Bilanț de decembrie sau Între aniversări și comemorări

Mă grăbesc să prind ediția revistei Baabel! Este ultimul număr din acest an și mă gândesc la un fel de bilanț, dar de unde să pornim și cum să-l facem? Un bilanț personal nu este genul meu sau nu aici, unul la viața politică internă, poate la agenda externă, în raportul dintre ce spun unii și ce fac alții? Oare despre ce să scriu din amalgamul de știri menite parcă să ne bage în cea mai densă ceață sau mai bine zis în bezna nopții, aceea fără pic de lumină, nici cea palidă de la vreun capăt de tunel sau canal. Aveam încă atâtea de spus și uite că anul se încheie! Mă gândeam să continui cu vreo temă lansată mai la început de an, de exemplu cu ”…..poate lăsați entropia și nu scoateți social democrația de pe eșicherul politic. Este nevoie de echilibru, iar balanța ar înclina într-o direcție nedorită. Lovind in partide de centru lăsați calea liberă celor care se coagulează pe extreme și stau pregătite.”[1] Asta am scris prin primăvară și tare aș vrea să continui tema, pentru că eu cred că această doctrină trebuie să ne rămână pe eșicherul politic, fără derapaje de factură nedefinită sau mai bine zis, despre care nu putem ști unde să le încadrăm și totuși va trebui să o facem, pentru că deja limbajul a scăpat de sub control sau poate nici nu a fost vreodată supus vreunui autocontrol.Read more…

Pastila de votant!

Din paginile manualelor de astăzi, tinerii află cine a compus imnul Pieţei Universităţii, dar nu de ce a făcut rău societăţii întregi o mişcare extremistă, folosind uneori fără discernământ însemne şi lozinci ale mişcarii legionare (ne uităm pe pereţi şi asta se vede). Necunoaşterea istoriei naşte prozeliţi extremişti care se exprimă vocal într-o inacceptabilă lipsă de cunoştinţe din istorie. Pur şi simplu preiau lozinci ale caror înţeles ei nu-l cunosc, dar îl cunosc cei care le lansează fără să judece consecinţele. Legionarii nu au omarât doar evrei în pogromuri, ci politicieni de renume ai ţării, oameni de valoare care nu erau deloc evrei. Am scris despre „şlogane antisemite” şi despre faptul că a fi evreu a devenit un „epitet” negativ aproape ca în anii din perioada interbelică.Read more…

Cine se teme de anestezist?

Sincer să spun, pe vremea studenției nu-mi închipuiam că o să ajung vreodată anestezist. Soarta și emigrația în Israel au decis ca după un deceniu și jumătate în care am lucrat ca medic infecționist, să încep totul de la început, să mă specializez în anestezie și ulterior și în terapie intensivă. Nu am fost singurul în această situație: țară nouă, limbă nouă, meserie nouă. Am avut emoții când am început să-i anesteziez pe pacienți și le mai am și acum, după treizeci de ani în profesie, doar sub altă formă. Ce m-a atras către această specialitate? Nu pot să spun exact. Poate dorința de a avea o muncă interesantă, plină de acțiune, cu satisfacții imediate și nivel crescut de adrenalină. Oamenii se tem de anestezie mai mult decât de intervenția chirurgicală, dar toți cunosc pe nume doar pe chirurg și nu-și aduc aminte de numele anestezistului. Medicii de alte specialități îi consideră cu totul pe nedrept pe anesteziști ca pe niște colegi care nu comunică cu pacienții, doar îi adorm.Read more…

