Trop tard

Jun 20, 2019By

Nu știu câți dintre cititorii acestei reviste, în special cei care au studiat literatura franceză din secolul XX, își amintesc de scriitorul și poetul comunist Vercors, născut Jean Bruller, din tată evreu din Ungaria Habsburgică. El adoptase acest nom de plume în amintirea eroilor de pe platoul Vercors, măcelăriți în iulie 1944 de către trupe de șoc naziste, ajutate, între altele, de două companii SS formate în întregime din voluntari originari din Rusia și Ucraina. Mi-am reamintirit de acest eveniment tragic deoarece au trecut exact 50 de ani, din iunie 1969, de când directorul departamentului central de știri de la Europa Liberă, Nathan Kingsley m-a chemat în biroul lui și m-a întrebat cât de bine știu limba franceză. “Excelent”, i-am răspuns, după care mi-a propus să plec în Franța, la Vercors, unde urma să aibă loc o mare ceremonie la aniversarea a 25 de ani de la revolta luptătorilor din Maquis împotriva trupelor de ocupație germane. Noi așteptam primul copil, dar abia în câteva luni, iar mama soției era deja la noi, deci nu aveam niciun motiv să refuz. Am acceptat propunerea și câteva săptămâni mai târziu eram în drum spre Vercors. Între timp am studiat istoria evenimentelor din 1944 și am aflat că această revoltă a fost un eșec total; fiecare participant îi blama pe ceilalți pentru dezastru.Read more…

Jun 20, 2019 6 comments

La vita è bella – Amintirile unui medic începător

Feb 20, 2020By

Facultatea m-a înzestrat cu o bază teoretică solidă, care mă ajută până astăzi să înțeleg în profunzime fenomenele medicale. Îmi lipsea însă practica. Nu văzusem destule cazuri urgente și mai ales nu eu eram cel care trebuia să le rezolve. Sistemul din Israel este mai practic, fiindcă un an de stagiu îl petreci la spital, unde înveți multă practică medicală, fiind sub supraveghere permanentă, ca să ți se corecteze eventualele greșeli, pe când în România de atunci stagiul se făcea de obicei la țară, singur pe “câmpul de luptă”, învățând de la cine apucai: sanitar, felcer, moașă, etc. Presupun că sistemul s-a schimbat între timp și în România. Mai era și neîndemânarea medicilor începători. În România, procedeele manuale, cum ar fi inserția de infuzii intravenoase sau cusutul unei plăgi, erau efectuate de surori. În vacanța de după anul cinci am făcut o lună de practică medicală la Uivar, o comună din apropierea Timișorii. De când am venit și până la sfârșitul lunii, medicul local nu și-a mai făcut apariția, așa că eu eram medicul “atotputernic” (fără diplomă) peste toată comuna. Am învățat multe de la un felcer neamț mai în vârstă. Comuna avea un mic spital-sanatoriu, unde am devenit un apreciat spălător de cerumen / destupător de urechi. Read more…

Feb 20, 2020 8 comments

Amintirile unui medic israelian în America

May 28, 2020By

Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…

May 28, 2020 5 comments

Ce urme lasă studiile? (2)

Dec 24, 2020By

Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala ele­men­tară începea liceul, cu clasele I-VIII. Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spa­te­le Gră­di­nii Bo­ta­nice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mer­gea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajun­geam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru. Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antise­mi­tis­mul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui ta­ta, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, în­tr‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu. Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu.Read more…

Dec 24, 2020 5 comments

Amintiri din deportare. Cum am încercat să câştig câţiva bănuţi

Apr 7, 2022By

Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…

Apr 7, 2022 4 comments

In memoriam (II)

