Subiectul acesta nu-mi dă pace, altminteri de ce m-aș întoarce asupra lui o zi după alta, o săptămână după alta? Să nu credeți că din cauza lui nu pot dormi noaptea, sau că am coșmaruri în care o imagine hâdă, un individ care aduce a balaur îmi tulbură somnul și îmi transformă visul într-un film plin de orori animalice. Totuși, subiectul mă preocupă din mai multe motive. Situația din câteva țări vecine cu a mea îmi amintește tot timpul că drumul de la democrație la un regim dictatorial e scurt, simplu și de obicei cel care a decis să ia calea totalitarismului nu are nevoie de o hartă care să-l îndrume. În același timp, am senzația că dacă s-ar găsi un mijloc de a obliga toți politicienii, dar absolut toți, să vadă ultimele secvențe ale filmului amintit în eseul meu precedent, poate că discursul lui Chaplin i-ar face să se gândească de zece ori înainte de a iniția prima fază a trecerii de la o viață liberă pentru toți la o închisoare cumplit de largă, atât de întinsă încât nimeni nu-i va putea distinge granițele. Dar cum știu că politicienii de peste tot sunt foarte ocupați și că sfatul unui pensionar octogenar valorează mai puțin ca o ceapă degerată, am decis (cu încurajarea redacției) să traduc celebrul discurs cu care se încheie nu mai puțin celebrul film al lui Chaplin, The Great Dictator.Read more…
Aznavour – un erou al timpurilor mele
Mai aveam vreo 10 minute de așteptat, timp în care am încercat să găsesc un numitor comun între cei care își petreceau dimineața de vineri într-o sală de teatru… pentru a viziona un film. De data aceasta nu mă postam printre cei mai vârstnici spectatori. Mai toți, femei și bărbați, păreau (și cred că chiar erau!) bine trecuți de vârsta la care omul folosește diminețile de vineri pentru ultimele cumpărături înainte de weekend, sau / și pentru curățenia casei, neglijată în timpul săptămânii din motive ușor de înțeles.Și cum ne-a învățat marxism-leninismul, nimic nu e întâmplător. Dacă nu aveai cel puțin 70 ani, nu aveai ce căuta la o manifestare culturală despre Charles Aznavour. Anul trecut, doi regizori, Mehdi Idir și Fabien Marsaud (cunoscut mai ales ca… Grand Corps Malade!) au făcut un film despre cel pe care președintele Emmanuel Macron l-a denumit în fața sicriului deschis ”una din cele mai importante figuri ale Franței, cel care a fost pentru milioane de oameni un balsam, un remediu, un sprijin… Timp de zeci de ani el ne-a făcut viața mai dulce și lacrimile mai puțin amare…”Read more…
Cripta lui Nicanor
Am făcut o plimbare prin Grădina Botanică a Universității de pe muntele Scopus. Cu toate că în primii doi ani petrecuți la Ierusalim am învățat pe muntele Scopus, nu o cunoșteam aproape deloc. Pe atunci, la începutul anilor 1970, întregul campus era un imens șantier și grădina încă nu fusese redeschisă. Apoi m-am mutat practic în celălalt capăt al orașului, abia dacă am vizitat-o de vreo două ori în toți acești ani. Și ce am găsit a fost… o surpriză: o criptă veche de 2000 de ani. De fapt, nu ar fi trebuit să mă mir, pentru că acest pământ este atât de plin de istorie, încât e aproape imposibil să sapi și să nu găsești ceva… Și chiar dacă pe atunci acest loc era în afara cetății, este normal ca mormintele să fie extra muros, în oraș și în împrejurimi se cunosc sute și sute de morminte antice săpate în stâncă – dar acesta are o poveste specială. După cum scriam în articolul despre centenarul universității, la sfârșitul secolului al XIX-lea, terenul viitoarei universități a fost achiziționat de Sir John Gray Hill care și-a construit acolo o vilă de vacanță. În octombrie 1902, administratorul moșiei a dat din întâmplare peste criptă și stăpânul fiind absent, l-a anunțat pe consulul britanic. Fiica acestuia, Gladys Dickson, care era arheolog amator, a vizitat situl. Apoi arheologul britanic R.A. Stewart Macalister a făcut fotografii și a trasat planul monumentului, iar arheologul francez C.S. Clermont-Ganneau a studiat inscripția găsită. Ca urmare, în 1903, în revista Palestine Exploration Quarterly au apărut două articole pe această temă, unul semnat de Gladys Dickson și ilustrat de Macalister, iar celălalt semnat de Clermont-Ganneau. Era timpul să merg la Biblioteca Națională să le caut.Read more…
