Un matematician originar din Cluj, apărător al piloților americani

Chiar dacă orașul meu natal, Oradea, a depășit cu mult toate celelalte localități ardelene în privința figurilor excepționale pe care le-a produs în cele mai felurite domenii, trebuie să recunoaștem că și Clujul, aflat la doar 160 km la est de acest buric al pământului, a produs talente remarcabile. În această privință, îl menționez în special pe Abraham Wald, unul dintre cei mai importanți matematicieni din prima jumătate a secolului XX. El a introdus noțiunea statistică de survivorship bias, care a reușit să se impună, cu toate că la prima vedere părea opusă logicii și gândirii intuitive. Matematicianul evreu-maghiar Abraham Wald a adus contribuții importante în domeniul analizei statistice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Una dintre cele mai remarcabile realizări ale sale a fost îmbunătățirea protecției bombardierelor aliate, contribuind la salvarea a nenumărate echipaje ale avioanelor militare nu numai atunci, ci și în numeroase conflicte ulterioare. Wald s-a născut în anul 1902 la Cluj, aflat pe atunci în Regatul Ungariei, ca fiu al unei familii evreiești. A făcut studiile liceale ca elev particular, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Matematică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, pe care a absolvit-o cu succes în 1928. Apoi, în 1931, a obținut doctoratul la Universitatea din Viena. El s-a remarcat prin abilitățile sale matematice deosebite, reușind să transforme idei abstracte în calcule statistice solide. La început s-a concentrat în special pe geometrie și topologie. Sub îndrumarea profesorului Karl Menger, Wald a dezvoltat o teorie proprie despre “Varietățile diferențiabile cu un nou concept de curbură”. După obținerea doctoratului, l-a instruit pe bancherul Karl Schlesinger în matematica economiei și cu această ocazie a adus contribuții fundamentale la teoria echilibrului economic.Read more…

James Joyce

Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…

Mătușa cea zurlie și formele creștinătății

Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele. Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouăsprezece ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. Read more…

Apelul telefonic din dulap

Nu e vorba de o povestire comică sau de una științifico-fantastică, este o relatare tragică din Israel, din octombrie 2023. În 7 octombrie, hoardele de teroriști Hamas au invadat vestul deșertului Negev. Masacrul locuitorilor din kibuțuri este cunoscut, el a fost comentat de media. Încă de la ora șapte, în dimineața acelei sâmbete negre, stația de salvare Magen David Adom din Kiryat Ono a început să primească apeluri de ajutor de la oameni disperați. Dispecerii stației erau uimiți de numărul mare de solicitări, majoritatea din ele venind din kibuțurile din apropierea graniței cu Fâșia Gaza. Locuitorii relatau fapte incredibile: despre teroriștii care pătrundeau în case și trăgeau în locuitorii ascunși în adăposturi, despre răniți, cereau ajutor, dar atât armata, cât și poliția întârziau. Stațiile de salvare din apropierea acestor localități au trimis numeroase ambulanțe, dar ele au fost oprite de barierele armatei, pentru că întreaga regiune fusese etichetată ca zonă de operațiuni militare. Olga, una dintre dispecere, a primit un apel ieșit din comun. – Mă numesc Ronen, vă rog să trimiteți o ambulanță. Repede, repede! Teroriștii au intrat în adăpostul casei și au tras în părinții mei. Mama și tata sunt răniți, în jurul lor e o baltă de sânge. Nu vreau să moară. Vă rog să mă ajutați! – De unde vorbești? – îl întrebă Olga. – Sunt ascuns într-un dulap, răspunse Ronen.Read more…

