Peter Rosenthal: În capcana timpului (4)

Părinții mei erau plecați de câteva săptămâni și în curând avea să se afle că fugiseră.  Era timpul să dispar pentru o vreme de pe ecran.  Mi-am petrecut o parte din vacanța de vară într-o tabără de pionieri.  De data aceasta am plecat la Moneasa, o stațiune care pe ungurește se numea Menyháza, ceea ce s-ar putea traduce prin „Casa din cer”, sau „Casa din rai”.  Ei bine, numai rai nu era!  Eram doisprezece într-un dormitor, înghesuiți ca sardelele în consevă.  Hrana era mai degrabă din iad – foarte curând aveam cu toții stomacul stricat.  Nu s-au organizat activități de nici un fel.  Profesorii care ar fi trebuit să se ocupe de noi erau cu totul nepăsători.  Singurul lucru care-i interesa era să ne trimită cât mai repede în dormitoarele posomorâte ca să scape de grija noastră.  Spiritul țării și al sistemului apăsa greu asupra întregii tabere: lipsă de perspective, nepăsare, deprimare, lene, lipsă de interes, tocire a sentimentelor, mai ales a simțului răspunderii, a compasiunii – bineînțeles că erau bătăi – să nu mai vorbim de integritatea morală.  Dar noi copiii, pionierii, nu ne dădeam seama, nici nu ne interesa.  Noi eram între noi și profesorii între ei.

Peste zi ne învârteam prin satul liniștit, așezat într-un peisaj deluros încântător.  În centru era o piscină, unde ne petreceam diminețile mai mult sau mai puțin de capul nostru.  Seara ședeam împreună în sala comună sau în dormitoare.

Read more…

Cannes 75 (II). Nu cumva dansăm pe un Titanic?

Cu patru ani în urmă, la conferința de presă a minunatului film Leto (Vara), scaunul pe care ar fi trebuit să stea autorul, Kirill Serebrennikov, era gol. În dreptul lui, numele absentului, scris cu litere mari pe un carton. Nonconformistul, provocatorul Serebrennikov, denunțător al presiunilor exercitate asupra creatorilor, cunoscut mai ales ca om al scenei – din păcate, noi îl știam doar ca regizor al filmului Ucenicul – se afla arestat la domiciliu, ridicola acuzație fiind o așa-zisă sustragere de fonduri din avutul Centrului Teatral Gogol, înființat și condus de el. În plină filmare a amintitului Vara, a fost ridicat, procesul sfârșind cu exilarea în propria locuință. La amintita conferință de presă, colaboratorii cineastului, operatorul, co-scenariștii, monteurul, au povestit chinuitoarea naștere a filmului: au lucrat singuri pe platou, urmând indicațiile regizorului, după care, în casa cineastului, montau materialul. Nu ai cum să nu te miri, cunoscând tot acest parcurs dureros, cum de a ajuns pe peliculă atâta explozie a bucuriei de a trăi, de a iubi, de a-ți asuma o libertate de nimeni acordată, de a respira numai și numai prin muzică.Read more…

De ce Mengele nu a ajuns în ștreang?

După prezentarea înregistrărilor lui Eichmann într-un serial de TV, descris de Tiberiu Ezri în recentul articol „Mărturiile pierdute ale lui Eichmann” , Mosadul a mai publicat un episod legat de un subiect apropiat. Mosadul nu are purtător de cuvânt și nu vorbește cu ziariști. În chestiuni operative, legătura se face neoficial, printr-un ziarist apropiat de serviciu. În ultimii ani acesta este Dr. Ronen Bergman, un specialist de talie mondială în activitatea serviciilor secrete. El a scris multe cărți despre operațiunile Mosadului și contribuie la Yediot Aharonot și New York Times. Dezvăluirile din acest articol au apărut simultan în cele două ziare, precum și în câteva interviuri. Dr. Josef Mengele, așa-zis „medic”, a fost super-ucigașul de la Auschwitz, cel care a inventat și a implementat înfiorătorul sistem de „selecție” și chiar a ucis cu mâna lui bolnavi, persoane cu dizabilităţi, copii… El a dispărut încă în mai 1945, reapărând abia în 1948 în Argentina, cu acte emise de Crucea Roșie. După documente aflate la Mosad, Crucea Roșie știa că era criminal de război. În Argentina el a purtat la început un nume fals, însă curând și-a reluat numele adevărat; pe ușa lui era scris „Dr. J. Mengele”. Cu toate că instanțele germane îi cunoșteau crimele, nu numai că nu i-au cerut extrădarea, ci chiar l-au ajutat cu documente false. Ambasadorul Germaniei la Buenos Aires avea ordine să se poarte cu el ca și cu oricare alt cetățean german. Abia în 1959 guvernul Germaniei de Vest a emis pentru el un mandat de arestare.Mosadul a inițiat căutarea lui Mengele în 1959…Read more…

La mulți ani, Baabel, cu tortul adolescenţei mele!