Oct 20, 2022By

Octombrie 1995. 50 de ani de căsnicie! Nunta de aur! Doream să le oferim un cadou deosebit, un voiaj în care să-i plimbăm prin țări necunoscute lor, dar oferta noastră a fost refuzată – erau foarte sedentari, se temeau de greutățile călătoriei. Planul a fost înlocuit cu o vacanță de o săptămână la Eilat, dar nici aceasta nu s-a materializat după așteptările noastre. Cu o zi înaintea plecării, primul ministru al Israelului a fost asasinat. Eram cu toții înmărmuriți. Am amânat călătoria pe a doua zi, dar la câteva ore după sosirea la Eilat ne-a întâmpinat o nouă surpriză: un atac de cord. A fost internat la terapia intensivă. Am stat alături de el, îngrijorați, fără să știm dacă va supraviețui. După o săptămână, un avion particular cu doi anesteziști l-a transportat la spitalul Meir din Kfar Saba, unde lucram eu, iar a doua zi a fost dus la spitalul Beilinson din Petach Tikva, pentru o operație urgentă de bypass coronarian. După eliberarea din spital, singurul gând care-l preocupa era dacă va mai putea lucra. După o scurtă perioadă de reabilitare a revenit la serviciu și a lucrat încă 12 ani, până la vârsta de 87 de ani. Au trecut încă zece ani. Înconjurați de frumoasa familie, patru nepoți și cinci strănepoți, Familia Friedmann urma să celebreze 60 de ani de căsnicie. Elisabeta nu a dorit niciodată să-și revadă meleagurile copilăriei și tinereții. Păstra cu sfințenie amintirile acelor ani, ochii i se umpleau cu lacrimi când ne povestea despre familia ei, despre tatăl ei, rabinul Silber, a cărui fotografie înrămată se afla în dormitorul lor. Uneori vorbea despre ororile trăite în lagăr. An de an, în ziua comemorării holocaustului stăteau în fața televizorului, copleșiți de amintirile dureroase pe care le-au păstrat până în ultima clipă a vieții.Read more…

Oct 20, 2022 1 comment

De ce prefer să ascult ştirile la radio

May 30, 2024By

Radioul a intrat de foarte mulți ani în viața mea, chiar din copilărie. Familia noastră a fost printre primiele care avut radio. Deși nu a avut parte de multă școală, tata era un mare admirator al noului și de aceea țin minte că noi am fost printre primii care au avut radio. Dar atunci îl ascultam cu o cască. Prima emisiune oficială de radio a fost la 1 noiembrie 1928. Eu eram elevă la școala primară și îmi amintesc că vecinii veneau la noi să asculte știrile, iar noi, copiii, trebuia să stăm liniștiți ca să nu-i deranjăm și între timp ne plictiseam. Pe parcurs m-am obișnuit și eu să ascult știrile și muzica. Puteam să-mi fac lecțiile ascultând muzică în același timp. De multe ori îi povesteam și bunicului ce am auzit la radio, deoarece ziarul lui ajungea mai târziu decât știrea transmisă la radio. Și așa a intrat radioul în viața mea, devenind pe parcurs o necesitate. În cei doi ani în care am fost la școală la Botoșani i-am simțit foarte mult lipsa. Mătușa la care locuiam nu avea radio. Poate și de aceea, în anul următor, înainte de deportare, când evreilor nu li s-a mai permis să aibă aparate de radio, nu i-am resimțit lipsa chiar atât de mult. Dar în cei trei ani petrecuți în Transnistria, fără niciun ziar, orice știre vehiculată de evreii localnici, ascultată la un aparat de radio clandestin, îmi readucea dorința de a asculta știri și muzică. Dar nu era posibil. Nu știam nimic despre Auschwitz și chiar despre înaintarea cu succes a Armatei Roșii am aflat foarte târziu, așa încât am fost aproape surprinși când primii soldați au ajuns la Djurin.Read more…

