ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Aici, la Cluj, iarna nu se mai îndură să vină. Deunăzi am văzut nişte magnolii înmugurite cu boboci mari şi pufoşi… S-a instalat un sfârşit de toamnă aproape identic cu primăvara sfielnică, frunzele arămii se îngemănează cu mugurii iţiţi peRead more…
Mi-au căzut ochii peste un articol de acest gen zilele trecute pe internet. Desigur, doar flori, cărticele, cântecele și voie bună. Și pentru că de regulă viața bate internetul, plin de multe ori de bazaconii, m-am gândit o să-mi alcătuiesc propriul decalog, sau ce-o ieși. Pentru că tocmai am aniversat 10 ani pe acest front de lucru.
În primii ani totul merge uns. Vine însă momentul deciziei: școală în limba română sau în limba maghiară? Eu am ales limba maghiară.Read more…
De aproximativ trei sferturi de veac evreul trăiește și respiră o atmosferă în care senzațiile, părerile și formulele sunt suficient de imprecise pentru a crea o stare de neînțelegere ce cu ușurință conduce spre erori de interpretare și, de ce nu, de luare de măsuri active nepotrivite. Nu, nu aici mă voi ocupa de confuzia legată de două noțiuni care după părerea mea sunt complet diferite, dar care sunt prezentate de multe ori împreună, ca un tot, sau ca două expresii ale aceluiași fenomen: iudaismul și religia mozaică. Promit celor interesați că acesta va fi în viitor subiectul unuia din materialele pe care doresc sa le prezint în această excelentă revistă electronică. De data aceasta intenția mea e să mă concentrez asupra a trei elemente, în ochii mei complet diferite unul de altul, dar care pot fi considerate ca având o bază comună, și dacă vreți, ele împreună formează un adevărat cerc vicios. E vorba de antisemitism, antiisraelism și antisionism.Read more…
Frumuseţea şi unicitatea Ierusalimului mi-au fost relevate de doi oameni speciali, erudiţi şi spirituali, care mi-au făcut onoarea de a participa la o emisiune moderată de mine, la începutul anilor 2000: Leon Volovici (fie-i memoria binecuvântată) şi Michael Finkenthal, prezenţi atunci la Conferinţa internaţională de Iudaistică, organizată anual la Universitatea Babeş-Bolyai. Incursiunea, alcătuită din cuvinte zugrăvitoare de imagini pregnante, a început cu evocarea luminii unice a acestui oraş de aur şi s-a încheiat cu învăţătura ce poate fi sorbită în oraşul care gândeşte. Ierusalimul e atât de vechi, încât vestigiile care nu au cel puţin cinci sute de ani, sunt prea „recente” ca să mai conteze, a remarcat unul dintre invitaţi. Adevărata mea întâlnire – revelatoare – cu Ierusalimul avea să se petreacă mai târziu, după ce aterizasem noaptea la Tel Aviv şi am ajuns la un hotel din centrul oraşului, la crăpatul zorilor. Privind pe geam am văzut soarele răsărind în spatele zidurilor cetăţii, suprapunând imaginea învăpăiată care mi-a tăiat răsuflarea, peste o alta – ce o păstram în memorie – zugrăvită cu penelul nădejdii pe zidul sinagogii de lemn Baal Şem Tov, din Piatra Neamţ.Read more…
Acum câteva săptămâni, cu ajutorul unor foarte buni prieteni, mi-a căzut în mână volumul editat de Radu Ioanid, ”Securitatea și vânzarea evreilor”, publicat în anul 2015 în editura Polirom. Grație importanței acestei cărți, ar fi trebuit s-o citesc mai devreme, dar și așa volumul m-a captivat, nu l-am lăsat din mână până nu am citit ultima pagină și am răsfoit cu răbdare sutele de documente reproduse în partea a doua a publicației.
