Este acesta, oare, un om… ?

Jun 20, 2019By

„Am simţit că e de datoria noastră să realizăm MARŞUL MEMORIEI, organizat de Asociația Sionistă din România (ASR) împreună cu Federația Comunităților Evreiești (FCER). Acest pelerinaj simbolic la Auschwitz al comunităţilor din Transilvania îl facem, după 75 de ani de la uciderea nevinovaţilor noştri bunici, părinţi, fraţi, rude sau doar concetăţeni, copii, adulţi şi bătrâni, femei şi bărbaţi, la locul unde moartea i-a răpit în chinuri năprasnice. Am avut și avem convingerea că este de datoria noastră, a evreilor din România și cu deosebire a celor din Transilvania de Nord să punem câte o piatră și să aprindem câte o lumânare pe locul unde au pierit 135 de mii de martiri ai poporului evreu, cu prilejul împlinirii unei triste aniversări 75 de ani de la deportarea lor. Este de datoria noastră să păstrăm pentru memoria viitorului, amintirea soartei lor cumplite. Trebuie să punem pe acel loc unde s-a risipit cenușa lor o MAȚEVA, o piatră de mormânt..” a fost declaraţia organizatorilor manifestării, Tiberiu Roth, preşedintele Asociaţiei Sioniste din România şi Marco Katz, vicepreşedinte.Read more…

Jun 20, 2019 4 comments

Copilărie în umbra războiului

Feb 6, 2020By

M-am născut chiar de ziua mamei mele, în 24 septembrie 1935. Nu am trecut prin grozăviile prin care au trecut milioane de evrei și chiar unii oameni de alte naționalități. Aș spune că un antisemitism mai „moderat”, uneori fățiș, alteori mascat, m-a urmărit până în 1975, când am reușit să primesc aprobarea pentru a emigra în Israel, după 25 de ani de la depunerea primei cereri. Totuși, am fost atins de câteva evenimente neplăcute, care au lăsat o amprentă amară asupra întregii mele vieți. M-am născut la Lugoj, în Banat. Familia avea o casă destul de spațioasă, o parte din ea fiind ocupată de prăvălie. Casa mai există și acum. Nu aveam apă curentă în casă. Aveam o fântână în curte, dar apa ei nu era potabilă, așa încât trebuia să aducem apa de băut din fântâna casei vecine. Baie aveam, dar apa trebuia pompată din fântână în două butoaie instalate în pod. De acolo apa ajungea în cazanul băii, unde era încălzită. Tot în casă era și prăvălia, care avea marfă de toate felurile: zahăr, ciocolată (care mă interesa în mod special), condimente, vopsele, obiecte de fierărie, etc. Spre bucuria mea erau și o mulțime de cuie de toate dimensiunile, pe care aveam voie să le bat în podeaua de scânduri. Ce ocupație minunată!Read more…

Feb 6, 2020 3 comments

Frânturi de Amintiri: Israel [partea a doua] Muzica și Filatelia

May 28, 2020By

Era în 1977. Trecusem prin două locuințe închiriate. De fiecare dată gazda putea să întrerupă contractul. Trebuia să ne luăm inima în dinți și să cerem un împrumut de la Sochnut ca să ne putem stabili într-o locuință definitivă. Eram la începutul carierei noastre în Israel și ne temeam că nu vom face față. Dar cei veniți înaintea noastră ne încurajau, spunând că numai așa vom putea avea locuința proprie. Am ales o locuință într-un bloc aflat în construcție; trebuia să fie gata peste doi ani.La Tel Aviv, în Centrul Dizengoff, era un mare magazin de instrumente muzicale, cu o sală întreagă destinată numai pianelor și pianinelor. De fiecare dată când eram prin preajmă intram și cântam câteva note la fiecare. Vânzătorul spera să ne convingă să cumpărăm. Eu mă delectam cu pianele Steinway, Yamaha, Blüthner, Kawai, Bechstein… Ani de zile aveam obiceiul să intrăm în magazinul cu piane. Într-o zi, plimbându-ne printre piane, vânzătorul ne-a întrebat ce dorim. Noi am răspuns că ceea ce dorim nu putem cumpăra. Atunci el ne-a arătat un pian Yamaha nou, dar care fusese expus ca reclamă un an întreg și de aceea se vindea la preț redus cu peste 50%. Avea numele Yamaha scris cu litere de-o șchioapă, dar asta nu ne deranja. În scurt timp pianul a fost adus în locuința noastră. Îl avem și acum. Eu continuam să exersez și mi-am găsit o profesoară din Rusia. Copiii au învățat și ei, dar nu aveau mare talent și în scurt timp au renunțat. Și nepoții au luat lecții. Uneori cântam împreună cu Eva.Read more…

