Calul maiorului

Jan 28, 2021By

1941, Satu Mare. În clădirea din vecinătatea casei lui Bernath și Eugenia, bunicii mei, s-a mutat jandarmeria horthystă. (Conform Dictatului de la Viena din 1940, nordul Transilvaniei a fost anexat Ungariei). Bunicul era medic veterinar, specializat mai ales în patologia cailor. În timpul Primului Război Mondial a fost căpitan în armata austro- ungară, la serviciile veterinare de pe frontul italian. Pentru actitvitatea sa a fost decorat cu ordinul Crucea de Fier. La scurt timp după venirea noilor vecini, a fost solicitat să trateze caii bolnavi din grajdurile jandarmeriei. O dată a fost chemat noaptea să trateze de urgență calul unui ofițer. Maiorul Sándor Perényi dorea să-i mulțumească personal medicului veterinar pentru tratamentul acordat calului său preferat, drept care l-a invitat la o întâlnire. – Dr. Bernath Roth, s-a prezentat bunicul meu. Maiorul știa totul despre el. După cuvintele de apreciere, a continuat: – Am auzit că ați primit Crucea de Fier pentru activitatea deosebită pe front și ați fost avansat la gradul de căpitan.Read more…

Jan 28, 2021 7 comments

Moshe Krausz și „Casa de sticlă”

Apr 21, 2022By

Despre Rezső / Rudolf / Israel Kasztner s-a discutat în repetate rânduri în revista Baabel și pe bună dreptate: avocatul clujean a salvat 1684 de evrei din Budapesta din ghearele naziștilor.  Și totuși a rămas un personaj controversat – i s-a reproșat că a colaborat cu naziștii, că a ascuns cu bună știință evreilor soarta care îi aștepta și i-a salvat în primul rând pe oamenii care îi erau apropiați.  Nici până astăzi istoricii nu sunt de acord dacă a fost erou sau trădător.  Există desigur multe argumente împotriva lui Kasztner, dar eu propun două argumente în favoarea lui.  Criticii lui ar trebui să se întrebe dacă, fiind puși în aceeași situație, ar fi procedat altfel și cu mai mult succes.  Mai mult, în Talmud scrie că „cel care salvează o singură viață salvează o lume întreagă”, astfel încât prin acțiunea lui și-a răscumpărat desigur păcatele. Kasztner nu a fost însă singurul care a încercat să salveze evrei din Budapesta în timpul Holocaustului.  Diverși diplomați ai unor țări neutre au contribuit și ei la salvarea evreilor – cei mai cunoscuți sunt elvețianul Carl Lutz și suedezul Raoul Wallenberg, dar poate că niciunul dintre ei nu ar fi realizat mare lucru fără ajutorul lui Miklós Moshe Krausz.  Și totuși, în Israel numele acestuia din urmă este foarte puțin cunoscut.  Amănuntele au început să iasă la iveală abia în 2014, odată cu publicarea cărții Între Krausz și Kasztner – Lupta pentru salvarea evreilor din Ungaria, scrisă de Ayala Nedivi.Read more…

Apr 21, 2022 9 comments

Copilăria mea la Bistrița (1949-1964)

Nov 17, 2022By

Am venit la Bistrița la vârsta de doi ani, cu părinții mei, Lazăr și Ilona-Lili. Locuința noastră de pe strada Ion Luca Caragiale No. 11 am închiriat-o de la Comunitatea Evreiască. Acolo s-a născut sora mea, Helen, în iunie 1949. Tata s-a angajat ca cizmar la Cooperativa Unirea. La vârsta de cinci ani m-am dus la heider (școala evreiască), unde preda cunoscutul. La șapte ani am intrat în clasa întâi, la Școala Medie Mixtă de pe bulevardul Republicii. Îmi aduc aminte de prima mea învățătoare, doamna Bârsan, care vorbea perfect românește, dar cu accent rusesc, fiindcă era din Basarabia. Ea ne-a învățat alfabetul românesc cu ajutorul poveștilor. Ea era o învățătoare pedantă și ne cerea să scriem caligrafic literele și cuvintele, până am format propoziții întregi. Cu ea am făcut primii pași în matematică, începând de la 1+1, până am ajuns la tabla înmulțirii. Doamna Bârsan era o învățătoare strictă, iar eu, Iosif cel mic, o ascultam cu multă atenție și seriozitate. Read more…

