Jurnalul lui Hélène Berr

Hélène Berr s-a născut în 27 martie 1921 la Paris. Tatăl, Raymond Berr, inginer, a contribuit la dezvoltarea industriei chimice interbelice. Mama, Antoinette Rodrigues-Ely, era dintr-o familie de marani, originară din Lisabona. Evrei asimilați, ambii erau de mai multe generații în Franța, făceau parte din elita societății franceze și se considerau cetățeni francezi, indiferent de apartenența lor religioasă. A urmat un liceu privat, studiind latină, limbi moderne și filosofie. În 1940-41 și-a luat licența la Sorbonne, la limba și literatura engleză, cu nota maximă. În 1942 a primit Diploma de Studii Superioare pentru teza Shakespeare’s Interpretation of Roman History. Dar teza doctorat, Keats’s Hellenism, prezentată în octombrie 1942, nu i-a fost admisă din pricina legilor antisemite ale guvernului Vichy. Din 1941 Hélène a participat la UGIF și la „Temporary Mutual Aid”, împreună cu sora ei mai mare, Denise. UGIF (Union générale des israélites de France) era o organizație legală, înființată de politicianul antisemit Xavier Vallant sub regimul Vichy, în noiembrie 1941, la cererea Germaniei. În cadrul organizației, reprezentanți ai evreimii franceze se ocupau de asistența, bunăstarea și reintegrarea socială a evreilor, mai cu seamă a copiilor. Dar adevăratul scop era de a-i descoperi pe evreii din Franța și de a-i izola de restul populației. Organizațiile care se ocupau de orfelinate au devenit capcane pentru evrei. Li se promisese că Gestapoul nu se va atinge de ei, ceea s-a dovedit o minciună. Atât angajații, cât și copiii au fost până la urmă deportați.Read more…

Troița

După cum am mai spus în povestirea Islazul (https://baabel.ro/2023/06/islazul/), am petrecut multe zile de vară pe meleaguri vâlcene împreună cu cei trei nepoți, fiind găzduiți în casa de vară a bunicilor din partea mamei a doi dintre copii. Le consider cele mai frumoase momente din viața noastră de până acum, dar și cele mai grele; răspunderea era foarte mare. Încă de la început mi-am dorit ca verii să devină prieteni buni nu doar pentru perioada copilăriei, ci pentru toată viața. Nu știu dacă am reușit, dar sunt semne încurajatoare, acum, când sunt aproape toți trecuți de vârsta adolescenței. Cum spuneam, îi supravegheam non-stop, ca să nu se întâmple ceva nedorit. Celor trei li se adăuga, aproape zilnic, un al patrulea năzdrăvan, nepotul unei familii din sat, venit în vacanță. Fiind din partea locului (stătea în orașul apropiat), el ne era și un fel de ghid în deplasările noastre. Nepoții mei erau veniți mai de departe. Deseori ieșeam cu toții din curtea gospodăriei, mai ales spre seară, când soarele se mai domolea. O plimbare preferată era la râul Otăsău care străbate comuna, foarte aproape de terminarea proprietății cuscrilor noștri.Read more…

Cădere liberă

În cafeneaua unde mă duc de obicei sâmbăta era puțină lume, căldura îi speria pe oameni. Doi bărbați cu părul alb pe care îi întâlneam des, cu discuțiile lor interminabile, un bărbat mai în vârstă, care venea în fiecare șabat și citea, și un nevăzător cu un câine Golden retriever erau clienții permanenți. – Șalom, domnule, mi s-a adresat un bărbat înalt între două vârste care tocmai intrase în local însoțit de două femei. – Șalom, i-am răspuns, cu toate că nu mi-era cunoscut. – Ocupați o masă, le-a spus el însoțitoarelor lui, vin și eu imediat, după care s-a așezat la masa mea. – Nu mă recunoști? – mi s-a adresat. – Nu, i-am răspuns, de unde să te cunosc? – Sunt Şaul. Acum douăzeci de ani, în curtea interioară a unui bloc dintr-un cartier rău famat al orașului, ai sosit cu o ambulanță de terapie intensivă. Îmi pierdusem cunoștința, abia mai respiram, precum mi-ai povestit atunci. Îmi injectasem o doză masivă de heroină. Mi-ați administrat antidotul, după care mi-am revenit.Read more…