Nu am intenția de a prezenta această importantă contribuție a lui Radu Ioanid la o mai profundă înțelegere a dramei/tragediei populației evreiești sub regimul comunist. Dar de la bun început doresc să afirm că citirea acestui text, după părerea mea, e obligatorie pentru cine dorește să înțeleagă ce s-a întâmplat cu noi, evreii români, sub dominația comunistă. Am senzația că niciodată în istoria comunismului mondial nu a fost luată mai în serios celebra frază a soarelui popoarelor, Stalin: ”Omul e cel mai prețios capital”!! Comuniștii români au preluat cu abnegație și energie preceptul stalinist și l-au ridicat la rangul de politică națională. Omul, adică evreul/neamțul e foarte prețios, nu numai pentru că se plătește foarte bine pentru oricine aparține acestor entități etnice, dar și pentru că plata e în valută forte, atât de necesară unei economii centralizate, de multe ori falimentară, care are nevoie de resurse financiare pentru a face față nevoilor de zi cu zi. Ba mai mult, în unele perioade evreii au fost vânduți pentru echipament industrial, sau pentru animale de rasă, de prăsilă, Read more…
L-am cunoscut pe Aram Azaryan într-una din concentrările mele în armată. Lucra cu mine. Făcea parte din echipajul sanitar al batalionului. Terminase cursul de paramedici, dar în civil era profesor de istorie la Liceul Armean din Ierusalim. Într-una din diminețile de Şabat, ieșind din sala de mese, mi-am aprins o țigară, ca de obicei pe vremurile când fumam. Aram s-a apropiat de mine și mi-a spus în șoaptă: – Domnule doctor, ar trebui să vă îndepărtați cu țigara de sala de mese. Sunt printre noi religioși pe care îi deranjează fumatul în timpul Şabatului. Eu sunt creștin, n-ar trebui să mă intereseze, dar oricum trebuie să-i respectăm. Mi-am stins țigara și l-am întrebat: – Aram, tu de ce faci armată? (În Israel, cetățenii arabi de religie musulmană sau creștină nu sunt obligați să efectueze serviciul militar, pot să-l facă însă în mod voluntar). – Sunt cetățeanul acestei țări, deci am și eu obligația să satisfac serviciul militar. Asta-i tot. M-am născut aici, în Ierusalim, iubesc acest oraș, mă simt acasă. – Ai auzit de scriitorul Franz Werfel? m-a întrebat Aram. Read more…
În această săptămână în lumea evreiască și în primul rând în Israel se sărbătorește Roș Hașana – Anul Nou. O sărbătoare veselă, cu mese la care-ți inviți familia și prietenii și consumi mere și miere pentru ca întreg anul să fie dulce, să scapi de necazuri. Din păcate, în acest an lucrurile stau altfel. Aproape nicăieri evreii nu pot să se adune în sinagogi și să se roage, sau dacă da, într-un număr mic, iar după slujbă nu pot să-și strângă mâinile, să se îmbrățișeze când îşi urează reciproc Hag Sameach (Sărbători fericite!). Coronavirusul a pus capăt apropierii, manifestărilor de prietenie, de dragoste, rămân doar cuvintele rostite de la distanță. Cea mai grea situație este în Israel, unde un alt val de îmbolnăviri a obligat guvernul să decreteze din nou starea de urgență, de fapt este singurul stat care a procedat astfel și, probabil, tocmai din cauza sărbătorilor, căci acum toamna urmează un șir întreg, în care sinagogile se umplu de enoriași și se duc la templu până și cei care de obicei nu-l frecventează. Autoritățile israeliene au vrut să evite o răspândire mai mare a epidemiei prin aceste contacte. De aceea, pentru israelieni nu mai este vorba de veselie, ci de îngrijorare, de necazuri. Totuși, de Anul Nou Israelul a căpătat și un cadou frumos, care ar putea să-i bucure atât pe cei ce trăiesc acolo, cât și pe majoritatea evreilor care urmăresc cu atenție evenimentele din jurul țării și se preocupă de securitatea ei. După decenii de izolare și de ostilitate a lumii arabe, se pare că lucrurile se schimbă.Read more…
