Moshe Krausz și „Casa de sticlă”

Despre Rezső / Rudolf / Israel Kasztner s-a discutat în repetate rânduri în revista Baabel și pe bună dreptate: avocatul clujean a salvat 1684 de evrei din Budapesta din ghearele naziștilor.  Și totuși a rămas un personaj controversat – i s-a reproșat că a colaborat cu naziștii, că a ascuns cu bună știință evreilor soarta care îi aștepta și i-a salvat în primul rând pe oamenii care îi erau apropiați.  Nici până astăzi istoricii nu sunt de acord dacă a fost erou sau trădător.  Există desigur multe argumente împotriva lui Kasztner, dar eu propun două argumente în favoarea lui.  Criticii lui ar trebui să se întrebe dacă, fiind puși în aceeași situație, ar fi procedat altfel și cu mai mult succes.  Mai mult, în Talmud scrie că „cel care salvează o singură viață salvează o lume întreagă”, astfel încât prin acțiunea lui și-a răscumpărat desigur păcatele. Kasztner nu a fost însă singurul care a încercat să salveze evrei din Budapesta în timpul Holocaustului.  Diverși diplomați ai unor țări neutre au contribuit și ei la salvarea evreilor – cei mai cunoscuți sunt elvețianul Carl Lutz și suedezul Raoul Wallenberg, dar poate că niciunul dintre ei nu ar fi realizat mare lucru fără ajutorul lui Miklós Moshe Krausz.  Și totuși, în Israel numele acestuia din urmă este foarte puțin cunoscut.  Amănuntele au început să iasă la iveală abia în 2014, odată cu publicarea cărții Între Krausz și Kasztner – Lupta pentru salvarea evreilor din Ungaria, scrisă de Ayala Nedivi.Read more…

Societatea Paul Ehrlich a medicilor evrei din Clujul interbelic         

Ȋntr-o zi de toamnă, în octombrie 1930, medicii de la Spitalul Evreiesc din Cluj (instituţie în formare) și-au depus halatele și, frumos îmbrăcaţi, s-au întrunit pentru a înfiinţa o organizaţie profesională a medicilor din Cluj, afiliată Spitalului Evreiesc. – în contextul in care, în România, tocmai se votase noua Lege a Sănătăţii (1930).

Numărul medicilor evrei din Clujul acelor ani era mult mai mare decât ponderea populaţiei evreiești (10% – 12% din populaţia Clujului acelor ani). Ȋn prima ședinţă a asociaţiei a fost ales președintele, doctorul Ede Goldberger, un dermatolog de talie europeană. pentru perfecţionarea profesională, dar și necesitatea unui sindicat pentru apărarea intereselor medicilor. orașului, a vorbit despre “Aspectele radiologice ale pietrelor la rinichi”.Read more…

Un fel de „regulă de 3” stilistică

Femeile tind să îşi vadă garderoba prin intermediul unor formule fixe de ținute, cu fiecare piesă ocupând un singur loc şi având un singur scop precis. Ia stai o clipa, o sa îmi spuneti, păi nu așa ar trebui să stea lucrurile? Fiecare piesă să aibă un scop clar definit, iar garderoba să fie alcătuita pe baza unor ținute atent formulate? Da şi nu, va fi răspunsul meu. Vin şi cu un exemplu concret. Să ne imaginam o femeie care are în dulap o bluză frumoasă, nou cumpărată, pe care a ales-o special pentru ținutele de la birou. Această femeie a vizualizat respectiva bluza asortată cu o anume pereche de pantaloni şi cu o anume pereche de pantofi, ba chiar întreaga ţinută completată de un anume colier şi de o anume geantă. De altfel, așa va ajunge să poarte bluza – şi, din păcate, doar așa (sau de cele mai multe ori doar în aceasta formulă de ținută). Această perspectiva – în care piesa A este văzută ca fiind bine completată doar de piesa B şi accesoriul C sau îmbrăcată doar în ocazia X – dă naștere mai multor situații problematice:Read more…

Peter Rosenthal: În capcana timpului (3)

