În fiecare seară, de luni până vineri, ca într-un ritual, aleg patru felii consecutive de franzelă, le ung cu unt, cu pateu sau pastă de peşte, aşez peste ele felii de caşcaval sau şuncă, le suprapun două câte două şiRead more…
Istoria nu se repetă, ci rămâne aceeaşi…
Vâltoarea evenimentelor din ultima vreme, mai ales ceea ce se întâmplă în Europa, noul val de refugiaţi care e acompaniat de un nou val de teroare, te obligă pe tine, cel aciuit departe de continentul de baştină, pe meleaguri îndepărtate care de peste 100 ani cunosc şi trăiesc din plin aceste două fenomene, să încerci să te ridici deasupra amănuntelor şi să arunci o privire de ansamblu asupra realităţii acestui început de an 2016 şi să scrutezi istoria.Read more…
Plusuri și minusuri la alegerile parlamentare
Pentru mine, cel mai mare plus, performanța demnă de amintit în cadrul procesului electoral românesc este eșecul de-a dreptul ridicol al partidelor naționaliste, fascistoide. Poporul român, alegătorii au respins de multă vreme ideologia acestor partide și cred că aici cauzele sunt pur și simplu de bun simț. Oferta naționalistă, în sensul rău al cuvântului, nu mai atrage, altceva vrea alegătorul, nu să se îmbete cu apă rece. Și este lăudabilă respingerea acestui gen de politică, în condițiile în care în toată Europa, până la vecinii noștri unguri, astfel de partide sunt pe val, Read more…
Cu moartea spre viață…luptând…
La înmormântări toate se iartă, de ”morți numai de bine”, ne aducem aminte de cel sau cea care a plecat dintre noi, chiar dacă atât cât a fost în viață nu ne-am văzut prea des. Ne întâlnim cu oameni de care nu întotdeauna știm cum se numesc sau de unde îi cunoaștem, dar evocăm împreună virtuțile celui dispărut și ne exprimăm reciproc dorința ca acesta să se ”odihnească în pace”, ceea ce evident este un ”non sens” atât pentru cei ce cred ca și pentru cei ce nu cred în ”viața de apoi”. Deseori aud în astfel de prilejuri triste cum sunt despărțirile pentru totdeauna, comentarii apreciative la adresa ritualului de înmormântare evreiesc, un ritual mult mai reținut și mai sumar sau (folosind poate o expresie prea prozaică:) mai ”la obiect” Asta nu înseamnă că la evrei doliul ar fi mai puțin profund. Doar că este altfel distribuit. Read more…
Baubau era pe…scenă
Am ascultat discursul rostit de Oratorul în Cămaşă Albă, în faţa mulţimii adunate în Piaţa Victoriei din capitală. L-am ascultat şi atunci, în direct, şi apoi – pentru a încerca să-l înţeleg – l-am reascultat într-o înregistrare postată pe Internet. Ar fi fost bine să găsesc şi textul scris, ca să-l pot parcurge de mai multe ori, să revin asupra unor pasaje şi să caut logica lor. Voiam să înţeleg sensul celor rostite, timp de mai bine de o jumătate de oră, către mulţimea adusă – cu trenurile şi autobuzele – de pe tot cuprinsul ţării, felicitată de însuşi Oratorul în Cămaşă Albă, pentru curajul ei de a veni la Bucureşti, într-un număr atât de mare. Din cuvântarea ilustrată, pe ecranul din fundalul scenei, cu imagini desprinse parcă din benzi desenate, nu am reuşit să reţin logica, ci doar cuvintele cheie: stat paralel, securişti, stalinişti, delaţiune, interceptări, abuzuri, ba chiar şi tiranie. Dacă la început acest „stat paralel” era nebulos, după doar zece minute de cuvântare, reprezentanţii săi erau identificaţi cu şefa DNA, jurnaliştii şi magistraţii „acoperiţi”, ba chiar şi preşedintele României Read more…
„Faptul împlinit” versus acorduri internaționale
În urmă cu câteva zile președintele Donald Trump a anunțat că este cazul să se recunoască apartenența Înălțimilor Golan de Israel. A fost un dar făcut premierului Netanyahu înaintea alegerilor, în speranța că aceasta va contracara acuzațiile de corupție formulate de procurorul general. Înălțimile Golan nu au aparținut niciodată Israelului sau Palestinei, ele au fost cucerite în timpul Războiului de Șase Zile de la Siria și din punct de vedere strategic sunt foarte importante pentru Israel, ca o barieră de apărare în cazul unui război cu Damascul.