Nu mai există, au fost îngropate încetul cu încetul pentru ca astăzi să dispară complet. Să nu credeți că sunt o fire care mă amăgesc, că mă entuziasmez repede. Încă înainte de 1989 am fost reținută în ceea ce privește evoluțiile viitoare, concret atunci mă gândeam la antisemitism. Eram convinsă că după căderea regimului ceaușist, antisemitismul latent care uneori ieșea la suprafață, va izbucni, nemaiexistând o stavilă pseudoideologică despre egalitatea tuturor. Din păcate, am avut dreptate, așa s-a întâmplat, este adevărat, încetul cu încetul s-a mai atenuat, prin strădania unor oameni politici cu gândire democratică și prin constrângeri din afară – condiționarea intrării noastre în NATO și UE, au apărut și legi care sancționau manifestările antisemite. Dar, mai ales odată cu izbucnirea pandemiei, ele au reizbucnit sub o formă sau alta în Europa chiar și în România. În ultimul timp, nu atât acest aspect mă îngrijorează cel mai mult, ci tabloul românesc pe ansamblu. Și aici intervin iluziile mele. Mi-am făcut iluzia și am dat de câteva ori câte un cec alb (cu rețineri, totuși la vârsta mea nu pot fi chiar atât de naivă) pentru personaje și ideologii despre care credeam că vor funcționa.Read more…
Meir avea o zi grea, trebuia să termine un proiect de restaurare a unei clădiri vechi. A terminat seara târziu. Și-a întins mâinile cu satisfacție, s-a lăsat pe spătarul scaunului, a deschis radioul să asculte muzică, a dat însă de știri. Crainicul tocmai vorbea de un elicopter care s-a prăbușit în mare. Doi dintre membrii echipajului au supraviețuit, ceilalți doi nu au fost găsiți; câteva elicoptere și scafandri continuau să-i caute pe ceilalți piloți. Eran, fiul lui cel mic, era pilot de elicopter. De mic copil visase să fie aviator. Meir începea să se neliniștească, de două zile nu vorbiseră. A încercat să-l sune, dar nu a primit niciun răspuns. A sunat la spitalul local, dar băiatul nu era printre răniții care au fost internați. După câteva ore a fost anunțat că Eran nu a fost printre supraviețuitori. Printre lucrurile care-i aparținuseră copilului său era și telefonul celular, pe care l-a descoperit abia cu o săptămână după înmormântare. După câteva zile a luat telefonul în mână – știa că aparatul care a fost găsit în apa sărată a mării nu va funcționa. A încercat totuși, dar în zadar. Soția lui, Revivit, l-a întrebat nedumerită: Ce rost are? Chiar dacă reușești să-l deschizi, tot ce vei găsi pe el îți va provoca doar durere și suferință. Vreau să văd ultimele clișee pe care le-a făcut, ele aparțin lui Eran și nouă.Read more…
În zilele noastre, presa scrisă și cea electronică, radioul și televiziunea răsună de unul și același subiect: nemulțumirea israelienilor de politica noului guvern, mai ales de reforma justiției, demonstrațiile de proporții din ce în ce mai mari, cu participarea cetățenilor de pe întreg spectrul politic, împotriva a ceea ce este văzut ca sfârșitul democrației. În articolul editorial al ziarului Haaretz din 3 martie [1] se vorbea chiar despre ceea ce eu consider anarhie: tot mai mulți militari în rezervă nu sunt de acord cu politica actualului guvern și ca urmare refuză să se prezinte la armată. Ceea ce a început ca un firicel, devine un șuvoi… Nu numai că aceste lucruri m-au impresionat foarte puternic, dar ele mi-au readus niște vechi amintiri…Era pe la începutul anilor 1970, trăiam de scurt timp în Israel, încă nu citeam în ebraică (din păcate nici până astăzi nu sunt mai brează), în schimb începusem să citesc în engleză. Una din primele cărți pe care le-am citit a fost Atlas Shrugged de Ayn Rand. (În limba română a apărut sub titlul Revolta lui Atlas.) Cu vreo douăzeci de ani mai târziu am recitit-o, am citit și alte cărți ale aceleiași autoare (beletristică, nu filosofie) și ideile ei au avut asupra mea un impact profund. Pentru a le înțelege trebuie întâi să o cunoaștem.Read more…
