S-au fotografiat la München, în iulie 1945

Povestea fotografiilor din fața mea începe în 24 aprilie 1945. Tatăl meu, Häftling 72001, avea 18 ani și jumătate și un an de experiență în ghetouri și lagăre. În aprilie 1944, după ce s-au publicat și pus în aplicare nenumărate legi, directive și ordonanțe anti-evreiești, nu a fost surprins să afle că în contextul efortului pentru sprijinirea frontului, la fel ca și ceilalți evrei din Ungaria, și el va fi deportat la muncă – se zvonea că undeva prin Ungaria. La începutul lui mai a fost internat în ghetou în Gherla, apoi transferat la Cluj, și la sfârșitul lunii mai 1944 a fost deportat la Auschwitz. Încă înainte de a intra în lagărul propriu-zis, în baraca unde erau tunși și primeau hainele de deținuți a auzit că cei care au coborât din tren și nu au fost selectați pentru muncă, au fost omorâți și cadavrele arse. Deținuți mai vechi i-au arătat fumul care ieșea pe hornurile din depărtare. După câteva săptămâni a fost transferat într-unul din lagărele de muncă subordonate complexului de la Dachau, nu departe de München. În 18 iunie 1944 a ajuns în lagărul Kaufering III, iar la sfârșitul lui decembrie a fost transferat în lagărul Landsberg I.Read more…

Amintiri din kibuțul Hazorea  

Am mai povestit că atunci când ne-am căsătorit, soțul meu și cu mine eram doi studenți săraci și în loc de călătorie de nuntă ne-am dus „la țară”, să lucrăm ca voluntari la kibuț.  Nu știu de ce îmi vin în minte versurile lui Topîrceanu: Locuința mea de veră/ E la țeră…/Acolo era să mor/De urât și de-ntristare…/ Ca proaspăt imigrant, soțul meu și-a petrecut primele câteva luni la kibuțul Hazorea (Semănătorul) din Valea Izreel, nu departe de Afula (și de Spitalul Central al Văii Izreel, despre care povestea Jacob Sade https://baabel.ro/2022/03/jacob-sade-opt-povestiri-8-spitalul-central-al-vaii-izreel-1967/). Ca proaspăt imigrant, soțul meu și-a petrecut primele câteva luni la kibuțul Hazorea (Semănătorul) din Valea Izreel, nu departe de Afula (și de Spitalul Central al Văii Izreel, despre care povestea Jacob Sade https://baabel.ro/2022/03/jacob-sade-opt-povestiri-8-spitalul-central-al-vaii-izreel-1967/).  Dimineața urma cursul de ebraică, iar după-amiaza lucra.  Tinerii imigranți care veniseră singuri au fost „adoptați” de familii locale.  Părinții lui adoptivi, Naftali și Margot Wertheimer, se numărau printre fondatorii kibuțului.  Relații foarte bune a avut și cu familia Maroz.  Pe atunci soțul meu cânta la pian, iar fiul familiei Maroz studia vioara la conservator și cei doi au dat împreună concert – dar și părinții erau mari melomani.  Așa se face că în timpul studenției, soțul meu pleca adesea în weekend la kibuț; prietenii de acolo erau pentru el ca niște rude apropiate.  Mai târziu m-a luat și pe mine și ideea să ne petrecem o vacanță la kibuț a fost cât se poate de naturală.  Dar voiam să contribuim și noi ceva, de aceea am lucrat ca voluntari.  Mi-au rămas de atunci numai câteva instantanee de calitate îndoielnică, dar asta am. Kibuțul mi s-a părut dintotdeauna raiul pe pământ: aer curat, ciripit de păsărele… Read more…

