Redescoperirea lui Stefan Zweig

Pe Stefan Zweig l-am descoperit în copilărie. ”Lumea de ieri”, autobiografia lui, scrisă când se afla în exil, a fost și pot să spun că este una din cărțile mele de căpătâi. Se afla în biblioteca părinților mei și am citit-o mai întâi pe la 12 ani. M-a prins de la început, deși nu este o scriere pentru un copil. Apoi am recitit-o de multe ori și la diferite vârste și de fiecare dată cu alți ochi. Adult fiind, mi-am creionat niște caracteristici care au justificat dragostea mea constantă față de scriitor și carte – profundul lui umanism și europenism, ideile lui de ”globalizare avant la lettre”, pacifismul alături de incompatibilitatea față de război, aici fiind vorba de Primul Război Mondial, respingerea naționalismelor și a falsului patriotism. Apoi, descrierea vieții culturale și literare a epocii în care și-a trăit tinerețea, Viena – o adevărată capitală culturală europeană, multietnică, unde evreii se simțeau bine și au fost creatorii și susținăturii culturii austriece de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, portretele unor personalități, cel remarcabil al lui Theodor Herzl, pe care Zweig l-a admirat, dar nu a fost de acord cu soluția sionistă, de stat al evreilor… De aceea, m-am bucurat când am aflat că anul trecut a apărut o carte despre ultimii ani ai vieții lui, un fel de continuare a ”Lumii de ieri”. Întitulată ”Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii”. Cartea a fost scrisă de George Prochnik, scriitor american de origine austriacă, bunicii și tatăl lui refugiindu-se de asemenea din Viena în Statele Unite. George Prochnik s-a născut în America, dar din povestirile părinților și bunicilor a avut multe informații despre viața vieneză dinainte de Anschluss și știa și despre existența lui Stefan Zweig.Read more…

Evrei în armata hitleristă – Wehrmacht

Istoria își dezvăluie tenebrele cu multă întârziere. Există întotdeauna excepții cutremurătoare de la destinul colectiv, traiectorii existențiale individuale greu de înțeles, necum de judecat. Punctul de pornire al acestui subiect delicat și obscur l-a constituit citirea rezumatului cărții lui Bryan Mark Rigg – Lives of Hitler’s Jewish Soldiers. Foarte mulți evrei germani nu au văzut altă cale de scăpare din chingile opresiunii rasiale și mai apoi de supraviețuire, decât falsificarea actelor personale pentru evreii cu ambii părinți evrei, sau înrolarea grabnică în Wehrmacht pentru evreii cu un singur părinte sau bunic evreu. Aceleași faimoase legi de segregare rasială de la Nürnberg au fost valabile încă din 1935 pentru germanii căsătoriți cu evreice, chiar dacă acestea aveau doar un părinte sau un bunic evreu. După 1935, mii de bărbați evrei care, în paranteză fie spus, se considerau germani și erau asimilați aproape în totalitate, au fost nevoiți să-și falsifice actele de origine și să-și dovedească ascendența pur ariană prin măsluirea documentelor părinților și bunicilor. Alte zeci de mii de evrei, foști combatanți în Primul Război Mondial în Armata Imperială Germană, mulți dintre ei cu rang de ofițer superior, au crezut cu naivitate chiar până în 1940 că ei nu vor intra sub incidența legislației rasiale antievreiești…Read more…

Jacob Sadé – Opt povestiri: 7. Universitatea din Tel Aviv

Urechea medie sau mijlocie (middle ear) este un spațiu de mărimea unei măsline, unde se află aparatul de amplificare a sunetului captat din afară.  Aparatul constă din trei oscioare care se mișcă liber în spațiul umplut cu gaz; lipsa gazului poate duce la inflamația urechii.  Doream să cercetez acest gaz.  Pentru un studiu cantitativ trebuia să evaluez numărul de molecule de gaz, ceea ce nu era simplu, mai ales că era vorba de un amestec din cinci gaze diferite.  Aș fi putut folosi un spectrometru de masă, care să ia o probă și să o analizeze, numai că spectrometrele de masă nu sunt făcute pentru studiul urechilor.  Aveam nevoie de un instrument de mare precizie, cu un tubuleț de grosimea unui fir de păr, care să pătrundă în urechile pacienților.  Spre norocul meu, o firmă din Anglia s-a oferit să-mi construiască un aparat special – însă spre ghinionul meu, prețul era și el foarte special: 80.000 de dolari.  De unde să iau așa o sumă, cât prețul unui apartament la Tel Aviv?  Planul meu părea sortit eșecului. M-am dus la președintele universității să cer un supliment pentru bugetul de cercetare.  Pentru un laborator universitar, suma nu era chiar atât de exagerată… Read more…

