Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici

Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apăărea sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispărea instantaneu. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , ”Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția ”Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an. Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanţi, de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană.Read more…

Memoria salvată a evreilor din Banat

După întălnirea din 4 noiembrie 2015, de la Haifa, a originarilor din Timișoara, am primit volumul „Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri și azi”, coordonat de conferențiar Smaranda Vultur (editura Polirom, 2002 – colecția „A treia Europă”). Volumul prefațat de Smaranda Vultur și postfațat de profesorul Victor Neumann, conține o serie de interviuri cu evrei care locuesc actualmente în Banat sau au locuit în această regiune, care își povestesc autobiografia, răspunzând la unele întrebări specifice ale intervievatorilor.Read more…

Wout van Bekkum despre Immanuel Romano

Wout s-a născut în 1954 într-o familie de evrei care stă de generații în nordul Olandei. A studiat limbile semitice la universitatea din Groningen și cu timpul a ajuns șeful catedrei. În afară de cursuri de limbă ebraică, Wout se ocupă cu cercetarea poeziei ebraice din Spania medievală și cu istorie evreiască modernă. Immanuel, cunoscut și ca Manuello Romano sau Manuello Giudeo, s-a născut la Roma în 1261, probabil în familia Zifroni. În tinerețe a primit o educație tradițională (gramatică ebraică, exegeză biblică, literatură evreiască mistică și poezie ebraică) dar se pare că a studiat și matematica, astronomia și filozofia. Read more…

A cui e limba asta a mea?!

Am descoperit în bibliotecă o carte de mult uitată, pierdută printre alte sute aflate pe rafturile prăfuite. E vorba de volumul lui Ilan Stavans, apărut în 2008 cu denumirea ”Resurecting Hebrew”. După părerea mea aceasta e lectură obligatorie pentru oricine care dorește să înțeleagă fenomenul limbii ebraice moderne, unic în întreaga civilizație așa numită vestică.Am parcurs volumul lui Stavans ca un roman polițist, încercând tot timpul să găsesc răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus în această jumătate de secol în care flirtez cu limba strămoșilor mei. Trebuie să recunosc că volumul lui Stavans mi-a oferit doar parțial explicațiile pe care le căutam. Fără discuție, citind cele scrise am înțeles mult mai bine despre ce e vorba. În primul rând mi s-a confirmat opinia după care revirimentul ebraicii e un fenomen unic în istoria omenirii. Stavans se întreabă dacă cineva își poate închipui că mâine sau poimâine italienii vor hotărî să se întoarcă la limba latină și s-o transforme în lingua franca de toate zilele, adică cea care să facă legătura între toate regiunile Italiei, de la Milano și până la Napoli și Sicilia și Sardinia?! În al doilea rând Stavans declară (și are dovezi) precum că ebraica n-a fost niciodată o limbă moartă, pentru că ea a existat și a fost folosită în rugăciuni de-a lungul a două milenii. Stavans definește situația ebraicii în acești 2000 ani ca o limbă prezervată în refrigerator, asemănând-o cu…banca de lichid seminal!Read more…

Impertinența amatorului, deloc neobișnuită

Să te pui cu Yuval Noah Harari, asta chiar se cheamă impertinență, dar pe undeva sunt bucuros că pot comenta una din ideile celui care a cucerit lumea intelectuală în mai toate limbile pământului cu cele trei volume ”Sapiens”, ”Homo Deus” și mai ales ultima, ”21 lecții pentru secolul al 21lea”. Parcurgerea ultimului său volum, intitulat de o manieră care poate produce senzația unui perfect complex de superioritate, este de fapt o trecere în revistă a celor mai importante aspecte ale realității începutului secolului XXI, cea de ”global village”, analiza lor distrugând în întregime obstacolele granițelor geografice și punând în fața cititorului întrebări care în mai mare parte nu au răspunsuri, dar Harari încearcă. Aș zice că citind cartea, am găsit că sunt de acord cu imensa majoritate a tezelor sale, ceea ce mă face să mă gândesc că volumul în cauză ar trebui să facă parte din lista lecturii obligatorii, nu numai a liceanului de rând, dar și (sau mai ales!) a șefilor de state, a acelora care ne conduc destinele. Dacă totul ar fi rămas așa cum am scris mai sus, ar fi fost logic să mă opresc aici și să mă mulțumesc cu faptul că am făcut un serviciu acelor puțini care încă nu au găsit timpul pentru a parcurge ultimul volum al lui Harari. Dar după cum își închipuie cititorul, eu mai am ceva de spusRead more…

