Nu știu de ce amintirile pe care le păstrez din orășelul copilăriei și adolescenței mele sunt legate mereu de vară. Așezat cuminte în câmpia transilvană, fizic aproape de mine, dar emoțional foarte departe, orășelul îmi trezește doruri cărora nu prea pot să le fac față. Foarte rar, când ajung în acele locuri, nostalgia mă sugrumă, pur și simplu. Dorul de oamenii iubiți pe care i-am pierdut este o senzație intensă, fizică. Pe vremea când încă nu primise statutul de oraș, în anii ‘60, Marghita era o comună cu aer patriarhal, cu clădiri vechi înșirate de-a lungul străzii principale, strada Republicii, care șerpuia alene prin centrul ei. Aveam 15 ani când casa noastră a fost demolată, pe locul ei construindu-se un bloc, așa cum se întâmplase deja peste drum de noi și în zonele apropiate, dar țin minte, de parcă aș vedea o fotografie, cum arăta strada Republicii când încă nu umblam la școală, dar eram destul de mărișoară ca să-mi amintesc locuri, întâmplări și oameni.Read more…
O amintire a mamei mele
Mama mea și-a scris amintirile pe la vârsta de 80 de ani. Au fost chiar publicate în Baabel, în mai-iunie 2016. După aceea a mai readus uneori crâmpeie de amintiri, dar totul era deja scris, până când, într-o zi, mi-a relatat o poveste pe care nu o cunoșteam și care mi-a făcut părul măciucă. La Cernăuți, ordinul de ghetoizare a venit la sfârșitul lui septembrie 1941. Mama avea 15 ani. În ghetou înghesuiala era atât de cumplită, încât oamenii nu aveau loc să doarmă nici măcar pe podea. Astfel că familia s-a prezentat „voluntar” pentru deportare în Transnistria, în primul transport. Au fost duși cu trenul, în vagoane de vite, până la granița României, în satul Ataki (azi Otaci), urmând să fie apoi trecuți Nistrul spre Moghilev cu barca. Între timp au fost „cazați” într-un lagăr înconjurat cu sârmă ghimpată, în niște barăci ude și pline de noroi după o inundație recentă.Read more…
Surprizele unui israelian de vârstă medie.
Scriu aceste rânduri în ziua aniversării a 51 ani de existență a mea ca cetățean israelian. Emigrarea noastră a avut loc în ”celebra” seară Okamoto, în care trei teroriști ai așa-zisei Armate Roșii Japoneze au ucis 27 israelieni și străini pe aeroportul din Lod (azi Ben Gurion). Noi plecaserăm spre centrul de absorbție din Karmiel (nordul țării) cu 15 minute înainte de începerea măcelului, despre care am aflat pe drum de la șoferul de taxi care, jumătate vorbind și jumătate mimând, ne-a povestit ce auzise la radioul mașinii că se întâmplă acolo unde noi fuseserăm doar cu o oră înainte. Am schimbat priviri îngrijorate cu soția mea și ne-am spus că am intrat într-o poveste din care nimeni nu știe cum se poate ieși. A doua zi de dimineață, după prima noapte petrecută pe pământul Țării Sfinte, ne-am trezit într-un cumplit zgomot de avioane care zburau chiar deasupra capetelor noastre. Pentru noi era clar: suntem în război! Ne-am zis: acesta e răspunsul Israelului la atacul de aseară. Totul părea logic, iar explicațiile funcționarului centrului de absorbție, că așa trec avioanele ”la noi”, adică nu era nimic neobișnuit, nu m-au abătut de la ideea că ne începem viața cea nouă cu o conflagrație militară de amploare.Read more…
Maria și Iosef – Jurnalul unui vis
