La zece ani, în toamna anului 1940, ne-am mutat la Bucureşti. Mobila şi lucrurile din casă au fost expediate cu un vagon de marfă, iar eu cu mama şi cu baba, ne-am făcut cu greu loc în trenul care eraRead more…
La Iclod nu mai sunt semințe de pepeni
Comuna Iclodu Mare de pe Someş era un sat binecuvântat pentru hărnicia localnicilor: români, maghiari şi un însemnat număr de evrei. Printre aceştia se numărau şi fraţii Mendel şi Carol Rozenfeld. Mendel era însurat şi avea doua fete și un băiat. El coordona fabrica de spirt de la Iclod, dar mai avea și niște pământ, nu prea mult, unde cultiva pepeni din soiuri alese, nobile, aşa încât i-a mers vestea de bunătatea pepenilor lui.Read more…
File din romanul vieţii mele – ultima parte
Am venit în Israel în 20 septembrie, o zi după Yom Kippur 1972. La București ploua și era frig, ceea ce pentru noi era un avantaj – puteam să purtăm mai multe haine pe noi. Cantitatea de bagaje de mână era limitată și cine știe când vom primi restul lucrurilor. Am ajuns seara. Când s-a deschis ușa avionului a fost ca și cum am fi intrat într-o baie de aburi, căldura și umezeala erau copleșitoare. La aeroport ne aștepta tata (mama murise cu șase luni înainte) și sora lui Rubin, Anuța. Ce bucurie să fim din nou împreună! La început am stat la centrul de absorbție din Michmoret. Aveam acolo casă, masă și cursuri de limba ebraică.Read more…
Viața la ”țară”
Bunicul nu era om religios, nici bunica. Dar asta la evrei nu înseamnă mare lucru. Chiar dacă un evreu nu era religios – cel puțin în perioada aceea așa era – avea un sentiment neștirbit de apartenență și toate micile sau marile gesturi care țin de tradiție și moștenire spirituală se păstrau riguros. Paradoxal, emanciparea evreilor care a fost un fenomen general în Europa de Vest și Europa Centrală, pornită impetuos după revoluția franceză şi continuată, și mai intens de Napoleon, a avut unele consecințe neașteptate. De la izolarea comunităților evreiești în ghetouri concentrate de regulă în orașele mai importante, evreii care au dobândit libertăți cetățenești depline în această parte a Europei s-au răspândit în căutarea unor noi resurse existențiale în orășele și sate. Aceasta a fost una din cauzele care au condus la reforme religioase și laicizare apoi la intermariaje și asimilare.Read more…
Amintiri din anii războiului: 1941-1944
După ce legionarul Davidescu a „românizat” Hotelul Europa, am fost nevoiți să părăsim locuința. Părinții au închiriat o locuință modestă pe strada Barbu Delavrancea (Rudului) Nr. 8 din Ploiești. La scurtă vreme am fost vizitați de o echipă de legionari condusă de av. Andreescu, care ne-au ridicat cu japca sufrageria de abanos și aparatul de radio Blaupunkt.