Mario Lanza şi André Rieu, mesageri de top ai muzicii clasice
Atât Mario Lanza (1921-1959), cât şi André Rieu (n. 1949) s-au dedicat popularizării muzicii clasice. Încă înainte de epoca internetului și chiar înaintea primului nostru televizor (Rubin), pe care l-am primit de Bar Mițva, îmi amintesc că tatăl meu, odihnească-se în pace, cunoștea și chiar cânta unele arii din operele lui Verdi și Puccini. Tatăl meu era autodidact în multe domenii – așa a învățat contabilitatea pe când era încă tâmplar. De unde cunoștea tata aceste arii? Aveam acasă un pick-up, dar nu aveam acces la discuri de calitate. Mai târziu au apărut discuri românești cu Nicolae Herlea, Ion Piso și alți cântăreți de operă valoroși din România. Tata a cunoscut muzica de operă ascultând radio. Pe vremea aceea se transmiteau mai ales arii și mai puțin opere întregi. Tata avea o voce deosebită de bariton. De la el, dar și de la mama z.l., am moștenit pasiunea pentru muzica de operă. După pensionare, tata s-a familiarizat cu computerul. Avea obiceiul să asculte muzică de operă, dar și muzica orchestrei conduse de André Rieu.Read more…
Hiram din Tir în Biblie şi în istorie
Printr-o coincidență ciudată, în numărul trecut al revistei Baabel, Strul Moisa și cu mine ne-am ales subiecte foarte apropiate unul de celălalt, doar că le-am dezvoltat din unghiuri foarte diferite. Aș avea multe de spus pe această temă, prea multe pentru un comentariu, de aceea am ales să scriu un articol separat. Întâi de toate apreciez ideea de bază a colegului meu: nu este o lege absolută că în Orientul Mijlociu trebuie să fie întotdeauna războaie. Au existat și cazuri de prietenie și colaborare, în folosul ambelor părți, de ce să nu ne întoarcem la așa o realitate? Acum vreo lună, când războiul era în toi, ea mi s-ar fi părut utopică, dar acum, cu negocierile în curs, cine știe, poate că pacea are totuși o șansă? Cât despre prietenia regelui Hiram al Tirului cu David și apoi cu Solomon, povestea este foarte bine documentată, îl admir pe autor pentru cunoștințele sale vaste în domeniul Bibliei. Povestea este perfect credibilă în sistemul de referință al Bibliei, dar este ea și adevărată? Da, în măsura în care aceasta este cu adevărat tradiția noastră. Dar într-un sistem de referință mai larg, care include arheologia și istoria, situația este mult mai complexă. Mulți istorici sunt de părere că Biblia nu poate fi considerată cu adevărat o carte de istorie – decât, poate, începând cu perioada celor două regate. Tot ce precedă această perioadă, de la facerea lumii și până la regatul unit, are mai mult sau mai puțin caracter de legendă. Îmi bazez această opinie pe lucrările istoricului și arheologului Israel Finkelstein, pe care le-am prezentat în revista Baabel în seria de articole intitulată Biblia dezvăluită (1, 2, 3)Read more…
Fotografia
Era una din nopțile infernale ale Războiului de Douăsprezece Zile cu Iranul – povestește doamna Geta. S-a auzit sirena și am intrat în adăpost. După o perioadă de așteptare, un bum puternic a cutremurat clădirea în care stăteam, cum nu se mai întâmplase în alte atacuri cu rachete. Am ieșit din adăpost și am încremenit. Apartamentul meu era distrus în întregime. Stăteam în ușa camerei-adăpost, în pijama, cu urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă. urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă.
