La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…
Orice ar face, oricât ar vrea să fie, în primul rând, un festival al marilor dări de seamă ale cinematografului de peste an, Cannes-ul rămâne, de-a lungul celor aproape două săptămâni ale sale, un loc al unei miraculoase schimbări geografice. Liniștita stațiune de pe Coasta de Azur acumulează toată splendoarea artificiilor reînnoite în fiecare seară, deconcertanta paradă a frumuseții gratuite, din ce în ce mai futuriste, a rochiior care trec pe covorul roșu. Toate acele instalații de mătase, catifele și dantele care nu pot fi văzute în altă parte și pe care nu le va mai purta nimeni, niciodată, au fost mai fantasmagorice decât oricând în acest an. A fost nevoie, de câteva ori, de intervenția unor bodyguarzi pentru a le ajuta pe purtătoarele lor să urce treptele. Am fost întrebată, de multe ori, cum își ocupă locul pe scaune toate acele jupe sub formă de corole sau umbrele uriașe ori trene lungi de câțiva metri. Sfântă naivitate! Deținătoarele respectivelor construcții nu vor intra niciodată în sală, să vadă filmele. Modele mai mult sau mai puțin celebre, ele au venit pentru a fi văzute, pentru a face publicitate caselor de modă. După ce trec de exercițiul urcării scărilor, intră în marele hol al sălii Lumière, după care pe aci ți-e drumul. Ies printr-o ușă lăturalnică. Pe Sharon Stone, pe Penelope Cruz, pe Angelina Jolly nu le vei vedea niciodată astfel gătite. Ele vin să-și prezinte filmele, să stea alături de public. Astfel de spectacole, după zisele unora, adevărate bâlciuri ale deșertăciunii, fac parte din mitologia celui mai mare festival de film din lume, al treilea eveniment mediatic după Jocurile Olimpice și Cupa mondială de fotbal.Read more…
Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală. Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii. Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Read more…
Printre nenumăratele documente descoperite în gniza din Cairo au fost multe surprize. Una din ele era faptul că s-au găsit documente în limba idiș. Doar evreii locali vorbeau iudeo-araba, nu idiș! Cum se explică prezența acestor texte tocmai în Egipt? Cercetătorii încă nu au căzut de acord. Unii cred că textele, puține la număr, ar fi fost lăsate în urmă de călători sau negustori veniți din Germania sau din Europa de Răsărit. Alții presupun că în sec. al XIV-lea ar fi existat deja o mică comunitate de evrei așkenazi, vorbitori de idiș, atât la Cairo cât și în Palestina. Cine știe? Cel mai vechi text în limba idiș găsit în gniza este un codex, adică o carte datată 9 noiembrie 1382. În zilele noastre ea se află la Cambridge, unde a fost adusă de Solomon Schechter. Cartea are 84 de pagini și conține mai multe poeme epice. Unele au subiecte biblice: Moșe Rabeinu (Moise, marele nostru învățător), Gan Eden (Grădina Edenului), Yosef Hatzadik (Iosif cel drept) și Avraham Avinu (Strămoșul nostru Avraam). În continuare este o fabulă și în sfârșit două fragmente inspirate din poemul epic Kudrun bazat pe o legendă germană.Read more…
“Another Round, cel mai recent film în regia lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen în rolul principal, a fost selectat la cea de 73-a ediție a Festivalului Internaținal de Film de la Cannes și va ajunge în cinematografele din România la finalul acestui an”. O astfel de știre, de curând difuzată de societatea de distribuție, poate deconcerta pe cititorul neconectat la știrile de ultimă oră din frământata lume cinematografică a lunilor din urmă. A 73-a ediție a Festivalului de la Cannes? Care? Cel care ar fi trebuit să aibă loc în mai? Oricât ar părea de ciudat, delegatul general al celei mai importante manifestări cinematografice din lume, Thierry Frémaux, a spus răspicat săptămâna trecută: “Nu putem să spunem la revedere tuturor, ne vedem