Cu trenul expres spre moarte – note de lectură

Autorul volumului Cu trenul expres spre moarte, Leonard Zăicescu, a văzut lumina zilei în anul 1927, într-o familie de evrei gospodari, cu mulţi copii, într-un Iaşi întroienit încă de omătul unei ierni lungi şi geroase. Şi-a petrecut copilăria în partea de jos a străzii Păcurari, lângă Şcoala Primară de Fete Petru Poni. În curtea lungă de la nr.133 locuiau şi convieţuiau în bună înţelegere vecini de diverse naţionalităţi (români, ruşi, evrei, turci, unguri, etc.) care se ajutau reciproc şi erau mereu alături, la bine şi la greu. De strada Păcurari sunt legaţi cei mai frumoşi ani ai copilăriei lui Leonard. Curtea lor a fost o „oază a păcii şi a bunei învoiri într-un ocean al duşmăniilor şi al patimilor oarbe”. Leonard Zăicescu nu a uitat niciodată anii petrecuţi la şcoala primară Regele Carol I, o şcoală de elită situată nu departe de Copou, pe strada Pojărniciei, şi nici pe primul său dascăl, domnul Niculiu, care i-a îndrumat primii paşi în „lunga şi fără de sfârşit călătorie pe drumul cunoaşterii, cel ce se asemăna cu Domnul Trandafir căruia Mihail Sadoveanu i-a dedicat rânduri şi gânduri de aleasă preţuire”.Read more…

Pictactrița orădeană

Am asistat cu bucurie și emoție la vernisajul unei expoziții ieșite din obișnuitul unor astfel de demersuri. Mă refer la evenimentul găzduit în după-amiaza zilei de 2 aprilie de Sinagoga Neologă Sion din Oradea, spațiu devenit păstrător vremelnic al lucrărilor Adelei Lazăr, artist plastic și actriță a teatrului orădean. Scriu despre această expoziție din postura de vizitator încântat și intrigat, deoarece este vorba de lucrări neobișnuite, izvorâte din ideile originale ale artistei, din creativitatea ei remarcabilă și dintr-o nevoie lăudabilă de a nu irosi obiecte pe care le-a adunat de-a lungul vremii și pe care le refolosește integrându-le în arta ei. Expoziția se numește „RecyclArt – from Trash to Art” și reunește lucrări realizate prin îmbinarea mai multor tehnici – decupare, lipire, colaj, lăcuire, pictură – toate îmbrățișate de culorile vibrante folosite de Adela Lazăr în aceste instalații pe care ea însăși le numește ”unice și irepetabile”.Read more…

Cine a subvenționat miracolul economic al Germaniei hitleriste

Știam unele lucruri despre ajutorul pe care antisemitul Henry Ford l-a acordat Germaniei naziste, dar nu știam cât de vast era ajutorul dat Germaniei de unii miliardari și politicieni americani și europeni și care a fost rolul lor în “miracolul economic” al Germaniei naziste. Așa-zisul miracol economic al Germaniei, pe care Hitler și l-a atribuit sie însuși după ce a ajuns la putere, avea o explicație logică. Criza economică în care se afla Germania era catastrofală. După înfrângerea din Primul Război Mondial, umilitorul acord de la Versailles o obliga să plătească țărilor aliate mari despăgubiri. Apoi mai era și criza economică mondială din 1929-1930. Refacerea economiei germane s-a datorat mai ales generosului ajutor financiar acordat regimului hitlerist de către unii magnați americani și europeni. Pentru a construi șosele și uzine, nemții aveau nevoie de mulți bani și de investiții. Acestea veneau, printre altele, de la banca americană Brown Brothers Harriman și aliatul lor financiar, germanul Friedrich (Fritz) Thyssen; bancherul britanic Sir Montagu Collet Norman, guvernatorul băncii Angliei; suedezul Axel Wenner-Gren, fabricant de arme și unul dintre cei mai înstăriți oameni din lume în acele vremuri, precum și omul de afaceri american originar din Franța, Charles Badeaux.Read more…