Comparaţii nepotrivite

Îmi amintesc că atunci când scriam programe în limbaj COBOL (în anii 1970) existau aşa-numite cuvinte rezervate care, având un rol special, nu puteau fi folosite ca atare în corpul programului. Pentru mine cuvântul Holocaust are acelaşi statut. Utilizarea sa frecventă îi diminuează unicitatea definită în lucrările de referinţă care tratează negaţionismul sub toate aspectele lui. Multă lume confruntată cu tragedia unui masacru caută metafore cât mai sugestive şi atunci spune: holocaust şi e greu să vii cu lexiconul sau cu articolele de specialitate ca să infirmi validitatea comparaţiei, chiar dacă ea nu e potrivită. Consider că e nepotrivită pentru că Holocaustul, care a dus la uciderea a şase milioane de evrei şi a sute de mii de romi, a avut loc printr-o acţiune metodică şi consecventă, legiferată de parlamentele şi executată de guvernele ţărilor cu regim fascist, asupra cetăţenilor proprii, lipsiţi total de apărare, cu şanse aproape inexistente de a se salva. Dimensiunile şi durata Holocaustului nu pot fi comparate cu nicio altă crimă în masă.Read more…

Margit

Margit a fost prietena mea încă de la grădiniță și de fapt a rămas cea mai bună prietenă pe care am avut-o. Mă gândesc foarte des la ea, mai ales în nopțile cu insomnie pe care mi le petrec cu amintirile foarte vii din anii copilăriei și ai adolescenței noastre, când nu era o zi în care să nu ne vedem și să nu fim împreună cel puțin câteva ore. Deși petrecuserăm orele de școală împreună, țin minte cum ne conduceam una pe cealaltă spre casă și ne făceam lecțiile împreună. Și părinții noștri se cunoșteau, dar nu erau prieteni apropiați, deși tatăl lui Margit a fost coleg cu tatăl meu. În copilărie acest lucru nu m-a mirat niciodată, ba chiar credeam că e normal să fie așa, deoarece ei erau mai înstăriți decât noi și așa se și comportau. Mama lui Margit era din Suceava și se purta normal cu mine, chiar aș spune că mă iubea. În ochii mei, Margit era foarte frumoasă și până la bătrânețe am admirat-o pentru că avea grijă de fizicul ei. Prima noastră despărțire a fost când am plecat la Botoșani și m-am înscris la liceul Carmen Sylva. Știam că Margit s-a hotărât să învețe particular și să dea examenele la Suceava. Dar după câteva zile, mare mi-a fost bucuria când Margit și mama ei au venit la Botoșani. Mama ei i-a găsit o gazdă bună și a înscris-o tot la liceul Carmen Sylva. Eram din nou împreună! Dar nu știam ce ne așteaptă: Deportarea în Transnistria ne-a despărțit chiar din primul moment. Nu ne-am văzut nici la gară, nici în tren, nici la prima oprire, la Cernăuți. Nu ne-am revăzut nici la Atachi sau la Moghilev.Read more…

O tragedie israeliană

Undeva pe la mijlocul anilor 70, într-o mică bucătărie dintr-un bloc comunist, un adolescent stă cu urechea lipită de un radio rusesc și ascultă știrile. Știrile de noapte de la radio sunt altfel decât știrile de zi de la televizor, par mai veridice. În fiecare seară, la 19:30 fix, tânărul comută pe Kol Israel, unde aude crainici cu nume ebraice, dar cu accent perfect românesc. Acolo receptează el într-o seară că în acea țară îndepărtată, înconjurată de dușmani, un prim-ministru pe care-l cheamă Yitzhak și nu mai știu cum a demisionat pentru că soția lui deschisese un cont în dolari, lucru interzis de legislația țării respective. Și atunci băiatul, obișnuit cu conducătorii iubiți și veșnici care nu trebuie să dea socoteală nimănui, își zice: “Uite, în țara asta aș vrea să trăiesc.” A trecut mult de atunci. Tânărul de atunci chiar a ajuns să trăiască în acea țară. Prim-ministrul, Yitzhak Rabin, a fost ales a doua oară, doar că de data asta nu a mai fost nevoit să-și dea demisia – a fost asasinat de un extremist evreu, un fanatic, pentru că încercase să ajungă la un acord de pace cu palestinienii. Acum primul ministru se numește Benjamin Netanyahu. Nu de azi, nici de ieri, ci de vreo 18 ani. El nu și-ar da demisia pentru un pumn de dolari. Nici măcar pentru 1400 de morți. Laicul Benjamin Netanyahu conduce azi un guvern în care predomină elemente mesianice.Read more…