Pe Maria Găitan Mozes am cunoscut-o personal în 2021, la ICR, la o lansare comună de carte moderată de Cleopatra Lorințiu. Regret că am cunoscut-o atât târziu. De curând ea a împlinit 95 de ani și a fost sărbătorită la sediul HOR, de la Haifa, De curând Maria Găitan Mozes a împlinit 95 de ani şi a fost sărbătorită la sediul HOR [2], de la Haifa, de catre Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, al carei director este Dragos Nelersa. Cu acel prilej am rostit discurs pe marginea romanului Maria şi Iosef – Jurnalul unui vis. Cartea scrisă de soţul ei, Iosef Mozes, începând din 2009, a fost păstrată de Maria în manuscris timp de mulţi ani. Am citit-o dintr-o suflare, mai ales pentru că mi-am dat imediat seama cine sunt protagoniştii. Povestea m-a impresionat prin paralelismul cu personajele biblice cu acelaşi nume, simboluri ale unor legende. Am citit mai întâi titlul romanului şi i-am urmărit cu atenţie cursul care urmează o sinuoasă cale a destinului. Cei doi eroi, Maria şi Iosef, se întâlnesc datorită întâmplării, sunt despărţiţi de împrejurări, evenimentele se repetă și în cele din urmă ei se reîntâlnesc pentru a nu se mai despărţi. Oare nu am putea vorbi de PREDESTINARE? Prima lor întâlnire se petrece spre sfârşitul anului 1943, atunci când Iosef, împreună cu alţi tineri evrei, este trimis la munca obligatorie de curăţare a zăpezii în apropierea Primăriei Sectorului 1 – lângă Piaţa Amzei. Maria avea 15 ani şi Iosef 16. “Mă cheamă Maria”, spune fetişcana cu codiţe blonde și ochii verzi, iar băiatul îi răspunde: “Pe mine mă cheamă Iosef”.Read more…
“Întreabă înainte, ca să te poți bucura după”. Ce trebuie să știe un pacient despre o anestezie iminentă
Cei de un leat cu mine și care mă cunosc cu adevărat știu că sunt extrem de curajos. Chiar și ofertele repetate de a-mi pune capul în gura deschisă al leului de la circul de stat Ulan Bator am respins din cauza unui factor de excitare prea scăzut. Acum însă mă confrunt cu cele mai periculoase creaturi care trăiesc pe planeta noastră: colegii mei de breaslă. Cu alte cuvinte, adevărata vitejie este dorința mea e de a publica aici, în Baabel, un articol despre domeniul care a reprezentat viața mea profesională până acum un an și jumătate, cel puțin așa cum l-am cunoscut până în ziua în care ”am urcat sculele în pod”. Mulți dintre cititorii și colaboratorii revistei fiind colegi de breaslă și alții având legătură cu domeniul sănătății, sper că articolul să stârnească un viu interes. Important este ca și cei câțiva cititori care nu fac parte din categoriile de mai sus să citească acest text care încearcă să răspundă la întrebări pe care poate încă nu au îndrăznit să le pună.Read more…
Îngrijitorul cimitirului
Într-una din zile încercam să mă despart de câteva sacouri mai vechi. Pe reverul unui sacou pe care nu-l mai purtasem de multă vreme am dat de o insignă cu drapelele Australiei și Noii Zeelande, cu inscripția ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps, cel care a eliberat Beer Șeva de sub ocupația otomană în 1917). De unde aveam insigna? m-am întrebat. M-am întors cu douăzeci de ani de ani în urmă și mi-am amintit. Fostul meu vecin, Yusuf, un om de peste de șaptezeci de ani, pleca în fiecare dimineață pe la ora șase cu un rucsac pe spate. Pleca pe jos și se îndrepta mereu în aceeași direcție, spre centrul vechi. Eram nedumerit, nu înțelegeam ce caută un om de vârsta lui, dis-de-dimineață pe stradă, cu rucsacul pe spate. Poate mai lucra undeva? Sau îngrijea pe cineva din familie care locuia în acea direcție? Avea o familie numeroasă, o soție bolnavă care adesea era internată în spital și mai mulți copii care mergeau la școală. Nu era cea mai liniștită familie pe care am cunoscut-o. Când ne întâlneam, schimbam câteva vorbe de politețe, până când într-o sâmbătă, plimbându-mă cu câinele, l-am văzut în curtea blocului. Voiam să mă plâng de gălăgia pe care o făcea familia lui, dar el mi-a luat-o înainte. – De unde ești dumneata, domnule? – m-a întrebat. I-am răspuns, după care, abandonând o discuție neplăcută, i-am pus și eu aceeași întrebare.Read more…