În continuare tatăl meu, împreună cu toți bărbații evrei din Ploiești, a fost internat în lagărul de le Teiuş. După un timp, orașul Ploiești fiind considerat „strategic”, tata a fost transferat la Brașov, unde urma să presteze munca obligatorie.Read more…
Palma Stern – Amintiri (Capitolul III)
Budapesta era bombardată ziua de ruşi, noaptea de americani. În cartierul nostru bombele cădeau aproape continuu. Ruşii bombardau în special drumurile. La sfârşitul fiecărui atac aruncau manifeste: muncitori, nu intraţi mâine la fabrica cutare, deoarece la ora cutare va fi bombardată şi… se ţineau de cuvânt! Noaptea bombardau americanii, ceea ce era şi mai sinistru. Eu nu coboram în adăpost deoarece acolo aveau loc razii. Deşi „sabia lui Damocles” atârna tot timpul deasupra capului meu şi de altfel al întregii populaţii, totuşi cei care aşteptau înfrângerea fascismului acceptau bombardamentele plini de satisfacţie. Nu intrau în adăpost, ci stăteau sub o boltă groasă şi se uitau la cele ce se întâmplă. Într-o seară când eram singură acasă şi mă culcasem, s-a dat alarma. Avioanele vuiau deja deasupra capului şi ca să nu le aud prea tare mi-am tras plapuma peste cap. A urmat o zguduitură puternică, iar când m-am dezmeticit se auzeau deja pompierii căutând oameni prinşi sub dărâmături. Le-am strigat că sunt la etajul trei, apartamentul zece. Bomba căzuse oblic peste casa noastră şi etajul trei rămăsese suspendat, fiind complet inaccesibil.Read more…
Cum am ajuns medic într-un Oraş Liber Regesc
Ar părea de necrezut, dar la mijlocul anilor ’70, pentru a lucra într-o comună pe o rază de 60 km de Cluj trebuia să dai concurs! Am dat concurs și am reușit. În copilărie nu m-am gândit niciodată că voi fi cândva medicul fetelor și băieƫilor care dansau și chicoteau joi după amiaza în Parcul Caragiale, în spatele Poștei Mari. De atunci eram fascinat de costumele naƫionale și de cântecele “sicanilor”. Comuna Sic (Szék în limba maghiară), în traducere: “scaun de judecată”, este situată la 15 km de Gherla și 60 km de Cluj, pe văi abrupte înconjurate de câteva lacuri cu pește de calitate. De-a lungul timpului localitatea a fost vestită prin minele ei de sare, cunoscut fiind faptul că în vremurile vechi sarea era foarte scumpă. Primele documente legate de Sic datează din sec. al XIII-lea. Localitatea a beneficiat de privilegii acordate de Matei Corvin în sec. al XV-lea. Ulterior Sic-ul a primit titlul de “Oraș Liber Regesc”.Read more…
Cum am străbătut patru regimuri social-politice
Apariția în ultima vreme în Baabel a unor articole cu caracter autobiografic m-a încurajat să-mi depăn istoria, iar expresia „cum am străbătut” am împrumutat-o din titlul unei cărți a istoricului Lucian Boia.
M-am născut în anul 1928, la Iași. Trecuseră șase ani de când, după îndelungate pertractări, cetățenia română era recunoscută pentru toți evreii din România. Tatăl meu avea un magazin de modă pe o stradă comercială principală a orașului. Părinții mei au fost evrei credincioși, dar cu o activitate de cult redusă: respectau regulile alimentare numai de Pesah și se duceau la sinagogă numai de marile sărbători de toamnă. Nu am urmat nicio formă de inițiere religioasă evreiască, părinții mă duceau cu ei la sinagogă, unde mă jucam în curte cu alți copii. Am urmat cursul primar la Spiru Haret, o școală situată în apropierea cartierului Țicău. Aici am avut și câțiva colegi evrei. În afara faptului că nu participam la ora de religie și la rugăciunea de Tatăl Nostru rostită de elevi în fiecare dimineața, nu îmi făceam cruce și nu spuneam Amin, nimic nu mă deosebea de ceilalți colegi. Nu mă simțeam izolat de colegii mei creștini, cu toate că nu eram inclus de ei la unele jocuri mai violente (de exemplu „de-a hoții și vardiștii”), la care copii mahalalei Țicău erau mai apți.Read more…
Pentru a imortaliza şi portretele martirilor Holocaustului…