Rana emigrării se vindecă cu timpul, sau măcar nu mai doare, rămâne doar ca o ezitare într-un moment în care aș fi preferat să fiu alert. icatricea însăși nu doare, rămâne numai un defect în suplețea țesutului sănătos, o fisură umplută cu un material provenit dintr-un strat mai profund. Rănit e și limbajul. Cuvintele nu se potrivesc pentru a descrie emigrația. „Emigrație” – cuvântul e și el o cicatrice. Când ajung la el mă opresc, pentru că îmi sugerează lucruri care parcă nici nu se referă la mine. Cuvintele sunt ca și confecțiile: dacă de la bun început nu ți se potrivesc, oice ai face nu ajută la nimic, prea strâmt, prea scurt, prea lung… Exil sună mult prea patetic, fugă – prea aventuros, plecare – nu spune nimic, transfer – un coșmar, refugiat – un atavism, călător – o glumă proastă. Dar oricum am numi faptul, cicatricea rămâne, de o parte textura copilăriei mele la Arad, de cealaltă parte țesutul viu al speranței într-un viitor mai bun la Köln. Pentru procesul de cicatrizare prefer vocabularul medical, cu expresii latine, care e mult mai exact. Medicii vorbesc despre vindecare primară și secundară. Vindecarea primară, cu o cicatrice minimă sau deloc, duce la refacerea completă a țesutului, restitutio ad integrum. La arsuri și inflamații vindecarea e secundară, se face „pe ocolite”. Au loc procese imunologice complexe de transformare a țesuturilor și de cicatrizare. La început nici nu m-am simțit rănit. Totul mi s-a părut mai degrabă o mare aventură. Tot ce mi-ar fi putut pune planurile sub semnul întrebării a fost refulat sau reinterpretat. Am urcat în trenul realității de atunci cu speranța că pentru mine totul se va aranja. Read more…

Mărturiile pierdute ale lui Eichmann

După cel de al Doilea Război Mondial, Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții “soluției finale” de exterminare a poporului evreu, s-a refugiat în Argentina peronistă, pro-nazistă. Sub numele fals de Ricardo Klement, Eichmann ducea o viață tihnită la periferia orașului Buenos Aires. Se aștepta la o bătrânețe liniștită, mai ales după ce își adusese familia din Austria. Deși își ascundea identitatea, toți camarazii naziști refugiați în Argentina îl cunoșteau și îl respectau ca pe unul dintre cei mai proeminenți dintre ei. Naziștii aveau cluburile lor unde se întâlneau. Cu aprobarea tacită a guvernului argentinian sărbătoreau în fiecare an ziua de naștere a lui Hitler, ale cărui poze tronau pe pereți împreună cu drapelul cu zvastică. Eichmann era atât de sigur pe sine, încât în 1957, a dat un interviu ziaristului olandez Willem Sassen, fost membru al Waffen SS. Sassen și colaboratorul lui, Eberhard Fritsch, sperau să demonstreze că Holocaustul nu a existat și să obțină un câștig financiar considerabil. Prima lor speranță nu s-a realizat, pentru că Eichmann, simțindu-se în siguranță după ce scăpase de procesele din Nürnberg, s-a lăudat cu realizările sale în exterminarea evreilor. Sassen spera că Eichmann va declara că Hitler nu avea nicio legătură cu “soluția finală”, dar Eichmann a confirmat că ideea a venit de la Führer. Interviul a fost înregistrat pe benzi de magnetofon și apoi dactilografiat în mai multe exemplare. Pe materialul tipărit, Eichmann a făcut unele corecturi scrise de mâna lui. Eichmann a cerut ca înregistrările să nu fie publicate decât după moartea lui, Read more…

Războiul socatei

Căldură mare… Uneori ai da un gram de aur pentru un pahar cu apă rece – o bere ar fi mai bună, dar în zilele noastre e mai sănătos să bem la temperatura camerei. Un grup de prieteni s-a reunit în boxa din beci, la răcoare, pentru câțiva țapi și un pahar de vorbă. În atmosfera plăcută au uitat de scumpiri și de toate celelalte frustrări ale zilei. Deodată s-a auzit un zgomot de rău augur… apoi o explozie și pe neașteptate au fost loviți de sticle sparte, fructe din compot, castraveți, oțet…Read more…

