La vita è bella – amintiri de nou-imigrant în Israel

România este țara în care m-am născut, am crescut, am fost educat, am devenit medic, m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, mi s-a născut primul copil și mi-am început cariera de medic. Oare nu era destul? Ce-mi mai lipsea? Nu pot să explic de ce, dar de când mă știam, în adâncurile mele doream cu ardoare să fiu împreună cu familia mea din Israel. Îmi închipui că și românii născuți în diaspora au gânduri asemănătoare. La dorința mea de a emigra în Israel au contribuit mai mulți factori. Izul îndepărtat al țării strămoșilor mei l-am primit mai ales de la cei doi bunici ai mei. Amândoi erau supraviețuitori ai Holocaustului, deși au scăpat fără să fie trimiți în lagăre de concentrare. Bunicul din partea tatălui, Sigismund (Zsiga-Jiga) a găsit de lucru la București înainte de dictatul de la Viena și prin asta a scăpat, și el șin tatăl meu, doar cu muncă forțată la o fabrică de armament de lângă București. Iar bunicul din partea mamei, Izidor, a reușit să fugă împreună cu cei cinci copii ai lui (inclusiv mama mea) din Toplița la Budapesta, unde aproape toți au supraviețuit în ghetou și în casele ocrotite de Raoul Walleberg. Scriu aproape toți, fiindcă unchiul meu Alexandru (Sanyi), fratele mamei, a fost deportat din tabăra de muncă la Auschwitz, unde a fost ucis de către bestiile naziste. Cei doi bunici nu se cunoșteau – unul era din Toplița, iar celalalt din Sălăcea, în județul Bihor. Amândoi însă, fără să știe unul de altul, au emigrat în Israel după declararea independenței Israelului, Zsiga în 1948 și Izidor în 1950.Read more…

Cum a fost lansat Paul Goma în Occident

Trebuie să admit că nu am citit nicio carte de Paul Goma, deci nu-i pot judeca talentul, dar din scrierile lui, cel puțin din sdrierile mai târzii, reiese că a fost un antisemit notoriu și îmi pare rău că am contribuit într-un fel la “lansarea” lui în Occident, începând cu Germania. Povestea a început cu mult înainte de 1971, când a fost tipărită cartea lui, Ostinato, în RFG. Ea este strâns legată de mijlocul anilor 60, când începusem să lucrez în Berlinul de Vest ca reporter la Europa Liberă, în timp ce îmi completam studiile postuniversitare în același oraș. Cu câţiva ani mai târziu, în primăvara anului 1971, eram deja la München, în Secția Centrală de Știri a postului Radio Europa Liberă, redactor în departamentul German News Desk (GND). Într-o dimineață am fost chemat la telefon. Era un fost coleg de la Berlin, WG, despre care ştiam că devenise redactor principal de beletristică la Suhrkamp, cea mai mare editură din Germania şi una din cele mai renumite din Europa. După un moment de taclale WG mi-a spus direct de ce mă căutase, știind că sunt din România și lucram la RFE: – Ce știi tu despre Paul Goma?Read more…

Ce urme lasa studiile? (4)

Am ajuns la Catedra de chimie co­lo­i­­da­lă a In­sti­tu­tu­lui Men­de­le­ev din Mos­cova. În “zemliacestvo” (grupa românească) din institut, am fost singurul as­­pi­­rant, ală­turi de 8 sau 9 stu­denți ro­mâni. Între urmele lăsate de pri­mul an, pri­mul loc îl ocu­pă con­se­cin­ța fe­­lu­­lui meu prea ze­los de a stu­dia lim­ba ru­să, în can­to­na­ment. Neștiind să vor­besc în lim­ba ru­să, nu pu­team mân­ca sin­gu­ră în res­ta­u­ran­tul in­sti­tu­­tu­­lui. Acolo ar fi trebuit să co­mu­nic cu cea care ser­vea la me­se. De aceea zilnic cum­pă­ram la bu­fet mân­ca­rea de prânz. Ară­tam cu de­ge­tul ce do­­ream să cum­păr, apoi în­tre­bam cât cos­tă. Mi se răs­pun­dea ce­va ce nu în­țe­le­geam, iar eu în­tin­deam o banc­notă mai de va­loa­re și res­tul pri­mit îl în­ghe­su­iam în bu­zu­nar.Read more…

