Organizarea independentă a societăților (confreriilor) de înmormântare reflectă grija și preocuparea religiei mozaice pentru asigurarea respectării întocmai a preceptelor biblice și a ritualurilor de înmormântare legate de acest ultim act din viața enoriașului evreu. Cu timpul atribuţiile Hevrei Kadisha s-au diversificat, astfel că la Cluj ele au avut următoarele activități principale: pregătirea și apoi înmormântarea enoriașilor, gestiunea cimitirelor, acțiuni de binefacere pentru săraci, bolnavi, bătrâni, văduve și orfani. La Cluj au funcționat două societăți Hevra Kadisha. Cea ortodoxă (care după 1923 a fost numită Reuniunea Ortodoxă Hevra Kadisha Cluj) a funcționat în perioada 1836 – aprilie 1944 și apoi 1945 – 1949, iar cea neologă în perioada 1921 – aprilie 1944, apoi 1945 – 1949. Ambele au fost desființate, împreună cu celelalte instituții comunitare evreiești, în iulie 1949, ca urmare a aplicării Decretului nr. 589/1949 emis de Ministerul Justiției (nepublicat).Read more…
Violonista
Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea. Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui.Read more…
Când a început soluția finală?
În 22 iunie s-au împlinit 80 de ani de la izbucnirea celui mai mare atac armat din istorie „Operațiunea Barbarossa”. De-a lungul unui front de 3800 de km s-a întins o armată de 3,6 milioane de soldați cu 3600 de tancuri și 2700 de avioane, pentru a cuceri enormul teritoriu al Uniunii Sovietice. Hitler și generalii lui credeau că va fi simplu și că obiectivul va fi atins în câteva luni. În realitate atacul s-a terminat cu căderea celui de al Treilea Reich și cu steagul roșu pe acoperișul distrus al Bundestag-ului. Data, la fel ca numele acestei operațiuni sunt bine-cunoscute. Mai puțin cunoscut este faptul că în același timp a început încă o operațiune numită de naziști „soluția finală”, apogeul holocaustului, în care au fost uciși 11 milioane de oameni dintre care peste șase milioane de evrei. În perioada 1933-1941, înaintea implementării „soluției finale”, naziștii căutau metoda cea mai practică de a se debarasa mai ales de evrei, dar și de alte grupuri minoritare cum ar fi țiganii, handicapații, homosexualii, comuniștii etc.. În cartea lui Hitler Mein Kampf chestiunea evreilor este un subiect marginal, amintit doar în câteva rânduri. Fără o politică pusă la punct, holocaustul a început cu diverse încercări de a scăpa de evrei. S-a dovedit că singura cale eficientă era exterminarea în masă, dar și gestionarea unei exterminări de asemenea proporții punea probleme enorme. Soluția a fost uciderea prin gaze și arderea cadavrelor. Până și cenușa reprezenta o problemă majoră, care nu a fost rezolvată până la capăt.Read more…
Léber Gyula kolozsvári ékszerész sorsa, a nyilas terror telén
Léber Gyula az úgynevezett “békeidőkben” született, amikor Erdély az Osztrák-Magyar Monarchia része volt, és a zsidók az emancipáció után megszerzett jogokat élvezték. A Léber család nyolc gyermeke közül (négy lány és négy fiú) Gyula volt a legfiatalabb. Gyula kitanulta az ékszerészetet és egy kis műhelyt nyitott Kolozsváron. Rövid időn belül egyik legismertebb és legelismertebb ékszerésze lett a kincses városnak, kiváló szakember aki példás tisztességgel viszonyult kuncsaftjaihoz. 1939 -ben nősült meg Leőb Ibolyával és 1940-ben megszületett a család első gyermeke: Zsuzsika. Kolozsvár 1943. Léber Gyula behívót kapott a magyar hadsereg kötelékében létező munkaszolgálati osztagban. Ezek a fegyvertelen és egyenruhás katonák nemcsak a hideg és az éhség, hanem testi és lelki megaláztatás is gyötörte. Egysége árkokat ásott a magyar hadsereg számára. Családja otthon maradt, támogatás nélkül. A jövőkép nagyon borusnak mutatkozott…1944, május 3-án megkezdődött a kolozsvári zsidóság gettósítása, a téglagyár területén, ahova több mint 16000 zsidó lakost zsúfoltak össze. Május végén-június elején bevagonirozták és Auschwitzba deportálták öket…Read more…