Tortura pe înţelesul tuturor

Am observat de la o vreme că în discuții în presa şi în mediul academic din România exista o anumită nostalgie pentru anii de după “eliberarea de sub jugul fascist”, anii lui Dej şi ai îndepărtării tactice de sovietici, tratându-i cu o anumită deferență şi un fel de înțelegere, susținând uneori că acelea erau “vremuri grele, cu metode brutale, dar necesare”. Însă realitatea, așa cum am trăit-o eu şi contemporanii mei, era complet diferită. De aceea, în mod excepțional, voi înlocui comentariile mele legate de acest subiect, cu recomandarea de a citi cartea lui Florin Pavlovici, “Tortura pe înțelesul tuturor”. Într-un fel este un curs de inițiere în studiul torturii comuniste din timpul lui Dej sau, în termeni academici, “Tortura 101”. Pentru înțelegerea cititorilor, Florin Pavlovici nu a fost numai unul dintre cei mai talentați, poate chiar cel mai talentat scriitor / gazetar produs de Facultatea de Ziaristică, dar în primul rând a fost un OM de o cinste, atitudine morală şi demnitate fără egal printre cei pe care i-am cunoscut în acele vremuri teribile. Read more…

Dialog între Sibiu și Luxemburg

Sprijinul acordat culturii are rădăcini vechi la Sibiu. Breslele din acest oraș erau, cu secole în urmă, la fel de puternice ca cele vieneze. Ele aduceau în oraș mari artiști ca de exemplu pe Franz Liszt care a apărut pe scenă la Sibiu imediat după Viena. Toate acestea și multe altele le putem afla din dialogul care s-a infiripat între Erna Hennicot-Schoepges, soția fostului premier al Luxemburgului, fostă președintă a Parlamentului acestei țări, la ora actuală membră a Consiliului de Stat, și Beatrice Ungar, redactor-șef al publicației sibiene Hermmanstatdter ZeitungRead more…

Doamnele de la “Armenia”

Acum, în preajma Zilei Femeii, m-am gândit că e interesant să trec în revistă doamnele care au semnat în Armenia, revista de cultură armeană, redactată în maghiară şi menită să coaguleze populaţia armeană din Transilvania, aflată în scădere şi ameninţată de un proces galopant de asimilare. În paginile Armeniei, care a apărut lunar între anii 1887 – 1908, au semnat personalităţi de origine armeană din Transilvania şi nu numai: profesori universitari, înalţi prelaţi, medici, militari de carieră, jurişti şi politicieni. Alături de aceşti bărbaţi remarcabili au fost şi câteva poetese şi scriitoare, ale căror nume au fost acoperite de colbul uitării zbuciumatului veac XX. Graţie cărţii lui Ferenc Kiss pot enumera câteva nume emblematice ale „doamnelor de la Armenia”.Read more…

Despărțirea de o revistă care-mi era dragă

Am cunoscut revista Die Stimme [Vocea] din anul 1971, când am fost pentru prima dată în vizită în Israel. Apărea inițial săptămânal și apoi lunar, în limba germană, cu subtitlul Mitteilungsblatt für die Bukowiner, începând din anul 1944, adică de când evreii din Bucovina de nord și de sud au început să emigreze în Israel, acei puțini care s-au întors din deportarea în Transnistria și cei rămași la Cernăuți, cei mai mulți vorbitori de germană. Revista a fost fondată de binecunoscutul cernăuțean Dr. Elias Weinstein. Noi, cei din Bucovina aveam pentru Cernăuți, „mica Vienă”, aceeași admirație și nostalgie ca cei din regat pentru București, „micul Paris”. Die Stimme era cunoscută, iubită și sprijinită financiar de bucovineni; îmi amintesc chiar că o rudă pe care am vizitat-o la prima mea excursie scria din când în când la rubrica apreciată de femei, despre mâncăruri specifice bucovinene, pe care le-aș gusta și azi cu plăcere. Nu era o revistă performantă în ceea ce privește știrile la zi. Și cu toate acestea e o mare minune că a rezistat atâția ani în condiții relativ precare, fără subvenții, numai din dragostea cititorilor. Read more…