Bookfest – un regal al cărții

Nu știu în ce măsură sunt adevărate constatările actuale că cititul a devenit desuet și că, potrivit unor statistici, există persoane care citesc o carte pe an sau nu citesc deloc. Am mai scris pe undeva că din clipa în care am reușit să adun literele împreună și am văzut că ia naștere un cuvânt – să fi avut cinci ani și jumătate, poate șase, nu am mai lăsat cartea din mână. Încă nu eram la școală. (La grădiniță nu m-am dus pentru că era război.) Cred că am învățat să citesc de la fratele meu. Mi s-a părut o lume de vis, uneori ciudată, întâlneam cuvinte pe care nu le auzisem niciodată. Primele mele lecturi au fost în ungurește și abia mai târziu mi-am dat seama că nu știam cum se pronunță literele duble sz, zs, cs, așa că ele îmi sunau străin. Cititul a devenit pentru mine cea mai mare plăcere și așa a rămas până astăzi. Țin minte că pe la 14-15 ani, într-o societate s-a pus întrebarea ”Ce vă place mai mult să faceți?” Și fratele meu și cu mine am răspuns: ”Să citim.” Mie îmi place cartea sub orice formă. Nu mă deranjează să citesc pe calculator, pe telefon, am un e-reader și îmi descarc cărți în format electronic. Este foarte comod să plec în concediu cu mica mea cărticică electronică pe care o pot folosi și noaptea fără a deranja pe nimeni dacă nu sunt singură în cameră.Read more…

14 iulie 2016 și Mirajul francez al lui Mihail Sebastian

Anul acesta, în luna iulie, am terminat de citit volumul intitulat MIRAJUL FRANCEZ – Incursiuni, popasuri și retușuri pe o hartă redesenată de Geo Șerban, cuprinzând articole cu subiecte franceze publicate de Mihail Sebastian în perioada 1927-1940. Volumul a apărut în anul 2015, în condiții grafice excepționale la editura Hasefer. Lectura acestor articole, scrise acum peste 80 de ani este agreabilă, datorită stilului inegalabil al autorului și extrem de interesantă, datorită subiectelor abordate.Read more…

Paznicii memoriei unei comunități aproape dispărute

De voie sau de nevoie, o parte dintre sașii și șvabii din România au emigrat înainte de 1989 iar restul, aproape toți, după 1990. Aș menționa două dintre marile dificultăți ale celor care s-au strămutat în Germania, așa cum reiese din două recente volume publicate în acest an și dedicate minorității germane: ”Istoria, poveștile și viața unui sat de sași” și ”Povestea sașilor din Transilvania –spusă chiar de ei”. Ambele sunt semnate de Ruxandra Hurezean, o talentată jurnalistă din Cluj, cu un interes deosebit față de această temă. „Eroii” povestirilor ei sunt, în general oameni de la sate sau orășele, mai puțin intelectuali, cei care generații întregi au muncit cu brațele, au fost țărani sau meseriași, dar au învățat și carte, căci așa cerea codul etic al sașilor, au ridicat școli, au angajat învățători, au înființat biblioteci sătești.Read more…

