Amintiri despre Kapo din lagărele de concentrare naziste

Am scris câteva observaţii la articolul dl Jack Chivo “Only in Israel” referitoare la cei care erau Kapo din lagărele naziste, în urma discuțiilor contradictorii privitoare la acest subiect. Nu ştiu cum s-a ajuns la el, întrucât în articol nu apare, dar dacă tot s-a deschis această discuţie vreau să vă împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de deţinut. Din 28 mai şi până în 15 iunie 1944 am fost la Auschwitz, iar apoi încă 10-11 luni în lagărul nr. 3 de la Kaufering și lagărul nr. 1 Landsberg. Am fost eliberat la 1 mai 1945. Aceste lagăre făceau parte din cele 11 lagăre de muncă (comandouri) care aparțineau de Dachau. Fiecare lagăr avea o capacitate de cca. 3000 de locuri şi în cele 10-11 luni au pierit acolo circa 15.000 de deţinuți. La Auschwitz am avut parte numai de Kapo ţigani. În lagărul de la Auschwitz ţiganii erau împreună cu familiile (nu fuseseră separaţi ca alţi deţinuţi) şi ştiam că trebuia să ne ferim de ei. Într-o baracă de 500 de locuri au înghesuit 1000 de deţinuţi. Priciurile nu au rezistat şi s-au prăbușit, astfel încât au fost scoase. Nu aveam loc să ne culcăm pe jos; singura posibilitate era să ne depărtăm picioarele şi să ne aşezăm cu toţii în V, unii în faţa altora – eu stăteam între picioarele celui din spate, iar între ale mele stătea cel din faţa mea. Era imposibil să dormi şi când unul trebuia să iasă, sau să se dezmorţească, erau nevoiţi să se scoale şi ceilalţi din rândul său. La mijlocul lunii iunie 1944 am ajuns la în Lagărul nr. 3 de la Kaufering. Era şi acolo foarte rău, dar faţă de Auschwitz era o diferenţă ca de la cer la pământ.Read more…

Frânturi de amintiri – Revelionul

Era în 1967. Verișoara mea Eva Reisz și soțul ei Gyuri m-au invitat la Lugoj pentru a petrece împreună Revelionul. Acolo am cunoscut-o pe Eva Szilágyi. Știam de familia Szilágyi încă de când locuiam la Lugoj. Pe Eva o vedeam uneori vara, la ștrandul din Lugoj. Era studentă la Târgu Mureș, la Stomatologie și era acasă numai în vacanţe. În seara Revelionului a sosit și Eva. În cursul nopții, am discutat, am dansat și ne-am simțit bine. A doua zi am continuat petrecerea la familia Szilágyi. Eva m-a primit cu zâmbetul pe buze, prietenoasă și drăguță, îmbrăcată simplu dar elegant. Aici a început să-mi placă de ea, în mod serios. M-am simțit foarte bine. Chiar m-am așezat la pian, acompaniat de corul veselei societăți prezente. A doua zi am continuat petrecerea la familia Szilágyi. Eva m-a primit cu zâmbetul pe buze, prietenoasă și drăguțăRead more…

Întâlnire cu prima iubire a Mamei

De puţine ori am mai emoţionantă decât în toamna lui 1996, în Israel, când îl aşteptam – în locuinţa unor foarte buni prieteni din Ramat Gan – pe cel de care Mama fusese îndrăgostită la vârsta de 13 ani. Povestea lor de iubire am aflat-o din relatările Mamei şi mi se părea atât de nedrept modul în care se întrerupsese încât îmi propusesem să forţez un epilog, fie el şi după 51 de ani.Read more…

Copilărie la Opera din Bucureşti

Mama lucra la opera din București: cosea costume, repara costume, ajusta costume și cred că și visa costume. Costumele m-au fascinat și pe mine încă de atunci și astfel într-o zi, m-am trezit croind și cosând rochițe pentru fetița mea, cu toate că nu învățasem acest lucru.Pe vremea aceea nu existau grădinițe. “Grădinița” mea a fost opera din București unde o însoțeam pe mama de dimineața până seara. La 4 ani am avut primul rol în copilul din “Madame Butterfly”, iar mai târziu, multe alte roluri de figurație în diverse opere.Read more…

Etape în studiul limbilor străine.

Educatorii mei din copilărie au încercat să mă înveţe germana, iar cei din perioada şcolară şi universitară ceva franceză şi foarte multă rusă. La vârsta fragedă de 3 – 6 ani, în Ploiești, pe str. Rudului, am început ”studiul” limbii germane cu d-ra Buton. În Brasov am continuat frecventând grădinița de limba germană de pe str. Hirsch şi conversând cu d-na Neiger, proprietăreasa noastră din str. Carmen Silva, doamnă care nu știa o boabă românește. Părinţii discutau uneori în idiş, atunci când erau interesați să nu înţeleg conversaţia, situaţie care a dus în mod contradictoriu la înţelegerea parţială a limbii lui Şalom Alehem în care se prezentau spectacolele de la TES.Read more…

