Primul număr din Baabel apărea în 28 iulie 2012. Au trecut 9 (nouă) ani de când această revistă apare bilunar şi se străduieşte nu numai să se menţină, ci să se şi dezvolte, să devină mai bogată, mai diversă, mai interesantă, mai atractivă pentru cititori din spaţiul virtual, pretenţioşi, dinamici, tentaţi de oferta aflată în continuă creştere şi diversificare. De nouă ani alcătuirea fiecărui număr constituie o provocare pentru redactorii şi autorii baabelieni și de nouă ani reuşim să-i facem faţă cu brio (îmi permit să mă laud, doar acum, la zi aniversară). Trecând în revistă arhiva Revistei Baabel (o găsiţi la subsolul fiecărei pagini) se poate observa că an de an a sporit numărul articolelor/ediţie, s-a lărgit paleta subiectelor abordate, a crescut nivelul lor calitativ. În paralel a crescut şi audienţa. Nu putem vorbi de o creştere spectaculoasă, dat fiind specificul publicaţiei noastre, dar tendinţa s-a menţinut ascendentă. An de an a sporit numărul autorilor baabelieni şi, din păcate, unii dintre ei s-au mutat la cele veşnice. În pofida pandemiei care a bântuit și mai bântuie, toţi baabelienii au trecut cu bine al nouălea an din viaţa revistei, ba mai mult, colectivul autorilor a sporit cu oameni valoroşi şi dedicaţi, pe care am bucuria să-i prezint în cele ce urmează.Read more…
Ainsi va la vie, ainsi va l’amour…
Scriu aceste rânduri în ziua de 1 Mai, așa-zisa sărbătoare mondială a muncitorilor, a proletarilor (care trebuiau, toți, din toată lumea, să se unească). O vorbă pe jumătate vulgară spune că unora nu le plac copiii, dar sunt entuziasmați de crearea lor. Ei bine, pe noi stația finală ne interesa prea puțin; ceea ce părea esențial în acea dimineață, de obicei însorită și caldă, era traseul, și nu întâmplător, pentru că pe tot parcursul drumului de câțiva kilometri se aflau puncte bine marcate, vizibile de la distanță, unde se vindeau… crenvurști!! În vremurile când 1 Mai era sărbătorit de toate organizațiile comuniste din lume (și nu numai), nimeni nu punea la îndoială faptul că așa-zisa ideologie marxist-leninistă își făcuse un loc clar și de lungă durată în istoria popoarelor de tot felul, din țări de tot felul, dezvoltate și mai puțin dezvoltate, bogate și mai puțin bogate, democrate și mai puțin democrate. Aveam cu toții certitudinea că it is here to stay! Căci cine credea în minuni, cine își putea închipui că un imperiu ca cel comunist poate cădea, așa de la sine, fără o conflagrație care ar fi purtat numele de cel de al Treilea Război Mondial, sau chiar Primul Război Mondial Nuclear, dacă lăsăm de o parte Hiroșima și Nagasaki. Și uite că, pe nepusă masă, acum mai bine de 30 ani, totul s-a năruit ca un castel de nisip. Acum vreo 40 ani, în timpul unui tur prin Viena, în Stephanplatz, ghidul ni s-a adresat: pe Hitler! Azi, dacă întrebi, nimeni n-a fost acolo…Read more…
Victimele colaterale ale războiului din Ucraina
Suntem în al doilea an al sângerosului război din Ucraina, cu mii de victime, civile de partea Ucrainei, militari din partea ambelor părți. Ca și alții, admir curajul poporului ucrainean, abnegația lui de a nu părăsi câmpul de luptă chiar când poate știința militară ar recomanda o altă strategie, capacitatea președintelui Zelensky de a insufla curaj poporului și de a-i cere sacrificii pentru cauza țării. Într-un cuvânt, am susținut și susțin cauza lor, este o țară agresată fără motiv, deoarece argumentele Rusiei sunt puerile și sper că se va ajunge la un moment dat la o pace rațională. Subliniez cuvântul rațional, deoarece chiar dacă îți propui obiective maximaliste, trebuie să fii realist și să-ți dai seama ce se poate și ce nu. Concret, cel puțin după opinia mea, eliberarea întregului teritoriu ucrainean, inclusiv Crimeea, este o himeră. Niciodată Rusia nu va fi de acord, iar eu nu cred că la ora actuală Ucraina are capacitatea de a o cuceri militar, sau dacă da, cu niște sacrificii imense, cu numeroase victime colaterale. Teoretic, Crimeea ar putea fi recăpătată printr-un tratat de pace în condițiile spulberării armatei ruse și ale existenței unor imense presiuni internaționale, ceea ce în prezent nu este cazul, deoarece, din păcate, nu întreaga lume consideră războiul din Ucraina un casus belli global, ci o problemă între Europa, SUA și Rusia, iar Moscova mai are dacă nu chiar prieteni, susținători din varii interese. În continuare, Ucraina ar trebui să mențină marea simpatie de care s-a bucurat de la începutul războiului și să nu se afle în situații care i-ar înstrăina prietenii.Read more…
Au conștientizat cetățenii germani cuvintele înscrise pe zid?