În curând se împlinește un an de când s-a pus în aplicare decizia aceluiași președinte Trump de a muta Ambasada Americană la Ierusalim, considerat de SUA capitala Israelului, ceea ce și este. Dar situația juridică a Ierusalimului este controversată. Potrivit unor acorduri internaționale, unele semnate de partea israeliană chiar înaintea votului ONU pentru împărțirea Palestinei între israelieni și arabi, altele la Oslo, urmează ca statutul final al orașului să fie stabilit în urma unor negocieri. În pofida gestului SUA, foarte puține state au decis să-i urmeze exemplul, câteva dintre ele (Ungaria, Slovacia, Cehia) limitându-se să deschidă la Ierusalim niște birouri de informații sau birouri comerciale. Poziția României este neclară, premierul Dăncilă revenind în declarațiile sale referitoare la mutarea Ambasadei Române, prin afirmația că a fost o opinie personală, dar de-acum răul a fost făcut. România care la ora actuală deține președinția Consiliului UE a adoptat o poziție contrară celei a Uniunii Europene. Tot în această lună s-au împlinit cinci ani de la ocuparea și anexarea Crimeii de către Rusia, în condițiile în care apartenența Crimeii de Ucraina a fost consfințită prin tratate. Argumentul că peninsula a aparținut inițial Rusiei și că a fost făcută cadou Ucrainei de către Hrușciov nu se poate susține din moment ce acordurile privind statutul Crimeeii au fost recunoscute pe plan internațional.
Sunt doar trei exemple printre multele zeci care au apărut în ultimele decenii când ”un fapt împlinit” este contrapus unor acorduri și tratate. Read more…
Interviu cu un coronavirus
Pe clanța ușii de la intrare în parcarea operei Scala am întâlnit-o pe Viorica Coroană, o coronavirusă care stătea la pândă să-l înhațe pe următorul meloman. Eu purtam mănuși de cauciuc, fiind deja prevenit de mass-media. Am observat cum domnișoara mi-a sărit pe degetul mare al mâinii drepte. S-a uitat întâi nemulțumită la stratul impenetrabil care îmi apăra degetul, apoi mi-a aruncat o privire nemulțumită: – Ei, ce faci, nu-ți atingi nasul, fricosule? – Nu mă lua așa, i-am răspuns ușor amuzat. Știu eu ce ai de gând! Ține-ți firea și nu te enerva, chiar dacă eu nu mă las infectat. – Atunci măcar pune-mă înapoi pe clanță, mi-a spus ea cu reproș. Vezi doar că nu mă pot mișca singură decât odată cu saliva împroșcată de un strănut puternic. – De acord, dar cu o condiție: să-mi dai un interviu la o cafea. – Bine, dar numai zece minute, altfel mă prăpădesc în mediul ăsta ostil. Să începem! Read more…
Nici nemurirea nu este veșnică…
Donald Trump a acceptat, în sfârșit, să dea lumină verde procesului de tranziție prin care președintele ales, Joe Biden, va prelua puterea la Casa Albă. Dar tot nu s-a recunoscut învins, când scriem aceste rânduri. „Cam exagerează”, spun unii. ”A sărit peste cal”, afirmă alții, mai puțin diplomați. Dar, de ce o face? Poate că unul dintre cele mai mari defecte ale caracterului unui om este să nu știe până unde să meargă, unde să se oprească. Observăm o mulțime de exemple, redate în presa din întreaga lume, dar și în anturajul nostru imediat, de la directori de companii care își iau bonusuri tot mai mari pe an ce trece, la politicieni care promit marea cu sarea, la oameni de stat care întind coarda răbdării populației până ce aceasta plesnește și până la câte o rudă a noastră care ne cere mici favoruri, împrumuturi sau servicii, neștiind când să se oprească. În general, incapacitatea de a vedea când enough is enough duce în cele din urmă la lacrimi, în cel mai bun caz, și la vărsări de sânge, în cel mai rău. Dar de ce nu văd unii oameni momentul când paharul e plin, nemaifiind loc pentru nicio picătură? Pentru că sunt orbiți, ori de lăcomie, ori de vanitate. Read more…
Sunt oare talibanii descendenții celor zece triburi pierdute ale Israelului?