Să fie într-un ceas bun!  Revista Baabel a împlinit 10 ani.  Să o felicităm din toată inima – dar să ne felicităm și pe noi, baabelienii, care am contribuit după puterile noastre la această poveste de succes.  Pentru a sărbători cum se cuvine, vă propun unt tort aniversar – și nu un tort oarecare, ci cel pe care mama mi-l făcea de ziua mea când eram adolescentă.  Ce bucurie că printre cititorii revistei se află cel puțin două persoane care au avut plăcerea să guste din el cu adevărat…Diferite variații ale acestei rețete se pot găsi pe internet cu numele de „Tort diplomat”, dar orice asemănare este pur întâmplătoare, pentru că pregătirea acestui tort era un proiect care dura de la începutul verii și până în primele zile ale anului școlar, când îmi invitam prietenii la petrecerea de ziua mea. Avea mama un borcan uriaș, cred că era de 5 litri, și în el pregătea un compot nemaipomenit. Îl numea Tutti-frutti sau Rumtopf, dar Tutti-frutti nu spune nimic, doar că e un compot asortat, iar în rețetele de Rumtopf de pe internet este vorba de fructe conservate în rom, ceea ce nu poate fi dat copiilor. Compotul mamei era cu totul altceva. Rețeta nu putea proveni decât din cartea de bucate preferată a mamei, Die Süddeutsche Küche (Bucătăria din Germania de Sud) scrisă de Katharina Prato. Read more…

Clujul după o jumătate de secol

Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna. Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.Read more…

Göring cel bun

Fraţii Hermann şi Albert Göring erau total diferiţi. După invazia Poloniei în 1939, Hitler l-a numit pe Hermann Göring succesorul lui, iar după capitularea Franței l-a ridicat la rangul de Reichsmarschall des Grossdeutschen Reiches (mareșal al Marelui Imperiu German) și comandantul suprem al aviației, Luftwaffe. Deși unii considerau că Göring era “mai puțin antisemit” ca Himmler sau Göbbels, el a sprijinit legile rasiale de la Nürnberg din 1935, iar după Kristallnacht (Noaptea de cristal) din 1938, a propus ca evreii, care erau victimele ravagiilor comise de naziști, să fie amendați cu un miliard de mărci pentru repararea pagubelor produse de naziști! A sprijinit confiscarea averilor evreiești și ca un “mare admirator al artelor” a jefuit opere de artă ale unor evrei și chiar le-a expus în vila lui. Cel mai grav act antisemit l-a comis în iulie 1941, când i-a ordonat lui Heydrich să organizeze aspectele practice ale “Soluției finale a problemei evreiești” care s-a soldat cu exterminarea a milioane de evrei. În 1946, la procesul capilor naziști de la Nürnberg, Hermann Göring a fost condamnat la moarte, doar că înainte de execuție s-a sinucis cu o capsulă de cianură. Dedic acest articol lui Albert Göring, fratele criminalului de război Hermann Göring. Spre deosebire de Hermann, Albert a fost recunoscut după război ca erou. A salvat sute de evrei și dizidenți politici, riscându-și viața de numeroase ori. O mare parte din datele referitoare la Albert au fost găsite în arhivele germane, britanice și americane.Read more…