New York Café – povestea din poveste
Într-un articol anterior, în care scriam despre ouăle imperiale de Paști găzduite de muzeul Fabergé din Sankt Petersburg, făceam apologia nevoii omului de frumusețe și de poveste. Nu sunt nevoile cele mai importante, cele de bază, dar ele există, sunt în mod sigur nevoi reale care, atunci când sunt împlinite ne luminează viețile. Am avut șansa de a-mi împlini aceste necesități sufletești petrecând, de curând, o oră dintr-o după-amiază de iarnă timpurie în cafeneaua considerată una dintre cele mai frumoase din lume, New York Kávéház (New York Café) din Budapesta. Așez amintirea acestei după-amiezi în colecția mea de momente strălucitoare, visate îndelung și apoi trăite cu încântare adevărată. Cunoșteam de pe internet splendoarea locului, cât și faptul că anumite ierarhizări din domeniu pun această cafenea pe primul loc în lume, sau în orice caz pe unul din primele. Read more…
Poveste despre durere și căință
“Dacă cineva mi-ar pune pistolul la tâmplă și m-ar obliga să-i spun într-un singur cuvânt care e subiectul cărților mele, i-aș răspunde: familiile. Şi dacă m-ar pune să-i spun asta în două cuvinte i-aș spune: familiile nefericite. Familiile, chiar și cele mai banale, ascund în ele cele mai tulburătoare secrete. Nu în regate, imperii ori în cancelariile așa-ziselor conspirații mondiale, ci în familii se află cele mai necunoscute taine ale lumii” Așa spunea în cadrul unui interviu marele scriitor Amos Oz, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi. o suferință autentică, spun cei care au citit-o. Ceilalți doi frați, Fania și Daniel, îi contrazic. “Nu am fost o familie nefericită. Din cartea Galiei reiese că am fi avut un tată abuziv, aproape un sadic. Noi am cunoscut un alt Amos Oz.” În această dispută nici nu mai contează cine are dreptate. La fel ca în gluma cu rabinul, probabil că există adevăr în afirmațiile ambelor părți. contează însă un amănunt care a fost necunoscut tuturor și a fost descoperit pur întâmplător printre manuscrisele lui Amos Oz, după moartea acestuia.Read more…
Egoul nu dispare cu vârsta, doar se atenuează
Potrivit lui Freud, egoul este un element al personalității individului, servind ca integrator al lumii interne și externe. Am mai scris, și o repet, nu sunt psiholog, nici măcar amator. Dar cred că fiecare ființă umană dispune de propriul ego, ca făcând parte din armamentul psihologic cu care individul se postează în societate și își face loc printre ceilalți muritori. Cu alte cuvinte, egoul e o necesitate a omului ca animal social. familiei mele, istoria ei așa cum o cunosc eu, care începe cam pe la 1870 și aduce povestea până în zilele noastre.Read more…
Sindromul K
Înaintea promulgării legilor rasiale din 1938, câteva sute de evrei erau simpatizanți ai fascismului italian. Membri ai rezistenței evreiești din Palestina mandatară se antrenau în Italia, punând bazele marinei militare evreiești. Sprijinind sionismul, Mussolini spera să obțină influență în Orientul Mijlociu în locul britanicilor. În favoarea italienilor trebuie menționat faptul că până în 1943, când Italia a fost ocupată de Germania, evreii nu purtau steaua galbenă și nu au fost deportări masive. Dacă papa Pius al XI-lea a condamnat antisemitismul, urmașul său, Pius al XII-lea (1939 – 1958) a fost o personalitate controversată, care se pare că nu a făcut nimic sau prea puțin ca să condamne Holocaustul și să salveze evrei. Deportările masive de evrei au început în 1943 sub comanda germanilor și cu cooperarea fasciștilor italieni. Spre deosebire de atitudinea dușmănoasă și chiar criminală a multor ucraineni, lituanieni, unguri, etc., mulți italieni au ascuns evrei, sau i-au ajutat să fugă. Și totuși, mulți au terminat la Auschwitz.Read more…