19 aprilie 1943

Ziua de 19 aprilie 1943 are o semnificație deosebită. Ea a marcat începutul revoltei evreilor în ghetoul din Varșovia. Au trecut de atunci 79 de ani, dar data nu trebuie uitată. A fost prima manifestare de rezistență armată a evreilor destinați de naziști să moară, primul caz când evreii închiși într-un ghetou s-au ridicat împotriva colosului armatei germane. Cred că multă lume nu cunoaște această dată și de aceea aș vrea să o reamintesc celor care o cunosc și să o prezint celor care nu o cunosc. Am folosit Wikipedia pentru a reda pe scurt datele concrete, dar și informații pe care le cunosc din alte surse.
Read more…

Drumul spinos al specializării

În adolescență am învățat construcția aparatelor de radio, inițial a celor cu galenă, apoi a aparatelor cu reacție echipate cu două lămpi ghindă. Eram familiarizat cu lumea condensatoarelor fixe și variabile, a rezistențelor și a diverselor tuburi electronice care în anii respectivi echipau aparatele de radio ale vremii. Credeam că radiofonia va deveni ocupația mea în viitor, dar nu a fost să fie așa. De atunci am rămas totuși cu abilitatea de a lucra cu scheme de tot felul. Înscris la secția electrotehnică a școlii medii tehnice din orașul natal, am trecut în lumea diferită a motoarelor electrice sincrone și asincrone, a generatoarelor de energie electrică, a transformatoarelor și a sofisticatelor întrerupătoare de înalta tensiune. Proiectul de diplomă în specialitatea rețelelor electice de înaltă tensiune a fost cotat cu nota maximă. Ca urmare intenționam să urmez Facultatea de Energetică, dar nu a fost posibil. Școala medie tehnică era sponsorizată de Ministerul Petrolului și unica opțiune pentru studii superioare era Institutul de Petrol și Gaze din București. Am optat pentru Facultatea de Utilaj Petrolifer, mai apropiată cerințelor mele.Read more…

Buhușiul meu – leagănul unei conviețuiri pașnice

Nu m-am născut la Buhuși, dar Buhușul reprezintă copilăria mea. Am trăit în orășelul de pe Bistrița până la vârsta de 11 ani, când părinții au decis să ofere odraslelor lor atmosfera capitalei și apropierea de familie. Și cu toate acestea, eu am rămas buhușean, pentru simplul motiv că la vârsta mea poți uita ce ai mâncat alaltăieri, dar nu poți uita evenimentele vârstei fragede. O mulțime de amănunte îmi sunt vii, de parcă nu ar fi trecut zeci de ani: prieteni, vecini, mersul la râu, vizitele la ”colonia” fabricii, cabinetul tatei, steaua galbenă purtată în timpul războiului, farmacia mamei, naționalizată în aprilie 1949, unde îmi petreceam după-amiezile, când nu aveam tovarăși de joacă. Dar, mai ales, nu pot uita atmosfera calmă, plăcută, o realitate în care comunitatea evreiască își trăia viața departe de orice probleme, obstacole sau dușmănie. Sunt convins că nu greșesc: eram cu toții o apă și-un pământ! Cei cinci medici, trei evrei și doi români, se ocupau fiecare de pacienții săi, fără nici cel mai mic semn de ostilitate reciprocă. Nu pot uita căruțele din fața casei noastre, unde își avea tata cabinetul, care aduceau țărani din satele vecine, în căutarea alinării diverselor suferințe.Read more…

File din romanul vieţii mele (VI) – Arad

La Arad erau mulți intelectuali evrei care ne-au primit în rândul lor. Ne întâlneam acasă la noi sau la ei și stăteam de vorbă, uneori făceam și petreceri. Ne-am făcut acolo mulți prieteni, cu unii am rămas prieteni până azi. Pot să spun că la Arad am avut o viață socială și culturală plină de satisfacții. Și cu toate acestea viața nu era atât de perfectă cum s-ar părea. Trăiam într-o stare de tensiune permanentă. Când o mașină se oprea noaptea lângă casa noastră intram în panică: oare au venit după noi de la Securitate? Read more…

Am fost acuzată într-un proces dinainte judecat!