Încă ceva despre Amos Oz

După frumoasele articole despre Amos Oz apărute în Baabel, din care multe s-au concentrat pe ideile lui politice și mai puțin pe opera literară, aș vrea să adaug încă un aspect al activități sale de peste 55 de ani, mai puțin cunoscut chiar și în Israel și care evidențiază mai bine activitatea sa literară și publicistică. Este vorba despre participarea, în calitate de coautor, la scrierea și editarea cărții cu titlul Siah lohamim (Voci ale luptătorilor), care a apărut în octombrie 1967, după Războiul de Șase Zile și care a fost vândută până acum în 150.000 de exemplare, fiind considerată în mod unanim de exegeți drept best-seller-ul absolut apărut până azi în Israel. Redactorul cărții a fost Avraham Șapira, iar la scrierea și editarea ei au participat numeroase personalități precum Amos Oz, Muki Țur, Yariv Ben Aharon și mulți alții. Titlul complet al cărții este: Siah lohamim, pirkei hakșava vehitbonenut (Voci ale luptătorilor, ascultate și consemnate). Cartea este o culegere de consemnări ale evenimentelor trăite de tinerii luptători în timpul Războiului de Șase Zile, declanșat la 6 iunie 1967. Acești tineri erau cu toții locuitori din kibutz, acesta fiind primul război din viața lor; ei au povestit cum au trecut prin ororile războiului, având prima lor întâlnire cu moartea pe câmpul de luptă.Read more…

Lansare de carte: EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă, de Veronica Rozenberg

Veronica Rozenberg-România-Israel este cunoscută unei părți a publicului românesc pentru lucrarea sa de doctorat despre procesele funcționarilor superiori evrei din comerțul exterior, din anii 50-60, una din victime fiind însuși tatăl autoarei. Cartea a fost lansată în urmă cu doi ani la Centrul de Istorie a Evreilor din București. De această dată, revine cu un volum în parte literatură, în parte impresii de călătorie. Aici descoperim o altă latură a talenului Veronicăi Rozenberg. Lucrarea de doctorat a fost rodul cercetărilor obiective de mulți ani și a redării stricte a faptelor care au stat la baza tragediei inculpaților, acuzați pe nedrept, pentru ca, după ce regimul comunist s-a folosit de capacitățile și cunoștințele lor, să scape de ei, aruncându-i în închisoare. Volumul ”EPPUR ŞI MUOVE… şi totuşi continuă ” transmite în mod direct sentimentele autoarei, deci este o abordare cu totul subiectvă, într-un fel literară a ceea ce a simțit și a trăit ea însăși. Prima parte a cărții dar și impresiile de călătorie sunt pătrunse de sentimentul de prietenie profundă față de personajele reale cu care a interacționat autoarea. Paginile cărții i-au impresionat și pe vorbitorii de la lansarea volumului la Librăria Eminescu. Din păcate nu am putut participa la acest eveniment, motiv pentru care am rugat-o pe autoare să ne împărtăşească impresiile ei. În final cititorii Baabel pot să lectureze un fragment din acest volum pe care sper să-l citească integral.Read more…

„Nu sunt eu” – scrie Maia Morgenstern

În general mă feresc să cumpăr cărţi înfoliate. Îmi place să pipăi textura copertei, a paginilor răsfoite şi să citesc câteva fraze alese la întâmplare pentru a intui – cât de cât – conţinutul şi stilul cărţii pe care o voi cumpăra. Am intrat în librărie curioasă, însetată de lectură şi după vreo jumătate de oră de căutare şi cumpănire am ales două cărţi: Cele patru colţuri ale inimii, de Francoise Sagan şi De mine viaţa şi-a tot râs, de David Grossman. În timp ce mă îndreptam spre cassă ca să plătesc, un volum zărit cu coada ochiului m-a făcut să mă opresc din drum.Fotografia de pe coperta unei cărţi înfoliate, reprezentând o tânără cu privirea pătrunzătoare, dar senină, cu chipul oval încadrat de părul negru, bogat şi cârlionaţat, era leită Margot Lővith (născută Breuer) care s-a căsătorit cu sculptorul şi pictorului clujean Egon Marc Lővith, la Dachau[i], imediat după eliberare. Am fost foarte apropiată de soţii Lővith, de talentatul şi prietenosul Egon şi de frumoasa sa soţie, tăcuta şi înţeleapta Margot, trecuţi amândoi, de mulţi ani, la cele veşnice, încât am întins mâna după cartea înfoliată care se întitula „NU SUNT EU!”. Abia apoi am observat că autorul era Maia Morgenstern şi chipul care mă privea de pe coperta cărţii ferecate în folie, era al actriţei, la vârsta de 18 ani. La aceeaşi vârstă Margot Lővith (născută Breuer) era deportată de la Budapesta la Dachau…Read more…