– Dixi! Dixi! Unde mi-era câinele pe care îl luasem cu mine în adăpost? Dixi a apărut de sub birou. Tremura toată. Nu îndrăzneam să ies, nu știam ce să fac. Aveam la mine doar celularul și buletinul. Ar fi trebuit să caut prin casă alte lucruri importante, dar era praf și nu se vedea nimic. După o vreme care mi s-a părut o veșnicie, au apărut pompierii. La intrarea în apartament, ușa era blocată, a trebuit forțată. Eram derutată, nu puteam percepe realitatea. – Cum vă simțiți, doamnă, sunteți rănită? – m-a întrebat paramedicul echipei de salvare. – Sunt bine, dar trebuie să caut niște documente importante, am răspuns. – Nu se poate, e periculos, clădirea poate să se prăbușească în orice clipă, mi-a spus un ofițer al apărării civile. Trebuie să vă evacuăm imediat. Vă coborâm cu macaraua. – Aș fi vrut ca tot ce mi s-a întâmplat să fi fost doar un coșmar din care mă voi trezi, a continuat doamna Geta. M-au dus la un hotel din apropiere cu tot ce mai aveam: Dixi și celularul.Read more…
Mie nu mi s-a cerut părerea…
Sunt convins că cei care vor citi primele rânduri ale acestui text vor ajunge la concluzia că doamna Demență și-a găsit deja locul în mintea mea. E ca și cum aș declara că lumina apare odată cu răsăritul soarelui și dispare noaptea… De fapt, voiam să declar altceva, la fel de prostesc, și anume că părinții nu m-au întrebat ce nume să-mi dea. Dacă m-ar fi întrebat, aș fi acceptat, pentru simplul motiv că nici ei nu prea aveau de ales. Iată de ce. Străbunicul meu a avut șase copii, patru băieți și două fete. Toți au avut, la rândul lor, 2-4 copii, în afară de unchiul (tio) Gabriel, care a lăsat mai puțin de zece moștenitori. Cu excepția bunicului meu, toți au emigrat în Argentina în primul deceniu a secolului trecut și, cel puțin în primii ani, cu toții trăiau în aceeași urbe, Basavilbaso. Trăiau bine, dar unchiul Gabriel trăia și mai bine, în sensul că făcuse mulți bani (n-am idee din ce). Deci, având zece copii și bani, el a devenit capul (neîncoronat) al familiei, i-a ajutat pe toți care aveau nevoie, inclusiv pe răposatul meu părinte, aflat la studii medicale la Praga. Străbunicul a fost pus deoparte, tio Gabriel a devenit șeful ”tribului” și în cele două generații următoare, numele cel mai frecvent al noilor-născuți a fost Gabriel sau Gabriela.Read more…
Charles Dickens și antisemitismul
În adolescență am citit destul de multă literatură din secolul al XIX-lea și îmi amintesc de două cazuri în care m-am confruntat cu exemple crase de antisemitism. Primul a fost în romanul Hector Servadac al lui Jules Verne. Acolo apare un evreu pe nume Isaac Hakhabut, dar autorul nu îi face un portret, ci o caricatură: este o figură demnă de dispreț, ridicolă, un zgârcit al cărui singur scop în viață este de a se îmbogăți. Evident că nu mi-a făcut plăcere, dar romanul era palpitant și cum Hakhabut avea un rol secundar în desfășurarea acțiunii, am făcut abstracție de el și am trecut mai departe. Abia acum mi-am pus întrebarea de ce oare Jules Verne l-a inclus în roman. Să fi avut vreo legătură cu procesul Dreyfus? Nu, romanul a fost scris cu vreo două decenii mai înainte. Și atunci? Se pare că în perioada în care Jules Verne scria romanul, a apărut în presă o știre cum că el s-ar fi numit în realitate Julius Olschewitz și că ar fi fost evreu polonez. Știrea l-a enervat la culme și a dezmințit-o vehement, declarând că e francez get-beget și catolic din tată în fiu. O altă ipoteză ar fi că Jules Verne a făcut-o din răzbunare, după ce s-a simțit escrocat în ce privește drepturile de autor de doi evrei. (Numai unul din cele două cazuri a putut fi dovedit). Dacă asta este o scuză? Oricum, eu eram abia prin clasa a VI-a și asemenea amănunte nu mă interesau. Dar romanul Oliver Twist al lui Charles Dickens l-am citit în liceu și nu am mai trecut cu atâta ușurință peste aspectele neplăcute. De fapt, cel mai puternic mi s-a întipărit în memorie personajul Fagin – și este o figură cât se poate de antipatică: un pungaș, organizatorul unei bande de hoți de buzunare. Read more…