Zilele trecute, peste 1,4 milioane de germani din marile orașe ale țării au participat la demonstrații de masă împotriva partidului Alternativa pentru Germania, formațiune de extremă dreaptă, populistă și antieuropeană. Această trezire a conștiinței – ”E cam târziu, am așteptat prea mult, ne-am complăcut în indiferență”, a declarat un participant – a fost declanșată de informația potrivit căreia în noiembrie anul trecut reprezentanți ai partidului au participat la o reuniune secretă a unor organizații de extremă dreaptă la Potsdam în care ar fi dezbătut un plan cu privire la relocarea imigranților (remigrație), respectiv expulzarea lor. Nu era vorba de imigranți ilegali, ci expulzări pe criterii etnice, inclusiv ale celor care aveau de-acum cetățenie germană. Dar situația din Germania depășește această problemă, ea este mult mai complexă și întrebarea care se pune este dacă cetățenii germani au știut să interpreteze „cuvintele înscrise pe zid” : mene, tekel, fares – care îi avertizau pe babilonieni de iminența dispariției lor. La demonstrațiile din Berlin, alături de manifestanți s-au aflat reprezentanți ai cabinetului, ai marilor partide democratice, inclusiv cancelarul Olaf Scholz (social-democrat), ministrul de externe Annalena Baerbock (Verzii) și ministrul de interne Nancy Faeser (social-democrat). Cancelarul a lansat un apel populației, cerând să ia poziție cu toții ”pentru coeziune, toleranță, pentru Germania noastră democratică”.Read more…
Încă al meu? Posibil…
Întreaga mea viață profesională în Israel s-a desfășurat la ”periferie”… E adevărat, în Israel e greu de definit periferia, o țară atât de mică, distanțe care se pot parcurge în orice direcție în timp relativ scurt. Dar eu nu am lucrat nici în Ierusalim, capitala de jure și nici la Tel Aviv, capitala de facto, astfel încât m-am obișnuit cu ideea că ”reflectoarele” opiniei publice nu vor fi niciodată îndreptate spre ceea ce se întâmplă între pereții spitalelor în care am activat. În ce măsură m-a afectat acest fapt?! Probabil că m-am obișnuit de la bun început cu ideea. Nu mă deranja prea mult că despre ”noi” se vorbește și/sau se scrie doar când e vorba de o catastrofă și îmi închipui că în asemenea situații mulți găseau și explicația erorii sau accidentului: la ce te așteptai, doar e periferie… Îmi amintesc un episod din acele vremuri, în care eram invitat la direcția spitalului de fiecare dată când eram vizitați de o personalitate politică de vază. La ședință, oaspetele se adresa celor prezenți cu o întrebare de complezență (în spatele căreia nu se afla niciun gând concret): ce ar trebui să facem pentru a îmbunătăți condițiile de lucru în spitalul dvs.? Iar eu, cu recunoscuta mea impertinență, îi dădeam pe loc replica: nimic deosebit, trebuie doar ca 2-3 membri ai Parlamentului să se interneze la noi și restul va veni de la sine!Read more…
LILIACUL ÎN FLOARE
Azi mi-am cumpărat de la piaţa din cartier un buchet de liliac şi venind cu el spre casă un coleg m-a întrebat “Ce tufă ai jumulit?”. A ascultat cu vădită suspiciune răspunsul meu justificativ în care îi dădeam şi amănuntul că buchetul mă costase 3 lei şi bătrânelul mi-a spus că le culesese de dimineaţă din grădina lui, ca apoi să conchidă: „Nimeni nu culege liliac, toată lumea îl fură…” Adevărul-adevărat este că şi eu am fost ispitită de nenumărate ori să mă caţăr şi să rup câteva dintre crengile de liliac revărsate peste garduri, dar nu m-am încumetat nici în vremurile mai “sprintene”, de odinioară, când furatul liliacului era la ordinea…nopţilor de mai ale Clujului năpădit de tufele împovărate de ciorchinile florilor albe şi lila.Read more…
Hitler, seara, la televizor