Zece ani în Baabel: Baabel a intrat în viața mea

Citesc revista din 2015. Prietenul și dascălul meu G.G. îmi trimitea revista Baabel prin email. M-a încurajat de câteva ori să scriu pentru publicație, dar din lipsă de timp nu am făcut-o, încă mai lucram cu o normă întreagă. Revista mi-a plăcut dintotdeauna, articolele interesante, stilul sincer, obiectivitatea redactorilor și relația dintre colaboratori, care comentează articolele colegilor dădeau o senzație de intimitate, ceea ce nu prea se vede  la alte reviste. Nu ultimul rând m-a atras prezența articolelor unor autori foști colaboratori ai emisiunilor în limba română de la BBC sau Europa Liberă, pe care i-am ascultat încă pe vremurile când trăiam în România ceaușistă. Încet-încet, revista a devenit o parte din viața mea, o așteptam cu nerăbdare în fiecare a doua zi de joi. Din 2017 am început și eu să scriu. În tinerețe am scris câteva schițe în limba maghiară, dar au rămas în sertar. Baabel mi-a dat posibilitatea să scriu, să mă antrenez, să public și să-mi îmbunătățesc stilul. Urmăream cu sufletul la gură comentariile cititorilor, ceea ce e valabil și în ziua de azi. De când colaborez la revistă, sunt mai atent la oamenii din jurul meu, intru în discuție cu ei, îi ascult, învăț de la ei. În timpul epidemiei de covid, când purtam cu toții măști, am fost uimit de limbajul ochilor.Read more…

Albastru de Tunisia

În toamna anului 2014 am vizitat pentru prima oară o țară musulmană, Tunisia, una din cele mai relaxate din punct de vedere al fundamentalismului religios. A fost un sejur obișnuit de șapte nopți, cu un zbor din Budapesta la Monastir, la doar trei ani după Primăvara Arabă. Nu insist asupra șocului cultural pe care l-am avut, sau poate ar fi mai corect să spun șoc social. Voiam doar o vacanță la mare, cea mai caldă mare pe care mi-a fost dat s-o încerc vreodată, unde după-amiaza apa era ca o supă răcită și unde foarte puțini dintre turiștii hotelului făceau baie. Nu știu de ce majoritatea lor copleșitoare prefera piscinele hotelului, de parcă piscine nu sunt peste tot. Sunt o împătimită a mării, cu specific pe Marea Mediterană dar, oricât de mult îmi place plaja, soarele și apa, după un timp trebuie neapărat să părăsesc pentru câteva ore aceste splendori și să explorez împrejurimile. De-a lungul coastei se înșirau satele tunisiene, toate având case mici, cu ziduri albe, ferestre și uși cu lemnărie albastră. Toate, fără excepție, aveau aceste culori și un farmec extraordinar. Poate contribuia și lumina specială și vecinătatea mării, nu știu, dar mie totul mi se părea ca o pictură vrăjită în care apărea câte o pată de culoare foarte vie – tufa de bougainvillea, cu rozul ei puternic, cățărată pe zidurile albe.Read more…

„Vioara aparţine de corpul meu” – interviu cu violonistul Peter Rosenberg

Cluj, duminică, 21 august 2022. Ultima din Zilele Culturii Maghiare, ediţia 2022. Eleganta sală festivă a Casei Libertăţii Religioase e ticsită de lume. Interesul publicului pentru recitalul de vioară susţinut de Peter Rosenberg, cunoscut violonist şi vreme îndelungată prim-concertmaistru al orchestrei Bamberger Symphoniker, depăşeşte cu mult capacitatea sălii chiar dacă de astă dată uşile separatoare au fost deschise şi s-au adus scaune suplimentare. Cei care nu au mai găsit loc stau în picioare de-a lungul pereţilor sau lângă uşa de la intrare. Şi nu e de mirare. Dincolo de faptul că Peter Rosenberg e un violonist remarcabil, care în ultimii ani a mai concertat în Oraşul Comoară, este şi clujean de origine şi mullţi dintre cei prezenţi îl cunosc personal. De astă dată a pregătit un recital din compoziţiile pentru vioară solo, scrise de Johan Sebastian Bach în urmă cu 300 de ani. Piesele alese se potrivesc cu arhitectura barocă a clădirii. Când izbucnesc acordurile bine strunite ale viori, închid ochii şi mă las în voia Partitei în re minor care se transformă treptat într-o minunată călăuză sonoră în lumea amintirilor. Mă revăd în urmă cu multe decenii, în pragul adolescenţei, într-o seară târzie de vară, ascultând prin fereastra larg deschisă acordurile viorii care păreau să atingă bolta înstelată.  Zi de zi îl auzeam exersând pe Peter, vecinul meu de la etajul patru, dar bănuiesc că în seara aceea – aproape magică – s-a petrecut saltul calitativ. A reuşit să mă transporte într-o lume stăpânită de frumuseţea pură şi să mă transforme din eleva care frecventa disciplinată concertele şcolare de dumincă dimineaţa, într-un meloman în devenire.Read more…