Noua eră a idolatrizării
„Trăim într-o eră cu totul nouă”, ne avertizează Henry Kissinger într-un interviu recent, referindu-se la evenimentele actuale, care par să schimbe fața lumii, poate pentru totdeauna. Cine ar fi crezut cu doar câteva luni în urmă că eroii lui Isaac Babel din Cavaleria Roșie se vor transforma în „agresori”, iar conducătorul lor suprem va deveni idolul mișcărilor ultra-naționaliste, inamicul nr. 1 al democrației occidentale? O astfel de organizație, care a adoptat cu deosebit entuziasm acest popular și proaspăt gen de ideologie, este cea numită Mișcarea Imperiului Rus, în rândurile căreia sunt mobilizați adepții ideilor extremiste de dreapta, ai antisemitismului și supremației rasei albe. Este vorba despre o grupare paramilitară a cărei activitate include întregul meniu al ideologiei neo-naziste, la auzul căreia ne înfiorăm, urmăriți fiind de spiritele trecutului, încă prea apropiat pentru a fi uitat. „Luptătorii” organizației despre care vorbim reprezintă cu o deosebită convingere, atât în patria-mumă cât și peste hotare, noile ambiții inspirate din istoria țarilor.Read more…
O hartă, două hărţi…O fabulă şi o poveste adevărată
Mă aplec ca hipnotizată asupra unei hărţi aşternute pe masă. O netezesc cu grijă şi în timp ce mă orientez printre semne, hârtia îmi vorbeşte cu sunetele auzite sau imaginate ale meleagurilor reprezentate, îmi proiectează imagini înregistrate în subconştient – reale sau imaginare – și mă răsfaţă cu o adiere proaspătă de brad, sau cu briza salină a mării. Ce mult reprezintă pentru mine această foaie de hârtie presărată cu semne, simboluri şi denumiri! De câte ori am încercat aceleaşi sentimente de nerăbdare în anticiparea plăcerii unei călătorii, revederii unor prieteni, sau nostalgie în cazul când semnele magice îmi readuceau în memorie momentele unei excursii reuşite și care, poate, ar trebui repetată. Încărcătura emoţională a unei hărţi nu poate fi exprimată întotdeauna în cuvinte. În acest sens, o compar cu un emoji…Nu sunt unică în a considera că rolul unei hărţi nu se reduce la scopul ei de a te orienta în spaţiu; sunt atrasă tocmai de atributele care îi depăşesc rolul utilitar.Read more…
Geamantanul cu secrete
Scrierea autobiografică My Father’s Suitcase are trei personaje: un tată, un fiu şi un geamantan. Într-o zi, cu vreo doi ani înainte de a se stinge din viaţă, tatăl autorului i-a făcut o vizită neaşteptată fiului. Ţinea în mână cu stângăcie un geamantan. Nu se putea hotărî unde să-l plaseze. În cele din urmă, i-a găsit un loc într-un colţ mai ferit al încăperii. Stânjenit, i-a cerut fiului să deschidă geamantanul numai după ce el va fi părăsit această lume. Dar odată ce l-a depus în camera de lucru și s-a eliberat de povara fizică şi sufletească pe care o implica acest obiect, tatăl a redevenit persoana jovială cunoscută fiului, discuţia a redevenit caldă și agreabilă și geamantanul nu a mai fost menţionat. Acest geamantan îi era bine cunoscut fiului. Îşi amintea din anii copilăriei, cum tatăl dispărea din când în când din oraş, pleca la Paris şi se închidea într-o cameră de hotel ca să scrie poezii – întotdeauna în compania acestui geamantan cu colţuri rotunjite. Dar perspectiva de a deveni poet într-o ţară săracă, unde putea găsi numai un număr redus de cititori și sacrificiul inerent unei asemenea existenţe de privaţiuni, atât pentru el cât și pentru familia lui, nu i-a surâs tatălui. Deşi avea mult talent, el a renunţat la visurile literare, s-a apucat de afaceri și s-a înconjurat de mulţi prieteni. S-a bucurat de o viaţă socială bogată, care aparent i-a produs multă plăcere. S-ar putea afirma că a savurat viaţa din plin. Din contră, fiul, din momentul când s-a hotărât să devină scriitor, a optat pentru o viaţă de solitudine dedicată în întregime muncii laborioase de creaţie literarăRead more…