anul viitor”. După ce a ținut pe jar întreaga suflare a filmului de pe mapamond, interesată de soarta marilor festivaluri, în timp ce multe au lăsat drapelul jos în lupta cu pandemia, acceptând trista realitate a renunțării, a anulării edițiilor în curs, (Avignon, Locarno, Karlovy Vary), în timp ce Mostra venețiană, cel mai vechi festival cinematografic, încă se mai gândește asupra modalității exacte în care ar putea ființa întâlnirea de la Lido din septembrie, Thierry Frémaux și Pierre Lescure (președintele festivalului de la Cannes) au hotărât: ediția cu numărul 73 va exista, și nu în format virtual. În niciun caz. Ce-i drept, nici fizicește, ca să spunem așa, nu e posibil. Unde-i lege nu-i tocmeală. Restricțiile sunt restricții pentru toată lumea. Read more…
Operatorul imagine Zsiga Erdős a plecat prea curând într-o lume mai bună, izbăvindu-se de suferinţa unei boli crunte, neiertătoare…Un coleg, un prieten, un Om de nădejde a părăsit această lume. Chipul său blând, surâsul sfielnic, umorul fin, măiestria sa de a culege imagini, empatia faţă de oameni şi poveştile de viaţă vor rămâne doar în amintiri. Din aceste amintiri am să împărtăşesc şi eu pentru a-mi ostoi durerea…În 1992, când am ajuns la TVR Cluj, Zsiga era un tânăr entuziast şi dedicat trup şi suflet muncii de televiziune. Îl întâlneam în regia de emisie (unde sincronizam în direct titrajul emisiunilor maghiare). Urca în goană scările, cu câteva minute înainte de emisiune, purtând în braţe un vraf de casete (VHS), ordonate după comperajul abia scos din maşina de scris. Pe atunci aproape totul se făcea în ritm de Ultima Oră. Erau multe evenimente şi puţine camere video; uneori montajul se făcea direct de pe camera cu care se filmase cu ceva timp înainte. Zsiga controla ordinea casetelor şi urmărea cu atenţie maximă modul în care erau introduse în player, verifica prima şi ultima imagine (precizată întotdeauna în desfăşurător, pentru că pe atunci, la noi, nu exista opţiunea time code-ului). În restul timpului Zsiga filma, purtând pe umăr camera VHS şi învăţa să monteze (cu videoplayere de amator primite din ajutoare, ca de altfel şi videocamerele). Read more…
”Toate călătoriile trebuie să fie ca niște poeme”. Este o frază a poetului american Paul Blackburn peste care am dat săptămâna trecută și care-mi revine în minte de câteva ori pe zi. Visez tot mai des că plec. Că mă urc în mașină și pornesc la întâmplare, mă las purtată de drum în voia lui. Îmi plac autostrăzile. Îmi place eficiența lor, organizarea lor, sentimentul de siguranță pe care mi-l conferă. Și de libertate. Întotdeauna când ajung ”dincolo” pe autostradă mă opresc în prima benzinărie și beau o cafea. Sărbătoresc faptul că am scăpat de drumul cu două benzi pe care ne înghesuim de-a valma camioane, mașini, biciclete și căruțe. Îmi plac autostrăzile, dar nu pentru viteză. Ci pentru spațiile de parcare și pentru toate posibilitățile pe care ți le oferă. Pentru toate drumurile laterale și pentru indicatoarele care pomenesc de vestigii arheologice, monumente istorice, localități cu nume pe care n-o să le mai auzi probabil a doua oară. Read more…
Războaiele din Israel sunt un pic cam ca alegerile. S-a mai terminat o rundă și așteptăm runda următoare. Până atunci pauza de respirație care îmi îngăduie să trag niște concluzii. Si chiar dacă ele nu vor fi pe placul tuturor eu le pun aici că dacă tot le-am tras, e păcat să nu le împărtășesc. Nici una din părți nu a reușit să-și asigure fotografia victoriei. Nu a existat o poză echivalentă cu cea a soldatului sovietic care a fluturat drapelul URSS deasupra Reichstagului la finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Scriitorul Amos Oz spunea odată: “Cu cât vor fi mai multe victime israeliene, cu atât va fi mai bine pentru Hamas. Cu cât vor fi mai multe victime palestiniene va fi