Păcatele trebuie recunoscute

De-a lungul istoriei au existat sute de genocide și crime împotriva umanității. După cum spunea Elie Wiesel, deosebirea dintre acestea și Holocaustul poporului evreu este că naziștii au planificat lichidarea întregului popor și pas cu pas, cu o precizie specific germană, aproape că au reușit să-și îndeplinească planul. Israelul a recunoscut masacrul de la Deir Yassin, în care 107 de arabi, inclusiv femei și copii au fost uciși de către organizații paramilitare evreiești în aprilie 1948, înainte de declararea independenței Israelului. Motivul aparent era deblocarea drumului care ducea spre Ierusalim, pentru a putea aproviziona orașul, dar nimic nu îndreptățește crimele împotriva civililor nevinovați. Holocaustul poporului evreu a fost recunoscut de Germania, principala vinovată, și de mulți dintre colaboratorii ei. Turcia însă nu a recunoscut genocidul împotriva poporului armean din 1915. Stalin a lichidat zeci de milioane de oameni a căror memorie rămâne îngropată în Gulag. Un popor nu poate trăi cu conștiința împăcată fără să-și recunoască păcatele împotriva propriilor cetățeni, sau altor popoare. M-am născut și am crescut în România comunistă. Nu am de ce să mă plâng, cu toate lipsurile materiale, am avut o copilărie fericită. Nu am ascuns niciodată că sunt evreu și am suferit de foarte puține aluzii antisemite. Eram fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului. Din familia mea și a soției au fost ucise 65 de persoane în lagăre de exterminare. Toți au fost luați din Transilvania de Nord. Am trăit tot timpul cu informațiile primite de la părinți, de la oficialități și de la școală, că România nu a participat la Holocaust. Au fost doar unele mici pogromuri și atât. Pe atunci nu prea călătoream în Moldova și nici nu aveam rude acolo…Recent, University of Oklahoma Press a publicat cartea So they remember (Așa își aduc ei aminte). Autorul, jurnalistul american Maxym Groldenshteyn, este nepotul unui supraviețuitor al ororilor transnistrene. Read more…

Cum percep animalele lumea?

A percepe lumea din jurul nostru ca ființe umane implică un mecanism complex care include folosirea diferitelor simțuri, integrarea informațiilor primite de la senzori în creier, comunicarea prin limbaj și prin gesturi și alte procese care necesită inteligență, obișnuință și experiență.  Diferite animale percep lumea în mod instinctiv, în funcție de căutarea hranei, instinctul de reproducere, apărare, atac, sau pentru a scăpa de un pericol. De exemplu, liliecii folosesc pentru orientare, alimentație, etc., ecolocația, bazată pe efectul Doppler, folosit și în ecocardiografie și în examenul ultrasonic. Bufniţa are un auz atât de dezvoltat, încât găsește șoarecele în întuneric, îar dacă șoarecele se mișcă, îl depistează chiar la sute de metri de distanță într-un tufiș, sau sub un strat de zăpadă. Șarpele vede foarte prost, dar poate detecta un șobolan sesizând căldură emanată de acesta, iar păianjenul este sensibil la vibrații.Read more…

