ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Recentele evenimente de la Paris, dar şi evenimentele practic permanente din nordul Africii şi cele din Orientul Mijlociu menţin în atenţie fenomenul politic numit „terorism”. În acest context este utilă readucerea aminte a formelor de terorism care au însoţit celeRead more…
Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul, uneori cu scene tragi-comice,Read more…
Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi că am şi eu de spus ceva…Corespondez de ani de zile cu câţiva prieteni, foşti colegi de şcoală şi facultate. Vorbim mai ales despre ştiinţă – toţi suntem sau amRead more…
Mă numesc Vasile Nussbaum. În vara lui 1944 am fost deportat la Auschwitz, din Cluj, unul dintre oraşele mari ale Ungariei din acea vreme. După ce am trecut prin mai multe lagăre naziste, am ajuns la Buchenwald. Aveam 16 ani când m-am eliberat şi m-am întors acasă. Am învăţat, mi-am luat bacalaureatul şi apoi m-am înscris la facultate. Mâncam la cantina facultăţii. După un răstimp, şeful cantinei, un bărbat cam de vârsta pe care ar fi avut-o tatăl meu – dacă ar mai fi trăit – m-a lăudat:Read more…
Sunt câteva cuvinte de mulțumire și recunoștință, cum se obișnuiește la începutul unei cărți, mai cu seamă dacă este cartea de debut a unui om de mult trecut de prima tinerețe. Demult utream dorința de a lăsa ceva în urmă, în afara multelor lucruri inutile și a puținelor utile, pe care le-am strâns într-o viață, împreună cu Vera, soția mea, Roby fiul meu și familiile pe care nu le mai avem. Acest ceva nu putea fi decât o carte, căci am avut șansa și neșansa să fi fost născut și trăit ca fiu al Poporului Cărții. Deci cartea are ca ”personaj” principal tocmai acest popor evreu. Cartea care o citiți acum (și pe care sper că veți avea răbdarea să o parcurgeți până la sfârșit) este o colecție de articole publicate într-o revistă online (așa este acum moda, dictată de preocupări ecologice și economice) cu incitantul titlu BAABEL, care include multe semnificații. Andrea Ghiță, talentata ei plăsmuitoare, mi-a oferit spațiul în care mi-am făcut debutul întârziat în ale scrisului. Tot ea, împreună cu Eva Galambos, m-au încurajat și m-au ajutat să depășesc tracul de început. După o longevitate remarcabilă de șapte ani de apariții bilunare neîntrerupte, revista BAABEL a dobândit o reputație lăudabilă. Cele 140 de articole (devenite capitole) le-am adunat în două volume cu sprijinul multor prieteni, cărora le mulțumesc din suflet. Apărute în revistă între anii 2013-2019, ele sunt un fel de eseuri, impresii de călătorie, incursiuni în diverse istorii și întâmplări cotidiene.Read more…
Era în anul de grație 1996. Eram în autobuzul 26, care mă purta spre casa de editură Atlas, unde tocmai debutasem la săptămânalul de limbă română Viața Noastră. De asemenea, era una din întâlnirile mele inițiatice cu Tel Aviv-ul. Aveam emoții mari legate de prima întâlnire cu domnii George Edri, proprietarul editurii și Nando Mario Varga, redactorul șef al ziarului. Lângă mine s-a așezat o doamnă în toată puterea fizică a cuvântului, îngrijită și bine îmbrăcată, o adevărată expoziție ambulantă de bijuterii și parfumuri. Al șaptelea simț mi-a șoptit că este originară din România și că tare dorește să intre în vorbă cu mine. Pun pariu cu mine însumi și, prudent, în acea clipă, doamna mă întreabă în ebraică din ce parte a Rusiei am venit. Cu o voluptate deja exersată îi răspund că sunt din România. Dialogul, odată înfiripat, mai continuă preț de vreo două minute în limba Bibliei, căci distinsa doamnă, precum majoritatea originarilor din România, este foarte prudentă în a-și declina obârșia carpato-dunăreanăRead more…
