Strada nu se mai numeşte Rákóczi, ci Eremia Grigorescu, dar numărul casei a rămas neschimbat: 28. O clădire burgheză, solidă, cu un etaj, cu ferestre mari şi frontispiciul decorat cu o ghirlandă de stucatură, după cum se obişnuia la cumpăna secolelor XIX şi XX. Trec des pe această stradă aflată sub dealul Cetăţuii, pentru că face parte din traseul cel mai scurt de acasă până „în oraş”, dar şi (mai ales) pentru că îmi face plăcere să revăd casa de la numărul 28. Apropiindu-mă de ea, mi se alătură, pe nesimţite, o fetişcană (imaginară) de vreo 13 ani (mai exact 12 ani şi 3 luni) îmbrăcată cu un paltonaş vernil (cumpărat în rate de la Magazinul Universal), ciorapi de nailon „de domnişoară” (care nu stau întinşi, ci se răsucesc pe gambele de copil) şi încălţată cu pantofi de lac cu baretă. Ştiu că sub pardesiu poartă o fustă albă de tergal[1] plisat (cumpărat în rate, tot de la Magazinul Universal) şi o bluză de catifea roz (cusută dintr-o rochiţă care-i rămăsese mică). Ţine în mână o carte învelită în foiţă de mătase: cadoul pentru D., colegul ei de clasă (a VI-a B) care o invitase la ziua lui de naştere. D., un băiat deştept şi dezgheţat, înalt (crescuse peste vară şi depăşise 1.80), cu vocea în schimbare, i-a mai spus: „Vom fi trei băieţi şi trei fete”. Această precizare dăduse o turnură specială aniversării care se arăta altfel decât celelalte zile de naştere, cu un cârd de copii neastâmpăraţi şi gălăgioşi care se înghesuie la joacă, dau iama în sendviciuri şi se îndoapă cu feliile de tort…Read more…