Hitler în imagini color, pomădat, îmbrăcat elegant, jovial, primindu-şi invitaţii, mângâind pe cap copiii din fosta şcoală primară unde a învăţat, fiindu-ne prezentat şi chipul inocent al copilului-Hitler, alături de colegii săi. Hitler ţinând în braţe copiii apropiaţilor (potentaţi ai regimului nazist) lângă pomul de Crăciun…Toate acestea le văd aproape seară de seară la televizor, difuzate de canalele de filme documentare, canalele cu credibilitate[1]. Sunt imagini autentice care-l prezintă pe „omul Hitler”. Aş putea să schimb canalul, să-l alung din casa mea pe Hitler, cu o apăsare de buton pe telecomandă, dar rămân ţintuită de scaun …Read more…
Eu, alegătoarea minoritară
A trecut pe nesimţite jumătate de campanie electorală. După aplicarea noilor prevederi care reglementează procesul alegerilor, s-a înstăpânit monotonia cenuşie garnisită, din loc în loc, cu panouri stil gazetă de perete pe care se află afişele terne ale candidaţilor… Toţi o apă şi un pământ. Uniformi la aspect şi la slogan…Nu am observat prea mulţi privitori în faţa acestor panouri. Candidaţii se perindă pe la diferitele emisiuni electorale ca nişte replici tridimensionale ale portretelor de pe afişele A3 şi rostesc replici şablonizate. Chiar şi « locomotivele » diferitelor formaţiuni politice pufăie anevoie . Stânga pare interschimbabilă cu dreapta, inclusiv prin faptul că nu se adresează deloc alegătorilor minoritari. Şi viaţa va continua aproape neschimbată (la bine şi la rău). Atunci ce mai contează dacă – eu alegătoarea minoritară – mă mai duc la vot şi, mai ales, cu cine votez ?!Read more…
A pleca sau a rămâne?
Multă lume mă întreabă cum de n-am emigrat? Şi uneori mă întreb şi eu…În cele ce urmează încerc să caut un răspuns. E puţin probabil să-l găsesc. Voi încerca, totuşi… Unul dintre bancurile, al căror tâlc nu l-am descifrat multă vreme, suna astfel: „Un individ se plimba prin talcioc, şoptindu-le trecătorilor «Vând bilete de avion în America!». Unul dintre ei îl întrebă: «Cât costă un bilet dus-întors?», la care vânzătorul îi răspunse: «Cu tâmpiţii nu am ce discuta!»”. Aveam să-mi amintesc de acest banc, peste ani, când tot mai mulţi oameni din preajma noastră aveau să-şi „depună actele” pentru plecarea definitivă. Nimeni nu povestea despre asta deschis. Mai întâi era un zvon care se confirma, după ceva vreme, cu sancţiunile aplicate petenţilor: întâi şi întâi excluderea pilduitoare din PCR, apoi îndepărtarea din funcţia ocupată dacă era de conducere, de răspundere sau didactică. Nu ţin minte ca cineva să fi rămas fără loc de muncă, dar transferul era pe un post inferor. Persoanele cu pricina erau stigmatizate – îndeobște, mai mult de „ochii lumii” decât din convingerea că ar fi „dezertori” sau „duşmanii poporului”, însă erau traşi pe tuşă, împinşi la periferie unde aşteptau – uneori ani de zile – ca să „li se dea drumul”…Părinţii mei nu şi-au propus niciodată să plece…Read more…
”Podurile Toleranței” și căsătoria prințului Harry
La prima vedere, cele două evenimente nu par a avea nimic în comun, poate doar… succederea lor. Abia s-au terminat ”Podurile” și a avut loc căsătoria. Dar nu este așa, există o legătură, fiindcă, trebuie să recunoaștem: prințul Harry, mai mult, întreaga familie regală britanică a trecut peste ”Podurile Toleranței”. ”Podurile Toleranței” reprezintă o manifestare inițiată de B’nai B’rith Europa pentru Europa centrală și de est și pusă în aplicare, pentru al cincilea an, de B’nai B’rith România, cu mare succes…Este cunoaștere, apropiere, prietenie, schimb de experiență și de valori între populația majoritară și minorități. Și dacă la primele ediții a fost vorba de raportul evrei-români și contribuția evreilor la dezvoltarea României, următoarele trei au atras încetul cu încetul celelalte minorități și aceasta ultimă s-a referit la minorități versus populația majoritară în contextul românesc…Prințul Harry a pășit pe ”Podurile Toleranței”, împreună cu familia lui. Acceptarea căsătoriei prințului Harry cu cineva care nu numai că provine dintr-un cu totul alt mediu social, de fapt o fată săracă, actriță, divorțată și pe de-asupra mulatră, este un mare pas făcut de regalitatea britanică, un pas obligatoriu către lumea de astăzi, în continuă schimbare. Desigur, se poate spune că a fost un mod de a consolida imaginea monarhiei britanice, de a demonstra cum se adaptează Coroana la actualitate,Read more…
