Genealogie – urmare sau poveşti despre Martha

Mama mea avea o verișoară la New York, pe nume Martha Eibschütz, cu care pierduse legătura de mai bine de zece ani și presupunea că murise. Mai multe amănunte despre ea se află în amintirile mamei mele, publicate și ele la Baabel. Zilele trecute am primit un anunț de la saitul GENI, unde se află arborele meu genealogic: cineva a adăugat date referitoare la o rudă a mea – Martha Eibschütz. Interesant. Am văzut că figurează data decesului, 2.II.2018 și că au apărut mai multe fotografii ale ei. Eu o cunoșteam doar vag, o văzusem o singură dată, prin anii 1980, dar nu încăpea nicio îndoială, era chiar ea. Datele au fost adăugate de un oarecare Peter Mintun. Cine să fie? Nu aveam habar. Am luat legătura cu el prin GENI și iată ce am aflat:Read more…

Adio Românie, Pământ Părintesc! (III)

În ultimul moment am luat un autobuz de noapte și am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la comunitatea evreilor. Pe baza faptului că vorbeam franceză binișor, că aveam o barbă stufoasă și că încă eram sub un an de la plecarea din România, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reînnoire și cu un ajutor modest dar complet de casă, masă și transport în comun. În scurt timp mi s-a oferit ocazia de a lucra într-o tabără hasidică Lubavitch, în Bretagne, ca instructor de înot, arte marțiale și ajutor la bucătărie. Ambiția lor, mai târziu și mărturisită, era să mă “salveze”, să mă re-educe și să mă transforme dintr-un evreu pierdut, de tip comunist, calitatea a III-a, în evreu “Calitatea I, confort sporit”, prin reîmprospătarea credinței mozaice, a educației și practicii religioase, a creșterii cunoștiințelor și a respectului pentru istoria și cultura iudaică și îndoctrinarea mea cu disprețul și ignorarea culturii, a istoriei, a valorilor morale și a stilului de viață al tuturor celor care nu erau ca ei.Read more…

Vaza Bunicii Erzsi

Am aşezat în vaza de pe scrin un buchet de flori de toamnă, repetând în gând spusele Bunicii Erzsi : în vaza asta se potrivesc toate florile, de toate culorile, în toate anotimpurile. Vaza de faianţă, cu fâşii în nuanţe de grena, roz cărnos şi portocaliu solar, înnobila toate florile aşezate în ea. Îndeobşte erau flori din grădina casei de periferie unde bunicii au fost obligaţi să se mute, în anii ’50, când regimul comunist i-a scos din apartamentul de patru camere din centru. Era apartamentul care găzduise « Hotelul Friedmann » unde au stat tinerii sosiţi din deportare, orfani, cu locuinţele devastate şi apoi ocupate de uzurpatori, în timpul Holocaustului. Erzsi Bodó (maghiară, de confesiune reformată) şi Nándor Friedmann (evreu) s-au căsătorit în 1923, în ciuda împotrivirii ambelor familii. Nándor s-a creştinat de dragul soţiei, se distinsese în luptă în armata austro-ungară pe frontul italian în Primul Război Mondial, dar toate acestea nu aveau să conteze, familia nefiind exceptată de sub incidenţa legilor antievreieşti din Ungaria horthistă. Fiul cel mare, Pali, a fost mobilizat în detaşamentul de muncă din armata maghiară, iar cel mic, Ferkó, de doar 15 ani, a fost deportat la Auschwitz. Read more…