Evreii ca victime ale comunismului (4)
Când vorbim despre lideri comuniști evrei din România, trebuie să precizăm că majoritatea nu erau „evrei” în sens etnic-asumat, ci membri ai Partidului Comunist Român care, prin ideologie, se declarau internaționaliști și atei, iar originea lor etnică era adesea trecută sub tăcere sau chiar ascunsă. Totuși, în anii 1920-1950, o parte importantă a conducerii PCR provenea din familii evreiești, în special din mediile urbane de stânga, din rândul intelectualității și muncitorimii industriale. Este imposibil de realizat o statistică exactă a procentajului de evrei din conducerea superioară de partid și de stat din timpul regimului comunist, deoarece majoritatea acestora erau renegați, nu mai aveau nicio legătură cu religia mozaică sau cu comunitățile evreiești din care proveneau. În cele ce urmează, voi trece în revistă biografia succintă a câtorva lideri proeminenți de origine evreiască ai PCR și ai statului român din perioada comunistă. (1948-1989). Read more…
Fermierii evrei din New Jersey
Statul New Jersey este supranumit Garden State (Statul Gradină) și numele este pe deplin justificat, nu doar de peisajele frumoase, ci și de numeroasele ferme care continuă și astăzi să producă legume și fructe vândute la supermarket, dar și direct de la fermieri. Unele ferme mai mici sunt vizitate de părinți care își aduc copiii să vadă animalele, să le mângâie și să încerce cum e viața de fermier. Copiii se bucură de această experiență și nu o dată își doresc să ia acasă un iepuraș, un miel sau chiar un mânz. Sigur că asta nu se întâmplă, dar părinții promit să mai revină. Aceste ferme au fost întemeiate de imigranți din Germania, Scandinavia, Polonia și alte țări est-europene, oameni care la un moment dat au fost disperați, dar și destul de curajoși să lase totul, să plece și să își clădească o nouă viață în altă parte. Printre aceștia au fost și mulți evrei din estul Europei. Nu știu de ce, dar când încerc să aflu mai multe din istoria lor, îmi vine în minte sfârșitul musicalului Scripcarul de pe acoperiș, când toți evreii părăsesc Anatevka pentru a-și căuta destinul și a o lua de la început în alt colț de lume. Poate unii dintre ei au ajuns și prin New Jersey? Dar musicalul se termină în momentul în care toți evreii din sat iau drumul pribegiei.Read more…
Asociația profesională clujeană Poalei Țedek
Curând după întemeierea Imperiului Austro-Ungar, în 1867, evreii au fost emancipați prin Legea XVII, devenind cetățeni cu drepturi egale, civile și politice. De atunci, populația evreiască a Clujului a sporit an de an, astfel între 1900 și 1941, numărul a crescut de patru ori, iar ponderea în totalul populației cu 60%. Creșterea a continuat și în perioada interbelică, când Clujul a devenit parte integrantă a României Mari. În paralel a sporit și aportul evreilor la dezvoltarea economică și socială a urbei. Așa se explică numărul și ponderea mare a evreilor clujeni în economie și în profesiile liberale. În anul 1939, în județul Cluj, în proprietate evreiască se aflau cca 50 de întreprinderi industriale (uzine, fabrici, ateliere), 450-500 de ateliere de mici meseriași și întreprinzători, peste 60 de magazine în zona centrală a orașului, numeroase restaurante, cârciumi și băcănii. (1, 2) Numai pe teritoriul orașului Cluj am identificat peste 400 de ateliere unde se practicau cca 30 de meserii ca: croitori / croitorese, blănari, modiste, pălărieri, pantofari, bijutieri, ceasornicari, instalatori, mecanici, tinichigii, tâmplari, tapițeri etc. Numărul persoanelor angrenate în aceste activități a crescut continuu, ajungând la câteva mii. La începutul secolului XX, odată cu numărul mare de meșteșugari și diversificarea activității lor, au apărut probleme legate de lipsa unor servicii de asistență socială în caz de boală, accidente de muncă, pierderea capacității de muncă, bătrânețe, pierderea familiei, imposibilitatea de a-și duce traiul singur, toate pe fondul unei situații financiare modeste. Read more…