A păstra sau a nu păstra…

Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…

Roua

În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris. În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează. Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții. Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam. Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan. Aștept cu nerăbdare să apară cartea. Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.Read more…

Bătrânețe, haine grele

Paul (Pali) s-a născut într-o familie de evrei nereligioși într-un sat de lângă Carei, în nordul Transilvaniei. Pe la vârsta de 17 ani, Paul s-a îndrăgostit foc de o fostă colegă de clasă, Ibi (Ibolya), care era de etnie maghiară. Se întâlneau în secret într-o pădurice de la marginea satului. Citeau împreună poezii de dragoste și își împărtășeau visurile despre un viitor comun. Paul lucra cu tatăl său în atelierul lor de tâmplărie, iar Iboya își ajuta părinții la întreținerea livezii și la culesul fructelor. În 1944, Paul, surioara lui de cinci ani, Malca, și părinții lor au fost deportați la Auschwitz. Paul, care avea 18 ani, a fost singurul care a supraviețuit. În 1945, la începutul verii, a reușit să ajungă la Carei și de acolo în satul său natal. Poarta casei lor era închisă. Trist, singuratic și înfometat, Paul a bătut la ușa lui Ibi, prietena lui. I-a deschis mama ei, Piroska néni, care s-a speriat la vederea lui, recunoscându-l doar după voce și după zâmbetul fermecător. Arăta groaznic: rămăsese o umbră, abia dacă mai cântărea 40 de kilograme. Era murdar și zdrențăros. Pantofii rupți îi strângeau picioarele umflate. Piroșka néni l-a îmbrățișat, i-a încălzit apă într-un lighean mare și i-a dat săpun, prosop, haine și pantofi ai soțului ei, Zoli bácsi, fiindcă înainte de deportare ei aveau o constituție asemănătoare. După baie, Paul a mâncat un gulaș cald cu pâine proaspătă de casă și a adormit pe șezlongul din bucătărie. S-a trezit după câteva ore, la mângâierile lui Ibi, care-l privea cu dragoste, fericită că iubitul ei a revenit. Cei doi tineri au terminat liceul la Carei, la fără frecvență, după care au plecat împreună la București. Ibi a învățat economia, iar Paul a studiat ingineria mecanică. S-au căsătorit și după trei ani s-a născut singura lor fiică, Elena. Ea a studiat medicina la București. În 1978, familia a imigrat în Israel. Paul și Ibi aveau deja 52 de ani. Paul a fost primit ca inginer la o companie de electricitate, iar Ibi și-a găsit de lucru la o bancă. Anii au trecut. Ibi și Paul s-au pensionat, dar au continuat să lucreze ca voluntari la o casă de bătrâni. Ei ajutau la bucătărie, aduceau bolnavilor mâncarea și obișnuiau să converseze cu ei, chiar și cu cei care aveau probleme cognitive.Read more…

Happy Birthday, Emily!

În 17 noiembrie a fost ziua de naștere a unei fetițe de nouă ani pe nume Emily. Până aici nimic neobișnuit, doar că Emily este în captivitate, undeva în tunelurile întunecoase ale Hamasului în Gaza. E singură. Tatăl ei a fost ucis în casa lor din kibuț; mama a supraviețuit, dar nu e cu ea. Nu a sărbătorit-o nimeni, nu a primit cadouri și nimeni nimeni nu i-a cântat Happy birthday. În Gaza monștrii Hamasului țin în captivitate 240 de oameni, sub privirile nepăsătoare ale Crucii Roșii Internaționale și ale organizației “umanitare” numite o.n.u. (scris dinadins cu litere mici). Mă gândesc cu nostalgie la anii 1993-1995, când aveau loc convorbirile între israelieni și palestinieni, urmate de Acordul de la Oslo, celebra strângere de mâini a lui Yitzhak Rabin, primul-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele Frontului de Eliberare a Palestinei (PLO). I-am spus soției mele că pacea, pe care i-o promisesem încă înainte de a emigra în Țara Sfântă, a sosit. Cu toate reținerile, credeam la fel ca mulți alții că au venit vremurile de conviețuire pașnică. N-a fost să fie. A urmat Intifada în ediția a doua, cu atentatele zilnice care au făcut peste o mie de victime, apoi nenumărate conflicte cu Hamas din fâșia Gaza, însoțite de tiruri cu rachete, care, din fericire, în marea lor majoritate au fost doborâte de sistemul de apărare “Cupola de fier”. Copiii, mai ales cei din sudul țării, au petrecut nopți în șir în adăposturi. Read more…