Amintiri: Școala de film 1964-1968 sau cum l-am cunoscut pe Fischer Pista

În anul 1963, după o lungă întrerupere, s-au redeschis la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București) secțiile de regie teatru, regie film, teatrologie și operatorie film. Am început să mă pregătesc pentru concursul de admitere și un an mai târziu eram student la secția de operatorie. Aici totul era nou și interesant. În primele două semestre accentul era pus pe fotografia stills, dar învățam și multe alte lucruri importante: materii tehnice (optică, fotoprocese, iluminare ș.a.), principii de estetică vizuală, istoria artei, montaj, machiaj și câte și mai câte. Erau și lecții de regie, astfel nu e de mirare că unii dintre noi s-au îndreptat mai târziu spre această complexă îndeletnicire. Încă din primele săptămâni la Institut l-am cunoscut pe studentul Ştefan Fischer. Era cu un an înaintea noastră la aceeași secție și chiar de pe atunci o figură dominantă. Mai în vârstă decât majoritatea colegilor săi, cu o mai bogată experiență de viață, bine informat, mereu plin de vervă și umor – uneori ce-i drept usturător – el s-a impus ușor ca un fel de cap de promoție. Îmi amintesc unul din primele sale filme de examen, inspirat de o temă populară în fotografia artistică interbelică: turnarea asfaltului noaptea. Pe-atunci operația se făcea manual, la lumina reflectoarelor. Aburii groși, fețele încordate ale muncitorilor, efortul fizic, contrastul alb-negru produceau un efect puternic. Filmul a primit desigur nota maximă.Read more…

Anul de grație 1938 în Basarabia (Note istorice de familie)

În ultima vreme alerg după documente. Se pare că nu sunt singurul (vezi articolele publicate în Baabel de-a lungul anilor). Uneori mă trezesc în fața unor probe istorice de o claritate și corectitudine ieșite din comun. Iată despre ce e vorba: Pentru cei care urmăresc poveștile mele din Baabel, nu este o noutate faptul că unul din bunicii mei, cel patern, a fost timp de ani de zile directorul gimnaziului evreiesc Tarbut din micul orășel basarabean Soroca. era un adevărat cărturar, că poseda patru limbi (româna, rusa, ebraica și idișul), toate la nivelul unei limbi materne, că era sionist, că era un dascăl adevărat, prin mâna lui trecând sute și sute de elevi de toate vârstele, care au căpătat ca valoare culturală un reușit amestec de iudaism și științe exacte, așa cum se cuvine unui evreu nereligios, dar legat de neamul său cu un cordon ombilical imposibil de suprimat. Posed două scrisori pe care le-a scris în 1938, în ebraică şi le-a trimis în Palestina.Read more…

Primul ambasador al statului Israel în România

Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București. Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook, care amintesc de cartierul evreiesc de altădată. Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Read more…

Tăria de caracter a înaintașilor

Rămâne o enigmă cum și, mai ales, de ce străbunicul meu de limbă maternă germană primise prenumele Árpád? Se născuse cu patru ani înainte de acordarea egalității în drepturi evreilor, ca urmare a legii propuse de contele Gyula Andrássy, premierul Ungariei. Prin alegerea acestui nume, părinții săi au dat expresie identificării familiei cu limba și cultura maghiară. Árpád era proprietarul și directorul cotidianului Temesvarer Zeitung. Îi păstrez permisul de călătorie cu fotografie și semnătura titularului, permis legat în piele de culoare castanie, emis în 1915. Îi conferea drept de călătorie la clasa I-a, cu tarif redus, la Căile Ferate Regale Ungare (MÁV). Conform ștampilei purpurii, permisul anual era valabil pentru „toate liniile”. Árpád și-a înscris cei patru fii la un liceu de limbă maghiară, după care și-au urmat studiile universitare la Budapesta. Legendele de familie înregistrează rareori povești despre străbunici și acelea, de obicei. cu puține date personale. Arborele genealogic, dacă este întocmit de vreun membru mai activ al familiei, cuprinde șase-șapte generații. În cazul decendenței nobiliare, rădăcinile se întorc în Evul Mediu, dar sunt rememorate mai ales acțiunile de luptă și de vitejie ale strămoșilor, caracterul înaintașilor de obicei nu este transmis posterității. Tocmai de aceea cred că este important să relatăm tot ceea ce se mai poate salva din istorisirile generațiilor de demult.Read more…