Din nou despre sifilis

Nu este un subiect plăcut, din contră!  Și totuși articolul publicat de către Johanan Vass în numărul trecut al revistei Baabel mi-a dat mult de gândit. În primul rând bunicul meu era medic specializat în dermatologie și boli venerice.  A studiat la Viena și a primit diploma exact acum 100 de ani, în 1923. Apoi, modul în care s-a desfășurat viața mea a fost influențat de… un caz de sifilis!  Iată ce povestește mama în amintirile ei:  După eliberarea din Transnistria, ea s-a întors cu părinții la Cernăuți și bunicul meu a primit un post la clinica de boli venerice.  Printre pacienții lui se afla un ofițer rus care se molipsise de sifilis.  Armata Roșie avea deja penicilină, dar injecțiile trebuiau făcute din 3 în 3 ore.  Bunicul meu a propus să-l ia acasă pe ofițer și să-l îngrijească pe toată durata tratamentului.  Ofițerul a acceptat, iar la sfârșit… a cerut mâna mamei mele!  Bunicul nu îndrăznea să-l refuze, așa că i-a cerut un „timp de gândire”.  A doua zi și-au făcut bagajele și s-au „repatriat” în România – norocul lor, pentru că în ziua următoare, granița s-a închis.  Deci îi sunt recunoscătoare ofițerului rus că m-am născut în România! Dar de fapt nu despre asta voiam să scriu, ci despre originea bolii, un subiect foarte controversat care nu a fost complet elucidat nici până astăzi.Read more…

Strategii politice (*) 

În după amiaza aceea ploioasă, în cabinetul Premierului se afla un singur invitat: Consilierul. – Consider, pe bună dreptate, că partidul și coaliția noastră vor pierde voturile laicilor din cauza refuzului ultrareligioșilor de a presta serviciul militar, de a se încadra în câmpul muncii și din cauza sumelor exorbitante solicitate de partidele religioase – preciză Premierul. Avem nevoie și de voturile lor pentru a ne menține la putere. Cum vezi rezolvarea problemei? – Am analizat această problemă. În curând veți vedea rezultatele, răspunse Consilierul. Este necesar în primul rând să înlocuim rabinii care actualmente influențează publicul extremist religios cu alte personalități, ale căror concepții sunt asemănătoare cu ale noastre. – De acord, răspunse Premierul. Ai mână liberă în această privință. Voi face demersurile necesare încă în aceasta seară. A doua zi, mica sală de ședințe alocată Consilierului, izolată împotriva oricăror scurgeri de informații în exterior, era ocupată de echipa de lucru a acestuia. Formată din specialiști în mass media, științe juridice, spionaj sau anchete polițienești, echipa Consilierului avea în componentă și un eminent specialist în Talmud, cu un doctorat de la Yeshiva University New York. Consilierul le explică în detaliu dorințele Premierului și planul pentru a le rezolva, folosind procedee mai puțin ortodoxe, cu care echipa era de altfel familiarizată.Read more…

Islazul

Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură. Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure. Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare. Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Read more…

Deadline

„Cea mai bună muză e termenul limită” – această constatare plină de înţelepciune a fost făcută de scriitorul maghiar Frigyes Karinthy, dar poate că şi alţii dinaintea lui şi-au dat seama de forţa mobilizatoare pe care ţi-o imprimă scadenţa sau deadline, cum i se spune – cel mai sugestiv posibil – în limba engleză. De câte ori nu invocăm cu disperare: „Dacă aş mai avea la dispoziţie o singură zi în plus, câte aş mai putea face”! Dar termenul limită nu mai admite nicio secundă în plus, e cumplit de strict, e deadline. Dar de ce tocmai deadline, adică o linie a cărei depăşire aduce după sine moartea?! Se pare că acest cuvânt ar fi fost înregistrat pentru prima oară în anii 1860, în timpul Războiului Civil American, şi se referea la linia de îngrădire din jurul închisorii. Gardienii erau instruiţi să împuşte şi să ucidă orice prizonier care ar fi „atins, ar fi căzut peste, ar fi traversat pe deasupra sau pe sub aceste îngrădiri denumite «dead line». Acest cuvânt apare în însemnările unor militari, ba chiar şi în presa vremii.Read more…

Cum e mai bine să fii: subponderal sau supraponderal?

