Azi dimineaţă, când – adâncită în gânduri, trecând în revistă încă o dată ce aveam de făcut în cursul zilei – mă îndreptam spre birou, am fost martoră la o mică scenă cu conotaţii atât de simbolice pentru vremea în care trăim. Un bătrânel venea din direcţia opusă, iar în spatele lui, încă destul de departe, un tânăr biciclist pedala cu mare viteză pe trotuarul foarte îngust – de altfel aproape gol. Bătrânelul nu l-a observat (nici nu cred că ar fi avut cum s-o facă), deci îşi continua liniştit drumul chiar în mijlocul trotuarului. Tânărul parcă şovăia în care parte să-l depăşească, şi în cele din urmă a frânat brusc exact în momentul în care a ajuns la nici doi metri de el. Scârţâitul cauciucului şi al metalului a atras atenţia bătrânelului, care a tresărit şi s-a întors să vadă ce se întâmplă – şi eu am tresărit la rândul meu, aşteptându-mă la replici urâte, la reproşuri şi acuzaţii duşmănoase izvorâte din spaima micului incident, înecat în amărăciune dură. Din partea amândurora. Cum se întâmplă mult prea des în astfel de situaţii. Ce mi-a fost dat să văd însă: amândoi au zâmbit şi şi-au cerut scuze imediat. De la distanţa la care încă eram, n-am auzit cuvintele, doar din gesturile lor am dedus că bătrânul părea să recunoască: dacă tot umblă atât de încet şi târşâit, putea să se ţină mai aproape de marginea trotuarului, în loc să meargă taman în mijloc, iar tânărul i-a răspuns că nici vorbă! Că doar el era în locul nepotrivit, cu bicicleta pe trotuar – pe lângă care se întindea clar marcat traseul pentru biciclete. Şi tocmai în acest moment, când biciclistul a pus iar picioarele pe pedală şi a trecut pe lângă bătrânel, acesta i-a mângâiat braţul şi i-a urat drum bun şi sănătate…Read more…