Odă bucuriei

Pe scena sălii festive din Ebingen (Germania) toți elevii care tocmai încheiaseră cu succes ultimul concert al acestui proiect înălțător de schimb cultural și muzical care a reunit trei țări, precum și profesorii care i-au îndrumat, i-au instruit și le-au fost alături la fiecare pas al acestei împliniri, stăteau în picioare obosiți, dar strălucind de bucurie. În timp ce se împărțeau daruri și cuvinte de laudă și apreciere, iar organizatorii nu mai pridideau cu aparatele de fotografiat și filmat, străduindu-se să imortalizeze acest moment unic, din sală, din rândul publicului tot atât de copleșit de emoție, s-au auzit voci firave care intonau Oda Bucuriei din finalul Simfoniei a IX-a de L. v. Beethoven. În următoarele clipe, scânteia a aprins un torent de glasuri, iar copiii de asemenea, în mod spontan, ca la un singur gând, au luat instrumentele și au acompaniat în aceeași tonalitate, cu același entuziasm, celebra cântare, simbol al păcii și al dragostei. Dacă uneori convingerile sau frustrările vieții ne aduc în pragul îndoielilor, sau chiar al negației, în acele momente cu siguranță l-am simțit cu toții pe D-zeu în inima noastră, i-am simțit îmbrățișarea care a contopit pentru câteva minute credința noastră, a tuturor, în Binele suprem. Ideea acestui schimb s-a înfiripat cu un an înainte, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului de Muzică din Cluj Napoca. Majoritatea foștilor absolvenți au îmbrățișat cariera muzicală, iar pe mulți dintre ei destinul i-a îndreptat spre alte țări, spre alte meleaguri unde fiecare, fără excepție, s-a străduit în felul său să-și desăvârșească menirea. Așa ne-am întâlnit colegi care de decenii se adaptează, își clădesc viața și își dezvoltă profesia în alte țări cum ar fi: Franța, Germania, SUA, sau Israel.Read more…

Istoria educării nevăzătorilor din Transilvania

Până acum se credea că educarea nevăzătorilor din Transilvania ar fi început în anul 1900, odată cu înființarea Școlii de Orbi din Cluj. Iată, însă, că o astfel de inițiativă a existat în timpul școlilor grănicerești, încă din 1846. Descoperirea surprinzătoare a fost făcută printre documentele Regimentului de Graniță din Caransebeș. Cea mai veche referire la protecția orbilor apare într-un document pe care Curtea din Viena l-a emis la 6 martie 1844. În document este menționat orfanul Josef Monpay, care era complet orb. El locuia în zona Caransebeșului și dacă nu exista o școală specializată pentru deficiența lui la care să fie trimis, era necesară mărirea ajutorului financiar. Spre sfârșitul anului 1844, Curtea de la Viena a hotărât să sporească acest ajutor, de la 25  la 40 de florini. Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1846, de la Viena a fost expediat un alt document din care aflăm: „noua decizie a Majestății Sale, a cărui intenție este de a răspândi educația elementară a orbilor și de a o urmări cu atenție în continuare”.Read more…

Tipare rezidențiale evreiești în Cluj

Scrisoarea de privilegii emisă de Principele Gabriel Bethlen, în 1623, a fost documentul esenţial, privitor la aprobarea așezării evreilor în Transilvania. Potrivit acestuia, Alba Iulia era singurul oraş unde evreii aveau dreptul să stabilească. Aici a funcționat un rabin și un rabinat care au coordonat viața religioasă evreiască din Transilvania până după Revoluția din 1848.  În această perioadă, funcție de hotărârile autorităților locale (care erau diferite de la o regiune la alta, existând și perioade scurte de permisivitate) evreii aveau voie să se stabilească doar în afara porților orașelor de unde li se permitea să vină și să facă comerț la târgurile periodice. Această situație s-a perpetuat, cu foarte mici excepții, până în jurul anului 1850 când administrațiile locale au început să aprobe, în număr limitat, stabilirea în orașe, a unor familii evreiești. Lucrurile s-au schimbat radical după anul 1867, când a luat naștere Imperiul Austro-Ungar, iar faimoasa Lege XVII a statuat emanciparea totală civilă și politică a evreilor. Din acel moment volumul populației evreiești a început să crească vertiginos, a continuat și după Primul Război Mondial, până la Holocaust (1940- 1944). Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Primele așezări evreiești sunt semnalate în zona Mănăștur-Calvaria (Kolozsmonostor), în zona Bisericii Sfântu Petru (Mărăști-Külső Magyarútca, adică în afara cetății) lângă drumul de acces Cluj-Dej și, după 1870, în zona Hideleve (dincolo de podul care traversa Someşul) în perimetrul Gării CF de astăzi.Read more…

Michael Shafir (4 ianuarie 1944-9 noiembrie 2022)