Ce bine e să ai o greutate ideală! Dar adesea menținerea acestei greutăți necesită schimbarea stilului de viață și a alimentației. Dexonline definește drept subponderală o persoană care are greutatea sub medie, iar supraponderală o persoană care are greutatea peste medie. Multe persoane subponderale suferă de tulburări de alimentație. S-au descris șase tipuri de tulburări legate de alimentație, mai ales la adolescenți sau la adulți tineri. În lumea dezvoltată, cele mai frecvente tulburări de alimentație sunt alimentația excesivă, care duce la obezitate, și anorexia mintală. Există bineînțeles și probleme de greutate cauzate de boli genetice sau hormonale. Din păcate nu lipsesc nici cazurile în care oamenii nu au ce mânca și unii mor de inaniție și/sau de malnutriție. Exemple cunoscute au fost prizonierii din lagărele naziste, foametea produsă intenționat de guvernul lui Stalin în Ucraina (“Holodomor” 1932-1933), cea din timpul asediului orașului Leningrad (astăzi Sankt Petersburg) în 1941-1942 de către puterile Axei, sau mai recent foametea din Africa Subsahariană.Read more…

Rose Valland, expertă în istoria artei și spioană

E suficient să aruncăm o privire supra portretului Rosei Valland ca să ne mirăm: o femeie aparent atât de comună, de nesemnificativă, era expertă în istoria artei??  Tocmai pentru că părea doar o biată secretară, a putut să aducă un serviciu enorm culturii europene și, în cuvintele ei, „să salveze o mică parte din frumusețea lumii”.  Dar să începem cu începutul. Rose Valland (1898 – 1980) era o fată simplă de la țară, dar extrem de talentată și de harnică, avea o memorie fenomenală și o dorință nestăpânită de a învăța.  A făcut întâi școala pedagogică, devenind învățătoare – una din puținele cariere deschise pe atunci femeilor, mai ales celor sărace.  Cu ajutorul unor burse a devenit întâi profesoară de desen la liceu, apoi a obținut un doctorat în istoria artelor la Paris.  Și-ar fi dorit un post de conservatoare la unul din marile muzee, dar în 1931 a fost primită numai ca să ajute benevol.  Cum trebuia să-și câștige pâinea, lucra dimineața ca învățătoare și în orele libere lucra la Muzeul Jeu de Paume.  Nu s-a căsătorit niciodată. Pavilionul Jeu de Paume, construit ca sală de sport pentru Napoleon al III-lea (jeu de paume era o formă veche de tenis), a fost transformat ulterior în galerie de artă modernă.  Cu toate că nu primea salariu, Rose se ocupa de conservare și restaurare, organiza expoziții, ținea evidența de zi cu zi.Read more…

Israel 2050 – Victoria demografiei prin democrație?

Titlul articolului poate provoacă multiple întrebări și controverse. De câteva luni, o mare parte a populației Israelului se opune fie tacit, fie prin demonstrații uriașe, noilor legi judiciare, în forma lor inițială, dură, care fără nicio îndoială ar duce țara de râpă, transformând-o într-o dictatură. Un sondaj de opinie din februarie 2023, efectuat printre cetățeni cu diferite opinii politice, arată că 84% din populația Israelului crede că e nevoie de unele schimbări în sistemul judiciar, dar numai 22% sprijină reforma juridică sub forma în care actualul guvern vrea s-o legifereze. Dacă legile vor fi adoptate așa cum au fost planificate inițial, la fel cum una importantă a primit deja votul Knessetului într-o formă neschimbată, țara va merge spre dictatură, sau cel mult spre o democrație care se va limita la libertatea alegerilor. Dar există și posibilitatea ca următoarele schimbări juridice radicale să includă o lege care să limiteze alegerile la o dată în zece ani, din diferite motive, de exemplu din lipsă de fonduri pentru a finanța alegerile. Și mai rău va fi dacă se va renunța complet la alegeri. Acest lucru este verosimil, fiindcă guvernul va face tot posibilul să rămână la putere cât mai mult timp. În acest caz, dictatura se va instaura pe timp nelimitat și numai o lovitură de stat o va putea răsturna. Dar ce se va întâmpla în cazul în care democrația israeliană va rămâne învingătoare? Încotro va merge Israelul? Care va fi situația în 2048, la aniversarea a 100 de ani de la întemeierea statului nostru? Dar în 2050?Read more…