May 30, 2024 5 comments

Amintirea familiei Deutsch din Gheorgheni, pierită in Holocaust

Jun 4, 2015By

Mă preocupă uitarea ce se așterne peste populația evreiască din Ardealul de Nord exterminată la Auschwitz în fatidicul an 1944. Îmi vin în minte nume, familii de care nimeni nu are cum să-și aducă aminte pentru că au pierit aproape toți care i-au mai cunoscut. Și eu fac în curând 91 de ani…Aseară auzeam vorbindu-se despre cineva că are vârsta biblică de 90 de ani…Iată categoria din care fac parte !!!Read more…

Jun 4, 2015 0 Comments

File din romanul vieţii mele (III) – Copilăria

Jun 9, 2016By

Părinții mi-au povestit că m-am născut într-o iarnă foarte grea, dar pentru mine iernile grele erau ceva obișnuit. Orașul Cernăuți era situat în extremul nord-est al României. (Așa era când m-am născut eu. Până în 1919 aparținuse de Imperiul Austriac, după al Doilea Război Mondial a fost ocupat de Uniunea Sovietică, iar când aceasta s-a dezmembrat, orașul a ajuns în Ucraina.) Nimic nu stătea în calea crivățului care venea din stepele Rusiei… Read more…

Jun 9, 2016 0 Comments

Am salvat viaţa unui om

Jan 12, 2017By

De pe la mijlocul lui martie 1945 se auzea tot mai clar bubuitul tunurilor din depărtare şi după cum sporea intensitatea lui, aşa creştea şi speranţa noastră în apropierea frontului şi a eliberării. Speranţa însă s-a dovedit deşartă. În noaptea de 1 aprilie am fost treziţi de răcnetele care ne împresurau: Los, los, aufsthen! Prezentaţi-vă deîndată pe Appelplatz!.Şi am pornit într-un aşa numit marş al morţii. După un popas foarte scurt, când ni s-a ordonat să ne încolonăm din nou în formaţie de marş, un coleg de suferinţă, mult mai vârstnic decât mine, care mărşăluise alături de mine, a rămas şezând, cu capul în pământ. – Nu ai auzit că pornim la drum? – m-am răstit la el, ca să-l îmboldesc. – Nu mă duc mai departe, nu mai am putere să mă ridic…Mi-a fost de ajuns, nu au decât să mă împuşte Read more…

Jan 12, 2017 7 comments

Fiecare face turism in felul lui…

Oct 12, 2017By

Am fost acolo. Am fost și în Siria, și în Iordania, și în Liban. Am fost și încă cum! Și nu pentru câteva zile, nici măcar pentru o săptămână, ci de fapt, adunate toate, pentru luni de zile. Da, aveam bagaj, dar n-aveam nevoie de pașaport. Aveam tot ce-i trebuie unui turist, inclusiv hărți (și încă ce hărți!! Detailate, nu e un cuvânt), dar mai aveam ceva, pe umărul drept. Nu epoleți , că ăia sunt pe ambii umeri, ci pușcă, o pușcă automată, cu multe cartușe, grea a naibii, dar extrem de importantă, chiar vitală, pentru acele timpuri și locuri. O aveam cu mine tot timpul, o țineam sub pat în timpul nopții, și-i scoteam țeava pe fereastra autobuzului care ne purta prin teritorii inamice, de frica unui atac venit de pe undeva, de pe marginile șoselei întortochiate. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte zilele trecute, în timpul postului de Yom Kippur, o zi în care adevăratul păcătos e cel care nu folosește acele ore de totală liniște pentru a depăna, în gând, amintiriRead more…

Oct 12, 2017 11 comments

Genealogie – urmare sau poveşti despre Martha

Mar 1, 2018By

Mama mea avea o verișoară la New York, pe nume Martha Eibschütz, cu care pierduse legătura de mai bine de zece ani și presupunea că murise. Mai multe amănunte despre ea se află în amintirile mamei mele, publicate și ele la Baabel. Zilele trecute am primit un anunț de la saitul GENI, unde se află arborele meu genealogic: cineva a adăugat date referitoare la o rudă a mea – Martha Eibschütz. Interesant. Am văzut că figurează data decesului, 2.II.2018 și că au apărut mai multe fotografii ale ei. Eu o cunoșteam doar vag, o văzusem o singură dată, prin anii 1980, dar nu încăpea nicio îndoială, era chiar ea. Datele au fost adăugate de un oarecare Peter Mintun. Cine să fie? Nu aveam habar. Am luat legătura cu el prin GENI și iată ce am aflat:Read more…