Hobbyuri care dispar
În ultimii ani, dominați de dezvoltarea frenetică a tehnicii informatice, când am devenit, mai mult sau mai puțin, subjugați de ecrane, constatăm dispariția lentă dar inevitabilă a unor activități cu care ne umpleam timpul liber, altele decât cele legate de profesie – cu alte cuvinte unele hobbyuri sunt pe cale de disparițe. Generațiile trecute aveau modalități particulare de a se relaxa și detensiona, acordând timp unor activități prin care gândurile le erau deturnate de la problemele cotidiene spre o liniște care aducea și bucurie ca bonus. n familia mea am văzut de zeci de ani ca hobby principal și constant cititul, dar mama făcea cu multă plăcere și lucru de mână. Era pricepută la croșetat și tricotat, mâinile îi mergeau repede, repede și era în stare să-mi tricoteze un jerseu în trei zile de muncă intensă. Nu știu de la cine învățase, nu de la bunica mea pe care nu am văzut-o niciodată făcând alt lucru de mână decât covorașe din fâșii de țesătură pe care le cosea unele de altele, armonizând culorile. Așa a făcut o carpetă tocmai bună pentru holul destul de spațios al casei noastre.Read more…
Incursiune pe tărâmul dintre timpuri
Adevărul este că, în ceea ce mă priveşte, nu multe sunt condeiele a căror lucrare să mă facă să simt că sunt cu totul cuprinsă în palpitul, în ritmul unei lumi familiare. Cel al Danielei Ştefănescu, prin firescul adresării, prinRead more…
Dr. Jakob Rosenfeld, general în armata lui Mao
În 28 august 2025, ziarele din Israel relatau despre o festivitate care a avut loc la Muzeul Soldaților Evrei din al Doilea Război Mondial (lângă intersecția Latrun): ambasadorul Chinei în Israel a înmânat o medalie nepotului unui anume Dr. Jakob Rosenfeld, originar din Viena și înmormântat la Tel Aviv, pentru activitatea lui deosebită în China, în războiul împotriva invadatorilor japonezi, apoi în războiul civil și, în sfârșit, la întemeierea Republicii Populare Chineze. Povestea lui este absolut incredibilă… Dar poate că nu e chiar atât de incredibilă, pentru că cel puțin o parte a biografiei lui îmi amintește de cea a unchiului Siegfried (de fapt, unchiul mamei mele) despre care am mai povestit. Dr. Jakob Rosenfeld (1903 – 1952) era originar din Lemberg, Galiția (azi Lviv, Ucraina), dar încă din copilărie a trăit la Viena. Tatăl a fost ofițer în armata austro-ungară, apoi a lucrat ca pălărier. Jakob Rosenfeld a absolvit medicina la Viena în 1928 și s-a specializat în urologie. De la început avea convingeri social-democrate și după lovitura de stat din 1933 a fost arestat și dat afară din spitalul unde lucra; în continuare și-a deschis un cabinet particular. Și mai rău avea să fie după anexarea Austriei: Dr. Rosenfeld nu era numai social-democrat, ci și evreu, drept pentru care a fost deportat întâi la Dachau și apoi la Buchenwald, dar, printr-un miracol, a fost eliberat în iunie 1939, cu condiția să părăsească țara până în două săptămâni. Fratele său mai tânăr, Josef, a reușit să obțină vize de la consulul general al Chinei, Ho Feng-shan, și au plecat împreună la Shanghai. Acolo doctorul și-a deschis un cabinet de urologie și ginecologie în Concesiunea Franceză.Read more…
Ultimul ostatic s-a întors acasă
Săptămâna aceasta, adică luni 26 ianuarie 2026, în Israel a avut loc un eveniment deosebit: ultimul ostatic, sergentul erou Ran Gvili, luat prizonier de teroriștii Hamas din zona Gaza în 7 octombrie 2023, s-a întors acasă. Mai precis, corpul lui neînsuflețit a fost identificat și adus acasă pentru a fi înmormântat în Israel, în conformitate cu tradiția evreiască, după 843 zile de prizonierat, în care fusese luat după ce fusese ucis. Cine este – respectiv, cine a fost – Ran Gvili? Era sergent de poliție, născut în 1999, deci în vârstă de 24 de ani atunci când a căzut eroic. În 7 octombrie 2023, ziua atacului terorist Hamas asupra Israelului și a