„Acolo nu v-au dat nici măcar un măr?” – această întrebare i-a fost adresată lui Laci Nussbaum[1], de către rudele sale din Turda, în vara lui 1945, după revenirea lui din deportarea la Auschwitz şi Buchenwald…În 11 aprilie 1945, la auto-eliberarea lagărului de la Buchenwald, Laci Nussbaum avea 16 ani şi o lună. La începutul verii, după un drum sinuos şi îndelungat, cu vaporul pe Elba sau în trenurile ticsite de călători (uneori călătorind pe acoperiş), a ajuns la Cluj, unde nu a mai avea pe nimeni şi fosta locuinţă era devastată. Nu mai avea niciun rost să rămână în oraş şi s-a dus la Turda[2] , unde trăiau un unchi şi o mătuşă (fraţii mai mici ai mamei: Jenő şi Zitta Weinberger). Aceştia l-au primit cu multă dragoste pe nepotul supravieţuitor al infernului nazist. La început povestea despre cele îndurate la Auschwitz şi rudele îl ascultau cu multă atenţie, însă le era imposibil să priceapă grozăviile prin care trecuse nepotul lor, acestea păreau să depăşească limita de înţelegere a unui om normal…Read more…
După 7 octombrie 2023, în contextul amplificării incidentelor antisemite din întreaga lume, am auzit în repetate rânduri și sub diferite forme ideea că sionismul și islamismul sunt comparabile și ar trebui considerate ideologii similare. Eu sunt de altă părere și în cele ce urmează voi încerca să explic de ce această afirmație este total inacceptabilă. Sionismul a apărut ca o expresie a naționalismului secolului al XIX-lea, o ideologie considerată la acea vreme cu adevărat progresistă. Potrivit acestei ideologii, grupurile etnice înlănțuite și asuprite de diverse imperii au dreptul la propriul lor stat național independent. Acest principiu a fost aplicat încă din secolul al XIX-lea și cu atât mai mult după Primul Război Mondial, când Imperiul Otoman și cel Austro-Ungar au încetat să existe, iar Rusia a pierdut un teritoriu considerabil. Astfel, în locul imperiilor, pe hartă au apărut mai multe state noi și nu numai în Europa. Destrămarea Imperiului Otoman a permis și independența unor state arabe și a condus la o formă de naționalism arab. Și acestea au fost văzute ca o formă de progres și cu atât mai mult noile state arabe apărute mai târziu, prin destrămarea imperiului colonial britanic și a celui francez.Read more…
Am primit o insignă reprezentând o floare de nu-mă-uita din care izvorăşte o nesfârşită tristeţe. O floare-ochi cu o pupilă întunecată, cuprinzând suferinţa şi jalea trecutului, înconjurată de un inel galben alcătuit din douăsprezece segmente – numărul dalelor monumentului deRead more…
Mă preocupă subiectul « clişeelor » despre evrei. Ce este un clişeu? După Dex, înţelesul la figurat este de « formulă stilistică, expresie banalizată din cauza repetării excesive; șablon » şi vine din limba franceză, de la « cliché ». De unde provin clişeele? De ceRead more…
Primul gard, de fapt zid de despărțire a unor țări și oameni, a fost cel de la Berlin. A durat aproape 30 de ani și a fost dărâmat când europenii au crezut că a venit timpul eliminării diferențelor și unificarea popoarelor. Dar ideea zidului nu a murit. Îmi aduc aminte cam la începutul anilor 2000 (poate în 2003) Benjamin Netanyahu, pe atunci ministru de finanțe al IsraeluluiRead more…