La drum de (în) mână cu Waze
Nu conduc maşina din o mie de motive. În primul rând pentru că nu am carnet de conducere. Nu mi-am dorit neapărat să-mi dau examenul de şofer, dar nici nu am refuzat categoric, până când o întâmplare mi-a confirmat faptul că nu eram potrivită deloc pentru a sta la volan. Tocmai ieşeam pe poarta Institutului Politehnic (unde eram tânăr cadru didactic) când am zărit-o pe colega mea de clasă C. la volanul unei Dacii 1300 albe, nou-nouţe. Am salutat-o plină de voioşie strigând: „Servus, C!” şi i-am făcut cu mâna. Ea, la fel de bucuroasă de revedere ca şi mine, şi-a ridicat mâinile de pe volan, mi-a făcut semn şi răspuns „Servus, Iuli!”. În secunda următoare Dacia ei nou-nouţă s-a izbit de autoturismul de faţă. Ciocnirea s-a soldat doar cu deformarea barelor de protecţie, dar colega mea a ieşit din maşină disperată, strigând ”Auleo, mă omoară bărbatu-meu!”. Eu, autoarea morală a carambolului, mi-am dat seama că aş fi procedat exact ca ea şi am decis că nu merită să risc o crimă în familie. Oricum, la vremea aceea nu aveam maşină. În momentul în care soţul meu s-a aşezat la volan şi eu pe scaunul din dreapta, mi-am asumat rolul din „copilot”, semnalându-i fără încetare tot ce mişca pe drum: Vezi că vine o maşină din dreapta! Uite că ăla vrea să ne depăşească! Nu te apropia atât de mult de cel din faţa ta. Uite un biciclist! Vine o curbă dublă periculoasă! Mi-am jucat conştiincios rolul de „navigator-avertizor”, până într-o seară când, la un pahar de coniac, bărbatul meu mi-a spus un următorul banc:Read more…
Femeia în bluză galbenă
Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…
Sylvia Beach – mai mult decât o librăreasă
Trebuie să recunosc că nu-mi prea plac târgurile de carte. Asta nu înseamnă că ratez vreunul care se organizează la Cluj în fiecare primăvară şi toamnă. Intru cu sfială în corturile mari, amplasate în centrul oraşului şi încerc să mă orientez în labirintul de standuri, croindu-mi drum în zig-zag pentru a trece în revistă ofertele cât mai multor edituri. Totuşi, din cauza abundenţei de cărţi, expuse după principiul maximum în spaţiul minim, mi se întâmplă destul de des să nu cumpăr nicio carte, spunându-mi că după ce se va sfârşi târgul, voi cutreiera librăriile, voi adăsta pe îndelete în faţa rafturilor şi voi recupera ceea ce am pierdut, chiar cu riscul de a nu beneficia de „promoţii”. Totuşi, anul acesta la Bookfest-ul care a avut loc în frumoasa clădire a Cazinoului din Parcul Mare, un spaţiu plăcut, asemănător unei librării, unde cărţile au fost expuse mai mult pe rafturi decât pe standuri, am ales o carte cu un titlu adecvat situaţiei: Librăreasa din Paris. Protagonista cărţii este Sylvia Beach, proprietara librăriei Shakespeare and Company din Paris. Acţiunea are loc în anii 1920-1930, când în această librărie se adunau cei mai importanţi scriitori englezi şi americani aflaţi la Paris.Read more…
România anului 1938 – atentatul legionar de la teatrul din Timişoara
A scrie un articol în condițiile actuale mi se pare o îndrăzneală, mai ales când nu știi ce se întâmplă în lume, decât ceea ce afli din presă. De aceea mă limitez să aduc la cunoștința cititorilor un articol recent (13-X-2023) din Observatorul Cultural, nr. 1179, scris de Iulia Popovici, cu titlul „Sidi Tal și atentatul de la Timișoara”. Prof. Andrei Hoișie a fost cel care mi-a atras atenția asupra lui. Deși în articol se vorbește despre anul 1938, evenimentele actuale și reaprinderea antisemitismului în lume după 7 octombrie 2023 dovedesc