Antoni van Leeuwenhoek – negustorul academician

Au trecut trei secole de la moartea celui care este considerat părintele microscopului: Antoni van Leeuwenhoek (olandezii îl pronunță LEU-ĂN-HUK).  Fără îndoială că el a schimbat pentru totdeauna modul în care este văzută și înțeleasă lumea. Totuşi, nu el a inventat microscopul!  S-au făcut încercări și înaintea lui, dar cu rezultate foarte nesatisfăcătoare. Lupele erau cunoscute chiar din antichitate.  Leeuwenhoek a fost primul care a construit un microscop funcțional și, mai ales, el a fost primul care a observat și a descris lumea minunată a vietăților minuscule, nebănuite până atunci. Pentru Olanda, secolul al XVII-lea a fost perioada de aur: vasele comerciale olandeze brăzdau mările și aduceau mirodenii din colonii, acasă se dezvoltau manufacturile, mulți oameni se bucurau de o relativă bunăstare și, mai ales, Olanda fiind o republică protestantă, nimeni nu trebuia să se teamă nici de rege, nici de inchiziție.  Cultura și arta au luat un mare avânt – e suficient să ne gândim la Rembrandt sau Spinoza. În această lume în plină efervescență s-a născut Antoni van Leeuwenhoek în orașul Delft, în 1632.Read more…

Sergiu Segal, un nepot regăsit prin revista Baabel

Nu m-aș fi gândit vreodată că un articol scris de mine pentru Baabel va putea să mă ajute să regăsesc un nepot – fiul unei verișoare. Articolul relativ recent „Patru verișoare cu același nume” a avut acest rezultat. Fiul verișoarei mele Miriam din Montreal, Sergiu Segal, l-a citit, nu știu în ce împrejurări, și s-a adresat revistei. În acest fel el m-a găsit imediat și eu mi-am regăsit acest nepot despre care de foarte mulți ani nu mai știam nimic. Povestea familiei lui este parțial cunoscută din articolul publicat în 17 septembrie 2023. Sergiu, fiul verișoarei mele Miriam, s-a născut în anul 1945 la București și la vârsta de 12 ani a plecat împreună cu părinții în Canada, la Montreal. Acolo locuia și fratele mamei mele, emigrat în 1936, și fratele verișoarei Miriam, Romi, venit via Israel. O mare parte din familia mea locuiește și acum în Canada. Cei mai bătrâni au murit și dintre cei care mai trăiesc, Sergiu e singurul care vorbește românește și, precum am văzut, e interesat să reia legătura cu mine, verișoara mamei lui, din România.Read more…

Tractoare și pluguri

Fermierii din întreaga Europă și-au dus utilajele enorme, blocând și sufocând capitalele ca să atragă atenția asupra problemelor cu care se confruntă, probleme care nu sunt puține și nici de neglijat. După cum am văzut, în unele locuri ca Paris sau Bruxelles protestul a degenerat în violențe stradale și toate aceste acțiuni au umplut primele pagini ale ziarelor. În mod ciudat, ele mi-au trezit o amintire prăfuită și decolorată din primii ani de studenție, de care aproape că uitasem. Tractoarele lor frumoase, impunătoare mi-au amintit de amărâtul tractor românesc de acum mai bine de 50 de ani, model U 450. Cât de mult s-a schimbat lumea din vara clujeană calmă a anului de grație 1982, când eram studentă la Cluj! Sesiunea din vară se terminase și aveam practica de mecanică agricolă pe care trebuia s-o efectueze studenții la sfârșitul anului întâi de la Universitatea de Științe Agricole și medicină Veterinară din Cluj (care pe atunci se numea Institutul Agronomic). Ca absolventă a anului I la Horticultură mă număram și eu printre ei, așadar aveam două săptămâni de practică la mecanică, după ce trecusem cu bine examenul teoretic. Orele de practică țineau de la opt dimineața până la ora unu, în curtea imensă a atelierului mecanic al facultății noastre, unde un tractor model U 450 era chinuit de studenți în fel și chip. În anul nostru eram 40 de fete și 20 de băieți.Read more…