măcelului care a costat viața a 1200 israelieni, Ran Gvili se afla acasă, în așezarea Meitar de lângă Beer Șeva. Era în concediu medical, după o fractură la umăr, căpătată într-un accident. În două zile urma să fie operat. Nu era obligat să se prezinte la luptă. A făcut-o voluntar, atunci când a aflat ce se petrece. A spus părinților că nu vrea să-i lase pe prietenii lui să lupte singuri. S-a prezentat la poliția din Beer Șeva și a fost trimis în zona din jurul Gazei. Împreună cu un prieten și coleg, a ajuns în kibuțul Alumim. Acolo, cei doi au acționat sub ploaia de gloanțe, reușind să salveze viața a zeci de participanți la festivalul Nova. A lichidat 14 teroriști din organizația Hamas. A fost rănit grav și totuși a reușit să-și păstreze calmul, dar a murit din cauza rănilor primite. Read more…
Turnul cu pantof
E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume. În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online. O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea… Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă… Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”Read more…
O dependență oarecum ieșită din comun
Într-o realitate în care accesul la medicină e uneori dificil, mai ales când nu e vorba de situații între viață și moarte, studii recente indică o serioasă dependență a pacientului față de medicul de familie. Veți spune că situația nu e nouă și eu sunt de acord, legătura pacientului cu un medic care inspiră încredere și care și-a dovedit competența devine, cu timpul, foarte solidă. În urmă cu peste patruzeci de ani, în cartierul unde profesase părintele meu ca medic de familie se spunea că în primul an după dispariția sa, decedaseră câțiva pacienți pe care tatăl meu îi ținuse în viață nu numai cu medicamente, ci și cu sfaturi și încurajări. Și atunci ce e nou? Timpul dedicat unui pacient în cabinetul medicului de familie e tot mai scurt și s-ar părea că legătura pacient-medic e foarte fragilă sau chiar neînsemnată. Atunci când medicul căruia i se adresa de ani de zile se pensionează (sau dispare din motive tragice), pacientul începe să caute „un alt medic bun” – și rezultatul nu e întotdeauna pozitiv. După un studiu recent, mai puțin de un sfert din pacienții rămași fără medic de familie găsesc, până la urmă, un înlocuitor de lungă durată. Ceilalți, adică majoritatea, trec de la un medic la altul, tot căutându-l pe cel mai potrivit.Read more…
Biblia și contemporaneitatea. Pe marginea cărții Premierele izvorului biblic de Strul Moisa
Există o legătură reală, atât spirituală cât și tehnică, între Biblie, antichitatea biblică și contemporaneitate? În cartea Premierele izvorului biblic, domnul inginer profesor Strul Moisa de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva răspunde la această întrebare în mod pozitiv. Este adevărat că omul contemporan este diferit de omul antichității – în cazul nostru, al antichității biblice și iudee – dar numai în chestiuni legate de tehnologie. În privința sentimentelor, gândirii și comportamentului, omul a rămas același. Cartea a apărut la Editura Universității Transilvania din Brașov. Ea este însoțită de un dublu „cuvânt înainte”, primul al domnului preot profesor Ioan Chirilă de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și al doilea al doamnei Tova Ben-Nun Cherbis, președinte și fondator al Complexului Educațional Laude-Reut din București – precum și de un „cuvânt de încheiere” al domnului inginer profesor Cornel Samoilă de la Universitatea Transilvania din Brașov. Citind cartea, mi-am amintit o afirmație eminesciană: „că de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă”. În această carte, profesorul Strul Moisa susține acest punct de vedere. Dar el se referă și la aspectul tehnologic: elemente de tehnologie, medicină și chiar știință contemporană sunt comparate cu informații prezente în versete biblice, aspecte biblice fiind precursoare în inginerie, medicină, arhitectură, management și alte domenii.Read more…