mai bine pentru Hamas” . Din fericire pentru noi, Israelul a evitat să-i procure Hamasului această victorie morală. Mă doare sufletul pentru fiecare nevinovat ucis însă pot spune cu mândrie că Israelul a încercat și chiar a reușit să limiteze cât mai mult numărul de victime colaterale printre cei neimplicați in conflict. Acest război, ca mai toate războaiele, a adus cu el multă, foarte multă ură. A făcut să erupă tot puroiul netratat din societate. Dar a mai fost totodată și un alt aspect. Poate că nu ați auzit până acum despre Ido Avigal, un băiat de 5 ani din Sderot, lovit mortal de o rachetă pe care Cupola De Fier nu a reușit să o intercepteze și al cărui tată a zis – cu toată durerea – că speră ca micuțul Ido să fie ultima victimă a conflictului…Read more…
Recent am primit o carte care mi-a trezit interesul în mod deosebit: un dialog între profesorul Jean-Jacques Askenasy, de la Universitatea din Tel Aviv, medic specialist de renume internațional în neurologie, membru de onoare al Academiei Române – și scriitoarea Cleopatra Lorințiu, director adjunct al Institutului Cultural Român din Tel Aviv. Este o conversație între doi intelectuali din două generații diferite și de formații diferite. Primul este un profesor israelian originar din România, născut în anul 1929, care a trecut prin perioada Holocaustului ca elev și prin perioada dictaturii comuniste ca student și tânăr medic neurolog, om care a luptat mulți ani pentru a primi aprobarea de plecare și a ajuns în Israel la intervenția fostului premier Golda Meir în 1972, după 12 de ani de așteptare. Vizavi de el se află o intelectuală română născută în anul 1957, care a crescut în condițiile regimului de dictatură comunistă și nu a cunoscut regimul de dictatură legionară și antonesciană în mod direct, cu numai din lecturi, iar după revoluția din decembrie 1989 a funcționat în diplomația culturală românească și a fost căsătorită cu un intelectual evreu din Franța. Read more…
În copilărie, un capăt de cretă cât de mic, eventual şutit de la şcoală, era instrumentul ideal de a scrie şi a desena pe garduri şi pe pereţi. Îndeobşte dădeam de ştire tuturor (cu o inimioară străpunsă de o săgeată) că A şi B se iubesc, ne vărsam năduful pe adversari, desenând un cap de măgăruş în dreptul numelor (sau iniţialelor) lor sau încurajam echipa de fotbal preferată „Haide U!”. Desenam pe asfalt şotroane de diferite forme şi dacă se întâmpla minunea să avem un ciot de cretă colorată, le decoram cu floricele. Toate acestea dispăreau odată cu prima ploaie sau le ştergeam noi, de îndată ce adulţii ne apostrofau să nu murdărim gardurile şi trotuarul. De altfel, încă din clasele primare (între cele două reprize de cult al personalităţii pentru Dej şi Ceauşescu), învăţătoarea ne-a învăţat zicala „Numele măgarului e pe toate gardurile” şi ne-a spus că e foarte urât să mâzgălim pe pereţi, astfel încât curând am renunţat la acest obicei. Iată, că după mai bine de o jumătate de veac, pe tot mai multe ziduri, garduri, capete de pod, vitrine, stâlpi de electricitate, cutii de transformatoare, uşi de garaj din Cluj (şi nu numai) rânjesc mâzgălituri pictate cu vopsea rezistentă faţă de care ploile (oricât de abundente) sunt neputincioase.Read more…
Întotdeauna iau în considerare dictonul latin De mortuis nihil nisi bonum şi foarte rar fac excepţii. De astă dată însă este o excepţie meritată, deoarece nu găsesc cuvinte pozitive ca să descriu simțămintele mele la aflarea veştii decesului unuia dintre cei mai inveterați antisemiți din ultimele decenii. Este vorba de Desmond Tutu, fostul arhiepiscop anglican de Cape Town, Africa de Sud. Din păcate, în întreaga lume a fost un cor de laude la adresa acestui așa-zis om al religiei, de unde nu au lipsit nici vocile unor fruntași ai opiniei publice evreiești care nu s-au sfiit să dea uitării