Mar 1, 2018 6 comments

Adio Românie, Pământ Părintesc! (III)

Jun 28, 2018By

În ultimul moment am luat un autobuz de noapte și am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la comunitatea evreilor. Pe baza faptului că vorbeam franceză binișor, că aveam o barbă stufoasă și că încă eram sub un an de la plecarea din România, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reînnoire și cu un ajutor modest dar complet de casă, masă și transport în comun. În scurt timp mi s-a oferit ocazia de a lucra într-o tabără hasidică Lubavitch, în Bretagne, ca instructor de înot, arte marțiale și ajutor la bucătărie. Ambiția lor, mai târziu și mărturisită, era să mă “salveze”, să mă re-educe și să mă transforme dintr-un evreu pierdut, de tip comunist, calitatea a III-a, în evreu “Calitatea I, confort sporit”, prin reîmprospătarea credinței mozaice, a educației și practicii religioase, a creșterii cunoștiințelor și a respectului pentru istoria și cultura iudaică și îndoctrinarea mea cu disprețul și ignorarea culturii, a istoriei, a valorilor morale și a stilului de viață al tuturor celor care nu erau ca ei.Read more…

Jun 28, 2018 5 comments

Vaza Bunicii Erzsi

Nov 8, 2018By

Am aşezat în vaza de pe scrin un buchet de flori de toamnă, repetând în gând spusele Bunicii Erzsi : în vaza asta se potrivesc toate florile, de toate culorile, în toate anotimpurile. Vaza de faianţă, cu fâşii în nuanţe de grena, roz cărnos şi portocaliu solar, înnobila toate florile aşezate în ea. Îndeobşte erau flori din grădina casei de periferie unde bunicii au fost obligaţi să se mute, în anii ’50, când regimul comunist i-a scos din apartamentul de patru camere din centru. Era apartamentul care găzduise « Hotelul Friedmann » unde au stat tinerii sosiţi din deportare, orfani, cu locuinţele devastate şi apoi ocupate de uzurpatori, în timpul Holocaustului. Erzsi Bodó (maghiară, de confesiune reformată) şi Nándor Friedmann (evreu) s-au căsătorit în 1923, în ciuda împotrivirii ambelor familii. Nándor s-a creştinat de dragul soţiei, se distinsese în luptă în armata austro-ungară pe frontul italian în Primul Război Mondial, dar toate acestea nu aveau să conteze, familia nefiind exceptată de sub incidenţa legilor antievreieşti din Ungaria horthistă. Fiul cel mare, Pali, a fost mobilizat în detaşamentul de muncă din armata maghiară, iar cel mic, Ferkó, de doar 15 ani, a fost deportat la Auschwitz. Read more…

