterea exemplului și a prestigiului personal, pot genera mișcările revoluționare ale maselor. Ele au mai mult valoare de știre, de noutate, dar mai ales în cazul unui regim represiv, pe termen scurt ele reprezintă doar o frecție la piciorul de lemn al regimului. Doar manifestațiile de stradă, forța marilor mulțimi sau nesupunerea civilă a unei mari părți din populație poate duce la colabarea unui regim puternic. La căderea regimului Ceaușescu un rol important a jucat „vechea gardă” bolșevică, prosovietică și intenaționalistă, coordonată abil de Ion Iliescu, Silviu Brucan și alți foști dinozauri din partid, armată și securitate, activați de perestroika lui Gorbaciov.Read more…