Toamna vieții
O dimineață de octombrie. După prima ploaie care vestește venirea toamnei, cu mirosul plăcut al ierbii ude, sunt singurul care stă așezat comod pe un scaun pe pajiștea piscinei. Vremea s-a răcit, bazinul a fost acoperit pentru iarna care vine, apa nu va mai reflecta razele îmbietoare ale soarelui. În fața mea e o construcție nouă, viitoarea piscină acoperită. Mă gândesc că va mai trece o bucată de vreme până va fi gata și regret vara care a trecut, soarele cald, vocile vizitatorilor, cu veselia copiilor, miresmele mâncărurilor din ghereta unde doi tineri pregăteau șnițele gustoase. Puțini oameni trec pe iarbă în drum spre bazin, sunt cei pe care îi întâlnesc de obicei ori de câte ori vin să înot. Privirea mi-e atrasă de o pereche pe care nu am mai întâlnit-o. Un bărbat înalt cu părul alb, îmbrăcat sportiv, cu un rucsac pe spate, sprijinindu-se de un baston, și alături de el o femeie cam de o vârstă cu el, cu o rochie frumoasă de vară și cu o pălărie asortată, care mergea și ea cu un baston.Read more…
Miniatură cu jucărie uitată
Când mă întorc din oraș spre casă trebuie să trec printr-o porțiune de parc unde mă întâlnesc adesea cu bunici care-și plimbă și își distrează nepoțeii. Pe jos sau pe triciclete viu colorate, micuții aduc în parc voia bună, glasurile cristaline, micul lor univers în expansiune, cu care umplu locul și-l înveselesc. Deunăzi, pe acest drum am asistat fără intenție la o conversație delicioasă între o bunică și nepoțelul ei. Erau orele după-amiezii. Bunica îl scosese pe copil de la sistemul after school și îl conducea spre casă. Băiețelul avea vreo șase sau șapte ani și era grozav de necăjit, fiindcă își uitase în bancă mașinuța roșie de jucărie. Urmau câteva zile libere și el era neliniștit că mașinuța lui va fi de negăsit când se va întoarce la școală. Bunica încerca să-l consoleze cum putea mai bine, dar cum băiatul se lamenta în continuare, bunica și-a cam pierdut răbdarea și a întors-o spunând că, din capul locului, el nu ar fi trebuit să-și ducă jucăria la școală. Read more…
Pe jos, spre America (II)
În 1942 revista YIVO Bleter din New York a lansat un concurs pentru cea mai bună istorie a unui imigrant și cea a lui Jacob Finkelstein a fost premiată, fiind apoi publicată în septembrie 1945. Aceasta a devenit una din puținele surse istorice (poate singura) care documentează emigrarea masivă a evreilor din România spre America, pe jos, în primii ani ai secolului XX. Jacob Finkelstein s-a născut în 1878. A urmat școala elementară religioasă (heder) în orășelul Căușeni din sudul Basarabiei, apoi și-a făcut ucenicia la un fierar. Fiind amestecat într-o încăierare, a fost nevoit să fugă; a trecut clandestin granița în România și s-a stabilit la Bârlad. Continuăm publicarea traducerii relatării sale întitulate Amintirile unui drumeţ evreu din România, începute în numărul trecut. Râmnicu Sărat. Ne-am sculat la trei dimineața și am pornit la drum. După trei ore am ajuns la un râu. Ne-am oprit, am făcut cafea în samovar și am luat micul dejun. În apropierea orașului noi ne-am oprit, iar cei doi emisari împreună cu șeful nostru și-au continuat drumul. După câteva ore au venit după noi. La intrarea în oraș ne-au oprit – nu puteam intra decât cu aprobare scrisă de la poliție! La așa ceva nu ne așteptasem. Între timp în cartierul evreiesc lumea ieșise în stradă și ne aștepta nerăbdătoare. După alte câteva ore a apărut o trăsură cu un comisar de poliție însoțit de doi funcționari. Comisarul ne-a cerut să formăm un cerc, iar el s-a pus în mijloc și ne-a spus următoarele: „Am citit în ziar că plecați în America pe jos. N-o să vă opresc. Read more…