Pesach 1944 în Maramureş

Anul acesta ajunul sărbătorii de Pesach, seara de Seder, a coincis cu ajunul de Şabat. La fel ca în 1944…Şi anul acesta dialogul tradiţional dintre cel mai tânăr şi cel mai vârstnic comesean (adesea înlocuit de glasul corului) se încheagă în jurul celor patru întrebări care încep cu formula tradiţională Ma niştana? – prin ce se deosebeşte (această seară de toate celelalte seri ale anului)? – “De ce în celelalte seri unii mănâncă şi beau şezând rezemaţi şi alţii nu, dar în seara aceasta cu toţii şedem rezemaţi în jurul mesei?” – sună ultima dintre cele patru îintrebări. “Pentru că suntem liberi. Numai oamenii liberi pot şedea rezemaţi în jurul mesei, robii sunt obligaţi să stea în picioare” – explică răspunsul. Evreii maramureşeni care în seara de 7 aprilie 1944 s-au reunit în jurul meselor de Seder, pentru a prăznui sărbătoarea eliberării din robia egipteană, nu bănuiau că la sfârşitul celor opt zile de Pesah aveau să fie robi… Închişi în ghetouri.Read more…

Mama mea Ilona-Lili Rosenfeld în câteva documente şi fotografii

Mama mea, Ilona-Lili Rosenfeld, s-a născut în satul Aruncuta (în ungurește Aranykut) în județul Cluj. După o legendă ungurească, satul ei natal a fost numit Fântâna de Aur de către Attila, conducătorul Hunilor, pentru că el și soldații lui au găsit acolo un izvor de apă proaspătă și curată. Satul se află în apropierea comunei Suatu și a orășelului Mociu. Tatăl ei, Avrum-Iosef, împreună cu mama, Frida-Laura, au avut 14 copii, între ei și Ilona. Avrum-Iosef avea o gospodărie cu o vacă sau două și o căruță cu cai. În fiecare săptămână el vindea produse lactate la târgul din Mociu și din banii câștigați își întreținea familia. Prin anii 1930 a auzit că într-un sat vecin a fost pogrom contra evreilor, și-a luat toata familia și într-o noapte au dispărut din sat și s-au dus în cartierul Hídvég [Podeni], peste podul Mureșului, în Târgu Mureș. În acest oraș mare, Avrum-Iosef a lucrat ca măcelar de carne cașer pentru evreii din vecinătate. Fetele, în special cele trei surori, Szerén, Ilona-Lili și Feighi au devenit bune gospodine, au învățat să gătească, să coacă pâine, colaci și prăjituri. În primăvara anului 1944 toate trei au împărtăşit soarta evreimii din Târgu Mureş, fiind deportate la Auschwitz.Read more…

Babi Yar, Kiev, septembrie 1941

Nici înainte de deportare și nici în cei trei când am fost deportată în Ucraina și am ajuns la Djurin nu am știut ce s-a întâmplat la Kiev în septembrie 1941. Nici când am revenit în România nu am aflat despre masacrul care a avut loc la Kiev în septembrie 1941, adică înainte de deportarea mea. După 20 de ani, în 1961, am făcut o excursie în URSS și am ajuns și la Kiev. Printre obiectivele turistice pe care le-am vizitat a fost și Babi Yar. Însoțitorul ne-a relatat în cuvinte puține povestea celor întâmplate acolo. În 27 septembrie 1941, deci încă înainte de deportarea noastră, în Kievul recent ocupat de armata germană au apărut afișe care anunțau că evreii din oraș sunt obligați să se prezinte într-un loc anumit, cu documente de identitate, îmbrăcăminte călduroasă și banii și bijuteriile pe care le posedă. Cei care nu se prezentau erau amenințați cu moartea. Comandamentul german aprecia că vor veni cel mult 5.000 de evrei, dar s-au prezentat peste 30.000. Ei credeau că vor fi duși într-un lagăr de muncă, dar în realitate nu au fost duși decât până la Babi Yar, o râpă de la marginea orașului care se potrivea perfect cu misiunea soldaților germani: să ucidă cât mai mulți evrei în timpul cel mai scurt și fără a fi nevoiți să-i îngroape.Read more…