Secolul 19 a adus emanciparea politică şi religioasă a evreilor aproape în toată Europa Centrală şi de Vest. Aşa s-a intamplat şi în Imperiul Austro-Ungar, unde în 1867 evreii din Ungaria au fost declaraţi egali în drepturile civile cu cetăţenii creştini ai ţării. Ce a adus legea emancipării din 1867 şi „receptarea” religiei iudaice din 1895 pentru evreii din Ungaria? În afară de faptul că a dat un nou impuls procesului de maghiarizare deja existent în rândul evreilor, s-a produs o integrare rapidă în viaţa socială, culturală şi economică ţării. Evreii au devenit promotorii urbanizării. Ei au fost cetăţeni loiali ai patriei lor din acea vreme, servind ca militari în Primul Război Mondial. Din datele statistice reiese că din cei 200.000 de evrei din Ungaria aflaţi în evidenţa arhivelor militare de război austro-ungare, se estimează la 106.000 numărul pierderilor (30000 morţi, 33000 răniţi, 33000 în prizonierat, 10000 dispăruţi). Studiind albumul omagial dedicat participanţilor evrei din Ungaria în Primul Război Mondial apărut în două ediţii la Budapesta (în 1940, respectiv 1941), am avut inspiraţia să verific în baza de date a Institutului Yad Vashem din Ierusalim care a fost soarta acestora în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am constatat că în marea lor majoritate eroii evrei ai primei conflagraţii au fost victime ale celei de-a doua, existând pagini de mărturie despre ei. Întrucât paginile transmise nu conţineau fotografiile victimelor, iar albumul le avea, am considerat că pentru păstrarea memoriei acestora trebuie anexate fotografiile existente.Read more…
Amintiri de medic tânăr
Când toată lumea în mod neașteptat, dar cu totul justificat, e preocupată și îngrijorată de epidemia care a devenit pandemie cu acel coronavirus necunoscut, eu încerc să vă mai descrețesc frunțile cu amintirle mele. Nu toate sunt amintiri vesele, dar poate că și ele au contribuit la formarea mea ca medic și om cu orgoliile și slăbiunile lui firești. Sper să fie de folos și celor care îmi vor citi pățaniile din anii de ucenicie, poate că și le vor aminti și ei pe ale lor. Am căutat să învăț îngrijirea omului bolnav de la surori, de la infirmiere, bineînțeles de la superiori. Am intuit că la un tratament eficient contribuie și îngrijirea fizică a bolnavului. Ca extern prin concurs și apoi ca intern am învățat cum pregătești un pat cu cearșaful fără cute, cum întorci un pacient fără să-i provoci disconfort, cum pui o ploscă ș.a. (nu existau pampers și nu puneai numaidecât sonda ca acum). Poate că aș fi fost mai bună ca infirmieră decât ca medic, așa m-am gândit cândva. Toate acestea le-am învățat de la personalul inferior și cu ei am legat prietenii de durată, pe care le-am apreciat foarte mult. Eram internă la spitalul Iubirea de oameni, în stagiu la maternitate. Era încă înainte de naționalizare. Era un spital evreiesc, cu doctori cu precădere evrei, moașe și surori parțial evrei. Director era dr. Ghelerter. M-am adaptat foarte repede, cu toate că programul era infernal…Read more…
Descoperirea verișoarei Sara
Am crescut împreună cu fratele meu Alin într-o familie evreiască, într-un cămin plin de dragoste și sub atenta îndrumare a părinților și bunicii noastre materne. În discuțiile dintre noi ne gândeam ce bine ar fi fost să avem o familie mai mare, niște veri, cu care ne imaginam cățărându-ne în copaci! Toți prietenii noștri aveau mai mulți frați și veri primari, noi nu găseam nici veri de rangul doi. Mama avea un frate care nu a avut copii, iar tata a fost singur la părinți. Tot ce puteam afla ar fi fost veri de rangul doi. Ne-am întrebat părinții și răspunsul a fost invariabil același, că posibil ar fi, dar cine știe dacă chiar au urmași acei veri primari ai părinților. Pe unii dintre verii mamei i-am cunoscut și părea că doar unul ar fi avut copii, parcă două fete, dar încă nu am reuşit să le găsesc. E drept că nici nu le-am căutat. Să fie la Sascut? Pe