Jurnal de călătorie: În 1961 pleacă definitiv în Israel. Între 1965-1967 vine la München și lucrează la Radio Europa Liberă. În 1967 își dă demisia și pleacă acasă, în Israel, pentru a lupta în Războiul de Șase Zile… “dar, bineînțeles, până am împachetat, războiul se terminase deja”. Până în 1985 este profesor la Universitatea din Tel Aviv, când tocmai “îmi dădusem seama că nu voi fi definitivat la Universitatea din Tel Aviv, ceea ce era o mare nedreptate în comparație cu alții”, avea să declare peste ani. Prin urmare decide iar să plece. Tot la REL, unde a rămas până la începutul anilor 2000. A urmat plecarea, în fapt mutarea la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai și profesoratul, activitate care l-a pasionat toată viața. De la Cluj avea să plece în octombrie anul acesta într-o scurtă călătorie în Israel. A vrut foarte mult să își facă datoria de cetățean și intelectual militant, să voteze la alegerile legislative din 1 noiembrie a.c.. Când i-am spus că e păcat de drum și pierde vremea, că tot va reveni Bibi la putere, mi-a răspuns: “Tocmai de aceea, să fie dezastrul mai mic”! Ultimul său mesaj din Israel a fost: “Aici au ieșit fasciștii!” S-a întors la Cluj sâmbătă 5 noiembrie. Marți, 9 noiembrie dimineața, a plecat încă odată definitiv…Read more…

Drumul

Citind eseul dlui Gabriel Ben Meron ”Cehov, autorul unui thriller”, am fost impresionată de problemele pe care le-a ridicat această scriere. Una din ele este modul în care un om își dedică viața unei cariere sau mai multora. Concluzia tatălui său a fost că fiul ar trebui să se dedice în întregime medicinei, fără a lăsa loc pentru nicio altă carieră secundară sau paralelă. Mi l-am imaginat pe tatăl meu care s-a născut în 1907, a trecut prin două războaie mondiale și a fost deportat în Transnistria, e adevărat, ca medic. Medicina o învățase în Italia, la începutul anilor 1930, când în România se aplica numerus clausus. Era un om bun la suflet, care vorbea cu fiecare de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Celor săraci le cumpăra medicamente și dacă era chemat la un pacient, la orice oră din zi sau din noapte, nu stătea mult pe gânduri, ci mergea imediat. Lăsa totul deoparte, somnul, masa, orice. Mi-am adus aminte de filmul Médecin de campagne (Medic de țară). Cam așa era și el, ca doctorul din film. Bunătatea, perseverența și curajul erau calitățile lui esențiale. De când mă știu, era atât de absorbit de medicină, încât nu-i rămânea mult timp pentru alte preocupări. Când nu avea de lucru, citea din tratate medicale.Read more…

Amnezia, bat-o vina…

De când mă știu nu am fost acuzat de lipsă de interes pentru a participa la conversații cu prieteni și cunoscuți. Ba din contră, nu o dată am avut (și încă mai am!) senzația că ”dau și peste plan”, că uit că în jurul meu se află și alții care ar dori să-și expună părerea, dar eu le-o iau mai tot timpul înainte și nu de puține ori mă trezesc prea târziu, adică după ce am reușit să enervez și/sau să plictisesc. Dar acum câteva săptămâni m-am dat bătut! Nu, eu nu sunt decât un diletant…Eram într-un cerc restrâns, după o întâlnire cu un politician israelian de mâna întâi care venise în mica noastră urbe pentru a se întâlni cu cei care doreau să-l asculte, cu gândul să-i convingă să voteze pentru lista lui în alegerile care se apropiau vertiginos. După vreo oră și ceva, în care l-am auzit expunându-și poziția politică și răspunzând (cu de-ajunsă dibăcie) la întrebări, publicul s-a împărțit în mai multe grupuri, majoritatea luând-o spre casă, pe jos, că doar nu ne aflam la New York și nici măcar la Tel Aviv. Mica noastră ceată, formată datorită apropierii la care se aflau casele noastre, cuprindea cam zece persoane, mai toate trecute de vârsta la care viața te înșală oferindu-ți iluzia că poți face orice prostie fără să fii pedepsit. Bărbați și femei, nu toți îmbrăcați adecvat pentru o seară de toamnă sudică (adică unii în pantaloni scurți și cu sandale, bineînțeles fără ciorapi, că așa-i la noi), pășeam în ritm lent dar constant spre căsuțele noastre, iar faptul că nu ne grăbeam permitea fiecăruia să scoată o vorbă sau două, fără să fie împiedicat de ceea ce noi medicii numim dispnee de efort, adică lipsă de aer. După socoteala mea, mai aveam vreo zece minute de mers, când domnul acela, pe care-l cunoșteam din diversele ședințe ale Senatului Universității din regiune, ridică glasul și declară: – Suntem în preajma prăpastiei! Ne-am oprit cu toții și, instinctiv, câțiva chiar s-au uitat primprejur pentru a decela groapa care ne fusese anunțată și care ne putea periclita însăși existența…Read more…