Nu e ușor să-ți găsești cuvintele în zgomotul alarmelor, înconjurat de imaginile tirurilor de rachete și ale caselor distruse. Pe partea dreaptă a ecranului de televiziune apar localitățile în care cad rachetele. Chiar dacă la tine în oraș e liniște momentană, participi în transmisie directă la un război crunt și scrisul ți-e întrerupt de câte o alarmă. Alergi spre camera-adăpost și cu toate că ți-ai luat laptopul cu tine, nu reușești să-ți găsești cuvintele în zgomotul infernal al sirenelor și al bubuiturilor care le însoțesc. Te întorci la TV și cu sufletul la gură urmărești știrile despre ultimul bombardament. Te liniștești puțin când auzi că n-au fost victime, ci “doar” pagube materiale. Îi suni pe cei dragi ca să afli dacă sunt bine și ca să mai auzi o vorbă de îmbărbătare. Nu te consolează nici rezultatele bombardamentelor aviației noastre, iar imaginile cu victime omenești, la noi sau la ei, te îngrozesc. Automat spui că ei, palestinienii, au început și ei sunt de vină, dar nici această explicație nu te ajută. Nu există țară pe lume care să nu dea replică militară la mii de rachete lansate ca să ucidă oameni nevinovați. Hamas a fost și este o organizație teroristă care nu recunoaște existența Israelului. Nu e un partener cu care să găsești o soluție pașnică pe calea tratativelor, eventual doar armistiții de durată mai lungă sau mai scurtă, depinde de pagubele militare care le-au provocat raidurile aeriene israeliene.Read more…
Se spune că Eugen Ionescu ar fi scris odată o piesă de teatru absurd, una mai puțin cunoscută și care din motive obiective nu a fost jucată niciodată. Personajul principal este un mărunt funcționar comunist într-o regiune a Uniunii Sovietice, ceva între Tuva și Găgăuzia. Individul este lipsit de carismă, dar în schimb dotat cu multă ambiție și mai ales cu un simț olfactiv care îi permite să adulmece din ce direcție bate puterea. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. O fi fost religia opiul popoarelor, dar opiul şi are efecte curative, mai ales pentru Șoigu care urcă rapid câteva trepte pe scara conformismului și devine Ministrul Apărării în Imperiul Rinocerizat. Și în această calitate are o idee genială: va ctitori o catedrală mare, militară, care va fi gata fix pe 9 Mai 2020, data aniversării a 75 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Read more…
De curând am avut un vis. Nu a fost dintre cele care ai dori să nu se mai sfârșească. Din contră. În vis, după un lanț de evenimente / întâmplări pe care nu le mai pot descrie detaliat pentru că nu le mai rețin – niște călătorii cu trenul fără să cunosc destinația… niște mărșăluiri cu dificultate în șiruri nesfârșite de oameni etc. – mi-am pierdut geanta cu toate documentele de identitate. Se făcea că ajunsesem într-o sală de tribunal pe care o cunoșteam doar din filme. Eram acuzată de ceva și știam că voi fi absolvită de vină doar prin legitimarea mea. Desigur, nu puteam face asta din moment ce nu aveam asupra mea niciun document salvator și pe nimeni care să mă cunoască. Atunci, în gândul-vis mi-a venit ideea să le spun să fie aduși ca martori ai apărării mele redactorii revistei Baabel, unde mi-au fost inserate câteva texte în care, printre altele, eu am vorbit și despre mine.Read more…
Printre evenimentele „palpitante„ care umplu paginile ziarelor și ecranele televizoarelor, legate de arestările corupților „la nivel înalt”, urmărite cu sufletul la gură de cetățenii curioși, indignați, satisfăcuți sau revoltați (se găsesc și din ăștia), s-a strecurat aproape „pe șest” oRead more…
Dodo este numele dat în derâdere de portughezi – însemnând prost – unei păsări care a existat pe insula Mauritius (numai acolo ) până în secolul XVII. Până la descoperirea insulei, Dodo n-a avut dușmani naturali. Dodo era o pasare mare , greoaie avea aripi dar nu zbura iar ouăle le lasă împrăștiate pe unde se nimerea . Dodo era lipsit de orice simt al primejdiei, de orice instinct de apărare. Pentru Dodo, apariția oamenilor pe insula a însemnat începutul sfârșitului din momentul în care carnea și ouăle lui Dodo au fost apreciate . Evreul, cu tot ce se referă la el, e un subiect abordat și explicat de mulți. Față de ei, punctul meu de vedere poate apărea simplist, dar eu l-am format pentru mine prin prisma experienței personale de viață .Read more…