Nov 8, 2018 9 comments

Amintiri: Școala de film 1964-1968 sau cum l-am cunoscut pe Fischer Pista

Jul 4, 2019By

În anul 1963, după o lungă întrerupere, s-au redeschis la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București) secțiile de regie teatru, regie film, teatrologie și operatorie film. Am început să mă pregătesc pentru concursul de admitere și un an mai târziu eram student la secția de operatorie. Aici totul era nou și interesant. În primele două semestre accentul era pus pe fotografia stills, dar învățam și multe alte lucruri importante: materii tehnice (optică, fotoprocese, iluminare ș.a.), principii de estetică vizuală, istoria artei, montaj, machiaj și câte și mai câte. Erau și lecții de regie, astfel nu e de mirare că unii dintre noi s-au îndreptat mai târziu spre această complexă îndeletnicire. Încă din primele săptămâni la Institut l-am cunoscut pe studentul Ştefan Fischer. Era cu un an înaintea noastră la aceeași secție și chiar de pe atunci o figură dominantă. Mai în vârstă decât majoritatea colegilor săi, cu o mai bogată experiență de viață, bine informat, mereu plin de vervă și umor – uneori ce-i drept usturător – el s-a impus ușor ca un fel de cap de promoție. Îmi amintesc unul din primele sale filme de examen, inspirat de o temă populară în fotografia artistică interbelică: turnarea asfaltului noaptea. Pe-atunci operația se făcea manual, la lumina reflectoarelor. Aburii groși, fețele încordate ale muncitorilor, efortul fizic, contrastul alb-negru produceau un efect puternic. Filmul a primit desigur nota maximă.Read more…

Jul 4, 2019 1 comment

Anul de grație 1938 în Basarabia (Note istorice de familie)

Feb 20, 2020By

În ultima vreme alerg după documente. Se pare că nu sunt singurul (vezi articolele publicate în Baabel de-a lungul anilor). Uneori mă trezesc în fața unor probe istorice de o claritate și corectitudine ieșite din comun. Iată despre ce e vorba: Pentru cei care urmăresc poveștile mele din Baabel, nu este o noutate faptul că unul din bunicii mei, cel patern, a fost timp de ani de zile directorul gimnaziului evreiesc Tarbut din micul orășel basarabean Soroca. era un adevărat cărturar, că poseda patru limbi (româna, rusa, ebraica și idișul), toate la nivelul unei limbi materne, că era sionist, că era un dascăl adevărat, prin mâna lui trecând sute și sute de elevi de toate vârstele, care au căpătat ca valoare culturală un reușit amestec de iudaism și științe exacte, așa cum se cuvine unui evreu nereligios, dar legat de neamul său cu un cordon ombilical imposibil de suprimat. Posed două scrisori pe care le-a scris în 1938, în ebraică şi le-a trimis în Palestina.Read more…

Feb 20, 2020 16 comments

Primul ambasador al statului Israel în România

Jun 25, 2020By

Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București. Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook, care amintesc de cartierul evreiesc de altădată. Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Read more…

Jun 25, 2020 9 comments

Tăria de caracter a înaintașilor

Jan 14, 2021By

Rămâne o enigmă cum și, mai ales, de ce străbunicul meu de limbă maternă germană primise prenumele Árpád? Se născuse cu patru ani înainte de acordarea egalității în drepturi evreilor, ca urmare a legii propuse de contele Gyula Andrássy, premierul Ungariei. Prin alegerea acestui nume, părinții săi au dat expresie identificării familiei cu limba și cultura maghiară. Árpád era proprietarul și directorul cotidianului Temesvarer Zeitung. Îi păstrez permisul de călătorie cu fotografie și semnătura titularului, permis legat în piele de culoare castanie, emis în 1915. Îi conferea drept de călătorie la clasa I-a, cu tarif redus, la Căile Ferate Regale Ungare (MÁV). Conform ștampilei purpurii, permisul anual era valabil pentru „toate liniile”. Árpád și-a înscris cei patru fii la un liceu de limbă maghiară, după care și-au urmat studiile universitare la Budapesta. Legendele de familie înregistrează rareori povești despre străbunici și acelea, de obicei. cu puține date personale. Arborele genealogic, dacă este întocmit de vreun membru mai activ al familiei, cuprinde șase-șapte generații. În cazul decendenței nobiliare, rădăcinile se întorc în Evul Mediu, dar sunt rememorate mai ales acțiunile de luptă și de vitejie ale strămoșilor, caracterul înaintașilor de obicei nu este transmis posterității. Tocmai de aceea cred că este important să relatăm tot ceea ce se mai poate salva din istorisirile generațiilor de demult.Read more…

Jan 14, 2021 8 comments