Pe strada Rákoczi, astăzi General Grigorescu, la numărul 72, vis a vis cu Leagănul de Copii, se află și acum o clădire cu două etaje, cu pereții acoperiți cu viță sălbatică, cu o grădină cu pomi fructiferi și o curte care în ochii mei de atunci părea enormă, unde am jucat fotbal. Erau șase apartamente, însă în anii cincizeci era locuită de 12 familii. Casa, construită prin anii treizeci, a aparținut unui negustor clujean de pantofi, pe nume Hofmann, care a pierit într-un lagăr de concentrare nazist. Mai erau și alți copii în jur și cu toții vorbeam două limbi: româna și maghiara. Pe vrema aceea strada era foarte liniștită, circula doar o singură linie de autobuz, autoturismele erau o raritate. În ciuda tuturor problemelor din acea perioadă, între vecini domnea o armonie totală, sau cel puțin așa ni se părea nouă. Fiecare dintre imobile avea trupa lui de copii. Ne întâlneam adesea, ne mai și ciorovăiam, dar adevărata luptă se ducea pe „terenul de fotbal” din spatele casei noastre.Read more…
Bardini
Revenind de la Paris, unde am fost cu o bursă de studii oferită de guvernul francez, nu mai voiam să lucrez ca asistent de regie la Teatrul Municipal din Haifa. Câțiva ani frumușei am asistat regizori străini renumiți, invitați la noi. Am lucrat printre alții cu Jean-Marie Serreau (vestitul regizor francez care i-a lansat pe Beckett și Ionescu), Robert Postec, Alberto Cavalcanti și bineînțeles cu Iosef Millo, directorul teatrului din Haifa. Cu experiența acumulată de-a lungul anilor și având acum și studii la Paris, m-am simțit destul de copt să-mi încerc norocul ca regizor independent. Așa că decum am aterizat la aeroportul Ben Gurion, în loc să plec la Haifa, m-am dus direct acasă la Tel-Aviv.Acasă mă aștepta o telegramă (încă nu aveam telefon), cerându-mi să mă prezint imediat la teatru. “Al dracului efectul Parisului,” mi-am zis în sinea mea. “Abia am ajuns acasă, încă nu am deschis bagajele și deja mă cheamă la teatru, probabil ca să-mi ofere cel puțin o regie. Miracolul străinătății, ce mai!” Mi-am pus o cămașă curată, o cravată de mătasă veritabilă și am îmbrăcat unicul meu costum, adus de la Paris. Am mai strâns câteva piese de teatru pe care aveam de gând să le montez, piese scrise de tineri autori Israelieni. De la bun început m-am pus în slujba autorilor necunoscuți, că doar Cehov și Shakespeare nu au nevoie de ajutorul meu. Am luat primul tren spre – H aifa. Călătoria de o oră mi s-a părut interminabilă. Am ajuns la teatru. Iosef Millo, directorul, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. – Vino repede! Bardini abia așteaptă să te vadă. Vei lucra cu el. A început cu câțiva asistenți, dar nu s-a înțeles cu ei. Read more…
Frânturi de amintiri. Studiile mele
Alegerea şcolii medii a fost după voinţa părinţilor. Eu aş fi vrut să urmez liceul teoretic, secţia reală, întotdeauna îmi plăcea matematica și fizica. Dar părinţii mei se gândeau: “Să aibă copilul o meserie”. Aşa am dat admiterea la Școala Medie de Electrotehnică. Aici pe lângă cursurile teoretice se făceau şi ore de practică: pilire la dimensiuni exacte, elemente de maşini-unelte și instalaţii electrice. De mai multe ori m-am electrocutat și am căzut de pe scară. Nu învăţam “limbi imperialiste“, numai română și rusă. Aşa am fost nevoit să iau ore particulare de engleză. Cei mai mulţi colegi s-au înscris la UTM, eu nici măcar pioner nu am fost. Vara făceam practică la o uzină. Eu am fost repartizat la uzina Electromotor. După patru ani de studii am primit diploma de tehnician, echivalentă cu diploma de maturitate. Cu ea puteam să ne înscriem la examenele de admitere la facultate. Unii dintre absolvenţi au dat admiterea la facultate, alţii au fost repartizați în producţie, la uzine. Deşi aveam note foarte bune, pe mine m-au repartizat la uzina Electromotor TimişoaraRead more…
Aniversări