Cu trenul la Ierusalim

Când am venit în Israel, în 1972, eram obișnuită că dintr-un oraș în altul se călătorește cu trenul.  Aici se mergea cu precădere pe șosele, ori cu autobuzul, ori cu mașina proprie – cine avea.  Rețeaua de căi ferate era puțin dezvoltată, trenurile, câte erau, mergeau încet, gările erau greu accesibile.  Și poate că linia Tel Aviv – Ierusalim era cea mai nepractică dintre toate.  Și totuși am mers și eu cu trenul.  În prima mea iarnă la Ierusalim a nins copios și drumurile s-au închis.  Cum să ajung în weekend acasă, la părinți?  Nu mai funcționa decât trenul, nu era nici măcar un autobuz până la gară.  Am luat-o pe jos, prin zăpadă, de pe Muntele Scopus până la gara veche, vreo 5 km.  La gară era o nebunie.  Cred că în ziua aceea societatea de căi ferate și-a acoperit pierderile din ultimele șase luni…  A fost o aventură, dar am reușit! Poate că nici nu e de mirare că trenul de la Tel Aviv la Ierusalim făcea aproape două ore, pentru că era ultimul răcnet al tehnicii… din 1892 – de atunci nici guvernul britanic mandatar, nici cel israelian nu au făcut suficiente investiții ca să-l modernizeze.Read more…

Amintiri despre războaiele Israelului

Prezentele note sunt o redare foarte succintă a războaielor Statului Israel, fiind mai curând un „mixtum compositum” al amintirilor mele. Unele informații le-am primit abia după ianuarie 1980, când am sosit în Israel. 1948 Războiul de Independență. O bună parte din evreii din Ploiești s-au adunat pe terenul din fața fostei grădinițe Predinger de lângă Templul Coral, pentru a sărbători întemeierea Statului Israel. Seara, poetul Paizer a cântat melodia La Tel Aviv e întotdeauna primăvară. Doar câțiva inițiați știau despre Războiul de Independență, presa vremii nu a amintit acest episod. Rudele soției, din Buhuși și Bacău, ajungând la Haifa, au primit imediat arme și au fost trimiși pe front. Câțiva frați din aceeași familie au căzut la datorie. 1967 Războiul de Șase Zile. Seara, împreună cu alți ingineri, predam la școala de maiștri a uzinei. În pauză, un coleg răutăcios, cunoscut ca antisemit, mă abordează, simulând un accent idiș: – Ehei, te văd supărat, „frații noștri” au probleme. În săptămâna următoare, tipul mă abordează din nou: – Dee, acum te văd vesel, „frații noștri” au ajuns la Suez! Am evitat să-i răspund, deși avea dreptate. Pe culoar, un tehnician, cu ziarul Scânteia în mănă, exclamă: – Nu înțeleg, dacă arabii au câștigat războiul, de ce Israelul trebuie să dea înapoi teritoriile ocupate?Read more…

 Antisemitismul e ca ploaia

Toată viața, am purtat discuții cu prietenii evrei și neevrei pe tema antisemitismului. De multe ori ajungeam la discuţii foarte aprinse, eu fiind invariabil acuzat că refuz să văd realitatea. „Tu ai fi făcut eforturi să-l înțelegi chiar și pe Hitler ” mi-a spus exasperat, la un moment dat, un prieten. Iar când susțineam că o anumită manifestare aparent antisemită putea fi doar o dovadă de prostie, incultură sau lipsă de informare, regretatul Victor Eskenasy (fost redactor la BBC și la Europa Liberă) îmi cita zicala americană „dacă arată a rață, măcăie ca rața și merge ca rața, e cu siguranță rață”. În cele din urmă am ajuns să le dau dreptate. Ultimele dubii pe care le-aș mai fi putut avea au fost risipite de un articol recent, scris pe fundalul manifestărilor și atacurilor antisemite de la Londra și alte orașe din lume. Citez din memorie: „De ce nu au de suferit rușii din Anglia atunci când Rusia bombardează civilii din Ucraina?” întreabă autorul, Douglas Murray. El continuă: „De ce nu au de suferit musulmanii din Anglia atunci când islamiștii ucid creștini în Africa? Și de ce atunci când Israelul ripostează la provocările inamicilor săi, evreii din Anglia, chiar cei care nu sunt de acord cu politica guvernului israelian, trebuie să sufere de pe urma atacurilor și manifestărilor antisemite?”Read more…