Războiul din Afganistan s-a încheiat (cel puțin deocamdată, înaintea apariției unor noi grupări teroriste, a unor noi conflicte), a trecut și 11 septembrie și ne întrebăm cu jale ce am reușit să facem în acești 20 de ani pentru Afganistan, Orientul Mijlociu și pentru securitatea globală, iar răspunsul este ”prea puțin”, de aceea urmărim cu atenție ce se mai întâmplă în această parte a lumii. Noul guvern afgan s-a instalat cu aceeași gândire, aceeași ideologie, doar în ceea ce privește politica, liderii afgani vor să pară mai pașnici. Ei au declarat că doresc să stabilească relații de colaborare cu vecinii lor mai apropiați și mai depărtați, cu excepția Israelului. O poziție interesantă, afirmă cercetători care se ocupă de istoria afganilor, deoarece în Afganistan se află poate răspunsul la unul dintre cele mai ciudate mistere ale istoriei evreilor: soarta unei părți din cele zece triburi pierdute din Israel. Această problemă a fost abordată recent în The Jerusalem Post de Michael Freund, fondatorul și președintele organizației Shavei Israel, care cercetează și se ocupă de istoria triburilor pierdute ale Israelului și a altor comunități evreiești ascunse și încearcă să recupereze niște ”rămășițe”.Read more…
Pisica lui Hemingway
Spitalul de campanie israelian a fost instalat în vestul Ucrainei, aproape de orașul Lvov. Orașul pitoresc era plin de refugiați din toată țara. Nu era chiar pe linia frontului, dar uneori era ținta tirului de rachete al armatei ruse. Lui Mihai, orașul îi amintea de orașele transilvănene, construite în stilul Imperiului Austro-Ungar. Mihai, medic anestezist și specialist și în terapia durerii într-un spital din Sudul Israelului, s-a oferit voluntar în această delegație. S-a născut și a urmat liceul la Oradea, vorbea limba rusă, făcea parte din organizația “Medici Fără Frontiere” și în cadrul ei activase deja în Haiti și în Sierra Leone. Au sosit într-o zi ploioasă de martie. Spitalul era instalat în curtea unei școli, o parte din paturi erau în clase, altele în corturi. Prin oraș treceau valuri de refugiați din toate părțile Ucrainei, marea lor majoritate cu destinația Polonia. Erau oameni de toate vârstele, unii cu rucsacuri, alții cu geamantane, cu câini, pisici, păsări în colivii. Era o imagine tristă, a unor oameni care nu prea știu încotro se îndreaptă și dacă se vor mai întoarce vreodată pe meleagurile pe care le-au părăsit. Lui Mihai îi aminteau de filmele documentare despre Holocaust. Primul refugiat pe care l-a întâlnit a fost Vasili, un om mai în vârstă care ducea în brațe un câine lup.Read more…
Scrisoarea Kieveană
Am mai scris despre gniza din Cairo, acea „debara” din incinta sinagogii Ben Ezra, unde timp de aproape un mileniu s-au pus la păstrare texte sfinte deteriorate, dar și alte texte scrise în ebraică sau în celelalte limbi vorbite de evrei: iudeo-arabă, ladino, aramaică și chiar idiș. Pot fi cărți uzate, dar și acte, scrisori, chitanțe și câte altele, chiar și exerciții scrise de elevi. Multe sunt de proveniență locală, dar sunt și documente aduse de călători sau de negustori din toate colțurile lumii cunoscute pe atunci. Numărul manuscriselor este atât de mare încât după peste un secol de cercetare, încă se mai fac