Discurs la inaugurarea Monumentului Memorial al Holocaustului din Gherla

Am copilărit în jurul acestei sinagogi frumoase, care ar trebui reabilitata, dar asta este o altă temă. Unii din prietenii mei cu care umblam la școala ebraică- haider-în sinagogă și cu care ne jucam în această curte sunt aici: Avi Mendel, Erwin Lazar, Milu Pataki, Gitta și Tibi Deutsch, Viviana și Ivan Kirsch. Majoritatea am crescut fără bunici. Cu mici excepții în anii 50 nu erau bunici și nu erau adolescenți evrei. Erau doar părinții reveniți din lagăr și copiii, născuți după război. Noi suntem generația care a trăit în umbra Holocastului și am fost afectați mult mai mult decât ar fi vrut părinții noștri, care de multe ori încercau să ne protejeze prin tăcere despre ororile care s-au abătut asupra familiilor noastre. Acum, când suntem și noi bunici ne dăm seama mult mai bine de întreaga tragedie a ceea ce a fost Holocaustul.Read more…

Turnul Babel la orizontală

Nu am niciun dubiu că cei care au creat acum mii de ani legenda Turnului Babel s-au inspirat dintr-o situație reală. În acele vremuri și chiar mult timp după aceea, colectivitățile umane erau izolate timp de veacuri, relațiile dintre diversele populații aparținând chiar aceluiași popor erau practic absente, nemaivorbind de existența dialectelor aceleiași limbi, care făceau (și fac până în ziua de azi) o comunicare umană imposibil de realizat. Limba, mijlocul de comunicare cel mai important între două ființe umane, poate fi în același timp un obstacol în calea înțelegerii dintre oameni. De aceea nu trebuie să ne mire apariția limbii esperanto, o încercare a oftalmologului varșovian Dr Ludwig Lejzer Zamenhof de a găsi o soluție problemei din epoca modernă, în care oamenii circulă de-a lungul și de-a latul globului și se lovesc de bariera unor limbi pe care nu le cunosc.Read more…

Mircea Crişan a murit a doua oară.

Am aflat doar din întâmplare de moartea lui Mircea Crişan. Cineva a scris undeva, apoi un altul a confirmat ştirea şi aşa se face, că l-am plâns de la distanţă, aşa cum plângi pe cineva pe care l-ai iubit fără să-l cunoşti. La numai câteva luni am ajuns în oraşul în care fusese înmormântat, oraş mare, în mijlocul Germaniei. I-am vizitat mormântul, încă proaspăt, şi am depus o piatră… Read more…

Despre încercările mele autodidactice de a scrie un roman

Uneori îmi stabileam scopuri care păreau de neatins, probabil ca să îmi demonstrez mie însumi că încă mai sunt în viață. Pentru ultima variantă există, ce-i drept, indicii indirecte: pot, de pildă, fără prea mare efort, să îmi încrețesc fruntea. Dar pentru o realizare mai durabilă este nevoie de un efort ceva mai mare. Aproape ca în cazul unui practicant de sporturi extreme, care aspiră mereu spre noi provocări. Nici mai mult, nici mai puțin, vreau să îmi încerc puterile cu un roman. În vreme ce consituția sa fizică îi impune sportivului limite pe care dorește să le depășească în mod constant, în cazul meu capacitatea mentală, creativitatea disponibilă și factorul timp îmi așază în cale piedici aparent de neînlăturat în această colosală încercare. De amintit ar fi lipsa de experiență, dar nu voi considera așa ceva drept un impediment. Dar fiecare lucru trebuie încercat, mai întâi, chiar și scrierea unui roman. Poate dumneavoastră, stimată cititoare,1 veți fi de părere, văzând aceste considerații, că am devenit megaloman, sau că aș vrea să impresionez pe cineva, de exemplu pe frumușica de la tejgheaua cu cârnați din măcelărie de care visez din când în când. Nu, nu și încă o dată nu! Nimic de genul ăsta. Nu doresc altceva decât să scriu un bestseller, care să pună pe jar literatura mondială, iar pe mine să mă facă dintr-o lovitură faimos și nemăsurat de bogat. În rest nimic. Read more…

