În cursul celor peste 60 de ani ai carierei mei de jurnalist, am participat – în calitate de reporter – la mai multe ediţii ale Jocurilor Olimpice. Dintre toate, cel mai adânc mi s-a întipărit în memorie, cu toate detaliile, Olimpiada din Munchen la care s-a petrecut atacul mârșav comis de teroriștii palestinieni împotriva participanților israelieni. Într-o corespondenţă viitoare voi descrie acele zile de tragedie şi mânie, dar acum voi începe cu câteva istorioare interesante, legate de această olimpiadă.
Aş vrea să precizez că deşi am lucrat la Radio Free Europe (RFE) în München, timp de un deceniu, în perioada anilor 60 şi 70, nu am făcut niciodată parte din departamentul romanesc, fiind mai întâi reporter şi mai târziu redactor la secţia centrală de ştiri, Central News Room, (CNR). Lucram într-o secţie specializată unde se produceau știrile din regiunea de limba germană din Europa, numită German News Desk. Read more…
Căsătoria civilă s-a ţinut în iulie 1948. Nu am avut bani nici pentru invitaţi, nici pentru verighete. Martori ne-au fost Hercz Gabi şi Bara (Kohn) Tibi. După ceremonie am intrat cu ei într-o cârciumă să bem ceva, dar după câteva minute Norbi a plătit, s-a scuzat şi a plecat: trebuia să meargă urgent la o şedinţă de partid! Varda Zoli, vărul lui Norbi, ar fi dorit să ne căsătorim religios, promiţându-ne că preia el organizarea. Norbi nu a fost de acord şi aşa a rămas. Încă înainte de a spune DA la ofiţerul stării civile, l-am rugat să nu ridice vreodată tonul la mine, altfel din acel moment viaţa noastră comună va fi terminată. Probabil i-am spus-o cu atâta hotărâre şi claritate că într-adevăr nu au fost niciodată certuri între noi. Aveam oroare de aşa ceva, mai ales că aveam și o doză mare de mentalitate feministă. Dacă aş fi trăit pe vremea sufragetelor, desigur că aş fi făcut şi eu parte din această mişcare! (De fapt îmi amintesc că am avut totuși o ceartă, una singură. Norbi întârziase iar eu, neavând cheia, am fost nevoită să-l aştept în stradă. Trebuie să subliniez că lui Norbi i-a părut tare rău, dar el nu era omul cel mai punctual din lume.) Când povesteam în societate că nu ne certasem niciodată cu Norbi, celor de faţă nu le venea să creadă, deşi asta era realitatea. În ciuda problemelor şi greutăţilor inerente ale unei căsnicii, la noi ele nu duceau la certuri. Norbi și-a început activitatea de preparator la catedra de anatomie în anul 1947. Un an mai târziu, în 1948, am fost şi eu numită preparatoare la Institutul de Igienă. Ca atare eram scutiţi de obligaţia de a frecventa cursurile, ceea ce la unele materii ne-a îngreunat pregătirea examenelor. O parte apreciabilă a timpului nostru trebuia s-o consacrăm activităţii de partid. Read more…
Vara atracția cea mare era Pomul Verde, grădina de vară unde se juca teatru evreiesc și care a revenit la viață în anii 45-46. Se juca un repertoriu destul de variat în limba idiș: comedii precum Di kaprizne kale (Mireasa capricioasă) de Avrum Goldfaden, tatăl și fondatorul teatrului evreiesc, sau drama clasică Der Oitzer (Comoara) de Șalom Aleihem. În toate străluceau vedetele Nușa Grup și Marcel Finkelescu, un tânăr care și-a întrerupt studiile de medicină în favoarea teatrului. Noi, băieții, ne pripășeam pe lângă teatru și dădeam o mâna de ajutor. Ștergeam băncile de rouă, căram decoruri, măturam scena și dădeam cu bidineaua. Câteodată ne pricopseam cu o intrare gratuită, o figurație sau chiar un rolișor mai acătării pentru cei care știau idiș. Într-o bună zi m-am pomenit cu o pleașcă neașteptată: un rol, un rol adevărat. Teatrul a decis ca în stagiunea din 1949-50 să pună în scenă un scheci umoristic, o parodie la adresa președintelui Statelor Unite Harry Truman, iar eu trebuia să joc rolul lui TrumanRead more…
Aveam vreo 7-8 ani și mă jucam în curte cu Moișele, un băiat de vârsta mea din vecini. – Nu există Dumnezeu – i-am spus.– Ba există. – Ba nu. Tata mi-a spus că nu există. – Atunci cine a făcut lumea și tot ce e în ea? – Natura.