Imperiul islamic se întindea pe trei continente, era atotputernic, aproape invincibil, deși spre sfârșitul secolulul XV, Spania se eliberase de prezența musulmană (și nu numai!!) și dăduse exemplu și altor țări interesate să se despartă de prezența și influența islamică. Dar mai există un aspect, nu mai puțin interesant: influența musulmană se făcea simțită nu numai prin cuceriri și ocupații, ci și prin progresul științei și tehnologiei…Cu alte cuvinte secolele de care pomeneam, islamul reprezenta religia pe care se baza toată civilizația și devoltarea culturală și economică a lumii în care trăim azi, motiv de mândrie ușor de explicat. Și acum un salt peste câteva sute de ani, un exercițiu foarte simplu pentru muritorii de azi, pentru că e vorba de lumea în care trăim în aceste momente. Unde e islamul și unde e lumea civilizată?! Organizația națiunilor cele mai dezvoltate (OECD) numără 32 țări, însă doar un stat musulman (Turcia) face parte din această grupă respectabilă. Pe lista producției pe cap de locuitor Egiptul e pe locul 157, Pakistanul ocupă locul 178, Yemenul 183 și Irakul 184. Da, Arabia Saudită, cea bogată, e deabia pe locul 58. Cauzele acestei degringolade de secole sunt multiple și unele foarte ușor de explicat, dar eu nu voi cădea în această periculoasă capcană.Read more…
În anul 1965 a fost ales un nou primar al Ierusalimului. Evident un social- democrat, membru al Partidului Muncii, partidul lui Ben-Gurion, aflat la putere în Israel dela proclamarea independenței. Noul primar Teddy Kollek, avea să aibe marea șansă ca în cursul mandatului său să devină primul primar al Ierusalimului Unificat. Din momentul alegerii lui ca primar a muncit, a inovat și a creat pentru Ierusalim. Prima lui realizare remarcabilă începută încă din primul său an de activitate, a fost Muzeul Israelului (primul muzeu de pe teritoriul palestinian din timpul Mandatului Britanic). Din complexul muzeal face parte și ”Chivotul Cărții” spațiul în care se păstrează ”manuscrisele de la Marea Moartă” ale Torei. Tot în primul său an de activitate, Teddy Kollek a organizat ”Festivalul Cântecului Israelian” o premieră absolută în țara care încă se zbătea în lipsuri, în nevoia disperată de a construi locuințe și a crea locuri de muncă pentru zecile de mii de imigranți evrei care soseau din diferite țări europene, dar și din numeroase țări arabe de unde au fost izgoniți după proclamarea independenței Statului Israel. În ciuda dificultăților și vicisitudinilor, Festivalul Cântecului Israelian a avut loc la Ierusalim spre sfârșitul lunii mai a anului 1965. La concurs a participat tânăra poetă și compozitoare Naomi Shemmer, căreia noul primar i-a comandat un cântec .dedicat festivalului, despre Ierusalim .Cântecul a plăcut, a avut succes, textul frumos cu o notă de tristețe, care vorbea nostalgic. despre Ierusalimul vechi -”ir hatika ”-,orașul însingurat și părăsit aflat sub stăpânire străină. Cântecul cu un titlu care avea să devină repede cunoscut ,” Ierushalaim șel zahav” ( Ierusalimul de aur – ebr) devenise atât de popular și de iubit ca un fel de al doilea imn – neoficial – al tânărului Stat Israel. Refrenul devenit celebru ”Ierusalim, oraș de aur și aramă, lucitor / Pe corzile viorii mele te cânt cu dor” sugera frustrarea evreilor cărora după ce au fost expulzați din cartierul evreiesc al orașului vechi, li s-a interzis accesul la ”Zidul de Vest” (Zidul Plângerii) de către autoritățile iordaniene care ocupaseră Ierusalimul de Est.incluzând și ”Orașul Vechi” Read more…