May 28, 2020 7 comments

Liceul “Cultura Max Aziel”

Dec 24, 2020By

Despre liceul evreiesc “Cultura B” s-a scris și s-a vorbit mult și pe bună dreptate, deși a avut o existență scurtă. Dar dacă se vorbește despre “Cultura B”, înseamnă ca a existat cândva și “Cultura A”. Denumirea exactă a fost “Cultura Max Aziel”. Aceasta funcționa în str. Zborului 11, iar eu am învățat la acest liceu între anii 1929 și 1937 și îmi propun să relatez unele amintiri din acea perioadă. Spre norocul nostru am avut cadre didactice bine pregătite, cu experiență, unele chiar de excepție, cărora le datorăm în buna măsură realizările noastre în viață. Director era Benedict Kanner și subdirector S. Beinglas. În ultimii doi ani au fost numiți Rafael Fayon și Victor Marcus. Dintre ceilalți profesori îi amintesc pe Isac Blum (care a ajuns mai târziu profesor universitar), Iosif Brucar (care a devenit colaborator al Institutului de filozofie al Academiei Române), rabinul M. A. Halevi (care a studiat la Sorbona), rabinul dr. Alperin, Kalman Holland, Theodor Löwenstein (care a devenit o personalitate importantă în Israel, o stradă din Ierusalim îi poartă numele), Kandel, S. Calmanovici, S. Littman (care a devenit apoi director la “Cultura B”), Nahum Jelewinski (profesor de limba ebraică), P. Isaia Vardi, Stambler, Manase Edelman (mort în Transnistria), H. Schwartzman (care a devenit mai târziu dirijorul orchestrei Teatrului Evreiesc de Stat), I. Gutman (ucis la Jilava în zilele pogromului legionar), Emil Boldan. El mi-a fost profesor de limba și literatura româna și peste ani am devenit colegi, el redactor șef la gazeta Ministerului Învățământului, eu redactor șef la gazeta Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor. Am citat în primul rând profesorii evrei, dar la “Cultura Max Aziel” am avut și profesori creștini: Al. Giuglea, Petre Mirodescu, Pascal Demetrescu și Leon Viorescu (coleg și prieten cu Nicolae Tonitza).Read more…

Dec 24, 2020 6 comments

120 de ani de la înființarea Spitalului Shaarey Tzedek

Mar 10, 2022By

În ianuarie 2022 comunitatea medicală din Ierusalim a aniversat 120 de ani de la înființarea Spitalului Shaarey Tzedek, unul din marile centre medicale din Israel. La început de secol XX, la Ierusalim funcționau trei spitale evreiești: Spitalul Rothschild, Spitalul Misgav Ladach (Refugiul bolnavilor) al obștii sefarde și Spitalul Bikur Holim (Vizitarea bolnavilor). legendarul Dr. Moshe Wallach. El și-a dedicat întreaga viață acestui spital: a introdus medicina modernă a acelor ani, a tratat bolnavi de orice religie, fie ei evrei, creștini, sau musulmani, a tratat gratuit pacienții fără mijloace materiale.Read more…