Încântătoarea istorie feministă a pijamalei
Uitându-mă în jurul meu, am impresia că femeile și pijamalele se împart în două categorii care se suprapun pe alocuri, ca o diagramă Venn. Pe de o parte este tabăra idealistelor și a romanticelor. Idealismul lor e atașat de teoria conform căreia meriți să îți oferi (să îți cumperi) lucruri materiale de care nu ai neapărat nevoie, nu îți sunt necesare – o pereche de pantofi împodobiți cu mici cristale, o perie de păr vintage, lumânarea parfumată nou-lansată, un al zecelea ruj… O cămașă de noapte din satin și dantelă de la Agent Provocateur se încadrează aici. Se va face o asociere directă, dar nu neparat logică, între prețul și brandul obiectului, și nivelul personal de rafinament, statutul de conaisseur și valoarea umană, intrinsecă, a cumpărătoarei. Mai mult, se ajunge la cumpărarea unui anume obiect, în speranța că te vei simți într-un anume fel în momentul achiziționării, purtării, posedării lui. Industria advertising-ului ne învață că „emoțiile” noastre se traduc în felul în care ceilalți ne percep.Read more…
Miniatură cu întrebare
În zilele noastre sufocate de normele corectitudinii politice, poate că nu e înțelept să menționez obiceiul meu de a trage cu urechea sau de a privi pe furiș oamenii din jur, trecătorii, cei care așteaptă uneori lângă mine la câte un rând, sau copiii care se plimbă prin parcuri cu bunicii lor. Totuși, o fac cu multă plăcere, desigur cu toată discreția, și uneori prind din zbor câte o idee, o afirmație îmi poate trezi amintiri pe care apoi mă apuc să brodez… Oricum, este singurul mod în care știu să brodez, nu cu fire colorate, ci folosind cuvinte. De curând am învățat (încă) ceva foarte folositor din paginile revistei Baabel. Într-un comentariu la un articol, cineva a afirmat că ”subiectele sunt peste tot, trebuie doar să mergi să le culegi”. Multă dreptate avea domnul respectiv. Îmbrățișez total cuvintele dumnealui și chiar le pun în aplicare. De data acesta am trecut prin eleganta piață centrală a orașului, unde înfloresc magnoliile de curând plantate. Pe una din băncile din piață ședeau și vorbeau doi băieți de vreo 14, cel mult 15 ani.Read more…
In memoriam: Academicianul Mendel Haimovici (1906 – 1973)
De curând s-au împlinit cinci decenii de când academicianul Mendel Haimovici a plecat în împărăţia cerurilor, în lumea veşniciei. Dedicăm aceste rânduri, însoţite de omagiul neuitării, memoriei cunoscutului matematician şi mecanician, fondatorul Departamentului de Mecanică al Şcolii matematice ieşene. Mendel Haimovici s-a născut la Iaşi, în 30 noiembrie 1906, într-o familie evreiască. Studiile liceale le-a urmat la prestigiosul Liceu Naţional din orașul natal. În anul 1930 a absolvit Secţia de matematică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii ieşene. Imediat după absolvire a fost numit asistent în cadrul facultăţii şi a devenit colaborator apropiat al foştilor săi profesori, Alexandru Myller şi Octav Mayer. În anul 1933 şi-a susţinut doctoratul în Italia, sub îndrumarea profesorului Tullio Levi-Civita, cu o teză din domeniul mecanicii fluidelor. În anul 1940, datorită aplicării legilor rasiale introduse în România de guvernul Ion Antonescu, a fost exclus din învăţământul românesc. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a avut dreptul să predea doar la Liceul Evreiesc din Iaşi. La încheierea războiului a fost reintegrat în cadrul corpului didactic universitar ieşean, a fost numit profesor universitar şi a devenit şeful Catedrei de Mecanică de la Facultatea de Ştiinţe.Read more…