O lucrătoare străină, filipineză, a rămas în Israel mai mult decât îi permitea viza de lucru. Adevărat. Dar a muncit cinstit. Și și-a dus viața ei personală. A iubit. A născut un copil, pe care îl iubește, care este ce îi e ei mai drag pe lume. Ține la el ca la lumina ochilor. Astăzi, copilul are 13 ani. Limba pe care o știe cel mai bine este ebraica. Singura țară în care a trăit, în care a învățat, în care și-a făcut prieteni este Israelul. Copilul visează să continue să învețe în Israel, să servească în Armata de Apărare a Israelului, să trăiască în Israel în viitor. Israelul este singura lui țară. Dar autorități israeliene obtuze au decis altfel. Pentru ele, mama copilului este o lucrătoare străină ilegală, iar copilul este ilegal. Se poate așa ceva? Poate fi ”ilegal” un copil născut în țară? Nimeni nu este ilegal, ci născut prin voința lui Dumnezeu. Poliția israeliană, probabil ”încălzită” de demonstrațiile (desigur incitate) vulgare și violente ale gloatei din sudul orașului Tel Aviv, s-a pus pe ”aplicarea legii”, ieșind la vânătoare de ”ilegali”. Polițiștii au arestat-o pe mama copilului, au trimis-o în fața tribunalului, au arestat și copilul, iar tribunalul a aplicat legea în mod mecanic, uscat, decizând expulzarea. Până la expulzare, deci până la ieșirea din țară, mama și copilul trebuie să rămână în arest. Fără circumstanțe atenuante. Fără ca judecătorii să-și pună problema unei decizii judecătorești bazată pe omenie, pe umanism. Fără să se gândească la faptul că respectivul copil este trimis într-o țară pe care nu a văzut-o niciodată și că ar putea căpăta o traumă psihică pentru toată viața. Mama copilului, urcată cu forța în avion, s-a opus și a fost arestată. Deocamdată, expulzarea nu a avut loc. Mama și copilul sunt în închisoare. Deocamdată. M-am îngrozit.Read more…
Dintre toate lunile anului, pentru mine luna martie a fost întotdeauna cea mai frumoasă şi mai promiţătoare, luna în care m-am născut, luna în care ciclul naturii îşi reia viaţa de la început, dovedind că de când e lumea şi pământul există procese cărora nimic nu le poate curma desfăşurarea şi mai ales reînnoirea. Printre acestea sunt desigur procesele prin care natura reînvie, recăpătându-şi chipul zâmbitor şi înflorit, aducând cu ea sărbătorile, căldura, copiii şi oamenii zâmbitori. Dar acum, începând cu ianuarie-februarie 2020, faţa lumii s-a schimonosit. Deodată, începând cu Orientul Îndepărtat, cu China, sau mai precis cu o unică, singură provincie chinezească, s-a strecurat prin toate părţile lumii, cu o viteză apropiată metaforic de cea a luminii, o particulă infimă, un VIRUS, botezat COVID-19, întorcând întreaga omenire cu josul în sus. Îmi aleg cuvintele, pentru că nu ştiu exact ce este mai relevant de a fi menţionat, căci toate referinţele la această situaţie au un aspect înspăimântător.Read more…
Optimism is the madness of insisting that all is well when we are miserable –– Optimismul este nebunia de a insista că totul este bine, atunci când de fapt suntem nenorociți – Voltaire. Dușmănia dintre evrei și arabi este seculară, fiind cauzată nu numai de conflictul teritorial, ci și de religie, de concepțiile diferite despre viață și moarte, de educație, cultura și tradițiile radical diferite. Totuși, dacă noi evreii am fi întrebați, mulți ar răspunde, la fel ca mine, că după Holocaust, evreii au o singură țară, patria lor istorică milenară, pe când arabii (palestinienii și ceilalți) au 22 de țări. Războiul