Mar 10, 2022 5 comments

In Memoriam

Oct 6, 2022By

Două supraviețuitoare ale Holocaustului, eliberate de Forțele Aliate din lagărele de exterminare Auschwitz-Birkenau, slăbite și extenuate după un an trăit în condiții inumane, porniseră pe așa-numitul drum al morții. Bestialitatea fasciștilor din lagăr n-a reușit să stingă licărirea de speranță în supraviețuire și întoarcere la casa părintească, de unde au fost luate cu forța când Germania fascistă încerca să găsească „soluția finală” pentru exterminarea evreilor din Ungaria. Elisabeta, o tânără de 21 de ani, mezina unei familii de evrei ortodocși cu 13 copii din comuna Baktalórántháza, din estul Ungariei, a supraviețuit împreună cu o soră a ei. Părinții și șapte frați și surori mai vârstnici au fost despărțiți de ele în primele ore de selecție, pe rampa de tren din lagăr, ultimul lor drum fiind spre camerele de gazare. Elisabeta nu știa nimic de soarta celorlalți frați și surori. După o peregrinare lungă și obositoare, au poposit pe o pajiște înflorită. În apropierea lor s-a așezat un tânăr. Era tot un supraviețuitor, unul din miile de evrei din convoaiele marşului morţii După câteva minute și-a luat inima în dinți, s-a apropiat și s-a prezentat: – Mă numesc Friedmann Zoltán, am scăpat cu viață după ani de muncă forțată într-un lagăr de concentrare din Bor, Iugoslavia. Am lucrat ca ajutor de mecanic de locomotivă pe trenurile care transportau cărbuni spre Germania.Read more…

Oct 6, 2022 2 comments

Un tablou cu fotografii şi istoria unui magazin din Cluj

May 16, 2024By

De curând am dat peste reproducerea unui tablou cu fotografii, realizat în 1936, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la inaugurarea  templului Neolog din Cluj, de pe str. Horea. O parte dintre cei ce mă privesc din această fotografie sunt rude mai mult sau mai puţin apropiate ale familiei mele. Pe mulţi nu i-am cunoscut personal, căci au trecut în lumea celor drepţi înainte de naşterea mea, dar am avut curiozitatea de a le cunoaşte biografia. Ei au fost conducătorii unei comunităţi cu un trecut glorios, o comunitate care în perioada interbelică era numeroasă şi prosperă. Voi trece în revistă mai multe nume, dar am să mă opresc mai mult asupra unui dintre conducătorii evreimii clujeje din perioada interbelică: Jenő Szabó.Read more…

May 16, 2024 3 comments

File din Romanul vieţii mele (II) – Familia mamei

May 26, 2016By

Satul Seletin a avut un loc important în copilăria mea. Acolo mi-am petrecut vacanțele de vară. De când s-a stabilit legătura cu autobuzul, călătoream singură. Mama mă încredința șoferului, iar acesta oprea la capătul drumeagului care ducea spre casa bunicii și mă ajuta să cobor. Bunica și mătușa Steffi mă așteptau dincolo de pod, la moară. Casa bunicii era pentru mine al doilea cămin, niciodată nu m-am simțit străină acolo. La început bunica stătea singură în casa cea mare, iar mătușa Steffi, unchiul Muniu și fiul lor Jacki aveau o locuință în clădirea morii. Mai târziu s-au mutat cu toții în casa bunicii.Read more…

May 26, 2016 1 comment

La Şcoala Medie Tehnică de Petrol din Ploieşti

Dec 15, 2016By

Şcoala Medie Tehnică de Petrol era plasată iniţial într-o veche clădire boierească de pe bulevardul din Ploieşti. În anul respectiv, ca urmare a reformei învăţământului, şcoala s-a transformat în “medie tehnică”, care la absolvire acordă titlul de tehnician, în locul titulaturii anterioare de “subinginer”. Se ştia de asemenea că la terminarea şcolii, numai un număr limitat de absolvenţi aveau dreptul de admitere în învăţământul superior. Ceilaţi – pentru a primi această posibilitate – urmau să lucreze iniţial trei ani în producţie şi să presteze serviciul militar…Read more…