– Și cine a făcut natura? Aici n-am mai știut ce să-i răspund și am schimbat subiectul. Pe bunicii mei nu i-am cunoscut, au murit înainte de a mă naște. Dar știam că au fost foarte religioși. Printre diferite alte ocupații, bunicul din partea tatălui a fost și melamed, pregătea băieții pentru ceremonia de bar mitzva. Bunicul matern ținea o cafenea în centrul orașului, sâmbăta și zilele de sărbătoare le petrecea însă la curtea rabinului său unde se ospăta, bea, cânta, dansa și se ruga împreună cu toți ceilalți hasizi. La începutul secolului trecut generația părinților s-a depărtat treptat de religie și de tradiție până ce le-a părăsit cu totul. Read more…
N-am fost niciodată la Odesa. Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani. De fapt am fost și nu am fost. Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai. Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele. De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba. Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.Read more…
Avionul a aterizat. Din difuzor răsuna o melodie israeliană cunoscută – Hevenu Șalom Aleihem. Am sosit. Pe aeroport ne-au dus într-o sală de așteptare separată. După ce ne-au servit cu sucuri citrice, ne-au chemat pe rând într-un birou. Am primit buletinele de identitate provizorii, apoi am așteptat. Oare unde ne vor trimite? Ce vom face noi cinci? Se părea că suntem înaintea unei aventuri pline de tensiune și de întrebări fără răspuns. Ne-au trimis la centrul de primire (Mercaz Clita) pentru noi emigranți din Bat Yam, unde am primit o locuință cu două camere, o chicinetă și o baie. Cursul de ebraică (ulpan) era în aceași clădire. Am primit și un ajutor în bani, pentru a putea cumpăra strictul necesar. Abundenţa dintr-un magazin alimentar ni se părea ca din povești! Am savurat pâinea proaspătă, lactate, ouă, carne. Odată ne-a vizitat în ulpan Golda Meir. O priveam cu mare respect. Read more…
Nu am de gând să povestesc despre cruzimile sadice ale unor călăi, nici despre chinurile cauzate de ei. I‑aș evoca nemeritat. Fiind o fire optimistă, îmi concentrez amintirile nu în jurul suferințelor trăite, ci al întâlnirilor cu Oameni, cu “ O” mare. Mă refer la Oameni care nu s-au lăsat ațâțați la ură rasială, oricât de eficientă ar fi această armă. Se știe că majoritatea oamenilor e cât se poate de credulă și devine înverșunată și plină de ură atunci când e acuzat un grup nevinovat de oameni pentru toate nenorocirile momentului. Pe cei care rezistă ațâțării și rămân umani (deși uneori chiar profesia lor îi îndoctrinează în acest sens) mă simt obligată să-i evoc. Lor le voi dedica povestirile, toate adevărate. Înainte de a-mi depăna amintirile despre “Oameni”, iată o altă întâmplare cu Tibi Holan, vărul meu. Aceasta premerge cu aproape un an povestirea anterioară despre “nyomortanya” (https://baabel.ro/2020/10/caminul-tibi-holan-zis-nyomortanya/).Suntem în iulie sau august 1944 la Budapesta, într-o casă cu stea galbenă aflată pe Str. Szív nr.14. După săptămânile petrecute la poliția din Cluj, mi-am găsit o relativă liniște aici, la familia Bernáth, care mi-a oferit un cămin. Read more…
În fiecare an, când se apropie 31 decembrie, mă inundă nostalgia şi adeseori depăn amintiri cu prietenii vechi, clujeni, astăzi trăitori pe alte meleaguri, la fel ca mine. Cu toţii ne amintim de lucruri asemănătoare, petrecute în ajunul Revelionului: coafor, croitoreasă, manichiură, pedichiură, cosmetică. De altfel, e o tradiţie ca de Revelion să îmbraci lucruri noi, să-ţi pui bani în buzunar, ca să intri „bogat” în noul an. Cumpăram alimente din belşug, pentru că în noaptea de Revelion erai „obligat” să mănânci tot timpul. Se înfiripau iubiri, dar se evitau despărţirile de revelion, pentru că atunci era interzis să fii trist şi să plângi.Read more…
Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna. Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.Read more…
În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea. Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