Istorii de familie II. Amintiri suprapuse

Amintirile acestea pe care le evoc nici măcar nu sunt ale mele, sunt ale bunicii și ale mamei. Ele mi le-au povestit de mai multe ori, în prima mea copilărie și în adolescență și astfel, printr-o suprapunere într-un fel de straturi de viață, constat că mi le-am însușit, în măsura în care, prin trecerea zecilor de ani, acum îmi amintesc de copilăria mea și de oamenii dragi care făceau parte din ea și care demult nu mai sunt. Caut să-mi explic cum de mi-au rămas în minte detaliile și cum, după atâta timp, încă simt acut și mă întristează până la înfiorare durerea unor lucruri întâmplate familiei în care urma să aterizez și eu, la începutul anilor 60. Cred că se verifică faptul că ceea ce trăim și aflăm în primii ani ne influențează pentru tot restul vieții. Plecarea din Marghita în refugiu, între anii 1940-1945, când Ardealul de Nord a fost parte a Ungariei, i-a adus bunicii mele Magda divorțul. Plecase având un soț, o familie, rosturi și o viață așezată, dar războiul și refugiul le-a dizolvat. După întoarcerea de pe front la Șiria, frumosul și elegantul meu bunic a fost fermecat de o altă femeie pentru care și-a abandonat familia și cu care a plecat la București, iar Magda s-a întors în orășelul ei fără nimic, cu hainele de pe ea, o valiză sărăcăcioasă și cu mama mea de mână.Read more…

„Vecinii” mei – Familia Gaon

Am pus în ghilimele „vecinii”, pentru că am fost într-adevăr vecini în spațiu, dar nu și în timp – familia Gaon a locuit în cartierul Beit Hakerem de la începutul anilor 1930 și cam până ce am venit eu la Ierusalim. Trebuie să fac un efort ca să-mi imaginez cum arăta pe atunci cartierul meu – fotografia de mai sus datează din 1931.  Era o localitate rurală în afara orașului și un recensământ de atunci consemnează 550 de locuitori în 148 de case.  „Centrul” era Beit Havaad (Casa comitetului) care slujea de primărie, sală de întruniri, băcănie și grădiniță.  Așezarea era dominată de Seminarul David Yellin (încă neterminat în 1931, precum se vede în imagine), în jurul căruia s-au stabilit mulți profesori, intelectuali, scriitori…  (Dacă în limba română seminar este o școală de pregătire a preoților, în ebraică este o școală pedagogică.) Moshe David Gaon (1889-1958) s-a născut la Travnik, fosta capitală otomană a Bosniei.  Era fiul rabinului David Gaon.  Nu mult înainte de Primul Război Mondial, Moshe David a venit la Ierusalim și în 1915 s-a înscris la Seminarul David Yellin.  Clădirea nouă, cea din Bet Hakerem, încă nu exista, dar seminarul funcționa deja.  Era printre primele școli pedagogice cu limba de predare ebraică, studenții săraci primeau sprijin material, dar după absolvire erau obligați să predea doi ani oriunde erau trimiși. (Sună cunoscut?)  Moshe David a fost primul învățător în satul Moța din apropierea Ierusalimului.  Read more…