Istoria complicată a banului

Banul stă la baza majorității fenomenelor sociale care au guvernat umanitatea de-a lungul istoriei. Deși se spune că banii nu aduc fericirea, eu cred că totuși banii ne aduc bunăstare, ne permit să ne educăm copiii și ne pot aduce momente de fericire când cumpărăm cadouri celor dragi. Cu bani poți cumpăra aproape orice și aproape pe oricine. Plutocrații îi controlează pe politicieni prin bani. În 1868, țarul Rusiei, Alexandru al II-lea a vândut Alaska Statelor Unite pentru numai 7,2 milioane de dolari! Istoria banului este complicată, în unele cazuri banii chiar au dispărut pentru perioade lungi ca apoi să reapară. Majoritatea informațiilor din articol le-am citit în cartea atașată. Anumite mărfuri au servit ca “bani”. Ele erau foarte căutate și aveau o valoare mare cu care se putea cumpăra orice: case, servicii, alte mărfuri sau chiar sclavi – care la rândul lor puteau servi ca plată. Cuvântul latin salarius vine de la sal (sare), pentru că soldații romani primeau ca salariu sare sau „bani pentru sare”. La azteci, cele mai apreciate erau boabele de cacao și prețurile se stabileau în boabe de cacao. Read more…

4. Când și cum s-a scris Biblia?

Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți.  Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului.  Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită.  De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”.  (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.)  Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea.  Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa.  Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri la aceste întrebări, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic.  Ea ne explică de ce istoria este povestită așa cum este, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice. O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”.  Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică.  Read more…

Un mesager?

Întâlnirea a avut loc în ziua de miercuri 27 martie 2024, în jurul orei 12.00, la mijlocul Podului Garibaldi din Cluj. Amănuntele sunt menite să confirme veridicitatea celor petrecute (verificabilă pe camerele de supraveghere amplasate pe acest pod intens circulat). Alesesem să merg pe jos în oraş, pentru că vremea era senină (dar vântoasă şi răcoroasă) şi speram că mişcarea şi atenţia la spectacolul străzii îmi vor ostoi nivelul ridicat al anxietăţii – generat de noianul de informaţii îngrijorătoare de pe plan global, regional şi local – peste care s-a suprapus şi teama de stomatolog (cine se duce cu inima uşoară la dentist?). Am străbătut în ritm alert străzile din cartierul meu, trecând în revistă pomii înfloriţi (zarzări, cireşi şi magnolii), pe care-i admirasem (şi fotografiasem) deja cu câteva zile în urmă. Apoi am urcat pe podul Garibaldi care traversează Someşul Mic, îndreptându-mă către oraş, la fel de îngândurată, precum pornisem. Pe la mijlocul podului m-a salutat un adolescent înalt, şaten şi surâzător, în tricou cu mânecă scurtă (de nuanţă cappuccino) care purta în mănă o rămurică înflorită: „Săru-mâna!”. M-am oprit, crezând că dorea să mă întrebe ceva, dar – spre uimirea mea – mi-a întins crenguţa cu flori albe, urându-mi: „Vă doresc o primăvară minunată!”.Read more…