Datoria Crucii Roșii Internaționale

Nu am să pun sub semnul întrebării dacă toate organizațiile internaționale legate mai mult sau mai puțin de ONU au vreo valoare în apărarea drepturilor oamenilor de pretutindeni și a dreptății. Președintele ONU, António Guterres, și organizația pe care o conduce fac totul ca să mușamalizeze odioasele crime ale Hamasului, prin condamnarea continuă a Israelului, omițând problema majoră, faptul că Israelul duce un război de supraviețuire, încolțit din toate părțile de dușmani care îi vor pieirea. Aparent, motivul criticilor la adresa Israelului este că noi ocupăm teritorii care nu ne aparțin, dar adevărul este că politicieni israelieni de frunte precum Rabin, Peres, Barak și Olmert au încercat să facă pace cu palestinienii, dar de fiecare dată au fost refuzați, fiindcă palestinienii nu se mulţumesc cu mai puțin decât totul, adică și teritoriul Israelului. Din păcate, partidele de dreapta israeliene au avut dreptate – deocamdată nu ai cu cine negocia. În 7 octombrie, zeci de adolescente și femei tinere au fost răpite și de atunci sunt violate și continuă să fie violate. Acesta este probabil motivul pentru care Hamas nu vrea negocieri pentru eliberarea acestor femei, de teamă că ele vor povesti tot ce li s-a făcut de către acei barbari. Mă întreb unde este vocea organizațiilor globale pentru drepturile femeilor care să condamne Hamasul?(1) Să înţeleg obiectivul mișcării Me too care apără pe bună dreptate cauza femeilor nu include evreicele? “Me too if she’s not a Jew”?Read more…

Tristeți invernale 3

La cumpăna dintre ani permiteți-mi câteva observații simple, nu chiar retorice, poate de judecată elementară, o încercare de a sensibiliza sufletele mai împietrite. a. În Gaza asaltată și rasă parțial de trupele israeliene se termină mereu hrana, combustibilul, medicamentele. În mod paradoxal încă nu s-a terminat stocul de rachete cu care Hamas-ul mai atacă încă centrul Israelului, ba chiar regiunea Ierusalimului. b. Dacă Hamas ar dispune de forța militară a Israelului și ar asalta centrul Statului Evreu, nu avem nevoie de multă imaginație pentru a ne închipui ce mega-pogrom unic în istorie ar înscrie în cartea sa de onoare…c. Toți idioții progresiști, utili și inutili, din metropolele occidentale și campusurile universitare americane se alătură cu „entuziasm revoluționar” manifestanților palestinieni și arabi, scandând From the river to the sea, Palestine will be free! Ei nu știu că această „sublimă metaforă geografică” echivalează în termeni reali cu lichidarea fizică a prezenței evreiești între râul Iordan și Marea Mediterană, practic cu suprimarea prin forță a existenței Statului Israel.  Read more…

Holocaust. Datoria şi povara mărturiei

„Acolo nu v-au dat nici măcar un măr?” – această întrebare i-a fost adresată lui Laci Nussbaum[1], de către rudele sale din Turda, în vara lui 1945, după revenirea lui din deportarea la Auschwitz şi Buchenwald…În 11 aprilie 1945, la auto-eliberarea lagărului de la Buchenwald, Laci Nussbaum avea 16 ani şi o lună. La începutul verii, după un drum sinuos şi îndelungat, cu vaporul pe Elba sau în trenurile ticsite de călători (uneori călătorind pe acoperiş), a ajuns la Cluj, unde nu a mai avea pe nimeni şi fosta locuinţă era devastată. Nu mai avea niciun rost să rămână în oraş şi s-a dus la Turda[2] ,  unde trăiau un unchi şi o mătuşă (fraţii mai mici ai mamei: Jenő şi Zitta Weinberger). Aceştia l-au primit cu multă dragoste pe nepotul supravieţuitor al infernului nazist. La început povestea despre cele îndurate la Auschwitz şi rudele îl ascultau cu multă atenţie, însă le era imposibil să priceapă grozăviile prin care trecuse nepotul lor, acestea păreau să depăşească limita de înţelegere a unui om normal…Read more…