A patra fiică – moştenitoarea poveştilor

Cea mai recentă carte publicată de Madeleine Davidsohn – A patra fiică, Editura Hasefer 2019 – deapănă poveşti din viaţa evreilor români, petrecute în prima jumătate a veacului XX. Poveşti despre prigoană, teroare, război şi deportarea în Transnistria, despre moarte şi supravieţuire. Poveşti despre iubire, despre familie, despre nădejde şi deznădejde, despre despărţiri sfâşietoare şi întâlniri miraculoase, despre bogăţie şi scăpătare, libertate şi temniţă, pe care le urmărim cu emoţie, alături de eroina principală. După război şi moartea timpurie a mamei, Lora, fiica mezină – cea de a patra – a unui negustor-tapiţer dintr-un orăşel din nordul Moldovei, este adoptată de un unchi înstărit, din Capitală, care-i schimbă nu numai viaţa, ci şi numele. Lora devine Mira (de la Mirabella) şi începe o existenţă senină şi îndestulată în buricul Bucureştiului. Curând, însă, odată cu instalarea regimului comunist, eleva isteaţă şi iubitoare de lectură se va confrunta cu grijile, nesiguranţa şi sărăcia, dar în acelaşi timp va căpăta o moştenire preţioasă. Va deveni legatara frânturilor de amintiri ale înaintaşilor ei, destăinuite în scrisori, pe petice de hârtie mototolită şi îngălbenită sau în caiete tăinuite care cuprind manuscrisul unui roman, primite sau descoperite pe căi întortocheate şi misterioase. Read more…

Cine a scris cartea despre Lea?

Am citit cartea “Lea. Povestea familiei mele” şi am recitit pasaje din ea, încercând să intuiesc secretul succesului ei, în ciuda faptului că nu este scrisă de un scriitor profesionist şi nici măcar de un condeier amator. Andrei Klein este fotograf profesionist, autodidact cu un orizont larg de cunoştinţe şi un colecţionar împătimit, dar niciodată nu s-a îndeletnicit cu scrisul. Mi-am pus întrebarea „Cine a scris cartea Leei?” şi cred că am găsit răspunsul, iar odată cu el, cheia succesului cărţii.Read more…

Pe marginea cărții ”Esa eynay leyerushalayim”, de Baruch Tercatin

Care este raportul între memorialistică și istorie? Mi-am pus această întrebare în repetate rânduri, răspunzând că istoria este o știință, dar memorialistica este unul dintre izvoarele și instrumentele ei. Cartea ”Esa eynay leYerushalayim” (varianta ebraică a cărții ”Privind spre Ierusalim”) , volum memorialistic al scriitorului, inginerului și activistului pe tărâm iudaic și sionist Baruch Tercatin susține acest punct de vedere. Diferită de ediția română, bogat ilustrată, incluzând și discursuri ale unor personalități contemporane care au participat la evenimente în cadrul cărora autorul a jucat un rol principal, alături de propriile amintiri ale autorului, cartea aduce un material istoric bogat util viitorilor cercetători ai istoriei evreilor din România în secolele 20-21, precum și a istoriei ”aliyalei” române în Israel Read more…