Nov 17, 2022 10 comments

Părinții mei

Nov 28, 2024By

În decursul timpului am scris multe articole, printre care și unul intitulat Bunicii mei, dar despre părinții mei, care au jucat un rol deosebit în viața mea, nu am scris nimic. La vârsta mea cred că trebuie să scriu și despre ei, ca cel puțin nepotul meu să afle câte ceva despre părinții mei, străbunicii lui. Tatăl meu, Leon (Leibu) Korber, născut în anul 1892 la Câmpulung Moldovenesc, a urmat șapte clase și apoi a învățat meseria de geamgiu și de tinichigiu de la tatăl lui, bunicul meu. A plecat la Viena ca să obțină titlul de meșter. Când a început Primul Război Mondial a revenit la Câmpulung și a fost recrutat ca soldat. Îmi povestea cu mare plăcere că nu a fost pe front, dar ca soldat a fost în multe locuri ale vastului imperiu al Austro-Ungariei. După ce s-a întors, a reluat activitatea alături de bunicul. În anul 1922 s-a căsătorit cu mama. Mama mea, Clara Hutman, născută în 1899 la Botoșani, a rămas orfană la 11 ani. Bunicul, David, s-a recăsătorit cu Ghizela, o văduvă din Iași, care avea un fiu. A urmat numai patru clase primare și apoi a fost dată ucenică la o croitoreasă. Dar fiind foarte isteață, ea a învățat pe ascuns alături de fratele ei vitreg. Eu l-am cunoscut pe bunicul David și pe tanti Ghizela și când m-am întors din Transnistria după deportare; amândoi erau încă în putere.Read more…

Nov 28, 2024 10 comments

File din romanul vieţii mele (V) – Căsătoria

Jul 7, 2016By

Într-o după-amiază de primăvară mă întorceam acasă de la cursuri împreună cu prietenii mei Micu Schapira și Marci Dollberg. Eram cu toții în anul întâi. Pe drum am întâlnit un cunoscut de-al lui Schapira. Ne-am oprit să stăm de vorbă și Schapira mi l-a prezentat: Rubin Schaffer, un „landsmann” [consătean] din Suceava, care urma să înceapă medicina la toamnă. Era înalt, slab, cu păr negru și cu ochelari. Purta o scurtă de lână în alb-negru. Mult mai târziu am aflat că scurta era făcută dintr-un palton pe care-l avea de la paisprezece ani, încă dinainte de deportare. A fost prima noastră întâlnire și mai știu exact unde s-a petrecut.Read more…

Jul 7, 2016 3 comments

Situaţia de tip kibli

Oct 26, 2017By

„Iată o situaţie de kibli”- spunea tata atunci când în familia noastră trebuia să se ia foarte repede o hotărâre importantă, poate chiar esenţială, iar opţiunea nu era limpede. Cuvântul maghiar kibli, preluat din limba germană (kübel) – ca de altfel multe din denumirile vaselor şi ustensilelor de bucătărie – înseamnă găleată, iar situaţia căreia îi este ataşat în istoria familiei noastre s-a petrecut la Buchenwald, în primăvara lui 1945. După evacuarea din lagărul de la Auschwitz, în 18 ianuarie 1945, tatăl meu, Imre Székely, a fost dus într-un marş forţat, „al morţii”, până la Breslau (episodul este descris în volumul de mărturii publicat de Daniel Lőwy, Sárga csillag, Kolozsváron, Editura Koinonia, Cluj, 2017). Deţinuţii care scăpaseră cu viaţă din această încercare cumplită au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă, descoperite Read more…

Oct 26, 2017 5 comments

Palma Stern – Amintiri (Capitolul II)