Flâner = Paris = Secolul al XIX-lea

Recomandările medicale abundă cu privire la randamentul maxim pe care ţi-l poate da o plimbare zilnică round the block. Şi, ca orice recomandare, medicală sau nu, sfaturile diferă de la site la site, de la o zi la alta. De exemplu, nu demult se preconiza că cel mai avantajos este a merge în ritm vioi. Recent au apărut însă sfaturi după care mersul în ritm moderat ar fi egal, sau chiar superior din punct de vedere al beneficiilor pe care le oferă sănătăţii noastre. De aici a fost numai un pas până la promovarea mersului agale, a plimbării lejere care îţi permite să mai şi observi pe unde treci, ce e în dreapta şi ce e în stânga. Înregistrezi imagini, sunete. Savurezi. Un mers la care se adăuga o doză sănătoasă de mindfulness. Selectaţi, vă rog, conform inclinațiilor voastre, opțiunea 1, 2 sau 3. Enjoy! Dar nu asta m-a şocat. Ceea ce m-a surprins este că autorul articolului denumeşte plimbarea în pas măsurat flanat şi ca să ilustreze sensul termenului “a flana,” ilustraţia de frontispiciu arată o femeie plimbându-se agale pe o cărare din pădure. Pentru mine, “a flana” denota numai şi numai o plimbare la pas domol într-un oraş aglomerat. Să te pierzi în anonimatul unei mulţimi. Un cuvânt cu un sens strict citadin. Vă amintiţi de şlagărul lui Yves Montand Sur les Grands Boulevards?Read more…

In Memoriam TGM

Știrea că filosoful şi omul politic Tamás Gáspár Miklós (TGM, cum îl pomenește presa și Gazsi, cum îi spuneam noi, prietenii) a plecat dintre noi m-a izbit, în ciuda faptului că aflasem cu luni în urmă de boala sa, despre care se spune că până și medicilor le este greu să-i rostească numele. Referindu-se la situația sănătății sale, TGM s-a destăinuit într-un interviu realizat în luna octombrie a anului trecut: „Este vorba de o boală incurabilă, care cu ajutorul unui tratament intensiv poate fi menținută la un nivel suportabil”. Ultima noastră întâlnire a avut loc la Tel Aviv, unde sosise invitat la o conferință, cu peste un deceniu în urmă. Părea sincer bucuros că ne revedem, după atâția ani, în cursul cărora auzisem doar unul de celălalt. Ne-am căutat un loc mai liniștit, mulțumindu-ne până la urmă cu holul hotelului care-l găzduia, în centrul orașului. Mi-a povestit câte ceva despre existența sa la Budapesta, mai ales cea de toate zilele, dar și despre scopul vizitei în Israel. Veni și vorba despre soarta cunoștințelor noastre comune, un subiect firesc, întrucât trecuse multă vreme de la despărțirea drumurilor noastre. Am mai depănat câteva amintiri din copilăria și tinerețea din Cluj, locul unde ne-am născut amândoi, memorii care păreau bine conservate, cu un fel de evlavie chiar, în memoria sa. Tamás Gáspár Miklós s-a născut în toamna lui 1948. Părinți erau intelectuali de marcă, vechi comuniști. După absolvirea liceului Sámuel Brassai şi a urmat Filosofia la Universitatea Babeş-Bolyai. La scurtă vreme după primirea diplomei, a fost angajat ca redactor la publicaţia de limbă maghiară Utunk.Read more…