ura propovăduită de Tutu de-a lungul întregii sale cariere, nu numai împotriva politicii statului Israel, pe care a atacat-o fără reținere, ci împotriva întregului popor evreu, fără deosebire de locul unde trăieşte și uitând cu neruşinare cât de mulţi evrei l-au sprijinit în lupta împotriva regimului apartheid din Africa de Sud. Singura voce de prestigiu care l-a demascat pe Tutu în vorbe şi fapte a fost renumitul avocat şi activist umanitar Alan Dershowitz, care într-un recent articol întitulat Să-i ridicăm o statuie fostului Episcop Tutu? a reamintit cuvintele şi acțiunile mârșave ale episcopului, foarte asemănătoare cu propaganda nazistă a lui Goebbels!Read more…
Cartea Esterei din Vechiul Testament conține câteva ciudățenii. În primul rând, numele lui Dumnezeu este absent, cu toate că prezența lui se simte, cartea fiind plină de minuni. Ciudată este și nepăsarea autorului față de asimilarea masivă a evreilor în mediul persan în care trăiau. persan. Povestea se petrece în zilele de Pesah, însă sărbătoarea nu este amintită. Din această cauză și din multe altele a fost o dispută îndelungată între înțelepții din Talmud dacă să introducă această carte în canonul Vechiului Testament (Talmudul Babilonian, tractatul Meghila 7, fila b). Cartea Esterei să fie oare un document istoric, sau o legendă din Orientul Antic? Capitolul 1 este cu siguranță porțiunea care cuprinde cele mai multe elemente de istorie. Aici îl întâlnim pe regele Ahașveroș (în latină Ahasuerus) care apare și în cartea lui Ezdra (4:6). El este identificat cu împăratul persan (ahemenid) Xerxes I (486-465 î.e.n.). Imperiul Ahemenid a fost întemeiat de împăratul Cirus al II-lea cel Mare (559-530 î.e.n.), bunicul lui Xerxes. În istoria iudaică și potrivit celor scrise în Vechiul Testament el a eliberat evreii din captivitatea babiloniană și le-a permis să restabilească vechiul cult și să reconstruiască Templul din Ierusalim.Read more…
Timp de 12 ani am practicat medicina într-o țară în care libertatea era o noțiune des amintită în presă, radio și televiziune, și mai deloc în viața de toate zilele. Mi-am îngrijit pacienții așa cum am crezut că e mai bine și, ca să fiu sincer, am fost mulțumit de ceea ce făceam, exact în măsura în care nu mă așteptam să fiu adulat de cei care se aflau în grija mea și nici de aparținătorii lor. Da, îmi plăcea un cuvânt de mulțumire și nimic mai mult. M-am simțit respectat și mi-a fost de ajuns. mă aflam, pentru prima oară în existența mea, într-o atmosferă liberă, în care pericolul nu vine niciodată dinăuntru, iar de cel din afară știam că are cine să se ocupe. Dar tot obiectivismul meu, toată dorința de a privi lucrurile cu un ochi obiectiv, de a accepta aspectele negative ale societății în care trăiam și a mă bucura că nu voi fi înmormântat pe Șoseaua Giurgiului, totul s-a destrămat atunci când am dat cu ochii de violența, agresivitatea față de personalul medical. Căci despre asta e vorba în cele ce urmează.Read more…
Concursul „Șederea pe Găleți Răsturnate” din acest an s-a încheiat cu strigăte de nemulțumire generală. Juriul internațional nu s-a putut pune de acord asupra câștigătorului locului trei, darămite asupra râvnitelor medalii de aur și argint. Nici măcar după negocieri îndelungate nu s-a putut ajunge la o evaluare finală a participanților, iar concurenților dezamăgiți li s-a înmânat numai o diplomă de participare, fără un clasament general. Pentru a patra oară consecutiv, unii concurenți au luat acasă și o infecție venerică, pe care au primit-o de la un judecător rămas anonim. Au fost chiar zvonuri despre luare de mită și folosirea de substanțe interzise de Comisia de Doping Moderat și Acceptabil pentru obținerea rezultatelor mai bune la exerciții deosebit de dificile, cum ar fi șederea cu o singură fesă pe marginea găleții. O situație intolerabilă. Pentru a înțelege mai bine circumstanțele din cadrul competiției, să trecem în revistă pe scurt evenimentele care au marcat istoria acestui sport popular, pe care mulți chiar îl consideră o veritabilă formă de exprimare artistică. Rădăcinile șederii competitive pe găleți răsturnate datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. A treia revoluție tehnologică și procesul intensiv de industrializare au declanșat un fenomen social nemaiîntâlnit până atunci: migrarea populației paupere spre mediul urban, aflat în plin avânt industrial.Read more…