că și după Holocaust se mai pot întâmpla oriunde, și mai ales în Israel, groaznice manifestări de ură contra evreilor. La începutul lunii noiembrie 1938, legionarii Gărzii de Fier au pornit un val de atacuri teroriste, folosind dinamită și grenade pentru a arunca în aer sinagogi, case, fabrici și chiar teatre evreiești. În 2 noiembrie a fost pusă o bombă la cantina studenților evrei din Cluj, în 16 la sinagoga din Reșița și în 26 la teatrul din Timișoara. Teatrul găzduia o trupă de artiști evrei în frunte cu renumita artistă Sidi Tal. Read more…
Circul de pe lume
De curând argentinienii şi-au ales preşedintele, în persoana lui Javier Milei, pe care presa îl caracterizează drept un „politician secundar de extremă-dreaptă, un showman de televiziune”[1], un populist poreclit El Loco (nebunul) care și-a câștigat existența ca muzician rock, comediant, comentator economic și antrenor sexual tantra şi se auto-caracterizează drept un anarho-capitalist. Am urmărit la televizor secvenţele în care şi-a făcut apariţia agitând un fierăstrău mecanic, pentru a ilustra cum avea să taie inflaţia şi posturile din administraţie; l-am ascultat vorbind cu patos despre cei cinci câini, pe care i-a botezat după economişti liberali celebri. Cei cinci câini sunt clonaţi din Conan, câinele său preferat, decedat în 2017, care – după cum spune însuşi Milei – i-ar fi transmis, prin intermediul unui medium, ideea de a candida la preşedinţia Argentinei. După părerea proaspătului preşedinte argentinian, patrupedele sale sunt unii dintre cei mai buni strategi din lume. Având experienţa de showman de televiziune, Milei a devenit un candidat excentric care a cucerit alegătorii nemulţumiţi de situaţia economică gravă şi de corupţia din Argentina.Read more…
Israelienii
Una (și nu neapărat cea mai importantă) din cauzele care au adus la situația dezolantă în care ne aflăm este structura demografică a populației israeliene. Aceste rânduri sunt destinate cititorului de limba română, mai puțin familiarizat cu peisajul demografic al acestei zone și cu multitudinea de fațete ale noțiunii de israelian. În Israel nu există israelieni. Israelianul se declară israelian doar după ce a trecut de punctul de control al frontierei și atunci de regulă străinilor. Cu toate acestea, vorbitorii de limbă ebraică cunosc expresia „poporul Israel”, o înțeleg și știu în ce context se folosește, chiar dacă nu toți o pot defini și explica cu ușurință. De asemenea cunosc deosebirea dintre această expresie și expresia „poporul evreu”. În statul Israel trăiesc 9-10 milioane de israelieni, plus câteva sute de mii care trăiesc în străinătate. Presupunând că majoritatea cititorilor cunosc expresia „cetățean român cu domiciliul în străinătate”, cred că e clar la ce categorie de persoane mă refer. Aceștia nu au drept de vot și nici dreptul să fie ales în parlament sau în consilii municipale sau locale. Dar ei fac armată, plătesc impozite, asigurare națională sau medicală – dacă instituțiile relevante reușesc să îi găsească. În aceeași situație sunt și israelienii plecați în excursii în străinătate, așa cum fac mulți tineri și tinere care și-au încheiat serviciul militar obligatoriu și pensionarii care își pot permite. Deci cine sunt israelienii? Read more…
Măsurarea timpului. Calendare
