Amintire cu Tibi Holan din timpul războiului

Oct 15, 2020By

Nu am de gând să povestesc despre cruzimile sadice ale unor călăi, nici despre chinurile cauzate de ei. I‑aș evoca nemeritat. Fiind o fire optimistă, îmi concentrez amintirile nu în jurul suferințelor trăite, ci al întâlnirilor cu Oameni, cu “ O” mare. Mă refer la Oameni care nu s-au lăsat ațâțați la ură rasială, oricât de eficientă ar fi această armă. Se știe că majoritatea oamenilor e cât se poate de credulă și devine înverșunată și plină de ură atunci când e acuzat un grup nevinovat de oameni pentru toate nenorocirile momentului. Pe cei care rezistă ațâțării și rămân umani (deși uneori chiar profesia lor îi îndoctrinează în acest sens) mă simt obligată să-i evoc. Lor le voi dedica povestirile, toate adevărate. Înainte de a-mi depăna amintirile despre “Oameni”, iată o altă întâmplare cu Tibi Holan, vărul meu. Aceasta premerge cu aproape un an povestirea anterioară despre “nyomortanya” (https://baabel.ro/2020/10/caminul-tibi-holan-zis-nyomortanya/).Suntem în iulie sau august 1944 la Budapesta, într-o casă cu stea galbenă aflată pe Str. Szív nr.14. După săptămânile petrecute la poliția din Cluj, mi-am găsit o relativă liniște aici, la familia Bernáth, care mi-a oferit un cămin. Read more…

Oct 15, 2020 8 comments

Revelioanele tinereţii noastre

Dec 30, 2021By

În fiecare an, când se apropie 31 decembrie, mă inundă nostalgia şi adeseori depăn amintiri cu prietenii vechi, clujeni, astăzi trăitori pe alte meleaguri, la fel ca mine. Cu toţii ne amintim de lucruri asemănătoare, petrecute în ajunul Revelionului: coafor, croitoreasă, manichiură, pedichiură, cosmetică. De altfel, e o tradiţie ca de Revelion să îmbraci lucruri noi, să-ţi pui bani în buzunar, ca să intri „bogat” în noul an. Cumpăram alimente din belşug, pentru că în noaptea de Revelion erai „obligat” să mănânci tot timpul. Se înfiripau iubiri, dar se evitau despărţirile de revelion, pentru că atunci era interzis să fii trist şi să plângi.Read more…

Dec 30, 2021 8 comments

Amintiri din cariera mea de farmacistă

Aug 25, 2022By

Precum am mai povestit, am terminat anul întâi de medicină la Timișoara și apoi am plecat în Israel.  (Unii se miră că nu am ales un timp mai „potrivit”, dar noi, cei care cunoaștem situația din România anilor 1970, știm că nu plecai atunci când voiai, ci atunci când primeai aprobarea.)  Ajunsă în Israel, am hotărât să trec la farmacie și cred că a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri din viața mea.  Bunicul meu matern, care era el însuși medic, m-a susținut, zicând: „Ai dreptate.  Vei avea o viață mult mai ușoară.  Și apoi, gândește-te că pacienții vorbesc, dar sticluțele tac.”  Era unul din panseurile clasice ale bunicului meu…Am absolvit în 1977, am intrat să-mi fac stagiul la spitalul Hadassah Ein Kerem și am ieșit de acolo… pensionară.  Am rămas pentru că era aproape, atmosfera era plăcută și mai ales era o muncă foarte variată, puteam oricând să trec la alt domeniu și să învăț ceva nou.  Ambiții de a ajunge într-un post de conducere nu am avut niciodată, cel mai bine mă simțeam făcând „mâna a doua” (ca și acum, de altfel, în redacția revistei Baabel).  Am lucrat în producție, în distribuție, am lucrat în mai multe secții ale spitalului – supravegheam stocul de medicamente din secție și făceam comenzile.  De fapt această funcție am îndeplinit-o și după pensionare, benevol, la Terapia Intensivă, până când corona m-a trimis acasă definitiv.  Aș vrea să relatez câteva întâmplări mai deosebite din cursul carierei mele.Read more…

Aug 25, 2022 21 comments

“Mergem în Hawaii!”