O carte în memoria evreilor din Dej

În 1970 apărea la Tel Aviv cartea scrisă de Zoltán Singer şi întitulată “Volt egyszer egy Dés…Bethlen, Magyarlápos, Retteg, Nagyilonda és környéke” [A fost odată un Dej…Beclean, Târgu Lăpuş, Reteag, Ilonda şi împrejurimi]…Am citit cartea cu nesaţ, aflând din ea o mulţime de lucruri despre istoria evreilor din oraşul Dej, odinioară “micul Ierusalim” şi tragedia distrugerii acestei comunităţi puternice, prospere, pioase, cu sete de învăţătură iudaică şi receptivă – de timpuriu – faţă de idealul sionist. Din aceeaşi carte am aflat şi despre comunităţile din celelalte localităţi importante de pe valea Someşului, fostul judeţ Someş sau (în vremurile imperiului) comitat Solnoc-Dăbâca. La distanţă de aproape o jumătate de veac, editura Hasefer a publicat versiunea în limba română a cărţii, tradusă de Julianna Köpeczi şi coordonată de lector universitar dr. Raluca Moldovan. Volumul masiv, de peste 700 de pagini, este o adevărată frescă a istoriei evreilor din Dej şi o descriere impresionantă a tragediei ghetoizării, deportării şi dispariţiei majorităţii lor covârşitoare, ilustrată cu fotografii şi reproduceri de documente, de o mare valoare.Read more…

Gândurile cititorului transformat în critic literar

Nu, nu sunt obsedat de scrisul lui Yuval Harari. Ca dovadă, nu am fugit la librărie să cumpăr primele două cărți ale sale, pe care nu le-am citit până acum. Dar decizia de a mă ocupa pentru a doua oară, consecutiv, de cele descoperite în ultimul său volum (”21 lecții pentru secolul 21”) mă obligă să răspund la întrebarea pe care poate mulți cititori și-o vor pune, și anume ce-l face pe individ să pună deoparte alte subiecte, unele chiar foarte interesante, și să se refere încă o dată la amintitul scriitor. Adevărul este că pentru un scrib amator ca mine, greutatea este de a găsi o dată la două săptămâni un subiect care, cel puțin în aparență, ar putea interesa pe stimatul cititor, gata să sacrifice câteva minute din viața sa pentru a citi un eseu care să nu-l dezamăgească. Am mai spus-o, Harari scrie foarte bine, posedă un condei de mare valoare și stilul său e mai mult decât atractiv, este captivant. În marea lor majoritate argumentele pe care le aduce pentru a-și demonstra teoriile sunt corecte și uneori chiar inovatoare, cel puțin pentru cel care nu și-a dedicat viața nici istoriei universale, nici filozofiei. Ceea ce nu înseamnă că tot ce scrie e literă de lege.Read more…

Să nu uiți!– însemnări din lagărul de la Djurin

La editura Hartung-Gorre din Konstanz (Germania), în colecția Judaica, tocmai a apărut cartea lui Wolf Rosenstock, intitulată VERGISS NICH. Notizen aus dem rumänisch-deutschen Vernichtungslager Dschurin (SĂ NU UIȚI. Însemnări din lagărul româno-german de exterminare Djurin. Volumul a fost îngrijită și completat de prof. dr. Erhard Roy Wiehn. Când prof. Wiehn mi-a vorbit despre această carte, i-am spus imediat că mă interesează, fiind vorba de Djurin, locul unde în tinerețe am petrecut cei aproape trei ani de deportare (1941-1944); este chiar posibil să-l fi cunoscut pe autor. Am cerut profesorului permisiunea să scriu o scurtă postfață. Bucuros, prof. Wiehn a fost de acord. Acum câteva zile am primit cartea și vreau să împărtășesc baabelienilor, de fapt și mie, ce am simțit scriind cele câteva rânduri, la atâția ani după deportarea care a lăsat o rană cu o cicatirce nevindecată încă. Cine a fost Wolf Rosenstock? De fapt nu l-am cunoscut, cum bănuisem la început. Deși am fost în aceeași localitate, drumurile noastre nu s-au intersectat în spațiul restrâns al ghetoului. Dar erau foarte mulți oameni, vreo 3000, mai ales din Rădăuți și Siret, dar și din Câmpulung, Vatra Dornei, Gura Humorului și Suceava. Abia acum am aflat că erau și din Bucovina de Nord, din Vijnița, poate și din alte localități aflate sub ocupație sovietică în 1940-1941. Read more…