Părinții mei erau plecați de câteva săptămâni și în curând avea să se afle că fugiseră. Era timpul să dispar pentru o vreme de pe ecran. Mi-am petrecut o parte din vacanța de vară într-o tabără de pionieri. De data aceasta am plecat la Moneasa, o stațiune care pe ungurește se numea Menyháza, ceea ce s-ar putea traduce prin „Casa din cer”, sau „Casa din rai”. Ei bine, numai rai nu era! Eram doisprezece într-un dormitor, înghesuiți ca sardelele în consevă. Hrana era mai degrabă din iad – foarte curând aveam cu toții stomacul stricat. Nu s-au organizat activități de nici un fel. Profesorii care ar fi trebuit să se ocupe de noi erau cu totul nepăsători. Singurul lucru care-i interesa era să ne trimită cât mai repede în dormitoarele posomorâte ca să scape de grija noastră. Spiritul țării și al sistemului apăsa greu asupra întregii tabere: lipsă de perspective, nepăsare, deprimare, lene, lipsă de interes, tocire a sentimentelor, mai ales a simțului răspunderii, a compasiunii – bineînțeles că erau bătăi – să nu mai vorbim de integritatea morală. Dar noi copiii, pionierii, nu ne dădeam seama, nici nu ne interesa. Noi eram între noi și profesorii între ei.
Peste zi ne învârteam prin satul liniștit, așezat într-un peisaj deluros încântător. În centru era o piscină, unde ne petreceam diminețile mai mult sau mai puțin de capul nostru. Seara ședeam împreună în sala comună sau în dormitoare.