Infamia mișcărilor de protest anti-israelian în lumea occidentală

Spectacolul zgomotos și mediatizat al protestelor anti-israeliene din țările occidentale, în care Israelul este confruntat cu acuzații în mare parte nefondate, din păcate nu mai e o surpriză pentru nimeni. În Sudul global, aceasta este o tactică obișnuită de diversiune de la problemele interne. Dar și mai îngrijorătoare este contaminarea culturii occidentale de către simpatizanții unor grupuri teroriste precum Hamas și Hezbollah. Scopul lor nu este compasiunea autentică pentru suferința palestinienilor, ci subminarea valorilor occidentale și împiedicarea Israelului de a se apăra de inamicii barbari care nu fac niciun secret din intențiile lor de genocid. Aceste proteste, adesea întâlnite în campusurile universitare, au tendințe antisemite și încearcă să forțeze Israelul să înceteze acțiunile militare în Gaza. Ele sunt formate dintr-o coaliție disparată, care include elemente antidemocratice și chiar fascistoide, unite doar prin fervoarea lor antiisraeliană. Un alt aspect care explică frecvența și intensitatea protestelor anti-israeliene este cel pur cantitativ. Masa totală a locuitorilor musulmani din lumea occidentală o depășește pe departe pe cea a locuitorilor pro-israelieni. Această asimetrie se manifestă în mod firesc prin demonstrații numeroase și vehemente. Prin urmare, nu este de mirare că în toate marile orașe și campusuri universitare occidentale nu lipsesc forțele capabile să recruteze suficienți simpatizanți pentru acțiuni senzaționale. Aceștia nu înțeleg decât parțial cauzele și complexitatea evenimentelor și sunt empatici mai ales față de suferința populației civile. Încercarea de a analiza aceste grupuri conduce la o listă subiectivă, în ordinea descrescătoare a implicării lor în conflictul central dintre Israel și Hamas:Read more…

Evoluția poștei aeriene

Ideea acestui articol mi-a venit atunci când o rudă, (o doamnă de 95 de ani care urmărește zilnic știrile și rezolvă cuvinte încrucișate la computer!) ne-a trimis un articol care anunță că în Germania s-a desființat poșta aeriană internă, mai există doar cea internațională. O statistică arată că în 1996 poșta germană folosea 26 de avioane pentru a transporta în fiecare noapte 430 de tone de scrisori la 45 de destinații. De fapt, nici nu e de mirare. De când cu poșta electronică, numărul scrisorilor a scăzut simțitor, pe uscat se poate ajunge într-o singură zi cu trenul sau cu mașina în orice colț al țării, mai ieftin și cu mai puțină poluare, iar pentru comunicări urgente, în zilele noastre există mijloace mult mai simple și mai eficiente. În schimb în SUA, unde distanțele sunt mult mai mari, trimiterea poștei cu avionul a devenit atât de comună, încât începând din 1977 nu se mai cere un tarif special pentru poșta aeriană, iar în străinătate, începând din 2007 totul merge automat prin poșta aeriană, altă modalitate nici nu mai există. Avantajul rapidității poștei aeriene în comparație cu transportul pe uscat sau pe mare este evident; acest lucru a fost recunoscut chiar în urmă cu 2000 de ani. Persanii antici și romanii foloseau porumbei pentru a trimite mesaje în timpul războaielor. Frontinus scria că Iulius Caesar s-a folosit de porumbeii mesageri în timpul războiului de cucerire a Galiei.Read more…

Rada

Acum câțiva ani, când nevastă-mea și-a fracturat mâna, ne-au dat o femeie să ne ajute la menaj. Rada, o arăboaică creștină din Nazaret, a rămas mai mult decât cele 12 săptămâni, cât era prevăzut în contract. Ne și gătea, deși asta nu era scris în fișa postului. Ne gătea kube cu nuci de pin – specialitatea casei. Erau foarte gustoase, chiar dacă mie tot la gulaș și papricaș îmi stătea gândul. S-a atașat și de copiii noștri. Și ea avea tot trei, de care era tare mândră. Doar ulterior am aflat că avea patru, dar despre cel mic păstra tăcerea – ea care, de altfel, era tare vorbăreață. Când a plecat de la noi, ne-a rugat că dacă o fi cumva să se mărite fetele, să o invităm și pe ea la nuntă. Zicea că ar fi o mare onoare. Am asigurat-o că o vom invita, deși presupuneam că o spune doar din politețe, așa cum spun uneori oamenii ca să facă o impresie plăcută.Read more…