Apr 5, 2018By

Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…

Apr 5, 2018 5 comments

Amintiri. Radio Days 1947-1968

Jun 28, 2018By

Să mă ierte Woody Allen că împrumut titlul unui faimos film de-al său, dar n-am găsit nicio denumire mai potrivită pentru vremea greu de imaginat când încă nu exista televiziune. Pe când aveam vreo 7-8 ani, după război, refugiu și revenirea treptată la o viață cât de cât normală, prima achiziție importantă a familiei a fost un aparat de radio ”Orion”. O adevărată minune: carcasa masivă din lemn furniruit, difuzorul drapat în culori discrete, trei lungimi de undă – lungi, medii și scurte. Scala mare și verde – o lecție de geografie cu nenumărate denumiri de localități, unele cunoscute, altele mai puțin: Hilversum, Beromuenster, Koblenz. La mijloc, deasupra scalei o lumină intensă clipind fascinant: ochiul magic. Dar partea interesantă se afla mai sus, ridicând un capac găseai încă o instalație – un patefon! Cumpărătura de ocazie cuprindea și un pachet cu vreo 30 de discuri uzate – plăci grele de ebonită cu turația 78 (azi la mare preț printre colecționari). Selecția era cam eclectică dar atractivă:Read more…

Jun 28, 2018 4 comments

Anne Frank nu trebuie uitată

Dec 6, 2018By

Povestea Annei Frank am aflat-o când se știa deja despre lagărele de exterminare, despre Auschwitz, despre soarta evreilor din Europa în general. Piesa m-a impresionat profund, într-atât de mult încât trebuie să mărturisesc că am văzut-o de aproape 30 de ori (poate și pentru că TES. era foarte aproape de casă) şi pot afirma că știam replicile artiștilor atât de bine încât dacă aș fi avut talent, la nevoie, aș fi putut juca fiecare rol în parte. Spectacolul a făcut vâlvă. Se juca cu sala plină nu numai pentru că mai erau evrei în țară, ci şi pentru că regia (Gerge Teodorescu, de fapt regizor atunci la operă) decorurile (Dan Nemțeanu) și artiștii în frunte cu Lia König –Anne, dar și toți ceilalți, Beno Poplicher, Samuel Fischler, Carol Feldman –Peter, Leonie Eliad, sora Annei, au fost magistrali. Spectacolul a fost văzut și apreciat de foarte mulți neevrei și lăudat pe toate căile, în condiţiile în care eram categorisiți minorități conlocuitoare la categoria „și alții”. Atunci nu ştiam că piesa se juca cu mult succes pe Brodway și că prima ecranizare s-a făcut mai târziu, în 1959.Read more…

Dec 6, 2018 2 comments

Capesius și Herskovits

Aug 22, 2019By

În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial un tânăr farmacist german pe nume Victor Capesius îi vizita pe medicii din Cluj, făcând reclamă, împărţind prospecte și mostre din produsele farmaceutice ale firmelor germane I.G.Farbenindustrie și Bayer. Venea la Spitalul Evreiesc din Cluj, unde îi cunoștea bine pe șefii de secţie. Vizita și cabinetele particulare ale unor medici cunoscuţi – dintre care o parte erau evrei. După izbucnirea războiului s-a încadrat în Wermacht și apoi în SS, unde a ajuns până la gradul de farmacist maior (Sturnbannfürer). Ca ofițer SS a fost trimis mai întâi la lagărul de concentrare Dachau, iar în 1944 a ajuns fermacistul șef al lagărului de concentrare Auschwitz. Ȋn această calitate a colaborat cu Mengele la experienţele genetice pe cobai umani și a fost responsabil pentru administrarea gazului ucigător Zyklon B. Și mai important din punct de vedere istoric este faptul că farmacistul Capesius a participat la selecţia evreilor sosiţi la Auschwitz. Al doilea personaj al acestui articol este Dr. Isidor Herskovits (1894-1944), șeful secţiei de radiologie al Spitalului Evreiesc din Cluj, prieten și coleg de spital cu părintele meu…Read more…