tatăl lor îl chema Dori, așa îl știam noi de mici. Chiar așa, ar fi ceva să descopăr prin intermediul acestor gânduri și veri din partea mamei! Numele de fată al mamei a fost Abramovici, iar cel al pe bunicii, Șefler. În schimb, dinspre partea tatei am început să aflăm mai multe după 1990. În continuare am să relatez despre o verișoară, cunoscută abia după moartea tatei. Acum şase ani, când tata a plecat dintre noi, înaintea sărbătorilor de toamnă, am primit mai multe mesaje de pe un site, unde se căutau rude pierdute după Holocaust, se numește Jewish Genealogy, unde mă înregistrasem și cu 9-10 ani în urmă, dar nu primisem nimic nicio informație. Trebuie să recunosc că nu prea avusesem timp să caut și tot ce făcusem fusese a fost să pun niște poze cu tata și bunicii paterni și povestea lor din lagărele naziste. Read more…
Legăturile mele cu Marghita
Fragmente din cartea autobiografică aflată în pregătire și care va apărea, sper, în toamna anului 2021, cu titlul german Vom Taumeln zwischen den Kulturen și cu cel maghiar Váradtól Váradig a szatíra útján. Un lucru care îmi place foarte mult la revista Baabel este că uneori un articol îl inspiră pe următorul. Așa s-a întâmplat și cu contribuția prietenilor mei Tibi Ezri și Ștefan Kleinmann, Memoria cetățenilor evrei din Marghita https://baabel.ro/2021/05/memoria-cetatenilor-evrei-din-marghita/, care m-a determinat să prezint aici un fragment din manuscrisul autobiografic menționat mai sus. Mai ales fotografia rudelor mele din Marghita, din fericiții ani 1920, m-a inspirat să fac această postare. Automobilul din centrul imaginii era pe atunci o mare atracție. El anunța binecuvântările iminente ale modernității, care începuseră să pătrundă chiar până în zonele rurale ale Bihorului. Pasagerii lui nu-și puteau imagina nici pe departe ce catastrofe îi așteptau în anii următori, pe ei și pe familiile lor. Această incapacitate de a-și închipui viitorul e aparentă în zâmbetele lor lipsite de griji și pe mulți dintre ei, ea avea să-i coste viața.Read more…
Primul meu pașaport
Acum câteva zile mi-am reînnoit pașaportul și mi-a revenit în memorie epopeea primului meu pașaport, cel din anul 1989. Poate nu ar strica să reamintesc că, în timpul Republicii Socialiste România, granițele erau cvasi-închise, cel puțin pentru cetățenii români, în direcția ieșirii din țară. Legea spunea că puteai călători doar o dată la doi ani în țările din blocul comunist, adică în țările socialiste dintre care unele erau vecine și toate erau ”prietene”. Dar în coruptul, decadentul occident, călătoria era aproape imposibilă,Mărturisesc că noul meu document biometric, cel pe care stă scris frumos UNIUNEA EUROPEANĂ și care conține într-un cip până și amprentele mele, tare mă tem că va fi ultimul pentru mine. Este eliberat cu o valabilitate de zece ani și mă gândesc că peste atâta timp poate nu voi mai avea prea mult chef de plimbări… Doamne ajută să n-am dreptate. În orice caz, chef de plimbare am avut de când mă știu și încă mai am, trăsătură de caracter moștenită de la tatăl meu care era și el un adorator al naturii și un mare călător. Din nefericire a trăit aproape toată viața în regimul comunist, așa încât nu a ieșit niciodată din granițele țării. Dar a visat… Eu, în schimb, am umblat cât de mult am putut și am făcut-o din primele zile când a fost posibil. Când îmi aduc aminte cum s-au aranjat lucrurile ca să obțin pașaportul în decembrie 1989, mai că-mi vine să cred în karma, că numai ea și cu mine știam cât de mare era dorința mea de a călători și cum în anii de comunism feroce pierdusem până și speranța că acest lucru ar fi posibil.Read more…
Amintiri mai puţin plăcute