Tocmai a fost ziua mea de naștere. Facebook s-a grăbit să publice o fotografie de la petrecerea de acum doi ani, împreună cu colegii mei de redacție. Am postat-o din nou, fiindcă din păcate anul acesta nu mai sunt poze, căci nu mai sunt petreceri. În urmă cu doi ani, când am împlinit o cifră rotundă (nu spun cât), am avut vreo șapte. Așa s-a nimerit: trei la Borsec, trei la București și una la Târgu Mureș. Când mai era în viață, mama mea râdea de mine și spunea că-mi place să fiu sărbătorită, deși atunci nu mă aniversam decât o dată pe an. Era o doză adevăr în cuvintele ei, dar mie îmi place nu pentru că vreau să fiu în centrul atenției, ci pentru că este un prilej să te întâlnești cu familia, prietenii, colegii. Sigur, nu e neapărată nevoie să fie o aniversare ca să te vezi cu ei, dar aceste ocazii sunt, știu și eu, mai festive, cu tort și uneori și cu lumânări, sau cel puțin ceva simbolic. Astăzi nu ar fi loc la masă pentru atâtea lumânări. Aniversările zilei de naștere erau o tradiție în familia noastră. Nu numai noi copiii eram sărbătoriți, dar și părinții. Poate nu în fiecare an, dar îmi aduc aminte că de câteva ori tata și mama au sărbătorit împreună, amândoi erau din ianuarie. Când eram mici, chiar adolescenți, fratele meu și cu mine sărbătoream de obicei separat. Read more…
Etapele unei emigrări și integrări într-o viață nouă – Israel
Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului. Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.Read more…
Limbi străine…
În primii ani ai copilăriei, între vârsta de patru și cinci ani, D-na Button, vecina noastră de pe strada Rudului din Ploiești, mi-a dat primele noțiuni de limba germană. Brașov. Seara, după orele de muncă obligatorie, în puținul timp când era liber, tata a urcat cu mine la primul etaj al clădirii de pe strada Hirsch unde era instalată grădinița. Mi-a arătat un un buton de sonerie, accesibil înălțimii copiilor. Mâine dimineață vei veni aci singur, repet singur, vei apasa acest buton și vei fi primit în grădiniță. Te vei recomanda în limba germană, vei asculta de educatoare și te vei împrieteni cu ceilalți copii. La plecare, D-na Neiger, îți va pune o gustare în gentuța ta de care trebuie să ai grijă să n-o uiți undeva. Amintesc că D-na Neiger, proprietăreasa noastră, cu care urma să-mi petrec restul timpului, vorbea numai limba germană…Am urmat întocmai sfatul părintesc. Dimineață am spus auf Wiedersehen doamnei Neiger și cu gentuța în mână am coborât stradă Carmen Sylva unde locuiam, am parcurs Strada Castelului și am ajuns la grădiniță. Am sunat, și când ușa s-a deschis și am spus: – Guten Tag, ich bin Dorel Toivi!Read more…
Drumul spinos al specializării
În adolescență am învățat construcția aparatelor de radio, inițial a celor cu galenă, apoi a aparatelor cu reacție echipate cu două lămpi ghindă. Eram familiarizat cu lumea condensatoarelor fixe și variabile, a rezistențelor și a diverselor tuburi electronice care în anii respectivi echipau aparatele de radio ale vremii. Credeam că radiofonia va deveni ocupația mea în viitor, dar nu a fost să fie așa. De atunci am rămas totuși cu abilitatea de a lucra cu scheme de tot felul. Înscris la secția electrotehnică a școlii medii tehnice din orașul natal, am trecut în lumea diferită a motoarelor electrice sincrone și asincrone, a generatoarelor de energie electrică, a transformatoarelor și a sofisticatelor întrerupătoare de înalta tensiune. Proiectul de diplomă în specialitatea rețelelor electice de înaltă tensiune a fost cotat cu nota maximă. Ca urmare intenționam să urmez Facultatea de Energetică, dar nu a fost posibil. Școala medie tehnică era sponsorizată de Ministerul Petrolului și unica opțiune pentru studii superioare era Institutul de Petrol și Gaze din București. Am optat pentru Facultatea de Utilaj Petrolifer, mai apropiată cerințelor mele.Read more…
Buhușiul meu – leagănul unei conviețuiri pașnice
Nu m-am născut la Buhuși, dar Buhușul reprezintă copilăria mea. Am trăit în orășelul de pe Bistrița până la vârsta de 11 ani, când părinții au decis să ofere odraslelor lor atmosfera capitalei și apropierea de familie. Și cu toate acestea, eu am rămas buhușean, pentru simplul motiv că la vârsta mea poți uita ce ai mâncat alaltăieri, dar nu poți uita evenimentele vârstei fragede. O mulțime de amănunte îmi sunt vii, de parcă nu ar fi trecut zeci de ani: prieteni, vecini, mersul la râu, vizitele la ”colonia” fabricii, cabinetul tatei, steaua galbenă purtată în timpul războiului, farmacia mamei, naționalizată în aprilie 1949, unde îmi petreceam după-amiezile, când nu aveam tovarăși de joacă. Dar, mai ales, nu pot uita atmosfera calmă, plăcută, o realitate în care comunitatea evreiască își trăia viața departe de orice probleme, obstacole sau dușmănie. Sunt convins că nu greșesc: eram cu toții o apă și-un pământ! Cei cinci medici, trei evrei și doi români, se ocupau fiecare de pacienții săi, fără nici cel mai mic semn de ostilitate reciprocă. Nu pot uita căruțele din fața casei noastre, unde își avea tata cabinetul, care aduceau țărani din satele vecine, în căutarea alinării diverselor suferințe.Read more…