Prin anii cincizeci – șaizeci, o dată pe lună, de obicei duminica, veneau să ne viziteze un bărbat de vreo 30 de ani cu soția lui. Erau din Oradea. Károly Fried, Karcsi bácsi cum îi spuneam și Paula, o femeie deosebit de frumoasă. Îi arătau tatălui meu un respect ca unui părinte, lucru care m-a uimit când i-am cunoscut. La început eram preocupat mai mult de jucăriile pe care mi le aduceau și nu l-am întrebat pe tata care e explicația. Mai târziu, când am avut doisprezece ani, el mi-a povestit – Karcsi e ca un fiu al meu. – Am un frate! am strigat fericit. – Nu e cu adevărat copilul meu. L-am luat sub tutela mea în lagărul din Buchenwald, când eram prizoneri. La sfârșitul războiului, aflând că părinții lui au fost uciși la Auschwitz, l-am adoptat definitiv. Nu, n-a locuit niciodată cu noi, îi sunt doar părinte spiritual și mi-e drag ca și cum ar fi al meu…Read more…
Am 68 de ani și sunt un pensionar destul de activ și de curios. Într-o bună zi m-a dus gândul la câteva momente care mi-au rămas încrustate în memorie, momente în care puteam să mor sau care mi-ar fi putut schimba complet cursul vieții și al carierei, dar și scene hazlii și clipe de fericire, satisfacție și bucurie, clipe care au dominat în viața mea. Aș vrea să vă împărtășesc câteva din acele gânduri – desigur că unii dintre cititori au trăit și ei momente asemănătoare. Scriu despre o copilărie și o adolescență fericite, chiar dacă au fost umbrite uneori de sărăcie, riscuri luate de prisos, eșecuri și deziluzii. Eșecurile tinereții le privesc astăzi fără regrete, iar succesele îmi amintesc de o tinerețe fericită a unei generații care poate a cunoscut lipsuri materiale, câteodată chiar foamea, dar se simțea liberă și norocoasă fiindcă nu s-a născut cu mai puțin de zece ani in urmă, pe vremea războiului și a Holocaustului. Povestea mea cuprinde amintiri legate de oameni de toate neamurile și vârstele, mai ales de prieteni, colegi și profesori și de locuri care mi-au rămas întipărite în memorie, în special orășelul meu natal, Marghita, din judetul Bihor. Astăzi Marghita este un orășel frumos și curat, dar pe vremuri era poreclită “Șarghita” (sár în limba maghiară înseamnă noroi).Și totuși Marghita își avea farmecul ei… Read more…
Nu credeam că voi scrie vreodată despre această amintire din viața mea, dar cred că merită povestită celor mai tineri, pentru că odată în viață te poți întâlni cu o dezlănțuire a naturii cum a fost viscolul din 1954. Nu am prevăzut momentul când îmi voi aminti de el. Și iată că nu iarna, ci în miez de primăvară m-am apucat să scriu despre viscol. Pe atunci a avut un impact general pentru toată România, ca acum pandemia, dar a ținut foarte puțin. Circulația trenurilor a fost paralizată și puținele mașini care erau atunci, fie că erau întroienite pe drum, fie că nu circulau. Viscol a fost în toată țara, dar nu cu violența celui din București. Recent am lăsat din greșeală fereastra deschisă în timpul nopții. M-am trezit, cred că era din cauza frigului și mi-am amintit de acest viscol teribil și de unele întâmplări legate de el. Am mai spus că sunt foarte sensibilă la frig și dacă undeva se află o sobă caldă prin preajmă sau un calorifer, instictiv stau cu spatele lipit de el ca să mă încălzesc. Am rămas cu această nevoie de căldură ca rezultat al frigului înmagazinat în timpul deportării. Acasă, la Câmpulung, nu mi-aduc aminte să fi fost viscole.Read more…