O strângere de mână
Pentru mine cel mai impresionant moment al serviciului divin de la sinagogă este cel în care cel chemat să citească din Tora îşi încheie pasajul desemnat şi, înainte de a se aşeza la locul său, strânge mâinile coreligionarilor din preajmă, primind surâzător vorbele lor bune. Am avut prilejul să particip la liturghia din biserica armeano-catolică şi am observat că, după Riturile Împărtăşirii şi rostirii rugăciunii Tatăl Nostru, credincioşii catolici dau mâna cu cei care şed în vecinătatea lor; acest gest fiind un semn al păcii, al împărcării. În copilărie ieşeam adesea la plimbare cu bunicul meu adoptiv, un bătrân chipeş cu ţinuta elegantă. Când ne întâlneam cu o cunoştinţă, saluta ridicându-şi pălăria cu un gest amplu, iar dacă ne opream să schimbăm câteva cuvinte, dădea mâna cu persoana respectivă, strângând-o energic.Read more…
“Aici s-a murit pentru libertate”
Noi nu ştim să ne gestionăm istoria. Am ratat un important “mit fondator” (G.M. Tamaş) al României democratice: Revoluţia română. Orice popor ar fi ştiut să-şi forjeze o istorie glorioasă, plecând de la o sângeroasă revoltă populară, cu peste 1.100 de morţi şi 3.300 de răniţi, cu eroi tineri (“decreţei”, copiii nedoriţi care şi-au omorât “părinţii”), cu lupte de stradă împotriva unei dictaturi nemiloase. În toate ţările comuniste nu s-a tras un singur foc şi nu a fost înregistrat nici un mort, nici un rănit. La noi, comunismul s-a instaurat sângeros şi s-a prăbuşit sângeros.
Am transformat Revoluţia română (confiscată la final de activişti şi securişti din eşaloanele 2-3), dintr-un eveniment glorios de mândrie naţională, într-unul de jenă naţională (ca o boală venerică). Am transformat-o într-un fel de lovitură de palat ruşinoasă, realizată, chipurile, de ruşi, de unguri, de Securitate, de KGB, de CIA, de oricine, numai de cetăţenii români nu. S-a ajuns, de fapt, să se sustină teoria lui Ceauşescu insuşi: “lovitură de stat” plus “agenturili străine”. Asistăm la o nouă formă de negaţionism.Read more…
Persoana noului președinte american-învăluită în ceață
Cu doar câteva zile înaintea alegerilor prezidențiale din Statele Unite, niciun institut de sondare a opiniei sau analist politic american nu are curajul să prezică numele noului președinte american. Diferența de procente dintre actualul președinte republican, Donald Trump , și candidatul democrat, Joe Biden, fostul vicepreședinte al lui Barak Obama, este atât de mică încât în următoarea perioadă scurtă, orice declarație, gest sau mișcare poate înclina balanța într-o parte sau alta. Singura șansă a unei victorii certe ar fi vreun as în mâneca unuia din candidați (chiar dacă nu este adevărat) care să anihileze șansele celuilalt (cum s-a întâmplat în 2016, când cu o săptămână înaintea alegerilor s-a relansat problema mailurilor private ale lui Hillary Clinton, trimise de pe site-uri oficiale. Această situație a fost explicată anterior, dar reapariția ei, deși dezmințită, a fost suficientă pentru ca alegătorii nedeciși să-l aleagă pe Trump). Care dintre cei doi ar fi un președinte potrivit cu capacitatea, puterea, viziunea de a găsi soluții pentru imensele probleme – de sănătate, economice și sociale – ce zguduie societatea americană? Nu exagerăm dacă folosim cuvântul ”imense”, deoarece asta este realitatea. Ascultându-i pe cei doi candidați, atât declarațiile și proiectele lor, cât și cele spuse la confruntările televizate, răspunsul ar fi greu de dat. Read more…
Proștii nu sunt de vină