În adolescență am devenit un simpatizant entuziast al ideii sioniste, influențat de impresionantele prelegeri ale rabinului Dr. Menahem Shafran, ținute pentru elevii evrei din liceele românești. Ideile sioniste mi-au fost consolidate prin aderarea la organizația Bethar și prin broșuri ilustrate privind kibuțurile din Eretz Israel. Faptul că port numele lui Theodor Herzl m-a determinat să studiez cu atenție biografia acestui remarcabil reprezentant al poporului în care am văzut lumina zilei. Corespondent al ziarului vienez Neue Freie Presse la Paris, a fost șocat să găsească în patria Revoluției Franceze același antisemitism cu care se familiarizase în Austria. În Franța, ofițerul evreu Alfred Dreyfus fusese acuzat în mod fals de crimă. Aceasta acuzație a produs o explozie de antisemitism în rândul publicului francez. Herzl a declarat în anii următori că Afacerea Dreyfus a făcut din el un sionist…Când mi-am făcut studiile universitare, în anii ‘50 ai secolului trecut, în perioada dictaturii proletariatului, marxism-leninismul era o disciplină obligatorie.Read more…
Cartea lui Yirmiahu Yovel The Other Within – The Marranos. Split Identity and Emerging Modernity a apărut în anul 2009 la Princeton University Press, fiind apoi tradusă în franceză și ebraică. Maranii, denumiți și conversos (convertiți – în spaniolă), New Christians (creștini noi – în engleză), sau anusim (siliți – în ebraică) sunt evreii din Spania și Portugalia și descendenții lor, obligați să se convertească la creștinism în urma presiunilor exercitate de autorități. (Din toate aceste denumiri am ales să folosesc termenul „marani”, pentru că este singurul care a intrat în limba română.) Maranismul spaniol a apărut după două valuri de convertire masivă, în 1391-1414 și în 1492. Cu tot succesul economic și o oarecare emancipare politică, maranii au suferit de discriminare și de persecuțiile inchiziției. Ei au fost the other within (străinii printre noi), aparținând și totodată neaparținând, respinși atât de evrei, care îi considerau trădători ai propriei religii, cât și de veteranii creștini, care vedeau în ei evrei. Ca rezultat al izolării lor sociale și în deosebi pentru că în viața lor de zi cu zi amestecau noțiuni evreiești și creștine, mulți marani sufereau de o identitate scindată, neliniște sufletească, discordanță socială și religioasă, ceea ce a devenit caracteristica lor distinctivă. Exemplul cel mai elocvent a fost Baruch Spinoza (1632-1677). Niciun gânditor modern nu a fost mai radical în critica lumii spirituale, atât a iudaismului cât și a creștinismului.Read more…
Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…
În timp ce vânătoarea de elefanți, rinoceri și veverițe este pe bună dreptate descurajată, cucerirea, ocuparea și exploatarea altor țări nu este în niciun caz ceva rușinos sau chiar condamnabil. Ținând cont de evenimentele istorice recente, se pare că invadarea teritoriilor străine, subjugarea populației și jefuirea bogățiilor acestora este o ocupație lăudabilă și extrem de recomandabilă pentru bărbații întreprinzători. Chiar și actele ocazionale de violență pot fi clasificate drept infracțiuni minore, dacă au avut loc întâmplător, în timp ce se urmărea un scop mai înalt. Nici organizațiile internaționale / supranaționale