Aug 22, 2019 7 comments

Frânturi de amintiri. Primii ani la Timișoara

Mar 5, 2020By

După terminarea războiului, tatăl meu a primit un post la Timișoara, iar ca urmare, la sfârșitul anului 1944 ne-am mutat și noi, mama, bunica și cu mine. Pe vremea aceea Timișoara avea aproximativ 100.000 de locuitori și era centrul cultural, economic și social din vestul României. Orașul era împărțit în patru cartiere istorice: Centrul (Belváros), Iosefin (Jozsefváros), Elisabetin (Erzsebetváros) și Fabric (Gyárváros). Trăiau aici români, maghiari, nemți, sârbi și evrei. În oraş funcționau mai multe instituții de învățământ, printre care şi Institutul Politehnic, înființat în 1920. Instituțiile culturale ale orașului asigurau o viață culturală bogată: opera de stat, trei teatre: român, maghiar și german și filarmonica. Am trăit la Timişoara până la plecarea în Israel în 1975. Părinții au subînchiriat o locuință pe malul Canalului Bega, în Palatul Ancora (Horgonypalota). Eu terminasem primul trimestru al școlii primare la Lugoj. Am fost înscris la Școala Israelită Ortodoxă din Iosefin. Eram obligați să avem capul acoperit cu șapcă. Diminețile stăteam în picioare cu fața spre răsărit și spuneam rugăciunea Șaharit. Cei mai mulți dintre elevi învățau la Heder, unde se preda Tora și rugăciuni. La Lugoj învățasem limba ebraică modernă, cu pronunțare sefardă, dar m-am obișnuit și cu accentul aşkenaz.Read more…

Mar 5, 2020 9 comments

Ivry Gitlis şi tinerii evrei din Cluj

Jul 23, 2020By

Cluj – ianuarie 1980. Violonistul israelian-francez de talie mondială Ivry Gitlis sosește la Cluj pentru un concert extraordinar de vioară, la Casa Universitarilor. Concertul a fost într-o marţi seara; trebuiau făcute și repetiţii, dar Ivry a găsit timp să ia legătura cu tineretul evreiesc din Cluj. Unde îi putea întâlni? La Cantina evreiască de pe str. Paris. Aici a avut loc o primă întâlnire, iar după concert câţiva dintre tineri au mers la locuinţa doamnei Lily Wolheimer, văduva cunoscutului ginecolog de la Spitalul Evreiesc, Joska Wolheimer. Aici Ivry a mai dat un micro-concert. Locuitorii casei de pe strada fosta stradă Dr. Petru Groza, care auzeau Capriccio de Paganini nu știau cine e interpretul și nici faptul că el cânta pe o vioara Stradivarius din 1713.Read more…

Jul 23, 2020 3 comments

Ce urme lasă studiile? (3)

Jan 28, 2021By

Clasele de liceu de după război au lăsat urme mai puțin adânci în memoria mea. Cla­sa a VI-a, după întoarcerea din deportare, a constat în par­ti­ci­pa­rea pa­si­vă la ore, timp de o lună (ultima din anul școlar 1944-45), la un liceu de băieți. Ultimele două clase le-am urmat la nou-înfiinţatul Liceu Evreiesc din Cluj, care a avut o existenţă de doar doi ani. Spre deosebire de Zsidlic, acest li­­ceu avea clădire proprie, avea limba de predare română, dar prin­ci­pa­la diferență consta în numărul mic al elevilor. Exista câte o singură clasă mix­tă, cu un număr redus de copii. Lipsa de elevi a determinat pro­ba­bil și viața scurtă a acestui liceu. Pe de o parte acum copiii evrei se puteau înscrie la orice școală, pe de alta însuși numărul evreilor din Cluj (și din România) a scăzut dramatic, prin plecarea în Israel sau alte țări a puținilor supraviețuitori.Read more…

Jan 28, 2021 17 comments

Societatea Paul Ehrlich a medicilor evrei din Clujul interbelic         

May 5, 2022By

Ȋntr-o zi de toamnă, în octombrie 1930, medicii de la Spitalul Evreiesc din Cluj (instituţie în formare) și-au depus halatele și, frumos îmbrăcaţi, s-au întrunit pentru a înfiinţa o organizaţie profesională a medicilor din Cluj, afiliată Spitalului Evreiesc. – în contextul in care, în România, tocmai se votase noua Lege a Sănătăţii (1930).