Un procentaj semnificativ al populației țărilor civilizate (mă refer doar la cele în care decizia stă la îndemâna oricărui cetățean) refuză să se vaccineze împotriva virusului COVID 19. De exemplu în Statele Unite, 50% din populația adultă (cifra se referă la luna iunie a.c.) refuză vaccinarea, sau încă nu e hotărâtă. În discuții particulare, dar și în comentarii pe care le aud la radio sau la televizor, cei care refuză vaccinarea sunt considerați incapabili să ia o hotărâre, primitivi, posesori ai unei filozofii absurde, indivizi care nu au nicio legătură cu realitatea, cu alte cuvinte persoane cu probleme de IQ. Ei bine, nimic nu e mai puțin adevărat. Experiența mea personală m-a învățat că proștii sunt proști pentru cei din jur, dar nicidecum pentru ei înșiși. Așa-zisul prost își cunoaște interesul mai bine ca oricare altul, el știe foarte bine ce-i trebuie, și pune în funcțiune toate mecanismele posibile pentru a-și transforma planurile într-o realitate favorabilă (lui!). Și atunci, dacă recalcitranții vaccinului nu sunt cei cu probleme de inteligență, cine sunt cei care consideră că numai ceea ce știu ei/ele e adevărat, și în felul acesta își justifică decizia? Read more…
Cu cine mai stă minciuna azi la masă?
Într-o zi, când fiica mea, Alex, avea vreo cinci ani, cred, am acuzat-o că minte. ”I never lie”, a răspuns ea indignată și după o mică pauză a adăugat ”unless I have to!” (Eu nu mint niciodată… decât dacă sunt nevoită). Răspunsul ei m-a uimit: un copil fusese în stare să descopere, chiar involuntar, de ce mint unele persoane, altminteri foarte morale, pentru că sunt situații în viață când este imposibil să nu minți, chiar din motivele cele mai lăudabile: să spui soției că te simți foarte bine când de fapt suferi (ca să nu o necăjești), când te prefaci că apreciezi o remarcă deplasată a unei cunoștințe ca să nu o jignești, când spui soacrei că arată cu 10 ani mai tânără etc., așa-numitele ”minciuni albe”. În adolescență împărțeam omenirea în trei categorii: 1) cei care nu mint niciodată, 2) cei care mint, dar nu-și cred minciunile și 3) cei care mint și sunt convinși că spun adevărul. Foarte repede însă mi-am dat seama că nu cunosc pe nimeni pe care să-l plasez în prima categorie și atunci am redefinit-o: cei care spun numai minciuni albe, nevinovate. În această categorie intra tatăl meu, care spunea doar astfel de minciuni și ori de câte ori îi povesteam ceva care suna neverosimil, obișnuia să-mi spună: „las-o moartă, sunt sătul până și de minciunile mele, nu mai trebuie să le ascult și pe ale altora”. Pe mama mea, care își lua aproape întotdeauna dorințele drept realitate, o plasasem în categoria a doua. Trebuie să recunosc însă că această trăsătură de caracter a ei a ajutat-o să treacă mai ușor decât tatăl meu peste greutățile vieții. În regimul de ”democrație populară” în care am trăit până la vârsta de 20 de ani, minciuna era omniprezentă: pe stradă, la școală, la locul de muncă, în relațiile cu ceilalți etc.Read more…
Ieșirea din Egipt în perspectivă istorică
În fiecare primăvară, când se apropie sărbătoarea de Pesach (Paștele evreiesc), mă gândesc cu nostalgie la serile petrecute în familie, când tata povestea despre ieșirea din Egipt. Întâi citea textul clasic, apoi se apuca să-l comenteze. Și mai interesant era când se afla la noi și bunicul. Atunci fiecare dintre ei susținea un punct de vedere diferit și discuțiile luau uneori întorsături neașteptate… Împreună cu cântecele și cu mâncărurile speciale, era de fiecare dată un eveniment! De data aceasta aș vrea să încerc să vorbesc despre ieșirea din Egipt așa cum ar fi făcut-o tatăl meu. Problema majoră este că arheologii ne asigură că nu s-a găsit nicio urmă materială care să ateste autenticitatea poveștii despre viața și apoi ieșirea israeliților din Egipt. Așa să fie? Un arheolog cu mintea mai deschisă ca a altora, Prof. Yonatan Adler, a făcut o afirmație înțeleaptă: ”Absence of evidence is not necessarily evidence of absence”, sau cu alte cuvinte, lipsa de dovezi în sine nu dovedește nimic! Poate că dovezile vor fi descoperite în viitor? Sau se vor găsi metode noi de interpretare a celor deja găsite? După părerea istoricilor, povestea care s-a desfășurat în secolul al XIII-lea î.e.n., în perioada faraonului Ramses al II-lea sau al III-lea, a fost scrisă cu multe secole mai târziu. Read more…