Tristeți invernale 2

1. Agresiunile flagrante, violențele extreme și dreptatea ultimă este apanajul exclusiv al marilor puteri. Restul statelor au dreptul să mormăie pe la colțuri, să latre în pustie ori să-și plângă de milă. Națiunile mici au doar șansa vasalității înțelepte, a supraviețuirii sub cizma hegemonilor, cel mult a unei prosperități limitate în caz de supunere perfectă. 2. Există momente astrale ale istoriei, când forța brută a maselor dezlănțuite nimicește puterea oricărui aparat represiv, fie el supradotat și foarte instruit. Represiunea, oricât de bine organizată și pregătită din timp, va fi umilită și călcată în picioare de către o mulțime aparent haotică în câteva ore. Nu există forță umană sau tehnologică care să se opună cu succes majorității unui popor revoltat cu adevărat. 3. Creșterea taxelor și impozitelor impuse cetățenilor reprezintă măsura exactă a incompetenței, incapacității și proastei administrări a statului. Inflația constituie în mare măsură cuantumul pierderilor înregistrate de cetățeni și de avuția națională datorat proastei guvernări.Read more…

Curtea Supremă a Israelului a invalidat proiectul de lege care îi restrângea competențele

În urma unei măsuri fără precedent, Curtea Supremă a Israelului a respins un proiect de lege controversat al Knessetului care ar fi limitat puterile Curții. Potrivit acestui proiect, Curtea Supremă nu ar mai fi avut dreptul să respingă măsuri legiferate de Knesset, un drept care, potrivit unor juriști și deputați din opoziție, ar fi lipsit Curtea de rolul său de control și echilibru, afectând în acest fel democrația israeliană. Acest rol i s-a conferit Curții în lipsa unei constituții care să garanteze cetățenilor o serie de drepturi democratice. Anul trecut, până la izbucnirea războiului din Gaza, sute de mii de israelieni organizau în fiecare weekend demonstrații de protest la Ierusalim, Tel Aviv și alte orașe ale țării, cerând anularea proiectului de lege elaborat de guvernul de dreapta al lui Benjamin Netanyahu. Argumentul cabinetului, respectiv al ministrului de justiție, a fost că într-o democrație Curtea, organ numit, nu poate avea mai multe drepturi decât Knesset-ul, organ ales care reprezintă voința alegătorilor. În luna iulie, guvernul a votat o lege care a anulat dreptul Curții Supreme de a respinge deciziile cabinetului considerate ”nerezonabile”, un drept folosit ca mijloc de control al puterii executive. Această lege reprezenta un amendament la una dintre Legile Fundamentale, considerată un fel de Constituție a Israelului. Legea a trecut fără niciun vot împotrivă,  deoarece opoziția s-a abținut.Read more…

Despre mămăligă și miracole

Adesea am citit în Baabel despre istoria medicinei.  De data aceasta vă propun o incursiune în istoria microbiologiei. La începutul lui iulie 1819, în Italia era o căldură înăbușitoare, aerul era umed și apăsător.  În satul Legnaro de lângă Padova s-a semnalat un fenomen ciudat.  În casa unui țăran s-a pregătit un ceaun mare de mămăligă (polenta), familia a mâncat pe săturate și restul l-au pus deoparte.  A doua zi mămăliga era roșie ca sângele!  Fenomenul a apărut apoi și în alte case.  Oamenii erau speriați: era desigur o manifestare a Satanei!  Nu îndrăzneau să stea sub același acoperiș cu „mămăliga însângerată” și l-au chemat pe preot să facă neîntârziat o ceremonie de exorcism și să alunge spiritele rele.  Mai mult, familiile unde apăruse „mămăliga însângerată” erau privite cu suspiciune: poate că acolo se petreceau lucruri necurate?  Agitația a fost atât de mare, încât a fost chemată poliția, iar aceasta a trimis o comisie de anchetă formată din mai mulți profesori ai Universității din Padova. Printre cei care au studiat fenomenul a fost și farmacistul Bartolomeo Bizio din Padova.  El a făcut o serie întreagă de observații și de experimente, publicând un articol în 1823.  Oare cum arăta știința de acum 200 de ani?  Iată concluziile lui: Read more…