de independență al Israelului din 1948, a cauzat plecarea benevolă sau expulzarea din Israel a câtorva sute de mii, până la un milion de arabi. Mai puțin știut, mai ales în presa occidentală, este faptul că în jur de 850,000 de evrei au fost expulzați din țările arabe și Iran, care nu acceptau întemeierea statului Israel. În orașele israeliene cu populație mixtă evreo-arabă situația este labilă, departe de a fi idilică, cu răbufniri periodice de ură și agresiune din partea arabilor, care se simt mai mult palestinieni decât israelieni, cu toate că au drepturi egale. Nu că n-am avea și noi faliții noștri extremiști…Și totuși în 1969 a apărut o oază de optimism privitor la relațiile dintre cele două popoare, doar un mugure de optimism și de coexistență pașnică. Călugărul dominican, fost evreu născut în Egipt, Bruno Hussar, a înființat satul Neve Shalom (în ebraică) / Waħat al-Salam (în arabă) – Oaza Păcii. Read more…
Din toate limbile străine pe care le-am învățat, limba germană este cea pe care o cunosc cel mai puțin. (Nu socotesc ebraica pe care am învățat-o doi ani la masterat. Am uitat-o, nu mai știu decât literele și nu toate. Dar am o scuză – aveam 70 de ani). Revenind însă la germană, totuși cu puținul pe care l-am știut (și în ultimă instanță nu era chiar atât de puțin) m-am descurcat cu câteva prilejuri, uneori chiar asigurându-mi existența. Contrar obiceiurilor familiilor burgheze din Ardeal, din cauza condițiilor… istorice nu am avut Fräulein. Era perioada războiului, evreii oricum nu aveau voie să aibă personal de serviciu și în niciun caz de naționalitate germană, astfel că bona noastră (ilegală) a fost Imi néni, o tânără învățătoare unguroaică șomeră. A fost la noi vreo patru ani, până când s-a măritat. Avea talent la copii, am iubit-o foarte mult și fratele meu la fel, petreceam cu ea mult mai mult timp decât cu mama. După aceea, până m-am dus la școală nu am mai avut bonă, aveam o femeie de serviciu care mă spăla, mă îmbrăca și mă pieptăna, atât. Când am învățat să scriu (de citit știam încă înainte de școală), urma să încep o limbă străină. Se terminase războiul și familia mamei mele care era din Târgu Mureș, aproximativ 30 de persoane, a pierit în Holocaust, așa că nu s-a pus problema limbii germane și am fost dată la franceză. Și totuși în familie și în jurul meu se vorbea germană și multe cuvinte ”s-au lipit” de mine, le înțelegeam, dar desigur nu știam să vorbesc.Read more…
În urmă cu câțiva ani supravegheam în parc joaca unei fetițe. Îi era atât de firesc să se apropie de câini și să-i mângâie, încât bietele animale cu greu plecau, trase cu lesa de stăpân. În schimb, când se apropia vreun domn cu mustață, se lipea de mine și șoptea cât s-o aud eu: ”Du-te! Du-te!” De fapt se adresa celui care o înfricoșa și se liniștea numai după ce-l vedea îndepărtându-se. Cam asta îmi vine să spun eu, și chiar cu voce tare, la adresa lentului Președinte Klaus Iohannis: ”Du-te! Du-te!… Fie și la Bruxelles!” Încă din primul mandat, Klaus Iohannis a avut ca proiect național ”România Educată”. A fost printre puținele sale obiective de interes major, în care școala avea rol determinant. Dar anul trecut în țară a avut loc o grevă prelungită a cadrelor didactice, nemulțumite de salarii.Read more…
Este paradoxal că cei care vor citi aceste rânduri știu ce este xenofobia, pe când cei care nu vor citi, oricum nu știu și cred că nici nu-i interesează. Cum oare să contribuim la înțelegerea unor termeni, a unor tendințe care au produs probleme de-a lungul istoriei omenirii, dacă tocmai cei aflați în confuzie nu le citesc? Cum să stopăm tendințe extremiste, atâta vreme cât cei care le au și le propagă nu pot gândi decât în propriile clișee? Am văzut oameni inteligenți căzuți pradă cuvintelor și lozincilor patriotarde declarate de ei și alții patriotism! Cum să știe omul de bună credință unde este adevărul, atâta vreme cât vocile prezente la tv ”lasă să scape” anumite cuvinte stereotip. Sunt oameni care citesc doar un anumit gen de scrieri care le cultivă tocmai latura extremistă, iar ce citesc nu se filtrează, ci se înțelege prin prisma unei gândiri deja xenofobe. Am ezitat în ceea ce privește modul de a introduce această temă atât de complexă. Cred că încă ezit, dar contez pe buna credință a cititorului care mă va înțelege.Read more…