Am ezitat mult dacă să scriu sau nu despre urmarea pe care a avut-o articolul „În amintirea unui prieten din tinerețe”, publicat în 2018 https://baabel.ro/2018/09/in-amintirea-unui-prieten-din-tinerete/ . Este o problemă foarte personală, poate cu totul neinteresantă pentru alții. Dar e prea frumoasă ca să n-o împărtășesc și baabelienilor, de care mă simt foarte aproape, chiar dacă pe cei mai mulți nu-i cunosc decât din scris. Este vorba despre prietenul meu Bernard Horovitz, care mi-a dăruit de ziua mea, în 12 octombrie 1941 (cu zece zile înainte de deportarea în Transnistria) un caiet cu coperți de piele, care în 4 noiembrie a devenit jurnalul meu și după foarte mulți ani, în 1995, cartea Jurnal de ghetou, apărută în editura Kriteron. În 1 iunie 2020 am primit un email (după o convorbire telefonică) de la o persoană care s-a recomandat ca Liviu Horovitz, nepotul lui Bernard Horovitz. Cred că nu fac o indiscreție prea mare dacă rezum acest text. Persoana îmi relata că a dat din întâmplare peste revista Baabel și a citit articolul despre prietenul meu din tinerețe, Bernard (Bondi). Era bunicul lui, pe care el nu l-a cunoscut. Mai scrie că Alexandru Horovitz, fiul lui Bondi, avea numai 18 ani când tatăl lui a murit subit. Familia nu știa aproape nimic, deoarece Bondi nu le vorbise despre Câmpulung Moldovenesc și despre deportarea în Transnistria.Read more…
În sertar am găsit creioane colorate și acuarele, pixuri, chiar și o peniță și un toc, echer, riglă, compas, ace cu gămălie, ceară pe care o puteai folosi pentru scrisori, facturi și foi de garanții vechi, un stick de memorie, lucruri strânse de când am cumpărat biblioteca, în 1977. Dar ceea ce mi-a făcut plăcere și mi-a trezit tot felul de amintiri a fost teancul de cărți de vizită pe care l-am descoperit. Precizez că mai am încă două colecții de cărți de vizită. Nu le-am aruncat, fiindcă mă gândeam că odată și odată aș putea avea nevoie de ele, o adresă, un număr de telefon, o adresă de email. Cele câteva sute de cărți de vizită datează de după 1990, când lumea s-a deschis şi pentru mine atât personal, cât și profesional. În numerele următoare ale revistei noastre vreau să povestesc despre o serie de întâmplări inspirate de aceste cărți de vizită, întâmplări destul de interesante, cel puțin pentru mine, poate într-o ordine cronologică. Acum însă am luat din teancul din sertar două cartonașe. Read more…
Precum am mai povestit, am terminat anul întâi de medicină la Timișoara și apoi am plecat în Israel. (Unii se miră că nu am ales un timp mai „potrivit”, dar noi, cei care cunoaștem situația din România anilor 1970, știm că nu plecai atunci când voiai, ci atunci când primeai aprobarea.) Ajunsă în Israel, am hotărât să trec la farmacie și cred că a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri din viața mea. Bunicul meu matern, care era el însuși medic, m-a susținut, zicând: „Ai dreptate. Vei avea o viață mult mai ușoară. Și apoi, gândește-te că pacienții vorbesc, dar sticluțele tac.” Era unul din panseurile clasice ale bunicului meu…Am absolvit în 1977, am intrat să-mi fac stagiul la spitalul Hadassah Ein Kerem și am ieșit de acolo… pensionară. Am rămas pentru că era aproape, atmosfera era plăcută și mai ales era o muncă foarte variată, puteam oricând să trec la alt domeniu și să învăț ceva nou. Ambiții de a ajunge într-un post de conducere nu am avut niciodată, cel mai bine mă simțeam făcând „mâna a doua” (ca și acum, de altfel, în redacția revistei Baabel). Am lucrat în producție, în distribuție, am lucrat în mai multe secții ale spitalului – supravegheam stocul de medicamente din secție și făceam comenzile. De fapt această funcție am îndeplinit-o și după pensionare, benevol, la Terapia Intensivă, până când corona m-a trimis acasă definitiv. Aș vrea să relatez câteva întâmplări mai deosebite din cursul carierei mele.Read more…
Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