Palma Stern – Amintiri (IV)

Într-o dimineață deținuții nu au fost scoși la lucru, în birouri au fost date jos portretele mareșalului Antonescu, în unele locuri chiar și cele ale regelui. Două-trei zile a domnit o atmosferă ciudată, paznicii fiind mai prietenoși ca înainte. Încolo n-am știut nimic. Apoi toți puşcăriaşii au fost scoşi în curte şi ni s-a făcut cunoscut că România a denunţat alianţa cu Puterile Axei şi a trecut de partea Aliaţilor. Această comunicare ne-a parvenit absolut pe neaşteptate. Imediat după aceea s-a citit lista deţinuţilor şi a faptelor comise de fiecare; unii au fost trimişi la dreapta, alţii la stânga. Ținând seama de numărul nostru mare, treaba a ţinut ore în şir. În orice caz era clar că împărţirea în două grupe înseamnă pentru unii libertatea, iar pentru ceilalţi continuarea detenţiei. Condamnaţii politici, falsificatorii de acte, purtătorilor de acte false, cât şi cei condamnaţi pentru spionaj au putut părăsi închisoarea încă în aceeaşi zi. Fără să stau pe gânduri mi-am strâns cele câteva lucruşoare şi am luat-o spre ieşire. Trebuia să trec pe la direcţiune, unde mă aştepta Ionel Pop. El venise vrând să fie primul care îmi iese în întâmpinare și ne-am felicitat reciproc. El făcuse parte din delegaţia care tratase cu ruşii întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Mi-am luat rămas bun de la director, care mi-a sărutat mâna (tempora mutantur!). Deci acestea au fost „lucrurile mari în pregătire” pomenite de avocat după proces!Read more…

UN SECOL fără un sfert

Vom comemora anul viitor 75 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord

Mama ar fi împlinit 114 ani la 7 august. Mai sunt câțiva ani până va împlini 120 de ani, în sufletul și în memoria mea – desigur dacă eu voi apuca să trăiesc această împlinire. Vi se pare stranie și ireverențioasă această asociere? Eu știu că ea va muri de tot și de adevărat doar odată cu mine. Căci de când m-a născut ea a trăit doar pentru mine și prin mine. Și am uneori senzația că mai trăiește și împărtășește bucuriile și disperările mele. Până în ultima clipă a vieții ei binecuvântate a fost cu mine. A murit în brațele mele, chinuită, căci la vârsta de 83 de ani a dat peste ea un cancer nemilos și necruțător. A îndurat cu seninătatea ei născută în liniștea satului unde a copilărit, barbaria unui tratament atunci încă și mai neputincios. Acum se odihnește în liniștita Casă a Vieții (Beth HaHaim) a evreilor din Brașov, așteptându-și fiul. Să nu fie în acest cimitir singura din familia ei cândva numeroasă, ale cărei morminte sunt risipite în lume sau… nu sunt deloc.Read more…

1980 – Primele trei luni în Țara Sfântă.

În primele luni ale anului 1980, nou venit în Țara Sfântă, am abordat imediat, printre alte urgențe, cercetările pentru obținerea unui loc de muncă. În dificila acțiune am comis un număr de erori din care trebuie să amintesc: 1. Am întocmit un Curriculum Vitae adăugând, în afara studiilor și a câtorva proiecte importante (informații absolut necesare) și alte detalii care s-au dovedit literalmente nocive. Spre exemplificare am menționat lucrările pentru doctorat, lista comunicărilor la sesiuni tehnico-științifice, deplasările peste hotare în interes de serviciu, cartea de specialitate publicată în România și Polonia, premiile naționale și internaționale primite de proiectele mele, decorații, emisiunea TV “Prim Plan”, precum și alte deșertăciuni de aceeași natură. Acest CV eronat, m-a transformat într-un “overqualified”Read more…

Curcanul

Tatăl meu nu mi-a lăsat moștenire nimic decât simțul umorului. Şi pentru asta sunt recunoscător. A fost luat de lângă mine când aveam aproape șapte ani, în Duminica Pogromului din 41 şi nu l-am mai văzut. Înainte de război am crescut la Răducăneni, de unde s-au tras ai mei şi unde au trăit de câteva generații în relativă liniște până ne-au alungat în preajma războiului. Raducăneniul, aşa cum mi-l amintesc eu, era un orășel liniștit, așezat în nordul Moldovei, la 40 de kilometri depărtare de Iași. Era populat de vreo 300 de familii de evrei care se îndeletniceau cu tot felul de meșteșuguri şi negoț, cu care împlineau nevoile țăranilor din satele înconjurătoare. Erau croitori, cizmari, dogari. Mai era şi un fierar care făurea potcoave cu care potcovea caii şi repara căruțele care se stricau adesea pe drumurile desfundate şi pline de noroi. La Răducăneni se înfiripase o tradiție ca de sărbătoarea de Purim fiecare familie să aibă la masă un curcan. Cu mult înainte de sărbătoarea de Purim – aşa povestește mama – tatăl meu a făcut rost de o frumusețe de curcan…Read more…