Cred că Anul Nou este ocazia cea mai potrivită să scriu despre timp și despre calendare. De când lumea, cei care erau inițiați în măsurarea timpului au avut și puterea, ei știau când trebuiau făcute muncile agricole, când aveau loc întâlnirile tribului, slujbele religioase, sărbătorile… Dacă cineva îndrăznea să li se opună și să judece altfel, își risca recolta…Măsurarea lungimilor e foarte simplă: oricine poate măsura trei coți de pânză, luându-și propriul cot ca etalon. Nici greutatea nu e mult mai complicată – balanțele se cunosc încă din antichitate, iar ca unități de măsură slujeau obiecte din natură, ca de exemplu boabele de orz. (Într-o formă standardizată, această unitate se mai folosește în SUA și astăzi!). Timpul însă este o noțiune abstractă și fiecare civilizație îl înțelege în felul ei. În India era văzut ca un fenomen ciclic, ca o roată care se învârtește la nesfârșit, pe când noi avem o percepție liniară a timpului. Pentru a măsura perioade de timp mai scurte de o zi se folosea clepsidra (ceasul cu nisip sau cu apă) sau se considera timpul necesar pentru arderea unei lumânări. Dar niciuna din aceste metode nu putea răspunde la întrebarea aparent simplă: „cât e ceasul?” sau „la ce oră?” O idee aproximativă se putea obține, desigur, după lungimea umbrei. Read more…
Acum e liniște
Ne-am cunoscut la un revelion, pe la începuturile anilor șaptezeci. Era înaltă, frumoasă, cu părul șaten. Ochii ei albaștri ca marea m-au atras din prima clipă. Era timidă și liniștită. De fapt o remarcasem încă din liceu, era prietena unui coleg de clasă. – Îți place să dansezi? – m-a întrebat Silvia zâmbind. Norocul meu a fost că îmi plăcea. Am dansat toată noaptea cu o ființă ușoară ca fulgul. Ne potriveam și de mai multe ori am reușit s-o facă să râdă. Am plecat de la petrecere mână în mână, pe jos, în plină ninsoare. După ce am vizionat împreună filmul despre Thomas More, Un om pentru eternitate, am cerut-o de soție. Spre marea mea surpriză și bucurie, răspunsul a fost un DA mare. – Nu vrei să te mai gândești? – am întrebat-o. – Nu, sunt hotărâtă, mi-a răspuns. În ciuda împotrivirii familiilor noastre, la nouă luni după revelionul de neuitat eram căsătoriți. Eram foarte tineri, ea avea douăzeci și unu de ani, eu douăzeci și trei. Amândoi eram studenți la medicină, cu bani puțini, dar cu o viață senină.
Prin sinagogi și prin grădinile amintirii: plasticiana Beverley-Jane Stewart
În continua mea căutare a celor care prețuiesc trecutul și pun o parte din viața lor în folosul valorificării amprentelor, dovezilor sale, drumul m-a adus printr-o întâmplare (căci nu există coincidențe, nu-i așa, ci doar clipe tainice predestinate, în care dumnezeu ne face cu ochiul…) în apropierea unei artiste care trăiește la Londra, are rădăcini evreiești-românești și este o interesantă plasticiană. Să spun pictoriță, să spun desenatoare sau graficiană sau autoare de ”instalații”, cum e la modă acum? Greu de spus. De la ea am învățat că tenacitatea poate da roade surprinzătoare și felul ei de a fi mi-a întărit convingerea că încăpățânarea în a apăra ceea ce credem (simțim!) e importantă uneori și că poate lăsa o urmă a vieții noastre în acest vast peisaj al vieții în care, nu o dată, ne simțim rătăciți. Dar ce anume face ea? Beverley-Jane Stewart s-a documentat cu minuție și pasiune, a plonjat în adâncurile culturii evreiești din România vreme de câțiva ani de zile, cufundând-se în istorie și reinterpretând plastic toată profuziunea de informație, dar și de impresie subiectivă a acestei documentări. Tablourile ei sunt o reconectare între trecut și prezent, între istoria în ansamblul ei, cumva semnele vieții evreiești pe teritoriul românesc și experiența personală a familiei sale.Read more…
Biblia dezvăluită (2). Originea poporului evreu