După absolvirea cursurilor de ebraică, am fost angajat și ulterior definitivat ca Senior Systems Engineer la întreprinderea israeliană de stat Automatic Equipment din Tel Aviv, filiala Haifa. După un timp a fost invitat în biroul șefului, unde mă aștepta un tip matur, care s-a recomandat scurt Zvi, inginer în Industria Aviatică Militară: – Suntem informați că în România ai realizat un dispozitiv economic de alimentare cu combustibil a reactoarelor militare. Noi am văzut și patentul. Cred că ne interesează. – Și cum doriți să va ajut? Pe mine nu mă mai interesează demult acest dispozitiv. Am suferit destul pentru el “acolo” și nu intenționez să părăsesc Automatic Equipment din Haifa. – Nu este necesar, răspunse Zvi. Oricum vei fi concentrat pentru 45 de zile, în armată. În acest timp vei fi repartizat în biroul nostru de proiectare. Acolo vei executa desenul de ansamblu al dispozitivului, perfecționându-l cât mai mult pe cel patentat în trecut. Restul e treaba noastră. Având aprobarea șefului, m-am conformat.Read more…
TATĂL MEU – UN SELF-MADE MAN
S-a născut la Szolnok, în 1889, pe malul Tisei. Avea patru fraţi mai măricei. Mama lui pierind la naştere, tatăl lui s-a însurat din nou, cu fiica unui avocat înstărit de la Sighet. Împreună au avut trei fete şi unRead more…
O ZI de IARNĂ la EIN HOD
Îmi aduc aminte că soarele scăpăta pieziş spre asfinţit. Crestele muntelui Carmel păreau aprinse ca de un foc divin. Departe în zare, se vedeau ca prin pâclă, încă sclipind, undele verzi-albăstrui ale Mediteranei, gata să înghită razele de soare careRead more…
O dovadă din vremuri cumplite
Nu mai țineam minte că am păstrat acest document. Este actul cerut de poliția din Ungaria la orice mutare sau angajare. Așa era în timpul războiului, în 1944. Documentul este întocmit de mine, scrisul este al meu. Fusesem angajată ca fată la curățenie la hotelul Hungaria, din Budapesta, care aparţinea de hotelul Ritz unde m-am prezentat mai întâi, dar o funcționară superioară, Ilona Hovány, nu m-a putut angaja deoarece actul, bineînțeles fals, pe care îl procurasem al numitei Zsuzsanna Maria Koroly aparținea unei funcționare …Read more…
O vară la Câmpina
În mod categoric cel mai spectaculos sport practicat de noi în perioada practicii la Câmpina a fost înotul în canalul de evacuare al centralei electrice din localitate. În scopul răcirii agregatelor, o parte din apa rece a râului Prahova era pompată în centrală electrică. După operaţia de răcire, apă încălzită la o temperatura de 25-30 grade Celsius, era returnată în albia răului printr-un canal de evacuare lat de circa 4 metri. Dat fiind diferenţa de nivel între centrală şi râul Prahova, canalul era înclinat şi în consecinţă curentul de apă capăta o viteză apreciabilă.Read more…
Chipul bunicii Malka
Malka Fischman s-a născut la 1 mai 1901, la Bănişor, un sătuc pitit între dealurile blânde ale Sălajului. Mă întreb cum o fi ajuns familia Fischman, din îndepărtata Galiţie, tocmai în colţul acela uitat de lume? Se întâmpla prin anii 1850-60. Probabil sosiseră cu căruţa şi bătuseră un drum lung şi anevoios până au găsit un sat unde încă nu se stabilise nicio familie de evrei care să impulsioneze negoţul cu produse agricole. Cert este că toţi cei care odihnesc sub lespezile micului cimitir evreiesc din Bănişor (în total vreo 20 de morminte) fac parte din aceeaşi familie, Fischman, iar pe cea mai veche piatră tombală stă scris că acel petic de pământ – de circa un ar – a fost cumpărat pentru a servi drept cimitir.Read more…
1946 – Liceul Nicolae Bălcescu
Liceul Nicolae Bălcescu, amplasat lângă asa-numita “Piaţă Anton”, era relativ departe de locuința noastră de pe str. Soarelui. Iarna mergeam adeseori prin zăpadă. Am urmat acolo primele două clase de liceu, terminand de fiecare dată cu premiul I, într-o concurenta aprigă cu Alexandru Pavel, viitorul meu coleg de facultate, care obținea sistematic premiul II. Componenta sociala a elevilor era ceva mai modestă decât la primele licee ale orașului. Mulți copii de la ţară, unii navetiști, minoritari, etc. Unul dintre colegi, Raul Zaharia m-a informat că este “evreu catolic” !Read more…