Și când m-am gândit cel mai puțin la această poveste, țin perfect minte că s-a întâmplat pe 31 Ianuarie 1983, dimineața la ora 6, ne-a trezit soneria și o puternică bătaie în ușa apartamentului nostru de bloc. Erau 2 persoane îmbrăcate civil, care s-au legitimat a fi de la miliția economică a sect. 2 și ne-au arătat ordinul de percheziție, cerând să trezim un vecin pentru a asista, ca martor a celor ce aveau să se întâmple.A fost a doua percheziție din viața mea. Prima a avut loc în 1940, de Yom Kipur, când s-au făcut percheziții la toți evreii din Câmpulung Moldovenesc, sub motivul de căutare de arme și materiale subversive…Read more…

Casele mele

Nu vă speriați, nu am case. Vreau numai să vă povestesc despre locuințele, casele prin care am trecut în decurs de 70 de ani, de când sunt în București. Normal ar fi fost să vorbesc despre acasă, în București, dar nici acum nu știu unde este acel „acasă” ideal către care năzuiesc de o viață și nu sunt convinsă că l-am găsit. În urma unei întâmplări recente, banale, scârțăitul scaunelor și al mesei din camera în care-mi petrec cea mai mare parte din zi, mi-am dat seama, că de fapt, cu toate că am schimbat de mai multe ori casele, locuințele, mobila, am păstrat mereu în mod inconştient, probabil, ce-mi era drag din lucrurile cele mai vechi din trecut și le-am purtat cu mine mai departe, așa cum îmi port amintirile despre care am mai scris.Read more…

Amintiri: Realitatea ilustrată 1947-1948

M-am născut în 1940 la Cernăuți. Anii războiului i-am petrecut cu părinții mei în Rusia ca refugiați, după care am revenit la Cernăuți. Apoi am ajuns în România. (Dar despre asta mai pe larg, altădată). În 1947 locuiam într-un oraș de graniță din vestul Transilvaniei. Foarte devreme am început să citesc ziare și tot felul de publicații. Acasă primeam zilnic ”UNIREA” – cotidianul Comitetului Democrat Evreiesc (ulterior desființat), așa că eram mai mult sau mai puțin la curent cu evenimentele zilei. Răsfoiam tot ce-mi cădea în mână, de pildă niște reviste numite ”WEG UND ZIEL” – organ teoretic al Partidului Comunist din Austria, numai că literele erau prea mici, greu de citit, iar conținutul cam încâlcit și destul de plictisitor. În schimb îmi plăceau ”ANALELE ROMÂNO-SOVIETICE”. Aici am găsit o cronică elogioasă despre concertele unui tânăr și foarte talentat pianist din Leningrad, Sviatoslav Richter. Și un alt lung articol pe teme muzicale unde un anume Jdanov se arăta foarte supărat pe niște compozitori, din motive greu de înțeles. Mult mai interesant era ”ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA VIEȚII” de academicianul Oparin. Read more…

“Vacanţa” cu… militarii eliberatori sovietici

Plecam la gară. Tata scoate bilete de tren dus-întors, ne urcăm pe platforma unui vagon de marfă, destinată frânarului. Eram veseli, bine dispuşi, aveam cu noi merinde pentru o zi întreagă, seara urma sa ne înapoiem. Timpul cald, senin, tocmai bun pentru o asemenea excursie. Cu numai câteva clipe înainte de plecarea trenului, patru militari sovietici se urcă pe platforma vagonului următor; doi dintre ei coboară pe tampoane şi vin la noi. Scot pistoalele, le pun în pieptul sorei mele şi al meu şi începe jaful. Repet, aveam unsprezece ani. Tata, în speranţa că vom scăpa, scoate din portofel o bancnotă pe care le-o oferă; militarii sovietici râd, i-l smulg din mână şi continuă jefuirea. Ne iau absolut tot ce puteau lua de la tata şi de la sora mamei: aparat de fotografiat, ceas de buzunar, ceasul de mână al mătuşii noastre, cercei, brăţară, broşă, până şi batiste. În vremea asta, soră-mea şi cu mine ne-am putut strânge mâinile şi ne-am rugat. După încheierea operaţiunii sar din trenul care mergea cu viteză mică aşa cum merge orice marfar. Pachetele cu mâncare ni le-au lăsat.Read more…