O poveste cu compot la desert

Vreau să spun o poveste. Reală. Poate nu e reală, dar nu contează, merită a fi spusă. S-a petrecut în vara lui 1965, prin iunie, când am ajuns soldat într-o unitate militară de la Săcălaz, lângă Timișoara. Unitate de geniu – nu are nici o legătură cu ceea ce în mod curent în lumea culturalicească numim genii, oameni ieșiți din norma curentă – Leonardo da Vinci, Enescu, Picasso, – geniu este o armă din cadrul armatei române, adică face lucrări de construcții, poduri, terasamente, baraje, șanțuri, etc, o explicație vulgară și nu cea oficială) cu regim de batalion disciplinar. Pe vremea aceea însemna un regim militar mai sever, dar nu era pușcărie. Adică regim de detenție. Sapa, lopata și târnăcopul erau unelte de bază și nu puștile. Niște vechituri, ZB-uri de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin pentru instrucție. Eram 850 de noi recruți. Aproape nouă sute. Sau puțin peste. Am tot făcut hârtii pe vremea aia, pentru diverși gradați, dar am uitat esențialul. Câți eram. Mulți. După prima zi deja se știa fiecare ce învârte. Doi cu liceul, alți doi cu câte doi ani de facultate, categorie din care făceam și eu parte. Apoi urma grosul. Patru sute și ceva analfabeți („Câte clase ai?” „Vreo două…” „Nu am nicio clasă, muncesc de la șapte ani… ”Știi să scrii?” „Nu… Știu pe A și pe O, e ca zero, cifrele le știu, știu să număr bani…” „Știi să citești?” „Nu!” Plus variante. Am participat direct la toate acestea. Mai erau și vreo sută de secui, Nem tudom romano, cam așa suna cândvorbeam cu ei, mai mult prin semne, ți-e foame, somn etc.) Plus patru sute și ceva cu antecedente penale (jumătate pentru viol – „Cât ți-au dat?” „Patru ani!”) și jumătate pentru – atunci am învățat termenul care nu mi-a ieșit din cap, nici până azi foarte clar – delict silvic. „Cât ai făcut pârnaie?” „Doi ani jumate… Am luat o căruță de lemne din pădure”. Variante. Lumea românească în care plonjam era cu totul alta decât cea în care trăisem până atunci la București.Read more…

Noile vedete din Partidul Conservator britanic

Faptul că în Partidul Conservator britanic au apărut în ultimii ani, aproape de vârf, tot mai mulți lideri oarecum “neobișnuiți” din punct de vedere al tradiției partidului pare să-i fi nedumerit pe mulți. și nu e de mirare, căci schimbarea a fost pe cât de radicală pe atât de bruscă. Într-o încercare de a înțelege mai bine ce se petrece, ar fi de semnalat câteva fapte neîndoielnice. Mai întâi, în Partidul Conservator au avut loc epurări succesive. Au fost eliminați: 1. Cei care au fost anti-Brexit (foarte mulți politicieni grei din partid). 2. Cei care au fost pentru un acord care să țină UK cât de cât mai aproape de UE (oameni inteligenți care înțelegeau consecințele Brexit-ului). 3. Cei care au fost pentru orice fel de acord cu UE. (Aceștia din urmă au fost trecuți pe linie moartă, deși Boris Johnson a venit până la urmă cu un acord mai prost decât ceea ce propuneau ei.) Astfel în fruntea partidului au rămas numai cei care au fost, ori s-au declarat în mod oportunist, Brexit-iști turbați (Liz Truss, de exemplu, a votat anti-Brexit în 2016, ca mai apoi să se declare cea mai radicală Brexit-istă). Consecința epurărilor a fost că la vârful partidului au rămas foarte puțini oameni de calitate din categoriile tradiționale de politicieni conservatori, ba chiar au ajuns acolo niște non-valori ca Liz Truss (după cum s-a dovedit în modul cel mai clar), Jacob Rees-Mogg și alții. În această situație de criză se pare că a intervenit însă o înclinație a partidului spre meritocrație…Read more…

Victorie de etapă pentru Ucraina

Prin retragerea trupelor Federației Ruse din Herson, Ucraina repurtează o victorie simbolică de proporții, ceea ce corespunde pe teatrul de război cu un succes operațional foarte important. Rusia suferă o înfrângere usturătoare, prin care nimbul de invincibilitate al Armatei Ruse se prăbușește definitiv. Totodată Rusia decade irevocabil din statutul de supraputere în cel de putere regională, incapabilă să ocupe militar un stat mediu cu capabilități defensive limitate. Abia de vreo lună, în cadrul unei festivități triumfaliste desfășurate la Kremlin, președintele Putin a anexat „pentru vecie” regiunea Herson, împreună cu Luhansk, Donetsk și Zaporoje. Vecia a ținut cam patru săptămâni și printr-o contraofensivă eroică, magistral susținută de sprijinul militar occidental și mai ales american, respectiv cel operațional al NATO, Ucraina a reușit să elibereze singura capitală de regiune ocupată de ruși la începutul invaziei din februarie. Totuși eliberarea a avut loc fără luptă, prin retragerea unilaterală, aparent surpriză, ordonată de ministrul apărării Şoigu și comandantul trupelor ruse din Ucraina, generalul Surovikin, supranumit măcelarul din Siria. Am avut de-a face cu o premieră mediatică a propagandei ruse, în care o decizie politică luată mai mult ca sigur de Putin a fost camuflată într-una pur militar-strategică, pretextându-se primatul salvgardării personalului militar și a echipamentului de luptă. Read more…