Într-o casă aflată într-o zonă rurală a statului Texas, o femeie ridică receptorul și sună la Poliție: “Sunt în casă cu doi copii. Cineva încearcă să forțeze ușa. Încarc arma… Bum, bum… Unul e mort, celălalt a fugit.“ (La casele izolate din zonele rurale, ușa de intrare sau geamurile nu oferă practic nicio protecție față de răufăcători.) Femeia nu a fost învinuită de omor. E drept că în diverse state americane există legi diferite privind riposta, legitima apărare. Eu sunt categoric în favoarea dreptului de a avea armă, drept înscris în Constituția americană. Indiscutabil acest drept aduce și aspectul negativ de folosire a armei cu intenții rele. Ideea de a interzice armele de foc e prea radicală pentru americani și evident inaplicabilă, căci ar însemna ca numai răii să aibă arme, ei fiind cei care au de obicei arme neînregistrate. Unele limitări se pot face, de exemplu să nu se vândă arme automate, să nu se dea arme decât după o verificare riguroasă a profilului cumpărătorului (psihologic instabil, trecut violent, etc.) .Read more…
Clujean fiind, încă din copilărie m-am deprins cu ițele, meandrele și subterfugiile conflictului istoric româno-maghiar și reverberațiile sale „pe terenul” vieții noastre cotidiene. Evreii ardeleni din rândul cărora mă trag au avut parte sub regimul habsburgic de o perioadă înfloritoare din punct de vedere economic, juridic, confesional și cultural, bucurându-se de o reală egalitate în drepturi. Ei s-au simțit realmente acasă, împământeniți, cetățeni de rangul întâi, astfel încât generația bunicilor mei s-a dus cu entuziasm să moară pentru Kaiser în timpul Primului Război Mondial. Slujind zelos o cauză pierdută, evreii ardeleni de limbă maghiară și germană s-au trezit brusc încorporați în postura de minoritari în granițele statului național român reîntregit în 1918, o realitate cu totul nouă pentru ei, cu administrație și instituții noi și fără să cunoască deloc limba oficială a statului sau foarte puțin, cei din zonele rurale.Read more…
Netflix, o companie americană de streaming video de filme și seriale, atât de producție proprie cât și de reluări de filme, s-a impus pe piața cinematografică drept un concurent real și redutabil al marilor case de filme, peliculele, actorii și regizorii companiei câștigând și premii la competițiile tradiționale americane și europene. Cu un abonament la un preț minim, poți avea acces la producțiile sale, iar ofertele sunt numeroase și diverse. De obicei este destul de greu să alegi dintre multitudinea de filme sau seriale, astfel că le selectezi fie citind despre ele, fie recomandate de prieteni, dar ale căror gusturi pot fi diferite de ale tale. Printre serialele care mi-au fost recomandate a fost și cel întitulat Bridgerton. Mi s-a spus că este de epocă, e ușor, distractiv, cu imagini frumoase și cu oameni bogați. Cum, de ce să nu recunosc, uneori simt nevoia să văd și așa ceva, am început să mă uit. Recunosc că mi-a plăcut și aștept continuarea, sau cum se obișnuiește acum, un sezon nou. (De ce „sezon”? Nu știu.) Mi-a plăcut mai ales ideea îndrăzneață și originală a scenariștilor și a regizorului de a arăta o situație de la curtea regală britanică de la începutul secolului al XIX-lea – 1813, practic inexistentă în istoria Angliei – o nobilime compusă dintr-un mix de albi și “colored people”…Read more…