Singuri

În lumea modernă singurătatea, mai ales cea a bătrânilor, a devenit un fenomen de masă. Speranța de viață a femeilor este mai mare decât a bărbaților și lumea este plină de femei singure. Desigur și de bărbați singuri dar mai puțini. Englezii, care sunt preocupați de acest fenomen, vorbesc de o epidemie de singurătate. Adică singurătatea se răspândește ca o epidemie. Și ea este o cauză de suferință psihică, dar și fizică Oamenii singuri, mai cu seamă barbații, trăiesc, în medie, mai puțin cu cinci ani, decât cei care au o pereche care îi urmează în viață.Read more…

După doi ani

Cred că au trecut peste doi ani de când am scris în Baabel despre casa mea, despre parcul învecinat, „ghetoul” meu, așa cum îi spun, spațiul din ce în ce mai restrâns în care mă mai pot mișca. Și totuși, cu un efort în primul rând de voință, dar și cu un efort fizic, uneori chiar peste puterile mele, încerc să-l mențin în aceleași limite, știind că dacă renunț, aceasta va fi pentru totdeauna. Nu mi-e ușor să scriu acest articol. La hotărârea mea de a-l scrie a contribuit și articolul intitulat „Frica de bătrânețe”, apărut în ultimul număr din „Dilema”. De fapt nu vreau să vorbesc despre bătrânețe în general, ci despre felul în care mă lupt cu manifestările ei și despre cei doi ani care au trecut peste mine. Nu e ușor să privești conștient ceasul, cu timpul redus pe care-l mai ai înainte și să încerci totuși să duci o viață normală, o viață de om fără obligații, care își găsește bucurii în lucruri mărunte, banale, neînsemnate pentru cei mulți, într-un spațiu limitat de neputințe. Read more…

Rasism şi negaţionism sub „egida” libertăţii de expresie

Din punctul meu de vedere şi al altor câţiva, ediţia recentă a Târgului de Carte de la Göteborg s-a transformat, într-un mod bizar, din eveniment cultural de amploare pe care îl aştept cu nerăbdare an de an, într-o farsă scandaloasă. În lunile premergătoare evenimentului, prestigios festival al cuvântului tipărit, organizatorii s-au răzgândit de câteva ori în privinţa prezenţei la Târg a publicaţiei Nya Tider (Timpuri Noi), una dintre cele mai acerbe purtătoare de cuvânt ale organizaţiilor rasiste şi neonaziste din Suedia, opuse în cel mai categoric mod principiilor respectării drepturilor omului şi corectitudinii politice.Read more…

11 aprilie 2017. 72 ani de la Eliberarea Lagărului Buchenwald

Mă numesc Vasile Nussbaum. În vara lui 1944 am fost deportat la Auschwitz, din Cluj, unul dintre oraşele mari ale Ungariei din acea vreme. După ce am trecut prin mai multe lagăre naziste, am ajuns la Buchenwald. Aveam 16 ani când m-am eliberat şi m-am întors acasă. Am învăţat, mi-am luat bacalaureatul şi apoi m-am înscris la facultate. Mâncam la cantina facultăţii. După un răstimp, şeful cantinei, un bărbat cam de vârsta pe care ar fi avut-o tatăl meu – dacă ar mai fi trăit – m-a lăudat:Read more…