Dec 15, 2016 0 Comments

Amintiri din scurta mea studenție în Clujul anilor 1976-1977

Sep 28, 2017By

Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri. Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”. Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970. Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor. Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit? Explicația e simplă. La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt. M-am adaptat cu ușurință la condițiile locale și la viața școlară. Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat. Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germanăRead more…

Sep 28, 2017 5 comments

Amintiri despre pâine

Feb 1, 2018By

De mâine nu mai mănânc pâine, pentru că îngraşă îmi promit în gând, după gimnastica de dimineaţă, dezamăgită de indicaţiile necruţătoare ale cântarului. Doar două felii de pâine prăjită şi se cunoaşte! Pâine de secară prăjită, mai exact „pâine aleasă” din secară şi seminţe, pe care am ales-o adăstând în faţa raionului de panificaţie şi studiind, pe îndelete, toate specialităţile de pâine: albă, integrală cu şi fără seminţe, cu şi fără gluten, cu cartofi, mazăre, ceapă, pâine rustică, pâine dietetică, pâine cu făină de mălai, pâine bavareză şi câte şi mai câte. Abundenţa de sortimente mă lasă descumpănită şi aproape incapabilă să mă decid, dar mă îndeamnă să depăn şi amintiri. Pâinea pomenită în binecuvântarea evreiască şi în rugăciunea de zi cu zi a creştinului o păstrez în amintirile mele şi în amintirile moştenite de la ai mei…Read more…

Feb 1, 2018 4 comments

Adio Românie, Pământ Părintesc! (II)

Jun 14, 2018By

A urmat a doua etapă a zborului spre Amsterdam, unde prietenul meu mă aștepta îngrijorat la aeroport. Reîntâlnirea a fost simplă, cordială. Prietenul meu știa foarte bine prin ce am trecut și înțelegea condițiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, și mi-a venit imediat în minte expresia “mândrul tricolor”. Am repetat mintal de câteva ori această expresie și am constatat că nu mi se mai asocia cu niciun sarcasm sau cinism. Pentru mine era un nou tricolor, care părea că nu i se “fâlfâia” de mine… După ce am stat o lună în locuința binefăcătorului, meu, din motive de bun simț și spirit de libertate am hotărât să mă mut pe cont propriu și să stau singur.
Am găsit o garsonieră la parter, pe o stradă liniștită din Amsterdam, în cartierul Jordaan, foarte central și pitoresc, cu multe biserici vechi, boutique-uri, magazine de curiozități, librării, berării vechi de secole, canale sau “gracht”-uri pitorești, specifice Amsterdamului. În apropiere era o piață mare unde se vindea pește proaspăt, fructe, legume și tot felul de bunătăți locale. Populația cartierului era foarte colorată și mie îmi plăcea sa observ vânzătoarele, multe din ele fete tinere cu trăsături aspre și rurale, dar frumoase și sănătoase, cu ciorapi groși de lână și saboți de lemn, care le îngreuiau mersul.Read more…

Jun 14, 2018 0 Comments

„Chestiuni organizatorice”

Oct 25, 2018By

„Chestiuni organizatorice” – sub acest titlu se putea ascunde orice; de regulă mai mult rele decât bune. A fost convocată toată suflarea studențească din Universitatea de Medicină şi Farmacie București (la acea vreme se numea Institutul de Medicină şi Farmacie București; voi folosi în continuare acronimul de atunci, IMF). Din câte îmi amintesc, adunarea a avut loc la mijlocul lui noiembrie 1956, în sala Floreasca. Niciun amfiteatru din IMF nu avea capacitatea să primească miile de studenți din cele patru facultăți: medicină generală, pediatrie, farmacie şi medicină militară – de fapt tot medicină generală, doar că aparțineau de Ministerul Apărării (pe atunci MFA) şi purtau uniforme kaki.