Petarde de iarnă (1)

Trăim într-o lume isterică prin excelență. Fularul buclucaș purtat de premierul Orbán la ultimul meci amical de fotbal al naționalei ungare cu Grecia a iscat un scandal diplomatic de proporții la București, Bratislava și Kiev. Fularul avea imprimată o hartă a Ungariei Mari care a stârnit un mini tsunami în cancelariile guvernelor român, slovac și ucrainean. Fără a-l scoate neapărat basma curată – scuzați, fular curat – pe premierul ungar, opinez că a fost pur și simplu o întâmplare nefericită, când probabil vreun suporter extremist sau măcar radical i-o fi dat în dar lui Orbán un fular. Mi se pare exclus faptul că Orbán ar purta însemne vestimentare sau de altă natură specifice subculturii extremei drepte, iredentiste și revanșarde din Ungaria. Se cuvine menționat faptul, tot divers, dar cu încărcătură simbolică, că după această gafă media-diplomatică, abilul Orbán a dres busuiocul la reuniunea de vârf a V4 de la Košice, unde s-a fotografiat în fața mass mediei împreună cu premierul slovac Eduard Heger, amândoi înfășurați într-un fular pe care era înscris Slovacia, împreună cu drapelul slovac.  Un exemplu tipic al unei furtuni într-un pahar cu apă al diversiunii planetare, când agenda politică internațională ar trebui să aibă priorități precum pacea dintre Rusia și Ucraina, stabilitatea energetică a Europei, atenuarea inflației și nu probleme contrafăcute precum LBTQ, libertatea cuvântului în Qatar, sau culpa generală a fostelor puteri coloniale.Read more…

Untul libertății și un inaspectuos tort Joffre

La fiecare sfârșit de an mă gândesc la acele zile din decembrie 89. Mă ajută și faptul că încă îmi mai păstrez jurnalul din acea perioadă. Ca prin minune, pentru că restul caietelor în care scrisesem în copilărie și adolescență s-au rătăcit pe parcursul repetatelor mele mutări. Mă bazez, deci, nu doar pe amintiri, ci și pe descrieri detaliate și zilnice pe care le-am făcut din 22 și până în 28 decembrie. În 22 decembrie 1989, pe la amiază, făceam fără tragere de inimă exerciții la matematică. Eram în clasa a zecea, iar perspectiva de a continua și după treapta a doua la un liceu cu profil de matematică-fizică mă îngrozea. Eram total nepricepută la matematică, fizică și chimie, iar nivelul la care se preda era atât de ridicat, încât abia puteam să țin pasul cu colegii mei. Părinții îmi găsiseră o profesoară tânără și prietenoasă care să mă ajute, dar pe care reușisem să o exasperez cu pasivitatea mea. Adevărul e că eram complet demotivată și refuzam să lucrez suplimentar, inventând felurite pretexte copilărești. Asta făceam și în dimineața de 22 decembrie, pierzând timpul și uitându-mă cu coada ochiului la setul de probleme pe care le aveam de rezolvat până după-amiaza când trebuia să mă duc la meditații. Mă gândeam la filmul pe care îl văzusem la cinema cu o seară înainte, mă tot uitam pe geam, îmi sunam prietenele, ca să treacă ziua mai ușor.  Ca să-mi găsesc de lucru, am deschis radioul și am înlemnit. Era tocmai momentul în care elicopterul cu soții Ceaușescu își lua zborul de pe clădirea Comitetului Central. Read more…

Două sportive de excepție

Cititorilor care nu le recunosc din fotografii, am să le dau câteva repere: Cele două sportive evreice s-au născut în același an, 1921, în două țări vecine, Ungaria și România. Amândouă au fost prigonite în timpul regimului nazist și apoi comunist. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost obligate să întrerupă sportul și ca urmare au atins culmea succesului la o vârstă destul de matură. Fiecare din ele a fost cea mai celebră sportivă din țara ei, câștigând cele mai multe medalii olimpice și mondiale și a intrat în The Hall of Fame International, adică în clasa sportivilor glorioși, fiecare în domeniul ei. Fotografia din dreapta o reprezintă pe celebra gimnastă Agnes Keleti (în maghiară Keleti Ágnes) născută Klein. Iar în stânga o vedem pe celebra campioană mondială de tenis de masă Angelica Rozeanu, născută Adelstein. Amândouă au fost nevoite să-și părăsească țara de baștină, emigrând în Israel, după care au fost date uitării. Doar în ultimii ani memoria lui Keleti Ágnes a fost reînviată de organizații sportive, ziariști și chiar instituții oficiale din Ungaria. Și Angelica Rozeanu? Oare de ce memoria ei este aproape complet neglijată în România? Read more…