descoperiri noi. Dar ce legătură are așa-numita Scrisoare Kieveană cu gniza din Cairo?? Întâmplarea face ca cel mai vechi document care s-a păstrat din Rusia Kieveană este scris în ebraică și a fost găsit tocmai la Cairo! Cum a ajuns acolo este o poveste destul de neobișnuită. Scrisoarea datează din jurul anului 930, deci cam de pe vremea întemeierii Rusiei Kievene. Începuturile orașului Kiev sunt învăluite în legendă; chiar părerile istoricilor sunt împărțite. Unii spun că a fost o veche așezare slavă, alții că a fost ocupat de triburi maghiare, alții că a aparținut Imperiului Khazar – și poate că toți au dreptate, pentru că ne aflăm în perioada migrației popoarelor și situația se putea schimba rapid. Arheologii au găsit urmele unei așezări de prin anul 800. Fiind la confluența dintre râurile Nipru și Dezna, Kievul era un important centru comercial. (Drumuri încă nu erau, principalul mod de transport era cu barca și râurile erau arterele comerciale ale vremii.) Cândva, prin secolul al X-lea, cetatea a fost cucerită de varegi (vikingi), care au întemeiat Rusia Kieveană. În orice caz cetatea Kievului exista și înainte. Scrisoarea, redactată în ebraică și descoperită în gniza din Cairo dovedește că pe vremea scrierii ei Kievul aparținea de Imperiul Khazar – precum se știe, la un moment dat khazarii, sau cel puțin unii dintre ei, s-au convertit la iudaism. Read more…
No comment, adică fără comentarii
M-am născut sub stigma fricii. Tătucul Stalin s-a prăpădit când împlineam trei săptămâni. Când s-a născut mama mea, Stalin tocmai ajunsese la putere. Deci umbra despotului întuneca pământul chiar înaintea nașterii mele, dar, ce-i drept, peste România ea s-a întins doar după înfrângerea Germaniei naziste, odată cu împărțirea Europei în 1945. Teroarea stalinistă, executată de Beria în România, nu a încetat odată cu îmbălsămarea lui Iosip Vissarionovici. Prieteni de-ai părinților dispăreau peste noapte. În această ceață a temerilor și a bănuielilor, părinții au încercat să ne crească încrezători și temerari. Acasă se vorbea în șoaptă despre orice fel de nemulțumiri. Mai mult, locuiam în comun cu familia unui ofițer de securitate. Mă întreb cum a reușit mama, care la doi ani după venirea mea pe lume a divorțat, rămânând pentru o vreme singură cu mine și lucrând în același timp, să-și păstreze încrederea în omenire și să mi-o insufle și mie. Da, mama era un fel de eroină modernă. M-a instruit să nu povestesc în afara casei ceea ce se spunea sau se gândea. Trăiam, cum mulți o știu, o viață dublă. Ce povară pentru sufletul curat al unui copil, căruia i se spune că nu e bine să minți, că cinstea e un lucru valoros! Cum prelucrezi dubla injoncțiune?Read more…
Siria – un nou Afganistan?
În urmă cu câteva zile am asistat la scene emoționante de bucurie, de lacrimi – tot de bucurie – manifestate de locuitorii Damascului, pentru că au reușit să doboare dictatura cumplită a familiei Assad, după ce, spuneau ei, timp de 50 de ani au trăit umiliți și asupriți. Oamenii au simțit că viața lor se va schimba, că vor veni zile frumoase pentru ei și copiii lor. Dar oare aceasta să fie perspectivele? Adevărul este că nu putem ști, nu putem deocamdată descifra viitorul într-o țară haotică și sărăcită.