nu mai au obiecții la acțiunile de cucerire, dacă le sunt prezentate justificări solide și credibile. Acest lucru este valabil mai ales dacă se pot dovedi pretenții istorice, legături de familie, sau o foame insațiabilă pentru materii prime rare, la care nu se poate ajunge prin mijloace pașnice. Accesul liber la mare, de preferință la porțiuni de plajă însorite și protejate de vânt, precum și posibilitățile mai bune de transport către cazinouri sunt, de asemenea, justificări acceptabile pentru acordurile întrerupte unilateral și pe care comunitatea internațională le tolerează de obicei fără probleme. Din fericire, în Consiliul de Securitate există întotdeauna un membru care își poate folosi dreptul de veto în favoarea cuceritorului.Read more…
Dacă uit să-mi pun ceasul pe mână mă apucă panica, chiar dacă ora de pe ecranul smartphone-ului meu este mult mai exactă decât cea indicată de arătătoare, pe cadranul ceasului de mână vechi de peste zece ani. Dar un ecran nu e cadran, iar gestul de a-mi consulta ceasul e înrădăcinat în existenţa mea de o viaţă (minus circa nouă ani, până în vacanţa mare de după clasa a doua primară, când am primit primul meu ceas – un UMF – drept recompensă pentru premiul I). Pe vremea aceea puţini copii aveau ceas de mână şi pentru a te orienta în timp (dacă nu erai în centru ca să arunci o privire către ceasul din turnul bisericii Sf. Mihai) trebuia să te adresezi politicos unui adult: „Nenea (tanti) vă rog să-mi spuneţi cât e ceasul.” Mai târziu am aflat că aceeaşi formulă era şi un mod simplu de a „agăţa” o fată de care-ţi plăcea. Astăzi o astfel de abordare pe stradă este insolită (ca să nu spun obraznică), din moment ce tot omul are asupra sa (măcar) un telefon şi, practic, la fiecare colţ de stradă, pe firmele luminoase şi în interiorul prăvălilor, farmaciilor şi altor localuri publice, există felurite ceasuri şi afişaje electronice, indicând ora exactă. Ceasul şi ora… În limba română întrebi „Cât e ceasul?” şi tot ceasul este şi instrumentul care indică orele. E drept că poţi întreba (mai ales în Transilvania) „Cât e ora?” şi uneori (mai ales în Vechiul Regat şi în scrierile autorilor din acea parte de ţară) întâlneşti o formulare de genul „pe la ceasurile şapte”. Potrivit DEX, ceasul şi ora sunt sinonime. Totuşi, eu sesizez o diferenţă de nuanţă între cele două. Read more…
După ce am urmărit peripețiile „drumeților din Bârlad”, ar fi interesant să aflăm ce s-a întâmplat cu ei mai departe. Bineînțeles că visul fiecărui imigrant era să ajungă la New York și într-adevăr marea majoritate a ajuns acolo; unii au rămas, alții au plecat mai departe să-și caute norocul. Dar din anul 1900 societățile de binefacere europene au început să trimită un număr considerabil de evrei din România spre Canada. (Alți imigranți, care din diferite motive nu au fost admiși în Statele Unite, au ajuns și ei în Canada.) În ultima parte a cărții Finding Home: In the Footsteps of the Jewish Fusgeyers (În drum spre casă: pe urmele drumeților evrei), Jill Culiner povestește despre soarta lor în noua patrie. În Canada, imigranții debarcau la Quebec City. Dar nici acolo nu era primit chiar oricine. Puteau să debarce doar cei care aveau un capital de… 10 dolari. Cei care aveau adresa vreunei rude dispuse să-i primească puteau pleca la New York. Celorlalți li s-a oferit un loc de muncă, dar în fiecare seară trebuiau să se întoarcă în port, până când își vor fi agonisit cei zece dolari. Bineînțeles că au primit muncile cele mai grele; „drumeții din Bârlad” au lucrat la construcția unui pod. Dar din moment ce și-au câștigat libertatea, au plecat care încotro și grupul s-a destrămat. Tot ce mai poate fi urmărit în zilele noastre este drumul imigranților evrei din România, alături de cei din alte țări.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