Pe data de 8 august 2017 bunicul meu, scriitorul Kormos Gyula (născut Székely Dávid Gyula) ar fi împlinit o sută de ani. Păstrez o singură amintire cu el, aceasta fiind probabil prima mea amintire. Într-o cameră însorită (camera mea de mai târziu) oameni mari stau la o masă. Figurile se văd estompat, ca într-un vis; bunicul este una dintre ele. Joacă cărți. (Jucau probabil canastă.) Oameni mari, chiar monumentali – cum altfel i-ar fi văzut un copil de doi-trei ani? Sentimentul demnității și al respectului însoțesc această amintire. A murit când eu aveam trei ani. Era un om înalt, frumos, cu ochi albaștri – mereu l-am privit cu admirație în fotografii. Nu i-am moștenit toate calitățile. Am început să îl descopăr în mod ciudat, s-ar spune că a venit să mă ajute. În adolescență, în căutarea identității mele, greu mi-am acceptat situația, aceea de a fi elev la o „școală profesională română” și m-am simțit marginalizat față de foștii mei colegi, care au intrat la „școlile de elită maghiare” din oraș. Îmi era rușine. Când, la ora de română, am ajuns la lectura obligatorie Moromeții de Marin Preda, eu am citit volumul gros în limba maghiară, în traducerea lui Kormos Gyula. Până astăzi îmi este vie acea senzație puternică, mândria pe care o simțeam citind și recitind în colofonul cărții numele bunicului meu: traducere de Kormos Gyula! Ca adolescent nu i-am descoperit scrierile și volumele proprii sau activitatea sa de redactor. Ceea ce m-a atins cumva a fost acea deschidere spre „cealaltă” cultură, care a început să mă împingă spre reconsiderarea poziției mele.Read more…
Personajele acestei povestiri sunt pur imaginare, la fel ca și acțiunea și locul unde ea se petrece. In regione caecorum rex est luscus (În țara orbilor, chiorul este împărat.) Acest proverb apare pentru prima dată în colecția Adagia, publicată de Desiderius Erasmus în 1500. A fost odată ca niciodată o țară mare și îndepărtată pe nume Iluzitania. Țara era prosperă grație unui popor harnic și a modernizării accelerate. Majoritatea populației adulte avea studii superioare, mai ales în domeniul ciberneticii și a științelor exacte. Și medicina era foarte avansată. Toate operațiile se făceau cu roboți independenți. alariile erau egale – fiecare cetățean primea lunar 5,000 iluzolari. Iluzitanii erau longevivi – majoritatea ajungeau la 100-120 de ani.Sistemul politic era o monarhie constituțională. Spre deosebire de alte monarhii istorice sau contemporane, regele era ales în mod democratic odată la patru ani. În ultimii 12 ani țara era condusă de regele Iluzorus al V-lea. La început regele a fost foarte iubit, dar în ultimii ani a luat unele măsuri care au provocat nemulțumiri…Read more…
Când cineva afirmă că „se caută pe sine însuși”, nu-mi pot stăpâni un zâmbet. Această căutare de sine mi-o imaginez cam așa: individul copleșit de îndoieli descoperă la un moment dat că nu mai știe cine este, pornește în căutări, deschide disperat toate sertarele… Și deodată, într-un moment de inspirație, descoperă cu uimire că se află în propriul său trup! Să se fi văzut în oglinda din baie? Pe scurt: o tâmpenie! O fi așa, n-o fi, dar nu este nici chiar atât de simplu cum apare în imaginația mea hiperrațională. De când mă știu soarta m-a dăruit cu o serie întreagă de identități lingvistice, etnice, socio-culturale… În asemenea condiții siguranța de sine este practic exclusă. Încă din copilărie mă deprinsesem să trec instantaneu de la o identitate la alta, în funcție de situația în care mă aflam și cu cine aveam de-a face. Eram ca Zelig, protagonistul filmului cu același nume al lui Woody Allen. Nu e de mirare că Zelig a apărut în mediul intelectual evreiesc din Manhattan. Nu pot să-mi închipui un grup etnic mai potrivit schimbărilor continue de identitate ca evreii așkenazi, neurotici, care trebuie să se afirme într-o majoritate diferită, uneori chiar ostilă. Ei bine, Oradea copilăriei mele nu era chiar New Yorkul marelui cineast, dar se pot găsi totuși anumite paralele.Read more…