Viața în alb și negru, dar nu numai

Răsfoiesc un album vechi cu fotografii în alb-negru și îmi aduc aminte de un vers dintr-o poezie a Anei Blandiana: „Țin timpul în mâini ca pe niște cireșe roșii, rotunde”. Iată-mă la vreo trei ani, într-o bluză de marinar, în brațele lui Kaicsa néni, dădaca mea. Femeia care privește din fotografii nu era frumoasă, dar mie îmi plăcea foarte mult. În altă fotografie părinții mă îmbrățișează, iar eu privesc victorios, parcă aș vrea să le spun că viața are sens și că e frumoasă, chiar după ce au trecut prin infernul lagărelor naziste. Iată și copiii de pe strada Rákoczi 72, unde am locuit timp de douăzeci și cinci de ani, și cu care am avut o copilărie ca-n povești. Cu doi dintre ei am rămas prieteni toată viața, îi văd adesea în realitate, nu numai în poze. Read more…

Povestea unui tipograf din Botoşani

Povestea mea se referă la un evreu din Botoşani care nu locuia în cartierul săracilor, dar nici între cei bogaţi. Eu am aflat-o cu totul întâmplător: În urmă cu câţiva ani, fiind în vizită în Israel, o bună prietenă mi-a dat un text care cuprinde foarte rezumativ biografia tatălui ei. Ea m-a rugat să-l citesc şi eventual să încerc să-l valorific. Este adevărat că m-am uitat foarte superficial prin el şi nu am realizat cât e de valoros este. Din întâmplare, mi-a căzut recent în mână şi socotesc că povestea este aproape emblematică pentru o mare parte dintr-o anumită categorie a populaţiei evreieşti a primei jumătăţi a secolului 20Read more…

Bunicii mei

Știu că toată lumea își adoră bunicii chiar mai mult decât pe părinți și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ziua morții lor, Jahrzeitul lor și-l voi comemora ca atare scriind ceva despre ei. De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa lor unde-și petrecuseră toată viața lor modestă, crescându-și cei 7 copii așa cum s-au priceput mai bine.Read more…

Amintiri de la întâlnirile absolvenţilor de Medicină

Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în luna mai, 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie deoarece s-au adunat foști soldați, care s-au întors de pe front, mulți tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie – și cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei 4 ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii ,dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei. Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit pentru că după cei 3 ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24.Read more…

Unchiul Sándor și pietrele de la crematoriu: familii pierite, familii reînviate

Aceasta este povestea a patru familii din Transilvania, Ezri și Ablakos (familia mea) și Grünfeld și Feldman (familia soției mele din partea tatei), originare din Marghita și Oradea, două orașe vecine din Transilvania. Istoria familiilor noastre continuă în sumbra perioadă a Holocaustului, apoi în Timișoara post-belică, unde ni s-au alăturat și familiile soției mele din partea mamei, Gömöri – Vásárhelyi și povestea continuă actualmente în Israel.Este o poveste atât de frecvent întâlnită la evrei în general și la evreii transilvăneni în particular, povestea evreilor care au trecut prin Holocaust și au supraviețuit.Read more…

Amintiri. Aleksikovo – Cernăuți – București. 1944-1946

Din al Doilea Război Mondial, cea mai mare și mai sângeroasă conflagrație din istorie, eu am amintiri frumoase. Din povestirile părinților știu că în vara lui ’41, când eu împlineam un an, Germania ataca Uniunea Sovietică, iar mareșalul ordona „Treceți Prutul!”. Tot atunci noi ne-am refugiat din Cernăuți cu unul din ultimele trenuri spre răsărit. Vagoanele erau supraaglomerate, tatăl meu, Dr. Josef Ehrenkranz, medic pediatru, a călătorit trei zile pe scara vagonului în timp ce soția lui, Leonore, cu un prunc în brațe (care eram eu) păzea cu strășnicie valijoara cu scutece, biberoane, alifii și medicamente pentru copil. Celelalte geamantane au fost furate de la bun început. În tren nu era apă. În stații se lua apă de la locomotivă, un lichid sălciu, ruginit, contaminat. Mai toți copiii s-au îmbolnăvit de dizenterie, unii au murit. Noi am coborât la Donețk, unde eu am nimerit la spital. Un alt refugiat, medic din Leningrad, m-a salvat cu niște sulfamide. Am rămas acolo câteva săptămâni. Pe tata l-au trimis să lucreze ca sanitar în mină. Dar cum frontul se apropia, ne-am continuat călătoria. Destinația stabilită pentru refugiații din vest (mai cu seamă evrei din Polonia, Ucraina, Bucovina, Basarabia) era de obicei Asia Centrală: Tașkent, Alma Ata… Noi însă ne-am oprit la Aleksikovo, o comună destul de mare, reședință de raion și nod de cale ferată, la vreo două sute de kilometri nord-vest de Stalingrad. (Azi Volgograd, v.att. hartă), pentru că aveau nevoie de medici. Acolo am petrecut anii războiului, de acolo datează primele mele amintiri.Read more…