Oct 5, 2023By

Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…

Oct 5, 2023 13 comments

Tabăra de pionieri de la Năvodari

Mar 25, 2016By

Azi începe vacanţa o nouă serie de pionieri şi o parte din personal aşteaptă trenul special, care urma să fie garat pe o linie derivată chiar la intrare. În modesta staţie feroviară a taberei, personalul medical, în halate albe şi echipat cu stetoscoape şi termometre, era pregătit pentru o vizită medicală preliminară… Profesorii şi personalul aferent afiliat taberei aşteptau de asemenea – cu listele dactilografiate în mână – să preia micii vizitatori pentru a fi repartizaţi la dormitoare. Ceea ce nu am înţeles la început a fost misiunea unui tractor cu remorcă însoţit de o echipă de haidamaci îmbrăcaţi şi ei în halate albe…Read more…

Mar 25, 2016 4 comments

3 noiembrie – Ziua lui Erika Deutsch

Nov 3, 2016By

Mama avea memoria zilelor de naştere. Ţinea minte aniversările tuturor rudelor, prietenilor, colegilor de catedră şi felicita întotdeauna sărbătoriţii. În şirul acestor date sărbătoreşti era una specială: 3 noiembrie. În fiecare an, în 3 noiembrie, Mama îmi spunea: Astăzi e ziua prietenei mele din copilărie, Erika Deutsch…Acum cinci ani Mama a trecut la cele veşnice, însă eu, legatara amintirilor Mamei, în fiecare an, la 3 noiembrie, îmi aduc aminte de Erika, aşa cum a rămăs ea în memoria Mamei: o fetiţă de şcoală primară din Gheorgheni.Read more…

Nov 3, 2016 11 comments

Strada Șincai nr. 4

Aug 24, 2017By

Strada Şincai nr. 4 din Cluj este adresa unde mi-am început parcursul vieţii, împreună cu Mama, într-un noiembrie rece şi burniţos, dar este şi locul unde a început prietenia mea cu Dr. Yohanan Vass, la a cărui rugăminte am depănat câteva amintiri în completarea articolului lui despre aceeaşi stradă Şincai, în ciclul Oameni, case, amintiri…”Pe strada Şincai nr. 4!” – era răspunsul pe care trebuia să-l dau la întrebarea ”Unde locuiești?”, la vârsta primei copilării. Era locuinţa în care m-am mutat direct de la spital, în noiembrie 1952. Mama mi-a povestit că era o zi mohorâtă, fulguia. Eu mă născusem în plină vară, dar fiind prematură – la naştere aveam 1,3 kg, dar am scăzut la 900 de grame – m-au ținut câteva luni în incubator şi mi-au dar drumul din spital abia după ce împlinisem trei luni și cântăream 3 kilograme. Read more…

Aug 24, 2017 12 comments

Cum l-am cunoscut pe George Campbell

Jan 4, 2018By

În fiecare an, la 15 decembrie, mă gândesc cu drag la un om care s-a stins din viață la această dată, în 2004, un om căruia îi datorez poate tot ceea ce sunt și am realizat în viață. Și asta pentru că în ciuda aparențelor, dovezilor și sfaturilor (bine intenționate de altfel) ale colaboratorilor săi, a avut încredere într-un tânăr de 25 de ani, care nu era nici pe departe ceea ce căuta el, George Campbell, șeful secției în limba română de la BBC World Service din Londra, în decembrie 1969. Dar s-o luăm în ordine. Mă aflam pe malul de est al Canalului de Suez în luna de concentrare pe care fiecare veteran israelian trebuie s-o facă anual până la vârsta de (în prezent) 40 de ani. Privirea mi s-a oprit asupra unui anunț în engleză într-un ziar israelian.Read more…

Jan 4, 2018 5 comments

Palma Stern – Amintiri (Ultima parte)

May 31, 2018By

Încerc să asamblez mozaicul familiei lui Norbi din amănuntele pe care le-am aflat din relatările soţului meu precum şi din cele aflate de la câteva rude ale lui.