Precum am văzut, „istoria” biblică este, de fapt, o mitologie așternută pe hârtie – adică pe papirus / pergament – cu multe secole după desfășurarea presupuselor evenimente. Atunci care este originea „reală” a poporului evreu, ce putem afla din săpăturile arheologice și din surse extra-biblice, contemporane evenimentelor? Venirea patriarhilor din Mesopotamia, fuga din Egipt și cucerirea țării Canaan nu sunt confirmate de sursele istorice. În schimb Stela lui Merneptah, (despre care am povestit în articolul trecut), arată că originea israeliților trebuie căutată chiar în Canaan. Ea consemnează că în 1207 î.e.n. Merneptah, fiul lui Ramses al II-lea, a supus mai multe cetăți din Canaan iar „Israel a fost nimicit.” Așadar pe vremea lui existau israeliți în Canaan și ei nu trăiau în cetăți, probabil erau nomazi și trăiau în zona deluroasă din interior, care corespunde aproximativ cu Cisiordania de astăzi. În Epoca Bronzului Târziu în Canaan existau numeroase cetăți (orașe-state) prospere, sub stăpânire egipteană. După 1200 î.e.n. cetățile au căzut una după alta. În săpăturile arheologice se văd semne de distrugere și incendii. Dar vinovatul nu a fost neapărat Ioșua. Nu toate cetățile au căzut în același timp, procesul a durat cam un secol, dar până la urmă distrugerea a fost totală.Read more…
Teatrul orădean
La 12 ani, deci, m-am îndrăgostit iremediabil de operă și până azi creația mea favorită este La Traviata. Când am împlinit 50 de ani, mi-am făcut cadoul unei reprezentații la Viena, în legendara Staatsoper. Mi-am luat un bilet undeva ”la cucurigu”, aproape de candelabrul uriaș de cristal în stil secession, de unde vedeam perfect sala și scena și emoția mea a fost atât de mare încât am scăpat, cu toată discreția de care am fost în stare, câteva lacrimi. Acesta rămâne pentru mine un moment de colecție, candidat la neuitare. Oradea nu are instituția operei, așa încât destul de rar avem privilegiul de a ne bucura de câte un spectacol, atunci când Clujul, Iașiul sau Timișoara fac turnee. Dar avem trupele de teatru, chiar două, una în limba română și cealaltă în limba maghiară, iar acestea își pun amprenta pe viața culturală a orașului, îmbogățind-o magistral. Teatrul orădean este apreciat de localnici, este un reper cultural al trecutului și al prezentului urbei, acesta fiind motivul pentru care doresc să-l prezint aici în mod succint, considerând că povestea lui, legată organic de aceea a orașului, este de interes. La intersecția Pieței cu strada Independenței, în 1714 se afla Hanul Vulturul, numit uneori și Berăria Orașului. Acesta găzduia frecvent evenimente culturale, printre care se numărau și spectacolele de teatru. Read more…
De vorbă cu Suleiman
Dr. Suleiman e medic la spitalul în care lucrez. Brunet, înalt, bine făcut, e o apariție plăcută. A terminat facultatea de medicină la București. Lui Suleiman îi face plăcere să vorbească limba română și când suntem singuri, vorbim românește. Călătorește des în România și se întâlnește cu prieteni și colegi. Îi place mâncarea și fotbalul românesc. Într-una din zile am mâncat împreună la cantina spitalului. De mult timp nu mai schimbasem o vorbă. – Unde ai dispărut, Suleiman? – l-am întrebat. Nu te mai vede omul. – Nu prea apar în public, mi-a răspuns. Dimineața intru în sala de operații și de acolo plec direct acasă. – De ce? – l-am întrebat, cu toate că presimțeam care va fi răspunsul. – De la 7 octombrie încoace trec printr-o criză teribilă. Simt privirile dușmănoase ale unor colegi. Încerc să nu intru în discuții legate de acest eveniment trist. Eu nu sunt religios, nu am nimic de-a face cu Hamas, la fel ca mulți alți arabi israelieni. – Totuși, ce părere ai despre măcelul din acea “sâmbătă neagră”? – l-am întrebat.Read more…
Pe cine pedepsești Tu, Doamne?