Ierusalimul în miniatură. Soluția misterului din numărul trecut

În încheierea articolului care relata povestea machetei Ierusalimului https://baabel.ro/2023/02/ierusalimul-in-miniatura/ , realizată de către Stefan Illés, foarte admirată la Expoziţia Universală de la Viena, din anul 1873, prezentam o imagine misterioasă şi îndemnam cititorii s-o explice, precizând că nu era vorba de un colaj sau alt gen de mistificare. Pentru că cititorii Baabel nu au dezlegat misterul (cel puţin până la apariţia ediţiei de faţă), am s-o fac eu. Ceea ce se vede în imagine nu este Ierusalimul, ci o machetă, de data aceasta în mărime naturală, construită special pentru Expoziția Universală din St. Louis, Missouri, din 1904.Read more…

Povestea verișoarei mele Marta

În familie i se zicea Misica. mama ei era sora cea mare a mamei mele, iar ea era cea mai mică dintre cei trei copii. În copilărie, când locuia cu familia la Siret, eu nu am cunoscut-o, eram mai apropiată de sora și de fratele ei. Familia era destul de înstărită, dar când tatăl, unchiul Șmil Herș, a murit într-un accident de mașină, eveniment neobișnuit pentru acel timp, mătușa s-a mutat cu copiii la Botoșani. Nici atunci nu am cunoscut-o pe Misica, nu mă jucam cu ea. Noi veneam la Botoșani numai în vacanțe și eu nu aveam timp pentru Misica cea mică. Când m-am întors din Transnistria la Botoșani, în mai 1944, mi-am dat seama că mai am și alte rude în afară de bunici și atunci am cunoscut-o mai bine pe Misica. Era deja la școală, dar idealurile și preocupările noastre erau diferite și nu aveam despre ce să vorbim. Read more…

Pedala de frână

Cu mulți ani în urmă, pe când mă pregăteam să dau examen la școala de șoferi, l-am rugat pe prietenul meu Sandu să-mi dea câteva lecții. Amicul meu, un șofer experimentat, s-a urcat lângă mine la volan și când am dat să pornesc mașina, m-a atenționat: – Nu, nu! Înainte de a o lua din loc, verifică mai întâi frâna. Dacă frâna nu funcționează bine, te-ai ars! Democrația israeliană s-a bazat întotdeauna pe echilibrul dintre cei doi piloni – puterea executivă și puterea judecătorească. Hotărârile – uneori partizane – ale eșalonului politic puteau fi anulate în instanță de către Tribunalul Suprem. Puterea executivă era accelerația, puterea judecătorească era frâna. Guvernul actual al lui Netanyahu dorește să demonteze plăcuța de frână, sau în cel mai bun caz să o curbeze. „Și ce se va întâmpla atunci?” – întreabă unii îngrijorați. „Bazați-vă pe judecata noastră!” – răspund actualii guvernanți. Din punctul meu de vedere este un argument cel mult hazliu. Poți avea mai multă încredere în dreapta judecată a unui individ de teapa lui Bezalel Smotrich care a spus recent că un sat palestinian ar trebui trecut prin foc și sabie, decât în a președintelui Tribunalului Suprem? Sau în discernământul fostului terorist Ben-Gvir care a decis să-l schimbe pe șeful poliției din zona Tel-Aviv pentru că în opinia lui nu era destul de agresiv față de demonstranți, față de cel al consilierului juridic? Read more…

Confruntare cu fantomele trecutului

Trecutul nu dispare, dimpotrivă, în funcție de epoca istorică, revine și de multe ori ne bântuie. Se compune din episoade mai bune și mai puțin bune, pe acestea din urmă vrem să le uităm, dar nu se poate. Ca să ne eliberăm trebuie să ne confruntăm cu ele și apoi să vedem ce rămâne. Numai că unii nu vor să aleagă alternativa menționată și le consideră în mod nediscriminatoriu pe toate – bune, exemplare, fără să acorde atenție derapajelor. După 1989 fenomenul a luat amploare. În goana de a șterge cu buretele perioada nefastă a comunismului, au fost scoase în față personalități politice, din viața artistică, științifică, scriitori, filosofi, economiști, oameni de știință cu trecut îndoielnic din punctul de vedere al democrației la care aspirăm. Este adevărat, în domeniul lor au obținut rezultate remarcabile, dar în complexitatea vieții lor s-au strecurat și umbre, de multe ori cu consecințe nefaste. Pentru a nu le pierde, aceste personalități trebuie reconsiderate, aduse la cunoștința opiniei publice împreună cu momentele negative din viața lor. Astfel s-a întâmplat ca lideri politici importanți (chiar prim-miniștri) să elogieze legionari care între timp deveniseră luptători anticomuniști, ceea ce nu-i scutește, sau nu ar trebui să-i scutească de consecințele păcatelor tinereții. Institutul ”Elie Wiesel” se confruntă adesea cu astfel de situații și apelând la legislație – există una foarte bună, dar se aplică rar – a cerut, cu mai mult sau mai puțin succes, renunțarea la inițiativele de preamărire a acestor personaje, la ridicarea unor monumente, sau la botezarea unor școli, biblioteci, străzi cu numele lor. Cel mai dificil demers s-a dovedit prezentarea imaginii reale a unor talente foarte apreciate în cultura română din interbelic.Read more…

