Când am scris despre evreul maghiar Ferdinand Huszti Horvath, am fost surprinsă, dacă nu chiar șocată cât de greu a fost să găsesc material de referință în limba maghiară despre cel care nu doar că s-a născut în Ungaria și luptat pentru țara sa în război, da care a fost un artist atât de desăvârșit, încât ajuns în SUA (după ce și-a dat seama că în patria sa nimeni nu-i acordă importanță și nu poate supraviețui acolo), însuși marele Walt Disney l-a contactat cerându-i să lucreze în studiourile Disney. Repet: nu Ferdinand Horvath a bătut la ușa lui Walt Disney cu umila rugăminte să i se dea o șansă. Nu. A fost contactat cu oferta gata pregătită! Și despre o astfel de personalitate, un astfel de talent cu care Ungaria s-ar fi putut mândri pe bună dreptate, nici azi nu se prea poate citi în limba maghiară. Nu are nici măcar un articol Wikipedia, decât în franceză! Și celelalte informații provin mai toate din arhivele Disney, din studii referitoare la arta desenului animat, în special în engleză. Deși acest fapt m-a cam tulburat, mi-am spus: da, probabil cei rămași acasă îi ignoră pe cei care au plecat în lume și s-au făcut remarcați acolo, pe baza calităților care nu au fost apreciate pe meleagurile natale. E un fel de consolare ciudată, un mijloc de a se împăca cu situația, de a-și justifica ignoranța și nepăsarea față de cel care s-a dovedit o valoare inestimabilă pentru omenire – altundeva. Este un mod de a-și spune: simțeam eu că ne va trăda, că ne va părăsi în cele din urmă! De aceea nu i-am acordat importanță! Dar acum nu-mi mai pot ascunde tristețea. Noi, cei din Bazinul Carpaților (și nu doar maghiarii, după cum veți vedea din exemplele aduse) chiar nu știm să-i prețuim pe cei care ne îmbogățesc viața, indiferent dacă aceștia pleacă sau nu în lume. Și mai surprinzător este că cei din alte țări știu uneori mai mult despre talentele de la noi, inclusiv despre cei care NU au emigrat, decât conaționalii lor…Read more…

Ziua însorită de primăvară foarte timpurie, cu vremea caldă, serios decalată față de data din calendar, ne-a prilejuit o întâlnire plină de bucurie, mie și prietenei mele din copilărie, Heidi, cu care mă întâlnesc mult mai rar decât mi-ar plăcea. Motivul este evident administrativ și ține de faptul că în prezent locuim în țări diferite. Această mică istorioară face parte din categoria celor care iau naștere prin metoda ”subiecte sunt peste tot în jurul nostru, trebuie doar să fii atent la ceea ce te înconjoară și să asculți”. Întâmplarea mi-a fost povestită de prietena mea cu care ne-am regăsit după mulți ani, la o vârstă când înțelepciunea, atâta cât am dobândit-o, a ajuns la noi prin multe bune și rele pe care ni le-a servit viața. Heidi și cu mine stăteam împreună la o cafea, în tihna împărtășirii unor momente de care ne fusese tare dor. Evocam orășelul copilăriei noastre și cunoștințele comune și pe lângă dulciurile fine care însoțeau cafeaua, ne mai bucuram și de priveliștea atrăgătoare a centrului orașului meu, în dimineața care ne adusese bucuria întâlnirii. Ne-am spus câte și mai câte, am rememorat întâmplări din trecut și asta ne-a făcut tare bine amândurora. Prietena mea avea pe mâna stângă o foarte frumoasă brățară din cristale rozalii, cu un breloc adorabil în formă de pisicuță. Eu, mare iubitoare și admiratoare de pisici, am observat micul breloc și am admirat brățara, iar de aici încolo am aflat povestea micii bijuterii.Read more…

Am reuşit să citesc fragmente din cartea în care Paul Jorion, reputat antropolog şi sociolog, pe tonul unui profet al Apocalipsei, ale cărui avertismente repetate nu sunt luate în serios, înşiră o listă de fenomene care ar putea cauza, nu peste foarte mult timp, sfârşitul istoriei umanităţii…Read more…

În 28 iulie 2012 era lansată în spaţiul virtual Revista Baabel, având la bord un singur articol: „Despre” – manifestul celor două fondatoare, Eva Galambos şi subsemnata (sau viceversa), care se încumetau să înfiinţeze o publicaţie, înfruntând inflaţia de reviste electronice din convingerea că cele scrise în Baabel aveau să-şi găsească ecou printre printre autori şi cititori. Acest demers nu ar fi avut sorţi de izbândă fără sprijinul substanţial al lui George Roth (între timp devenit autor în Baabel) – care ne-a pus la dispoziţie domeniul şi l-a găzduit în primii ani – şi al lui Vlad Cucereanu, cel care a realizat (pro bono) proiectul site-lui Baabel (în Joomla). În scurt timp am reuşit să adunăm în jurul nostru primii autori baabelieni, al căror număr a sporit an de an, la fel cum a crescut şi s-a extins şi aria cititorilor noştri. O retrospectivă statistică (foarte aproximativă) ne indică faptul că la pornire, în decembrie 2012, în lume existau circa 697 de milioane de site-uri, în timp ce în 25 iulie 2019 la ora 22.00 erau 1,703,000,000 (dar de atunci numărul lor a mai sporit cu câteva zeci de mii). Se pare că doar 20% dintre aceste site-uri sunt active, adică vreo 700 de milioane, astfel încât poziţionarea noastră între primele 2 milioane nici nu este atât de dezamăgitoare pe cât ar părea!…La împlinirea celor 7 ani de acasă…în Baabel doresc să-i îmbii pe baabelienii autori şi cititori să savureze câte o felie virtuală dintr-un tort care a întrunit un număr record de accesări…Read more…

Legendara Selma Mayer (1884 – 1984) a fost aproape 50 de ani sora șefă a spitalului Șaarei Țedek (Porțile dreptății). A fost distinsă cu titlul „Cetățean de onoare al orașului Ierusalim”. A murit la vârsta de 100 de ani, tot la spitalul căruia și-a dedicat viața. Textul de față se bazează pe un interviu pe care ea l-a acordat în 2-XI-1971 dnei prof. Margalit Shilo de la Institutul de cercetare a evreimii contemporane, Secția de istorie orală a Universității Ebraice din Ierusalim. Între 1906 și 1916 am lucrat ca soră la spitalul evreiesc Salomon Heine ( unchiul poetului Heinrich Heine) din Hamburg. Când a izbucnit războiul, surorile evreice, care până atunci nu puteau da examen de stat, au fost chemate să se prezinte și ele la examen. Fiindcă nu se știa exact ce se cere la examen m-au trimis pe mine și pe încă o colegă din promoția mea să încercăm. Aveam emoții mari, nu știam la ce să ne așteptăm, dar noi două am trecut, ba chiar cu nota maximă, pe când multe altele au căzut. Cu puțin înainte de Primul Război Mondial dr. Wallach a venit în Germania să caute surori pentru spitalul Șaarei Țedek din Ierusalim. El a povestit că la Șaarei Țedek mai lucrase o soră din Olanda. Înainte de a pleca în Palestina, ea a venit să învețe întâi germana în spitalul nostru din Hamburg. Condițiile erau extrem de primitive, ea nu a suportat și a plecat. Am hotărât să încerc să stau măcar până la sfârșitul războiului. Read more…