Grecia – exemplu de respingere a prejudecăților
M-a bucurat știrea pe care am aflat-o zilele trecute și anume că parlamentul grec a votat legea care permite căsătoria între persoanele de același sex și dreptul de a adopta copii. M-a bucurat deoarece dacă în statele cu religie protestantă, chiar și catolică, astfel de legi există, ele fiind promulgate de Uniunea Europeană, Grecia este prima țară creștin-ortodoxă care a votat-o, de fapt conformându-se legislației europene. S-a dovedit că în pofida opoziției bisericii ortodoxe, cea mai mare parte a deputaților care sunt de aceeași religie s-au pronunțat pentru adoptarea legii europene. Premierul Kyriakos Mitsotakis (Noua Democrație), a afirmat că este “un punct de cotitură pentru drepturile omului” într-o “țară progresistă și democratică, atașată cu pasiune de valorile europene”. Premierului nu i-a fost ușor să-și convingă deputații, mai ales că gruparea conservatoare a partidului s-a opus vehement, dar până la urmă a avut câștig de cauză. Lui Mitsotakis nu i-a fost teamă că-și va pierde popularitatea, că nu va câștiga viitoarele alegeri, convins fiind că voturile vor fi aduse de alte performanțe ale guvernului, nu de recunoașterea drepturilor celor care aparțin de LGBTQ. (Afirmația mea este poate puțin exagerată, de fapt nu se știe cum va primi societatea greacă în ansamblu această decizie. Nu sunt excluse proteste, mai ales susținute de biserică). Poate că votul elen va servi drept precedent statelor cu religie predominant creștin-ortodoxă, printre care și România, să renunțe la această discriminare care afectează un număr mare de persoane. Read more…
Ce ar trebui să ne preocupe pe noi azi
Dimineața citesc de toate, caut mai ales noutăți în anumite subiecte din specialitatea mea care continuă să mă intereseze, deși de câțiva ani nu mai am contact cu medicina clinică. Seara, însă, citesc cărți de tot felul. Așa se face că în deunăzi, în mintea mea s-au întâlnit diverse aspecte din realitatea de zi cu zi, pe care eu le credeam de mult apuse. Să mă explic. Ultimul volum al lui Ioan Pacepa, Dezinformarea, apărut în 2015, prezintă detalii privitoare la ”clasica” politică de origine moscovită, precizând că prăbușirea imperiului sovietic nu a schimbat cu nimic stilul și mai ales intențiile Kremlinului de a induce în eroare societăți, popoare și continente folosind minciuna, uneori totală, alteori plecând de la un fapt real, dar conducând la un fals construit în mod profesional. Cititul, pagină după pagină, îmi întărea părerea că numai cei care nu au trăit sub un regim comunist mai pot crede în poveștile, pseudoștirile și falsurile emanate de un sistem care, la fel ca lupul din poveste „și-a schimbat părul, dar năravul ba”. Noi, cei care am trăit în acele timpuri, am învățat să punem sub semnul întrebării orice poveste care pare să aibă un dedesubt construit în scopul denaturării adevărului, dar desigur mai există în lume mulți care nu au supt arta discernământului odată cu laptele mamei.Read more…
OJINA
În fiecare seară, de luni până vineri, ca într-un ritual, aleg patru felii consecutive de franzelă, le ung cu unt, cu pateu sau pastă de peşte, aşez peste ele felii de caşcaval sau şuncă, le suprapun două câte două şiRead more…
Istoria nu se repetă, ci rămâne aceeaşi…
Vâltoarea evenimentelor din ultima vreme, mai ales ceea ce se întâmplă în Europa, noul val de refugiaţi care e acompaniat de un nou val de teroare, te obligă pe tine, cel aciuit departe de continentul de baştină, pe meleaguri îndepărtate care de peste 100 ani cunosc şi trăiesc din plin aceste două fenomene, să încerci să te ridici deasupra amănuntelor şi să arunci o privire de ansamblu asupra realităţii acestui început de an 2016 şi să scrutezi istoria.Read more…