Rákóczi 72 sau soartă de transilvănean

Pe strada Rákoczi, astăzi General Grigorescu, la numărul 72, vis a vis cu Leagănul de Copii, se află și acum o clădire cu două etaje, cu pereții acoperiți cu viță sălbatică, cu o grădină cu pomi fructiferi și o curte care în ochii mei de atunci părea enormă, unde am jucat fotbal. Erau șase apartamente, însă în anii cincizeci era locuită de 12 familii. Casa, construită prin anii treizeci, a aparținut unui negustor clujean de pantofi, pe nume Hofmann, care a pierit într-un lagăr de concentrare nazist. Mai erau și alți copii în jur și cu toții vorbeam două limbi: româna și maghiara. Pe vrema aceea strada era foarte liniștită, circula doar o singură linie de autobuz, autoturismele erau o raritate. În ciuda tuturor problemelor din acea perioadă, între vecini domnea o armonie totală, sau cel puțin așa ni se părea nouă. Fiecare dintre imobile avea trupa lui de copii. Ne întâlneam adesea, ne mai și ciorovăiam, dar adevărata luptă se ducea pe „terenul de fotbal” din spatele casei noastre.Read more…

Bardini

Revenind de la Paris, unde am fost cu o bursă de studii oferită de guvernul francez, nu mai voiam să lucrez ca asistent de regie la Teatrul Municipal din Haifa. Câțiva ani frumușei am asistat regizori străini renumiți, invitați la noi. Am lucrat printre alții cu Jean-Marie Serreau (vestitul regizor francez care i-a lansat pe Beckett și Ionescu), Robert Postec, Alberto Cavalcanti și bineînțeles cu Iosef Millo, directorul teatrului din Haifa. Cu experiența acumulată de-a lungul anilor și având acum și studii la Paris, m-am simțit destul de copt să-mi încerc norocul ca regizor independent. Așa că decum am aterizat la aeroportul Ben Gurion, în loc să plec la Haifa, m-am dus direct acasă la Tel-Aviv.Acasă mă aștepta o telegramă (încă nu aveam telefon), cerându-mi să mă prezint imediat la teatru. “Al dracului efectul Parisului,” mi-am zis în sinea mea. “Abia am ajuns acasă, încă nu am deschis bagajele și deja mă cheamă la teatru, probabil ca să-mi ofere cel puțin o regie. Miracolul străinătății, ce mai!” Mi-am pus o cămașă curată, o cravată de mătasă veritabilă și am îmbrăcat unicul meu costum, adus de la Paris. Am mai strâns câteva piese de teatru pe care aveam de gând să le montez, piese scrise de tineri autori Israelieni. De la bun început m-am pus în slujba autorilor necunoscuți, că doar Cehov și Shakespeare nu au nevoie de ajutorul meu. Am luat primul tren spre – H aifa. Călătoria de o oră mi s-a părut interminabilă. Am ajuns la teatru. Iosef Millo, directorul, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. – Vino repede! Bardini abia așteaptă să te vadă. Vei lucra cu el. A început cu câțiva asistenți, dar nu s-a înțeles cu ei. Read more…

Frânturi de amintiri. Studiile mele

Alegerea şcolii medii a fost după voinţa părinţilor. Eu aş fi vrut să urmez liceul teoretic, secţia reală, întotdeauna îmi plăcea matematica și fizica. Dar părinţii mei se gândeau: “Să aibă copilul o meserie”. Aşa am dat admiterea la Școala Medie de Electrotehnică. Aici pe lângă cursurile teoretice se făceau şi ore de practică: pilire la dimensiuni exacte, elemente de maşini-unelte și instalaţii electrice. De mai multe ori m-am electrocutat și am căzut de pe scară. Nu învăţam “limbi imperialiste“, numai română și rusă. Aşa am fost nevoit să iau ore particulare de engleză. Cei mai mulţi colegi s-au înscris la UTM, eu nici măcar pioner nu am fost. Vara făceam practică la o uzină. Eu am fost repartizat la uzina Electromotor. După patru ani de studii am primit diploma de tehnician, echivalentă cu diploma de maturitate. Cu ea puteam să ne înscriem la examenele de admitere la facultate. Unii dintre absolvenţi au dat admiterea la facultate, alţii au fost repartizați în producţie, la uzine. Deşi aveam note foarte bune, pe mine m-au repartizat la uzina Electromotor TimişoaraRead more…