Hatikva – un adevărat portret al poporului evreu

Știu, despre imnul israelian s-a mai scris în Baabel, dar cred că mai am destule de adăugat și, ca să-l parafrazez pe Lucian Boia, dacă vreau să citesc ceva anume și nu găsesc, scriu eu! Deci, ca orice poveste care se respectă, începe și ea cu „a fost odată”: în anul 1856, în orășelul Złoczów din Galiția (azi Zolociv, Ucraina) s-a născut Naftali Herz Imber.  De la început a fost un copil deosebit, învăța într-un an cât alții în cinci.  La zece ani era deja un talmudist desăvârșit și începuse să studieze Cabala.  Examenul lui s-a transformat în dispută și până la urmă rabinul s-a dat bătut!  Sâmbetele și le petrecea studiind germana cu domnișoara Auerbach, a citit toată literatura germană din biblioteca tatălui ei și a început să scrie poezii, dar nu în idiș, nici în germană, ci… în ebraică!  Dar tot de la început a apărut și cealaltă fațetă a caracterului său: era nedisciplinat, pus pe șotii.  Tatăl îl pedepsea cu asprime – niciodată nu s-a înțeles cu tatăl său, în schimb mama îl răsfăța. Foarte curând orășelul Złoczów i-a devenit neîncăpător și el a plecat în lume să-și caute norocul.  A stat o vreme la Brody și Lvov, apoi a plecat la Viena și de acolo a continuat pe Dunăre în jos, trecând prin Ungaria, Serbia, România și Basarabia.  Peste tot i-a cunoscut pe intelectualii evrei ai timpului, a scris în presa de limbă ebraică și a continuat să scrie poezii – dar din ce trăia e un mister.  Aus Luft und Liebe (din aer și dragoste), ar fi spus bunicul meu.  Era un fel de trubadur medieval, transplantat în secolul al XIX-lea.  Se pare că prima versiune a poeziei Hatikva (numită atunci Tikvateinu – Speranța noastră) a fost scrisă în 1877 la Iași.Read more…

Dumnezeu şi Holocaustul – pe marginea unei cărţi de Sandu Frunză

Sandu Frunză este profesor universitar doctor, doctor habilitat în cadrul Departamentului de Comunicare, Relații publice și Publicitate al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, România. Are contribuții semnificative pe teme de fundamentalism religios, religie și politică, filosofia post-Holocaust, etică relațională, etica în comunicare, relații publice și publicitate, imaginar religios în publicitate, dezvoltare personală și responsabilitate socială. Dintre numeroasele scrieri ale lui Sandu Frunză am citit „Dumnezeu și Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilității”, un eseu care m-a impresionat prin modul în care vede necesitatea regândirii tragediei Holocaustului prin atragerea atenției cititorului asupra faptului că uitarea și indiferența pot duce la repetarea acestei tragedii. Acestea se numără printre multele motive pentru care mi-am propus să prezint revistei Baabel câteva idei din această lucrare valoroasă. Eseul scris de Sandu Frunză este un apel adresat umanității pentru a regândi adevărul relevat de perspectiva dezumanizării și a exterminării evreilor în Holocaust. Transferul responsabilității de la Dumnezeu la om, prin intermediul memoriei, devine în concepția lui Wiesel și a autorului eseului, un mijloc de salvare a umanității, în speranța că această tragedie, care a dezlănțuit răul absolut în oameni, nu se va repeta. Niciodată. Niciunde.Read more…