Norbi vorbea cu adoraţie despre tatăl său. Jakab Stern provenea dintr-o familie religioasă cu posibilităţi modeste, fiind singurul dintre copii cu studii universitare. Deşi a fost obligat să se întreţină singur, a absolvit medicina la Budapesta. În acel timp a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Morgenstern Irén; căsătoria a avut loc ceva mai târziu. Mama lui Norbi era surerindă, ei însă nu i s-a dezvăluit diagnosticul. După principiile medicale ale timpului era de dorit să locuiască într-un mediu muntos și de aceea tânărul Dr. Stern a hotărât să se stabilească la Petrova, o comună maramureşeană de pe malul Vişeului. Ea ar fi preferat să stea într­-un oraş mare, la Budapesta de exemplu. Necunoscând adevăratul motiv, i-a reproşat multă vreme soţului că locuiau într-un „sat nenorocit”. Tatăl lui Norbi a lucrat acolo cu plăcere. Era un medic bun şi altruist, care-și vizita bolnavii călare sau cu sania, prin cătunele răsfirate în munţiRead more…

May 31, 2018 2 comments

În amintirea unui prieten din tinerețe

Sep 21, 2018By

Cei care am supraviețuit Holocaustului trăim cu amintirile noastre care, de cele mai multe ori, ne chinuie chiar după numărul mare de ani care au trecut de atunci. Nu se poate uita nimic, chiar și lucruri care par neînsemnate sau pe care cei tineri le-au auzit de la alții. O astfel de amintire chinuitoare trebuie să v-o povestesc. De fapt o scriu pentru mine.

De multă vreme sunt datoare față de mine să vorbesc despre o prietenie din tinerețe care a lăsat urme adânci, pentru totdeauna, în viața mea. Deși cred că am mai pomenit despre prietenia cu B. în unele articole mai vechi, țin să intru în amănuntul acestor amintiri dureroase pentru mine, dar sper că povestirea lor va fi vindecătoare.Eram amândoi atât de tineri!! Eu aveam 17 și el 18 ani. Ne cunoșteam de mai demult, deoarece tot Câmpulungul meu era o stradă cu străzi mici laterale – cum era să nu cunoști un băiat apropiat ca vârstă? Ne-am cunoscut mai bine în iarna anului 1941, când amândoi nu mai puteam învăța din cauza legilor rasiale și ne petreceam după amiezile vorbind ore în șir.Read more…

Sep 21, 2018 8 comments

Omul cu supa

Apr 18, 2019By

Prin anii cincizeci – șaizeci, o dată pe lună, de obicei duminica, veneau să ne viziteze un bărbat de vreo 30 de ani cu soția lui. Erau din Oradea. Károly Fried, Karcsi bácsi cum îi spuneam și Paula, o femeie deosebit de frumoasă. Îi arătau tatălui meu un respect ca unui părinte, lucru care m-a uimit când i-am cunoscut. La început eram preocupat mai mult de jucăriile pe care mi le aduceau și nu l-am întrebat pe tata care e explicația. Mai târziu, când am avut doisprezece ani, el mi-a povestit – Karcsi e ca un fiu al meu. – Am un frate! am strigat fericit. – Nu e cu adevărat copilul meu. L-am luat sub tutela mea în lagărul din Buchenwald, când eram prizoneri. La sfârșitul războiului, aflând că părinții lui au fost uciși la Auschwitz, l-am adoptat definitiv. Nu, n-a locuit niciodată cu noi, îi sunt doar părinte spiritual și mi-e drag ca și cum ar fi al meu…Read more…

Apr 18, 2019 2 comments

La vita è bella. Amintiri din copilărie și adolescență

Jan 9, 2020By

Am 68 de ani și sunt un pensionar destul de activ și de curios. Într-o bună zi m-a dus gândul la câteva momente care mi-au rămas încrustate în memorie, momente în care puteam să mor sau care mi-ar fi putut schimba complet cursul vieții și al carierei, dar și scene hazlii și clipe de fericire, satisfacție și bucurie, clipe care au dominat în viața mea. Aș vrea să vă împărtășesc câteva din acele gânduri – desigur că unii dintre cititori au trăit și ei momente asemănătoare. Scriu despre o copilărie și o adolescență fericite, chiar dacă au fost umbrite uneori de sărăcie, riscuri luate de prisos, eșecuri și deziluzii. Eșecurile tinereții le privesc astăzi fără regrete, iar succesele îmi amintesc de o tinerețe fericită a unei generații care poate a cunoscut lipsuri materiale, câteodată chiar foamea, dar se simțea liberă și norocoasă fiindcă nu s-a născut cu mai puțin de zece ani in urmă, pe vremea războiului și a Holocaustului. Povestea mea cuprinde amintiri legate de oameni de toate neamurile și vârstele, mai ales de prieteni, colegi și profesori și de locuri care mi-au rămas întipărite în memorie, în special orășelul meu natal, Marghita, din judetul Bihor. Astăzi Marghita este un orășel frumos și curat, dar pe vremuri era poreclită “Șarghita” (sár în limba maghiară înseamnă noroi).Și totuși Marghita își avea farmecul ei… Read more…