Sanda (I) – Cum ne-am cunoscut, ne-am logodit şi ne-am căsătorit
Am început să scriu aceste rânduri amintindu-mi de emoționanta poveste de dragoste cu regretata mea soție Dr. Sanda Toivi, care nu a fost afectată nici de răstimpurile în care am fost obligaţi să trăim la distanţă unul de altul, de problemele noastre medicale și spitalizările survenite, de călătoriile peste hotare, de prietenii noștri și în final de tragica noastră despărțire prin trecerea Sandei într-o lume mai bună. Mi-am întâlnit viitoarea soție la Templul Coral Ploiești, cu ocazia sărbătorii de Roș Hașana din anul 5721. La ieșirea din sfântul lăcaș, S. îmi face cunoștință cu Sanda Brucăr, studentă la facultatea de medicină din București. Era nou venită în oraș, din Brașov, tatăl ei fiind numit recent director la întreprinderea textilă Dorobanțul Ploiești. Ne-am dus apoi cu toţii la plimbare pe bulevard.Read more…
O (posibilă) știre bombă
Tocmai am primit o ştire… bombă. Cică zilele acestea s-ar fi semnat un acord de cooperare reciproc avantajoasă între partidul AUR (Alianța pentru Uniunea Românilor) din România și partidul Otzma Yehudit (Puterea evreiască) din Israel. La ceremonialul de semnare, care s-a desfășurat în Aula Mare a Facultății de Medicină din Iași, au participat președinții celor două partide – George Simion și respectiv Itamar Ben-Gvir. Domnul George Simion a recunoscut cu acest prilej că în trecut a avut vederi mai extremiste, dar acum s-a domolit. Domnul Ben-Gvir a replicat că își înțelege perfect omologul, căci și el însuși s-a moderat, iar ca dovadă a dat jos din salon portretul fostului său idol, Baruch Goldstein, cel care a omorât 29 de arabi în timpul unei rugăciuni la o moschee din Hebron. “Și acum mai încerc un sentiment de tristețe când văd gaura rămasă în perete, dar politica cere sacrificii“ – a adăugat domnul Ben-Gvir. Ceremonia a fost amânată de câteva ori, căci în trecut partidul AUR arătase simpatie pentru mareșalul Antonescu, însă doctorul Ben-Gvir a afirmat că după un studiu amănunțit al problemei a constatat că mareșalul nu a omorât nici măcar un singur susținător al partidului Otzma Yehudit…Read more…
Cum mi-am petrecut războiul. Ziua a doua.
Copiii mei îmi trimit filmulețe care te învață cum să-ți baricadezi eficient casa. Asta indică starea de panică în care s-a ajuns. Până acum, fetele mele nici nu știau precis unde-și țin cheile apartamentelor. De ieri însă, teama că nu mai poți fi în siguranță în propria casă a pus stăpânire pe toți. Analistul politic Ovidiu Raețchi scrie că timp de câteva ore, peste un secol de istorie s-a evaporat și Sderot 2023 a devenit Chișinău 1903, locația unui pogrom de tristă amintire care l-a făcut atunci pe poetul Chaim Nahman Bialik să scrie poemul “Orașul măcelului”. Statul Israel a fost creat și ca o poliță de asigurare pentru evreii din toată lumea că acest gen de masacre nu se vor putea repeta. Însă în ziua de ieri, această poliță nu a avut acoperire. Imaginile venite de pe front – da, acum îi putem spune așa – sunt cutremurătoare. Într-una din ele, teroriștii din Hamas au luat ostatecă o femeie bătrână, poate chiar supraviețuitoare a Holocaustului, în chiotele de bucurie ale gloatei. Pe imaginile care îmi parvin pe telefon prin WhatsApp nici nu vreau să mă uit. Citesc statistici în ceea ce privește numărul victimelor. Ulterior statisticile devin nume, iar mai târziu chipuri. Îi vezi acolo, copii cuminți, în fotografii liniștite de familie, figuri adolescentine care nu se vor mai maturiza niciodată. Ar putea fi acolo propriul tău copil, chiar îi și seamănă un pic. Read more…



