Petarde de iarnă (4)

Naționalismul este un instrument excelent de manipulare și diversiune a opiniei publice pe termen scurt și mediu. El aduce întotdeauna în primă fază mulți votanți, apoi adepți înfocați, apoi susținători fanatici și în final criminali odioși în stare să împlinească fizic și concret “marile idealuri“ promovate de conducătorii mesianici. Pe termen lung, naționalismul duce întotdeauna la război civil sau fratricid, la asasinate în masă, la războaie pustiitoare cu vecinii, la epurări etnice sau religioase și în final la dezastrul. Antidotul cel mai eficient al naționalismului, după umila mea părere, nu este neapărat democrația liberală, ci bunăstarea generală a cetățenilor, stabilitatea și siguranța lor materială, cvasi egalitatea șanselor și menținerea în limite rezonabile, neumilitoare și frustrante ale disparităților sociale.Read more…

Cu (şi fără) comentarii

Până acum vreo trei-patru decenii ziaristul nu prea avea posibilitatea de a cunoaşte reacţia cititorului faţă de articolele sale, iar puţinele ecouri soseau cu un decalaj considerabil, răstimpul necesar cititorului să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, să timbreze epistola şi s-o expedieze prin poştă.  Cât priveşte cititorii, aceştia nu aflau părerea publică a altor cititori, decât din fragmentele publicate la Poşta Redacţiei. Interesul publicului faţă de ceea ce scria un jurnalist se măsura cu instrumentul tirajului, iar feedbackul publicului se materializa prin acţiunile concrete la care purcedea în urma citirii articolelor, ca de pildă: participarea (la îndemnul ziaristului) la manifestaţii politice, evenimente publice, culturale sau sportive. Și gazetarul de pe timpuri şi-ar fi dorit să afle opinia cât mai multor cititori, însă nu avea la îndemână tehnica necesară. Totuși nu cred că era frustrat de lipsa reacţiilor la cald, a ecourilor şi comentariilor publice; poate că tocmai absenţa lor îi conferea jurnalistului de odinioară o credibilitate şi o autoritate mult mai mare. În ultimele trei decenii situaţia s-a schimbat foarte mult şi pe măsură ce omul obişnuit are acces la o tehnologie din ce în ce mai avansată, cititorul are posibilitatea de a-şi exprima opinia privind cele citite şi de a afla opiniile celorlalţi cititori într-un timp din ce în ce mai scurt, aproape în „timp real”.Read more…

Să-mi cer scuze?

În ultimul timp sunt ocupat cu traducerea în românește a manualelor mele, anestezie și terapie intensivă, scrise și publicate în ebraică în urmă cu mulți ani. Treaba nu e deloc ușoară. Medicina nu stă pe loc, se fac studii, cu rezultate noi, se introduc noi medicamente, noi aparate; ceea ce odată era adevărat și în vigoare devine desuet, ceea ce dădea rezultate probabile se înlocuiește cu metode ale căror avantaje au fost demonstrate, ceea ce se numește evidence-based medicine. Nu e o traducere mot à mot, ci dimpotrivă, o revizuire completă a textului; multe elemente dispar, fiind înlocuite cu date noi, complet necunoscute ieri. Uneori această realitate mă copleșește…Dar o idee mi-a străbătut mintea ca un fulger și mi-a ameliorat chinul. Într-o bună dimineață m-am hotărât să mă alătur personalului fostei mele secții de terapie intensivă și să-mi petrec câteva ore în mediul pe care l-am cunoscut și care-mi era mai mult decât familiar timp de o jumătate de secol. Zis și făcut. Am telefonat ”moștenitorului” meu, adică actualului șef de secție, un om pe care-l apreciez enorm dintr-o mulțime de motive, și am primit aprobarea. Deci, a doua zi, la ora 8.00 fix, eram în sala de ședințe, în fața unui ecran enorm…Read more…