Jan 9, 2020 11 comments

Viscolul din 1954

May 14, 2020By

Nu credeam că voi scrie vreodată despre această amintire din viața mea, dar cred că merită povestită celor mai tineri, pentru că odată în viață te poți întâlni cu o dezlănțuire a naturii cum a fost viscolul din 1954. Nu am prevăzut momentul când îmi voi aminti de el. Și iată că nu iarna, ci în miez de primăvară m-am apucat să scriu despre viscol. Pe atunci a avut un impact general pentru toată România, ca acum pandemia, dar a ținut foarte puțin. Circulația trenurilor a fost paralizată și puținele mașini care erau atunci, fie că erau întroienite pe drum, fie că nu circulau. Viscol a fost în toată țara, dar nu cu violența celui din București. Recent am lăsat din greșeală fereastra deschisă în timpul nopții. M-am trezit, cred că era din cauza frigului și mi-am amintit de acest viscol teribil și de unele întâmplări legate de el. Am mai spus că sunt foarte sensibilă la frig și dacă undeva se află o sobă caldă prin preajmă sau un calorifer, instictiv stau cu spatele lipit de el ca să mă încălzesc. Am rămas cu această nevoie de căldură ca rezultat al frigului înmagazinat în timpul deportării. Acasă, la Câmpulung, nu mi-aduc aminte să fi fost viscole.Read more…

May 14, 2020 12 comments

O întâlnire peste generaţii, datorată unui articol pe care l-am scris

Oct 15, 2020By

Am ezitat mult dacă să scriu sau nu despre urmarea pe care a avut-o articolul „În amintirea unui prieten din tinerețe”, publicat în 2018 https://baabel.ro/2018/09/in-amintirea-unui-prieten-din-tinerete/ . Este o problemă foarte personală, poate cu totul neinteresantă pentru alții. Dar e prea frumoasă ca să n-o împărtășesc și baabelienilor, de care mă simt foarte aproape, chiar dacă pe cei mai mulți nu-i cunosc decât din scris. Este vorba despre prietenul meu Bernard Horovitz, care mi-a dăruit de ziua mea, în 12 octombrie 1941 (cu zece zile înainte de deportarea în Transnistria) un caiet cu coperți de piele, care în 4 noiembrie a devenit jurnalul meu și după foarte mulți ani, în 1995, cartea Jurnal de ghetou, apărută în editura Kriteron. În 1 iunie 2020 am primit un email (după o convorbire telefonică) de la o persoană care s-a recomandat ca Liviu Horovitz, nepotul lui Bernard Horovitz. Cred că nu fac o indiscreție prea mare dacă rezum acest text. Persoana îmi relata că a dat din întâmplare peste revista Baabel și a citit articolul despre prietenul meu din tinerețe, Bernard (Bondi). Era bunicul lui, pe care el nu l-a cunoscut. Mai scrie că Alexandru Horovitz, fiul lui Bondi, avea numai 18 ani când tatăl lui a murit subit. Familia nu știa aproape nimic, deoarece Bondi nu le vorbise despre Câmpulung Moldovenesc și despre deportarea în Transnistria.Read more…