De fapt nu există o națiune siriană, ea este formată dintr-un conglomerat de etnii și religii. Ca să poată fi condusă, ar trebui să se ajungă la o largă înțelegere, dar cine cu cine? Dacă ne uităm bine, pe teritoriul sirian se luptă mai multe grupări rebele, sprijinite de cinci sau șase state. Da, cu excepția alawiților care sprijineau regimul dominant, toți ceilalți au un scop comun: răsturnarea lui Assad. Dar după aceea?
Să precizăm mai întâi că, deși de-a lungul anilor 13 milioane de sirieni au părăsit țara, eu cel puțin nu am auzit de existența vreunei organizații, mișcări sau grupări de rezistență care să-și fi elaborat un program democratic post-Assad, care să fi luat legătura cu grupări minoritare, etnice și religioase, și să se fi gândit la un front comun.Read more…
71 DE ANI DE ABSENŢĂ
Ne întristăm la moartea celor apropiaţi: rude, prieteni, colegi, cunoştinţe, vecini. Luăm parte la ceremonia înmormântării lor, depunem o floare, evocăm persoana dispărută şi apoi încercăm să oblojim rana absenţei sale, cu amintiri…Acum 71 de ani, în mai 1944, înRead more…
Disperare
Lumea care mă cunoaște știe că, în general, sunt o optimistă și poate se miră de aceste rânduri. Dar chiar nu mai pot să mai fiu când văd ce se petrece în jurul meu, ultima picătură pe care am considerat-o tipică, fiind scandalul de la Antene. Recunosc, sunt subiectivă, niciodată nu mi-a plăcut vehemența acestor posturi, limbajul folosit, felul în care se conduceau mesele rotunde, talk show-urile, profundul subiectivism pus în serviciul unui trust. Și vreau să subliniez foarte energic și clar: nu există libertate editorială în mass-media, nici la media de stat, cu atât mai mult la cea particulară.Read more…
Un An Nou de bun augur?!
De felul meu – moştenindu-i pe Tata şi pe Bunicul din partea lui ( pe care nu l-am cunoscut, pentru că a pierit la Auschwitz) – sunt destul de sceptică, prudentă şi temătoare – dar mă străduiesc, şi acum, în prag de An Nou 2017, să descopăr indiciile de bun augur, în potrivirea zilelor din calendar. Unul mi s-a arătat chiar în ultima săptămână a anului curent, prin coincidenţa primei zile de Hanuca cu Ajunul Crăciunului, ceea ce – după tălmăcirea mea – este o înteţire a luminii şi bucurieiRead more…
Xenofobia şi antisemitismul văzute prin prisma unui darwinist amator
Transmiterea propriilor gene este fără îndoială unul din cele mai puternice impulsuri motivate biologic. Uneori acest impuls este atât de intens încât vine chiar înaintea instinctului de supraveițuire. E destul să ne gândim la soarta tristă a masculului văduvei negre. Acesta își pierde viața fertilizând femela, dar rezultatul este totuși conservarea speciei. Carnivorele își ucid prada pentru a se hrăni – faptul ni se pare normal. De altfel același lucru îl facem și noi când consumăm carne, chiar dacă noi mâncăm respectând codul bunelor maniere. Mai puțin normal ni se pare comportamentul leilor. Când un grup de lei e preluat de un nou mascul dominant, acesta ucide puii predecesorului și produce urmași ai săi, asigurând astfel transmisia propriilor sale gene. De ce nu ne purtăm și noi așa? Tot ce ne desparte de fiarele sălbatice este un strat relativ subțire de civilizație, la care se adaugă educația și un fel de altruism, din care unii au mai mult, alții mai puțin. Civilizația a adus cu sine și inhibițiile – care lipseau cu desăvârșire călăilor naziști care și-au dus victimele în camerele de gazare.Read more…
Eu – minoritara dezamăgită