Protestul Kufiyas in Buchenwald nu a mai avut loc
Am participat de două ori la manifestările festive de 11 Aprilie, în 2019 şi 2024, şi de fiecare dată am fost impresionată de empatia locuitorilor oraşului faţă de cele îndurate de prizonierii lagărului nazist de la Buchenwald. Pe străzile principale ale oraşului erau expuse portrete de mari dimensiuni ale deţinuţilor, sălile diverselor reuniuni publice erau ticsite cu localnici sau locuitori ai unor oraşe învecinate, cu tineri veniţi să-i cunoască pe supravieţuitori, să le asculte mărturiile, iar la festivitatea principală de pe Appelplatz participau foarte mulţi weimarezi dornici să onoreze memoria celor 56.000 de prizonieri pieriţi la Buchenwald şi eroismul celor din rezistenţă. Nu am sesizat ca participarea cetăţenilor Weimarului la activităţile comemorative să fi fost influenţată de convingerile lor politice. Dar, până la urmă, politica s-a făcut simţită şi aici. Rezultatele alegerilor, războiul din Ucraina şi, mai ales, protestele pro-palestiniene care au luat amploare în ultimii ani, intensificarea anti-israelismului şi antisemitismului pe plan mondial au adus după sine şi instalarea unei anumite prudenţe în rândul organizatorilor evenimentelor comemorative de la Weimar şi Buchenwald. În 2025 s-a instituit o regulă nouă privind regimul drapelelor în incinta parcului memorial. Anul acesta însă s-a întâmplat ceva care m-a pus pe gânduri. Un grup pro-palestinian şi anti-israelian, care activează sub genericul Kufiyas in Buchenwald şi-a exprimat dorinţa de a organiza, în 12 aprilie 2026, pe Appelplatz, – în timpul festivităţilor oficiale– o acţiune în care să denunţe genocidul din Gaza. Orașul Weimar nu a permis organizarea unui astfel de eveniment în incinta Memorialului Buchenwald, considerându-l lipsit de respect faţă de cei care au pierit în acest lagăr, faţă de supravieţuitorii prezenţi la ceremonii, dar – respectând dreptul la liberă exprimare – a propus un alt loc public din Weimar unde să se desfăşoare această acţiune… Acţiunea de protest a celor de la Kufiyas in Buchenwald nu a avut loc pe Appelplatz şi se pare că nici în altă locaţie din Weimar. De fapt, ce urmăreşte această grupare?Read more…
Criza demografică și „miracolul” israelian
La fel ca toți cei din generația de boomers, în anii 1960 și eu am crescut sub amenințarea suprapopulării. Pe la 1800 Thomas Malthus a formulat teoria după care populația crește mult mai repede decât mijloacele de subzistență, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va duce la suprapopularea Pământului, foamete și luptă pentru resurse. Și într-adevăr, anii 1960 au văzut foamete masivă în țările subdezvoltate, teoria lui Malthus părea să se adeverească pe zi ce trece. Deocamdată agricultura modernă produce hrană suficientă pentru toți, dar populația continuă să crească. Oare ce ne mai așteaptă??? Abia în ultimii ani mi-am dat seama că situația începe să se schimbe. Creșterea a devenit mai lentă și se prevede că în 20-30 de ani populația globală va începe să scadă. În multe țări ea se află deja în scădere. Principala cauză este scăderea natalității. Pentru ca populația să rămână constantă, o femeie trebuie să aibă în medie doi copii. (De fapt, ceva mai mult, pentru că nu toate fetițele care se nasc ajung la vârsta reproducerii.) Și iată că în multe țări natalitatea a scăzut sub această cifră: în România este 1,7, media în UE este 1,3 și în unele țări asiatice ea este și mai mică, în Coreea de Sud ea se apropie de 0,7, adică generația viitoare va fi numai o treime din cea de astăzi! În primul rând există cauze obiective, factori de mediu (poluarea aerului, a apei de băut etc.) cu substanțe care perturbă echilibrul hormonal, afectează fertilitatea, atât a bărbaților cât și a femeilor, duc la avorturi spontane etc, dar şi factori sociali. În societatea modernă cuplurile au doar 1-2 copii sau chiar deloc… Israelul însă face excepţie.Read more…

