Oct 15, 2020 10 comments

Răsfoind niște cărți de vizită…

Jan 13, 2022By

În sertar am găsit creioane colorate și acuarele, pixuri, chiar și o peniță și un toc, echer, riglă, compas, ace cu gămălie, ceară pe care o puteai folosi pentru scrisori, facturi și foi de garanții vechi, un stick de memorie, lucruri strânse de când am cumpărat biblioteca, în 1977. Dar ceea ce mi-a făcut plăcere și mi-a trezit tot felul de amintiri a fost teancul de cărți de vizită pe care l-am descoperit. Precizez că mai am încă două colecții de cărți de vizită. Nu le-am aruncat, fiindcă mă gândeam că odată și odată aș putea avea nevoie de ele, o adresă, un număr de telefon, o adresă de email. Cele câteva sute de cărți de vizită datează de după 1990, când lumea s-a deschis şi pentru mine atât personal, cât și profesional. În numerele următoare ale revistei noastre vreau să povestesc despre o serie de întâmplări inspirate de aceste cărți de vizită, întâmplări destul de interesante, cel puțin pentru mine, poate într-o ordine cronologică. Acum însă am luat din teancul din sertar două cartonașe. Read more…

Jan 13, 2022 6 comments

23 August 1944

Aug 25, 2022By

În vara anului de 1944 locuiam în Brașov, petrecându-mi vacanța împreună cu 3-4 copii, singurii care vorbeau limba română, în zona aflată între Spitalul Militar și poalele muntelui Tâmpa. Au început discuții serioase. – Nemții se cărăbănesc. Aici vin rușii. Plecăm în munți – ne comunică un prieten, vlăstar al unei familii boierești. Eram informat. Împreună cu părinții, ascultam Radio Londra la aparatul unui vecin plecat departe.  Auzisem despre Stalingrad, Debarcarea Aliaților și prezența Armatei Roșii la malul Prutului. Nu auzisem însă nimic despre Diktatul de la Viena. Nu înțelegeam de ce tânărul maghiar mi-a arătat turlele unor biserici aflate nu departe de dealul Zizinului spunându-mi « Vezi, acolo este Ungaria! » Știam că Ungaria se află la sute de kilometri după Oradea! În cancelaria școlii evreieşti se afla harta României Mari, de la Nistru pan’la Tisa…Nu înțelegeam de ce lângă Casă Apelor de pe Promenadă, elevii școlii românești cântau scandând: Ardealul, Adealul, noi vrem Ardealul…Nu ştiam că rămânerea noastră în viaţă a depins de faptul că ne aflam în Transilvania de Sud, cea nealipită Ungariei horthiste care în mai 1944 deportase la Auschwitz toată populaţia evreiască din afara Budapestei. Copiii evrei de vârsta mea nu aveau nicio şansă să scape cu viaţă. Nu bănuiam atunci că drumul spre Auschwitz se afla câteva zeci de kilometri nord-vest de locuința noastră situată pe strada Carmen Sylva din Brașov! Radio Londra nu pomenise nimic de lagărele de extreminare naziste.Read more…

Aug 25, 2022 11 comments

Au trecut cincizeci de ani…

Oct 19, 2023By

Am ajuns în Israel în toamna anului 1972.  Încă din primele zile am plecat la Ierusalim și m-am înscris la programul pregătitor al Universității Ebraice.  E adevărat că în România absolvisem deja anul întâi, dar ebraică nu știam o iotă, nu puteam să merg direct la cursuri. Cred că a fost anul cel mai captivant din viața mea.  Totul, dar absolut totul îmi era nou.  La Timișoara stăteam în gazdă, învățam cât era ziua de lungă (ce pierdere de vreme!), nu aveam prieteni.  Abia la Ierusalim am descoperit cu adevărat viața studențească.  Am stat la cămin, am devenit mult mai independentă, de nevoie mi-am perfecționat engleza, dar am învățat ebraica și mai ales am cunoscut o grămadă de lume care vorbea toate limbile pământului. Printre prietenele pe care mi le-am făcut atunci se număra și S., o tânără simpatică, venită din Germania. Ca studentă săracă și ca imigrantă, am fost orbită de luxul din Germania.  E adevărat că tatăl lui S. avea o fabrică, Am cunoscut familia, m-am bucurat și eu de traiul bun, am făcut împreună cu S. câteva excursii și la vreo două zile după Yom Kipur aveam biletul de întoarcere.  Numai că…  La sfârșitul sărbătorii de Yom Kipur s-a dat drumul la televizor și am rămas cu toții înlemniți.  În Israel era război!Read more…

Oct 19, 2023 13 comments