Cât timp mi-a luat până am decis să mă așez și să scriu aceste rânduri? Mi-e și rușine să recunosc: zile, săptămâni. Motivul îndoielii mele era o crasă dispută interioară: eu cel optimist, cel care știe să dea deoparte părțile rele ale existenței și să vadă doar la vie en rose și eu cel care nu poate trece indolent peste o nedreptate, chiar (sau mai ales) dacă ea vine din ceruri. Demult, de când am pierdut un fiu, nu am mai simțit nevoia să caut semne care se indice absența Puterii Supreme, lucrurile îmi erau clare, prea clare pentru a lăsa loc nedumeririlor sau întrebărilor fără răspuns. Dar uneori, chiar prea des, cruzimea sorții te trezește din amorțeală și îți cere acționezi, să urli, să te opui, să nu accepți și mai ales să nu taci. Rândurile de mai sus formează introducerea la o poveste de groază, cumplit de adevărată, și doar obligativitatea de a face dificilă recunoașterea ”personajelor” m-a obligat să schimb unele amănunte, fără însă să mă ating (cum aș fi îndrăznit s-o fac?!) de elementele importante ale ”acțiunii”.Read more…
Interviu cu un rabin centenar: Moshe Weinberger-Carmilly (realizat la Cluj, în 2007)
Moshe Carmilly-Weinberger s-a născut în februarie 1908 la Budapesta, copilăria şi-a petrecut-o la Vaşcău, a urmat Ieşiva la Satu Mare şi apoi Institutul Rabinic din Budapesta. Între 1934 –1944 a fost rabinul comunităţii neologe din Cluj. A trecut graniţa de la Feleacu într-o noapte din preajma instalării ghetoului din Cluj (mai 1944). A stat un timp la Bucureşti şi apoi s-a îndreptat spre Palestina. A fost profesor de liceu în Israel, apoi funcţionar la Ambasada israeliană din Budapesta şi, în final, profesor emerit la Yeshiva University din New York. A publicat numeroase scrieri în domeniul studiilor iudaice şi câteva cărţi despre istoria evreilor din Cluj şi din Transilvania. În 1991 a iniţiat înfiinţarea Institutului de Iudaistică şi Istoria Evreilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, institut care-i poartă numele. De 19 ani patronează conferinţele internaţionale de iudaistică din Cluj, pe care le-a onorat cu prezenţa, de mai multe ori. În octombrie 2007 Moshe Carmilly-Weinberger a participat la Conferinţa Internaţională de Iudaistică unde şi-a lansat cartea autobiografică On three Continents – povestea unui secol de viaţă şi a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cu aceeaşi ocazie mi-a acordat şi un interviu pentru emisiunea Shalom. Nu era prima noastră întâlnire. Cu câţiva ani în urmă îmi evocase, pentru un film portret, figura lui Antal Márk – legendarul profesor de matematică şi director al Liceului Evreiesc din Cluj (1920 – 1927; 1940 – 1942). Am stat faţă în faţă cu acest domn venerabil, în camera de protocol a hotelului unde era cazat. Obrajii neridaţi, de culoarea fildeşului, privirea directă şi mintea limpede nu-i trădau vârsta. Doar spinarea încovoiată şi mâinile uscate, de culoarea răşinii, vădeau trecerea celor 100 de ani. Am discutat peste o jumătate de oră, după care Moshe Carmilly-Weinberger s-a retras; îl obosise convorbirea. Unele întrebări şi-au găsit răspuns, altele au rămas în suspensie, dar sper că din discuţia noastră se pot reconstitui câteva secvenţe ale vieţii comunităţii evreieşti clujene, spulberate de Holocaust.Read more…