Jacob Sadé – Opt povestiri:  8. Spitalul Central al Văii Izreel, 1967

În luna mai 1944, împreună cu prietenul meu Yohanan, ședeam înghesuiți pe bancheta din spate a autobuzului nr. 9, în drum spre Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus.  Autobuzul abia își trăgea sufletul la urcuș, de-a lungul zidului Cetății Ierusalimului, își croia drum anevoie printre zarzavatul și fructele multicolore care se rostogoleau din coșurile precupeților.  Mergea cam tot atât de repede ca oamenii care cărau pe cap coșuri de unde apăreau toate culorile curcubeului – portocaliu, violet, verde și roșu aprins al lubenițelor tăiate în două, pentru a atrage mușteriii.  Autobuzul trecea pe lângă arăboaice în rochii brodate care își ofereau marfa și lăsa în urmă străduțe înguste, cu bătrâni cu barba sură îmbrăcați în jalabiyeh și fumând narghilele, așezați pe scăunele scunde de rafie.  Era întruchiparea perfectă a Orientului. război.  Armata germană fusese înfrântă în nordul Africii, dar convoiul, având un soldat cu o mitralieră Bren pe fiecare vehicul blindat, trebuia să păstreze atmosfera de război și să amintească tuturor cine era stăpânul la Ierusalim. Parcă toată lumea de lângă zidurile Orașului Vechi se afla la inspecție.  Yohanan și cu mine, studenți la biologie și comandanți de grupă în Hagana, urmăream îngrijorați scena prin fereastra autobuzului.  Noi care aveam în cel mai bun caz puști Lee Enfield din Primul Război Mondial, uneori nici atât, cum să ne măsurăm cu soldații antrenați, înarmați cu mitraliere și care radiau o încredere în sine fără limite?Read more…

Visul american al lui Andy Markovits

Una din cele mai recente apariții la Editura Hasefer este volumul intitulat Casa din pașapor (The Passport as Home) al lui Andy Markovits, profesor universitar american originar din Timișoara. Andy Markovitz a moștenit visul american de la tatăl său, Lajos. La faimosul meci de fotbal Germania-Ungaria din cadrul Campionatelor Europene din 1954, acesta i-a spus fiului său: ”Pe noi nu ne interesează cine a câștigat, pe noi ne interesează că s-a jucat la 4 iulie, ziua declarării independenței Americii”. Era o subtilă explicație a antipatiei, justificate de altfel de istorie, față de cele două țări care i-au prigonit pe evrei, trimițându-i în lagărele morții. Fiind timișoreni, membrii familiei Markovits au scăpat de Holocaust și subiectul nu a fost abordat foarte frecvent nici în familie, nici în cercul de prieteni, dar el nu putea fi evitat, deoarece chiar sora tatălui, mătușa Manci, care trăise la Oradea, a fost deportată și a avut norocul să supraviețuiască. Abia mai târziu, în adolescență, la Viena și în America, Andy a aflat despre ce a însemnat Holocaustul și despre consecințele pe termen lung ale acestuia pentru supraviețuitori, despre sentimentul de vinovăție pe care l-au avut mulți dintre ei, inclusiv tatăl lui, că au scăpat cu viață. Visul american al tatălui lui Andy își are și el originea în Holocaust, în teama ca acesta să nu se mai repete în Europa. Andy și-a petrecut adolescența la Viena împreună cu tatăl său (mama murise la Timișoara). Nu a avut niciodată probleme de limbă, fiind de cultură germană și urmând școala germană, și-a însușit chiar accentul vienez. Dar garanția supraviețuirii evreilor, spunea Markovits Lajos, este America, țara democratică unde evreii sunt acceptați și pot să se integreze.Read more…