Aniversări

Tocmai a fost ziua mea de naștere. Facebook s-a grăbit să publice o fotografie de la petrecerea de acum doi ani, împreună cu colegii mei de redacție. Am postat-o din nou, fiindcă din păcate anul acesta nu mai sunt poze, căci nu mai sunt petreceri. În urmă cu doi ani, când am împlinit o cifră rotundă (nu spun cât), am avut vreo șapte. Așa s-a nimerit: trei la Borsec, trei la București și una la Târgu Mureș. Când mai era în viață, mama mea râdea de mine și spunea că-mi place să fiu sărbătorită, deși atunci nu mă aniversam decât o dată pe an. Era o doză adevăr în cuvintele ei, dar mie îmi place nu pentru că vreau să fiu în centrul atenției, ci pentru că este un prilej să te întâlnești cu familia, prietenii, colegii. Sigur, nu e neapărată nevoie să fie o aniversare ca să te vezi cu ei, dar aceste ocazii sunt, știu și eu, mai festive, cu tort și uneori și cu lumânări, sau cel puțin ceva simbolic. Astăzi nu ar fi loc la masă pentru atâtea lumânări. Aniversările zilei de naștere erau o tradiție în familia noastră. Nu numai noi copiii eram sărbătoriți, dar și părinții. Poate nu în fiecare an, dar îmi aduc aminte că de câteva ori tata și mama au sărbătorit împreună, amândoi erau din ianuarie. Când eram mici, chiar adolescenți, fratele meu și cu mine sărbătoream de obicei separat. Read more…

Etapele unei emigrări și integrări într-o viață nouă – Israel

Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului. Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.Read more…

Limbi străine…

În primii ani ai copilăriei, între vârsta de patru și cinci ani, D-na Button, vecina noastră de pe strada Rudului din Ploiești, mi-a dat primele noțiuni de limba germană. Brașov. Seara, după orele de muncă obligatorie, în puținul timp când era liber, tata a urcat cu mine la primul etaj al clădirii de pe strada Hirsch unde era instalată grădinița. Mi-a arătat un un buton de sonerie, accesibil înălțimii copiilor. Mâine dimineață vei veni aci singur, repet singur, vei apasa acest buton și vei fi primit în grădiniță. Te vei recomanda în limba germană, vei asculta de educatoare și te vei împrieteni  cu ceilalți copii. La plecare, D-na Neiger, îți va pune o gustare în gentuța ta de care trebuie să ai grijă să n-o uiți undeva.       Amintesc că D-na Neiger, proprietăreasa noastră, cu care urma să-mi petrec restul timpului, vorbea numai limba germană…Am urmat întocmai sfatul părintesc. Dimineață am spus auf Wiedersehen doamnei Neiger și cu gentuța în mână am coborât stradă Carmen Sylva unde locuiam, am parcurs Strada Castelului și am ajuns la grădiniță. Am sunat, și când ușa s-a deschis și am spus: – Guten Tag, ich bin Dorel Toivi!Read more…

Amintiri mai puţin plăcute

După absolvirea cursurilor de ebraică, am fost angajat și ulterior definitivat ca Senior Systems Engineer la întreprinderea israeliană de stat Automatic Equipment din Tel Aviv, filiala Haifa. După un timp a fost invitat în biroul șefului, unde mă aștepta un tip matur, care s-a recomandat scurt Zvi, inginer în Industria Aviatică Militară: – Suntem informați că în România ai realizat un dispozitiv economic de alimentare cu combustibil a reactoarelor militare. Noi am văzut și patentul. Cred că ne interesează. – Și cum doriți să va ajut? Pe mine nu mă mai interesează demult acest dispozitiv. Am suferit destul pentru el “acolo” și nu intenționez să părăsesc Automatic Equipment din Haifa. – Nu este necesar, răspunse Zvi. Oricum vei fi concentrat pentru 45 de zile, în armată. În acest timp vei fi repartizat în biroul nostru de proiectare. Acolo vei executa desenul de ansamblu al dispozitivului, perfecționându-l cât mai mult pe cel patentat în trecut. Restul e treaba noastră. Având aprobarea șefului, m-am conformat.Read more…