De ce atâția studenți? La admiterea din 1954, după nefericita reformă a învățământului din 1948, s-au prezentat trei serii de absolvenți: cu 10, 11 şi 12 clase, la care s-a adăugat și mulți restanțieri. Aşa se face că promoția 1960 a fost printre cele mai numeroase din istoria școlii de medicină bucureştene. Cred că şi promoţia 1959 a fost cam la fel, adică șase sute de studenți în două serii, conform capacitații celui mai mare amfiteatru din facultate, adică 300 de locuri. Așteptam înfriguraţi să vedem cine va conduce adunarea; „trei furi”, toți cunoscuți.Read more…

Oct 25, 2018 4 comments

Trop tard

Jun 20, 2019By

Nu știu câți dintre cititorii acestei reviste, în special cei care au studiat literatura franceză din secolul XX, își amintesc de scriitorul și poetul comunist Vercors, născut Jean Bruller, din tată evreu din Ungaria Habsburgică. El adoptase acest nom de plume în amintirea eroilor de pe platoul Vercors, măcelăriți în iulie 1944 de către trupe de șoc naziste, ajutate, între altele, de două companii SS formate în întregime din voluntari originari din Rusia și Ucraina. Mi-am reamintirit de acest eveniment tragic deoarece au trecut exact 50 de ani, din iunie 1969, de când directorul departamentului central de știri de la Europa Liberă, Nathan Kingsley m-a chemat în biroul lui și m-a întrebat cât de bine știu limba franceză. “Excelent”, i-am răspuns, după care mi-a propus să plec în Franța, la Vercors, unde urma să aibă loc o mare ceremonie la aniversarea a 25 de ani de la revolta luptătorilor din Maquis împotriva trupelor de ocupație germane. Noi așteptam primul copil, dar abia în câteva luni, iar mama soției era deja la noi, deci nu aveam niciun motiv să refuz. Am acceptat propunerea și câteva săptămâni mai târziu eram în drum spre Vercors. Între timp am studiat istoria evenimentelor din 1944 și am aflat că această revoltă a fost un eșec total; fiecare participant îi blama pe ceilalți pentru dezastru.Read more…

Jun 20, 2019 6 comments

La vita è bella – Amintirile unui medic începător

Feb 20, 2020By

Facultatea m-a înzestrat cu o bază teoretică solidă, care mă ajută până astăzi să înțeleg în profunzime fenomenele medicale. Îmi lipsea însă practica. Nu văzusem destule cazuri urgente și mai ales nu eu eram cel care trebuia să le rezolve. Sistemul din Israel este mai practic, fiindcă un an de stagiu îl petreci la spital, unde înveți multă practică medicală, fiind sub supraveghere permanentă, ca să ți se corecteze eventualele greșeli, pe când în România de atunci stagiul se făcea de obicei la țară, singur pe “câmpul de luptă”, învățând de la cine apucai: sanitar, felcer, moașă, etc. Presupun că sistemul s-a schimbat între timp și în România. Mai era și neîndemânarea medicilor începători. În România, procedeele manuale, cum ar fi inserția de infuzii intravenoase sau cusutul unei plăgi, erau efectuate de surori. În vacanța de după anul cinci am făcut o lună de practică medicală la Uivar, o comună din apropierea Timișorii. De când am venit și până la sfârșitul lunii, medicul local nu și-a mai făcut apariția, așa că eu eram medicul “atotputernic” (fără diplomă) peste toată comuna. Am învățat multe de la un felcer neamț mai în vârstă. Comuna avea un mic spital-sanatoriu, unde am devenit un apreciat spălător de cerumen / destupător de urechi. Read more…

Feb 20, 2020 8 comments

Amintirile unui medic israelian în America

May 28, 2020By

Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…

May 28, 2020 5 comments

Ce urme lasă studiile? (2)

Dec 24, 2020By

Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala ele­men­tară începea liceul, cu clasele I-VIII. Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spa­te­le Gră­di­nii Bo­ta­nice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mer­gea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajun­geam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru. Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antise­mi­tis­mul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui ta­ta, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, în­tr‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu. Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu.Read more…

Dec 24, 2020 5 comments

Amintiri din deportare. Cum am încercat să câştig câţiva bănuţi

Apr 7, 2022By

Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…

Apr 7, 2022 4 comments