Numărul medicilor evrei din Clujul acelor ani era mult mai mare decât ponderea populaţiei evreiești (10% – 12% din populaţia Clujului acelor ani). Ȋn prima ședinţă a asociaţiei a fost ales președintele, doctorul Ede Goldberger, un dermatolog de talie europeană. pentru perfecţionarea profesională, dar și necesitatea unui sindicat pentru apărarea intereselor medicilor. orașului, a vorbit despre “Aspectele radiologice ale pietrelor la rinichi”.Read more…

May 5, 2022 8 comments

Cum era să devin membră a PCR

Dec 1, 2022By

Exista ”pe vremea lui Ceaușescu”, căci așa s-a încetățenit să numim acum ”epoca de aur” mult trâmbițată când el trăia, (sub)cultura bancurilor. Sunt convinsă că înțelegeți la ce mă refer. Era modalitatea noastră de a rezista unui timp și unei situații chinuitoare, schiloditoare. Era capacitatea noastră de a ne folosi de umor pentru a critica orânduirea și a ne spune oful, răcorindu-ne măcar puțin, prin râs. Asta a fost o practică în România timp de zeci de ani. Un banc spunea atunci că Bulă ar fi fost întrebat la organizația de bază de ce nu a participat la ultima ședință de partid. La care Bulă a răspuns în stilul lui ”Dacă știam că e ultima, veneam!” N-o să mă credeți, dar eu am fost chiar la ultima ședință de partid. Când a avut loc Revoluția din 1989, aveam 28 de ani și lucram deja de câtva timp într-o întreprindere din Oradea care construia de zor socialismul. Se lucra pentru export fiindcă ”mult iubitul conducător” avea ambiția să plătească toate datoriile țării. Încă de pe la 15 sau 16 ani, când eram liceană, mi-am dat seama că trăiam într-o minciună de proporții gigantice. Discuțiile cu colegii mei, plus realitățile concrete m-au lămurit. Nu era chiar așa greu. În familie nu se discuta despre politică sau situație din țară și din lume. Mult mai târziu am înțeles că asta se întâmpla din nevoia de a fi protejată și de a ne simți cu toții într-o siguranță iluzorie. Ca studentă am trăit aceleași situații și sentimente de dedublare, când credeam un lucru dar afirmam un altul, cel care asigura acceptarea siguranței fiecărei zile. Vinovăția de a fi tăcut, de a nu fi făcut nimic, m-a urmărit mulți ani după Revoluție, mai ales după ce au fost dezvăluite ororile bine ascunse, făptuite în numele ideilor comunismului și a punerii lor în practică.Read more…

Dec 1, 2022 11 comments

Kicsi Erzsi nu împlinise 14 ani când s-a tocmit slujnică la Cluj

Dec 12, 2024By

După ce am intrat în al şaselea an de viaţă, am bolit mai mult ca înainte. Am avut pojar, mai multe episoade de amigdalită şi, în final, tuse convulsivă. Nu mai putea fi vorba să merg la grădiniţă şi mama a decis să locuiesc pentru un răstimp la bunicii mei adoptaţi: Erzsi şi Nándor Friedmann care stăteau într-o căsuţă cu grădină din cartierul Donáth. Bunicul era suferind de inimă şi nici bunica, cea care trebuia să aibă grijă de el şi să facă toate treburile casei, nu era prea sănătoasă. S-a decis ca servitoarea mamei să se mute la bunici, împreună cu mine, numai că ea şi-a găsit un loc mult mai convenabil şi ne-a părăsit. „Trebuie să tocmim o slujnică nouă. Mâine e 15 ale lunii şi mă voi duce la piaţa servitoarelor ” – a conchis Bunica Erzsi şi, la insistenţele mele, s-a învoit să mă ia şi pe mine. „Piaţa servitoarelor” din Cluj se afla în spatele Poştei Mari, în colţul din proximitatea Canalului Morii a aşa-numitului Óvár (cetatea veche). Anterior aici fusese piaţa de păsări, dar la începutul anilor 1950 ea a fost mutată şi în apropiere s-a amenajat un părculeţ care în 1952, cu prilejul centenarului Caragiale, a primit numele dramaturgului. De două ori pe lună, în zilele de 1 şi 15, aici se adunau fetele sosite din satele de pe o rază de câteva zeci de kilometri în căutare de lucru la stăpânii de la oraş.Read more…

Dec 12, 2024 17 comments