Spre deosebire de Cetăţeanul Turmentat – emblematicul personaj peren din istoria ţărişoarei noastre – niciodată un am avut vreun dubiu cu privire la candidatul căruia îi acordam votul pentru Camera Deputaţilor. Candidatul pe numele căruia puneam ştampila era reprezentantul minorităţii mele, pe care-l cunoşteam personal, cu care puteam interacţiona direct şi, gândindu-mă că facem parte dintr-o minoritate mică, din „acelaşi trib” aş putea să spun – exagerând, desigur…puţin, că eram chiar… înrudiţi. Niciodată nu m-am îndoit de faptul că reprezentantul minorităţii mele mă reprezintă şi pe mine, din moment ce – acolo în parlament – îmi apără interesele de minoritar, adică posibilitatea de a-mi păstra şi îmbogăţi cultura, de a-mi conserva tradiţiile, de a-mi practica religia, de a-mi studia trecutul şi asigura viitorul; face toate diligenţele pentru elaborarea unor legi care asigură egalitatea în drepturi a tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor, previne şi sancţionează ura rasială, xenofobia şi antisemitismul.Întotdeauna am fost încredinţată că reprezentantul minorităţii mele acţionează fără preget pentru instaurarea unei democraţii autentice şi consolidate, pentru că numai o astfel de democraţie constituie un mediu propice şi protector, o chezăşie pentru existenţa şi prosperitatea minorităţilor… Dar iată că a venit momentul – mai exact ziua de luni 18 iunie 2018 – când Parlamentul României a adoptat (pe repede înainte, la ceas de noapte şi presiunea majorităţii parlamentare ) modificarea Codului de Procedură Penală…Read more…
Amintiri
Aveam vreo 7-8 ani și mă jucam în curte cu Moișele, un băiat de vârsta mea din vecini. – Nu există Dumnezeu – i-am spus.– Ba există. – Ba nu. Tata mi-a spus că nu există. – Atunci cine a făcut lumea și tot ce e în ea? – Natura.
– Și cine a făcut natura? Aici n-am mai știut ce să-i răspund și am schimbat subiectul. Pe bunicii mei nu i-am cunoscut, au murit înainte de a mă naște. Dar știam că au fost foarte religioși. Printre diferite alte ocupații, bunicul din partea tatălui a fost și melamed, pregătea băieții pentru ceremonia de bar mitzva. Bunicul matern ținea o cafenea în centrul orașului, sâmbăta și zilele de sărbătoare le petrecea însă la curtea rabinului său unde se ospăta, bea, cânta, dansa și se ruga împreună cu toți ceilalți hasizi. La începutul secolului trecut generația părinților s-a depărtat treptat de religie și de tradiție până ce le-a părăsit cu totul. Read more…
Sustenabilitate și captivitate
La jumătatea lunii decembrie 2019 am lansat o revistă științifică despre sustenabilitate. Întrebarea majoră adresată în articole ar fi, cum să-și satisfacă omenirea necesitățile de consum, atât în materie de bunuri cât și cele alimentare, fără a periclita viitorul generațiilor următoare? La mai puțin de două săptămâni de la mediatizarea noului for științific, la Wuhan a apărut o epidemie de origine necunoscută, care avea să devină pandemie. În scurt timp lumea a devenit complet nesustenabilă, economia, viața culturală, inclusiv cea familială. Am schimbat conținutul editorialului, conferindu-i titlul Tolstoian de Virus și pace. Mă conformez recomandării unui virolog american și de o lună zile stau în izolare completă. Un prieten mai tânăr, purtând mască de protecție, mă aprovizionează cu cele necesare. I-am cerut alimente în cantități limitate, întrucât dispun de spații de depozitare restrânse, iar frigiderul meu este doar de mărime mijlocie. Locuința fiind închiriată, mă bucur că este utilată cu mașini casnice și nu mă pot plânge de mărimea frigiderului. Timp de doi ani s-a dovedit suficient de încăpător, întrucât aici, în centrul Budapestei, la distanță de o șchioapă de stația de metro Astoria, funcționeză nu mai puțin de cinci magazine alimentare, la numai de cinci minute pe jos. ..Read more…