Câteva cuvinte

Sunt câteva cuvinte de mulțumire și recunoștință, cum se obișnuiește la începutul unei cărți, mai cu seamă dacă este cartea de debut a unui om de mult trecut de prima tinerețe. Demult utream dorința de a lăsa ceva în urmă, în afara multelor lucruri inutile și a puținelor utile, pe care le-am strâns într-o viață, împreună cu Vera, soția mea, Roby fiul meu și familiile pe care nu le mai avem. Acest ceva nu putea fi decât o carte, căci am avut șansa și neșansa să fi fost născut și trăit ca fiu al Poporului Cărții. Deci cartea are ca ”personaj” principal tocmai acest popor evreu. Cartea care o citiți acum (și pe care sper că veți avea răbdarea să o parcurgeți până la sfârșit) este o colecție de articole publicate într-o revistă online (așa este acum moda, dictată de preocupări ecologice și economice) cu incitantul titlu BAABEL, care include multe semnificații. Andrea Ghiță, talentata ei plăsmuitoare, mi-a oferit spațiul în care mi-am făcut debutul întârziat în ale scrisului. Tot ea, împreună cu Eva Galambos, m-au încurajat și m-au ajutat să depășesc tracul de început. După o longevitate remarcabilă de șapte ani de apariții bilunare neîntrerupte, revista BAABEL a dobândit o reputație lăudabilă. Cele 140 de articole (devenite capitole) le-am adunat în două volume cu sprijinul multor prieteni, cărora le mulțumesc din suflet. Apărute în revistă între anii 2013-2019, ele sunt un fel de eseuri, impresii de călătorie, incursiuni în diverse istorii și întâmplări cotidiene.Read more…

Eu, Dodo, evreul

Dodo este numele dat în derâdere de portughezi – însemnând prost – unei păsări care a existat pe insula Mauritius (numai acolo ) până în secolul XVII. Până la descoperirea insulei, Dodo n-a avut dușmani naturali. Dodo era o pasare mare , greoaie avea aripi dar nu zbura iar ouăle le lasă împrăștiate pe unde se nimerea . Dodo era lipsit de orice simt al primejdiei, de orice instinct de apărare. Pentru Dodo, apariția oamenilor pe insula a însemnat începutul sfârșitului din momentul în care carnea și ouăle lui Dodo au fost apreciate . Evreul, cu tot ce se referă la el, e un subiect abordat și explicat de mulți. Față de ei, punctul meu de vedere poate apărea simplist, dar eu l-am format pentru mine prin prisma experienței personale de viață .Read more…

Sunt copii, domnule judecător! Să fim oameni!

O lucrătoare străină, filipineză, a rămas în Israel mai mult decât îi permitea viza de lucru. Adevărat. Dar a muncit cinstit. Și și-a dus viața ei personală. A iubit. A născut un copil, pe care îl iubește, care este ce îi e ei mai drag pe lume. Ține la el ca la lumina ochilor. Astăzi, copilul are 13 ani. Limba pe care o știe cel mai bine este ebraica. Singura țară în care a trăit, în care a învățat, în care și-a făcut prieteni este Israelul. Copilul visează să continue să învețe în Israel, să servească în Armata de Apărare a Israelului, să trăiască în Israel în viitor. Israelul este singura lui țară. Dar autorități israeliene obtuze au decis altfel. Pentru ele, mama copilului este o lucrătoare străină ilegală, iar copilul este ilegal. Se poate așa ceva? Poate fi ”ilegal” un copil născut în țară? Nimeni nu este ilegal, ci născut prin voința lui Dumnezeu. Poliția israeliană, probabil ”încălzită” de demonstrațiile (desigur incitate) vulgare și violente ale gloatei din sudul orașului Tel Aviv, s-a pus pe ”aplicarea legii”, ieșind la vânătoare de ”ilegali”. Polițiștii au arestat-o pe mama copilului, au trimis-o în fața tribunalului, au arestat și copilul, iar tribunalul a aplicat legea în mod mecanic, uscat, decizând expulzarea. Până la expulzare, deci până la ieșirea din țară, mama și copilul trebuie să rămână în arest. Fără circumstanțe atenuante. Fără ca judecătorii să-și pună problema unei decizii judecătorești bazată pe omenie, pe umanism. Fără să se gândească la faptul că respectivul copil este trimis într-o țară pe care nu a văzut-o niciodată și că ar putea căpăta o traumă psihică pentru toată viața. Mama copilului, urcată cu forța în avion, s-a opus și a fost arestată. Deocamdată, expulzarea nu a avut loc. Mama și copilul sunt în închisoare. Deocamdată. M-am îngrozit.Read more…