Discursul Iuliei

Mulți kilobiți au curs pe Internet după discursul Iuliei Cociuba, absolventa Colegiului Mihai Viteazul din Ineu și șefa de promoție. Au fost kilobiți aprobatori, dar au fost și foarte mulți kilobiți negativi. La aceștia din urmă as vrea să mă refer acum. Domnișoară era apelativul cel mai blând, dar am întâlnit şi altele, precum…puțoaică Unii comentatori, poate bine intenționați, contestau capacitatea de judecată a unei fete de 18 ani. Alţii erau convinși că nu ea ar fi scris discursul, că acesta i-ar fi fost dictat de altcineva. Am reascultat discursul de un minut și 55 de secunde al Iuliei și, de la înălțimea celor ceva mai mult de 18 ani ai mei, am revăzut cu ochii minții școala la care am învățat.Read more…

Legende ale Cetății

Am scris, pe parcursul anilor, despre câteva repere de arhitectură ale orașului meu, Oradea – clădiri pe care le consider cele mai reprezentative și de importanța cea mai mare. Alegerea lor îmi aparține și nu puteam să nu includ și cetatea medievală, locul unde istoria veche își dă întâlnire cu prezentul, un loc emblematic pentru oraș. Amintirea mea cea mai concretă și cea mai îndepărtată din Cetate datează din 1996, atunci când am dat acolo examenul teoretic pentru obținerea permisului de conducere. Sediul Poliției Rutiere era acolo, în alt corp al Cetății (are 16 clădiri) se găsea sediul filialei Bihor a Arhivelor Naționale, iar ceva mai încolo era cea mai mare brutărie a orașului. M-am descurcat bine la testarea teoretică obținând punctajul maxim, dar examenul practic nu prea mi-a ieșit. Ceea ce am învățat atunci de la polițistul examinator a fost că șoferii sunt de două feluri: cei care și-au lovit mașina și cei își vor lovi mașina. Eu nu am lovit nicio mașină, pentru faptul simplu că nu am condus mai mult de o oră în total, după ce mi-am luat permisul. Au trecut acuși 30 de ani de atunci și condusul a fost mai mult o ambiție de moment, dar prin intermediul acestei întâmplări am cunoscut eu întâi și-ntâi Cetatea din Oradea. Mulți ani, zeci de ani din istoria recentă a Cetății, aceasta se degrada văzând cu ochii. La un moment dat a fost părăsită cu totul, instituțiile sau firmele se mutaseră în sedii mai potrivite activităților lor. În 2010 – în principal, pe fonduri europene, cu o contribuție a Primăriei Oradea – a început restaurarea temeinică a Cetății care continuă şi în prezent, când lucrările se concentrează pe zidurile externe de apărare. Proiectul inițial a costat peste 20 de milioane de euro și a durat 5 ani.Read more…

Cum să murim cu demnitate?

Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…

Împăratul Diocleţian între apoteoză şi blestem – un roman istoric

M-am întrebat uneori cine prezintă istoria mai pe înțelesul cititorului intelectual mediu, non-profesionist: studiul istoric sau romanul istoric. Mi-am răspuns mie însumi că deși istoricul profesionist, producător de știință, preferă studiul academic, cititorul non-profesionist, consumator de știință, căruia îi este dificilă o asemenea lectură, preferă romanul istoric. Această specie literară îi oferă atât cunoștințe istorice generale sub formă popularizată, cât și o lectură plăcută. Cititorii săi posibili înțeleg mai ușor tabloul societății existente cu decenii, secole sau milenii în urmă și pot lua exemplu de la aceasta, cu condiția ca reconstituirea istorică romanțată să fie făcută cu atenție, corectitudine și talent. Parafrazând o afirmație făcută de Bogdan Petriceicu Hașdeu cu circa 150 de ani în urmă, putem spune că autorul unui roman istoric este și trebuie să fie „uvrier și artist”. Romanul istoric este undeva între istorie și literatură, două discipline diferite una de alta, dar care se unesc de această dată. M-am gândit la aceste lucruri atunci când am citit romanul istoric Dioclețian între apoteoză și blestem de Violeta Ionescu. Autoare de literatură beletristică, publicistă, jurnalistă, colaboratoare la lucrări de istorie popularizată, cu preocupări în domeniul studiilor clasice și a gândirii creștine, ea s-a ocupat de personalitatea împăratului Dioclețian (242/245 e.n. – 311/312 e.n.; a domnit în perioada 284  – 305). Read more…