ADN-ul total

De curând am avut un vis. Nu a fost dintre cele care ai dori să nu se mai sfârșească. Din contră. În vis, după un lanț de evenimente / întâmplări pe care nu le mai pot descrie detaliat pentru că nu le mai rețin – niște călătorii cu trenul fără să cunosc destinația… niște mărșăluiri cu dificultate în șiruri nesfârșite de oameni etc. – mi-am pierdut geanta cu toate documentele de identitate. Se făcea că ajunsesem într-o sală de tribunal pe care o cunoșteam doar din filme. Eram acuzată de ceva și știam că voi fi absolvită de vină doar prin legitimarea mea. Desigur, nu puteam face asta din moment ce nu aveam asupra mea niciun document salvator și pe nimeni care să mă cunoască. Atunci, în gândul-vis mi-a venit ideea să le spun să fie aduși ca martori ai apărării mele redactorii revistei Baabel, unde mi-au fost inserate câteva texte în care, printre altele, eu am vorbit și despre mine.Read more…

Copilul lui Noe – o carte deosebită

Cu totul întâmplător am citit o carte apărută la Humanitas care mi-a plăcut foarte mult și pe care, dacă nu o cunoașteți, vreau să v-o recomand. Este un roman scurt, care se citește foarte ușor, în cel mult două ore. Este Copilul lui Noe, de Eric-Emmanuel Schmitt, despre care nu știam nimic. Pe Google, mai precis pe Wikipedia se poate afla biografia lui amănunțită. De origine franco-belgiană, s-a născut în 1960 la Lyon și a absolvit cursurile prestigioasei instituții École normale supérieure cu o diplomă în filozofie. A debutat ca scriitor în 1991 cu o piesă de teatru. În 1994 a apărut primul său roman care i-a adus consacrarea în literatură, precum și multe premii. Cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt sunt traduse în peste 40 de limbi. Copilul lui Noe a apărut în 2004. De atunci a fost tradus în 30 de limbi și a primit peste 20 distincții și premii literare. Traducerea în limba română a fost făcută de Ileana Cantuniari. De fapt, editura Humanitas i-a publicat o serie întreagă de cărți. Autorul a și vizitat România, ca invitat la evenimente culturale la București și la Iași.Read more…

O zi ploioasă

Era o zi ploioasă de martie… De fapt, ploua torențial. Am reușit să iau un taximetru și m-am îndreptat spre casă după o zi grea la clinică. M-am strecurat ușor pe bancheta din spate, cu hainele ude, am dat adresa și am început să studiez profilul șoferului care nu și-a întors deloc capul spre mine, fiind probabil obișnuit să-și studieze clienții doar în retrovizoare. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îngrijit și decent, la fel și mașina pe care o conducea. Speram să mă lase să privesc pe fereastră în liniște, fiindcă vremea nu mai putea fi un subiect de conversație. Liniștea a durat doar vreo trei minute, până când un tânăr cu o mașină ne-a tăiat calea, fără consecințe serioase. Mă așteptam să urmeze comentarii acide, depreciative la adresa noii generații, dar nicidecum la ceea ce a urmat. Bărbatul a început să vorbească calm și coerent despre tinerețea sa (care probabil coincidea cu a mea), ca și cum incidentul l-ar fi transpus înapoi în timp. Mi-a povestit despre primul an după armată, pe care l-a petrecut ca angajat la o întreprindere clujeană, timp în care s-a pregătit pentru Politehnică. – Am lucrat un an la Sinterom, doamnă, erau alte vremuri, noi eram altfel. Oare ați auzit de fabrica asta? Da auzisem, și am simțit cum inima îmi bate mai tare, în timp ce continuam să privesc cum ploua afară.Read more…