Am plecat la Bucureşti pentru trei zile ca să particip la lansarea cărţii prietenei mele Anca Laslo, O după-amiază cu ceva dulce, care a avut loc la Librăria Eminescu sâmbăta, 16 noiembrie 2024. Anca Laslo a debutat ca scriitoare acum mai bine de trei ani în rândurile revistei Baabel. Cunoşteam dorinţa ei de a-şi publica povestirile într-o carte, iar împlinirea acestui vis începuse să înflorească de câteva luni. Cartea, apărută la editura bucureşteană Bifrost, a fost lansată la Oradea, cu câteva săptămâni în urmă, iar participarea mea în lansarea de la Bucureşti a fost o surpriză pe care am dorit s-o fac prietenei mele “baabeliene”. Cartea este concepută în cinci părţi, al căror liant este biografia Ancăi. Este o carte de povestiri, în care Anca vorbeşte despre momente ale vieţii ei cu un profund umanism şi cu o dezinvoltură care, în opinia, mea denotă calitatea ei de povestitoare. Povestirile sunt scrise la persoana întâi, astfel încât fiecare dintre ele relatează faptele din unghiul de vedere al naratorului, uneori erou al povestirii, alteori martorul delicat al evenimentelor. Read more…

Iar scrii despre bazaconiile tale cu oamenii dinaintea oamenilor? mă întreabă unii sceptici dintre prietenii mei. Eu nu sunt istoric. Nu am rigurozitatea specialiștilor în descifrarea trecutului. Sunt doar un ziarist deschis spre orice ipoteză interesantă. Iar istoria din ultimele decenii începe să examineze cu tot mai mult interes date care par să ateste că în trecutul planetei noastre au fost civilizații avansate sau am fost vizitați de extratereștri. Enigmele sunt cu atât mai mari cu cât, din ce în ce mai des sunt descoperite obiecte vechi de mii de ani, care par a fi lucrate cu tehnicile moderne de astăzi, sau par a fi folosit unele tehnologii pe care omul modern abia le-a deprins. Marea dilemă nu a fost lămurită nici de cei care susţin că Pământul a fost locuit cu multe mii de ani în urmă de o civilizaţie dezvoltată dispărută apoi într-un cataclism, nici de cei care promovează ideea unor vizite extraterestre. Read more…

Holocaustul are multe aspecte. Unul dintre ele este atitudinea unor oameni adevăraţi, din păcate nu prea mulţi, care au fost alături de evrei în vremuri de restriște. Un astfel de Om a fost Baronul János Kemény (1903-1971). Deși era transilvănean get-beget, originar dintr-o veche familie de nobili, s-a născut la Pittsburg, în America. Tatăl său, István, plecase acolo ca să-și încerce norocul, din păcate fără prea mult succes. Pe deasupra a murit foarte tânăr, iar soţia lui, o actriţă americană, a venit în Transilvania cu János și fraţii lui. La începutul anilor 20 ai secolului trecut, soarta a făcut ca baronul János Kemény să moștenească o mare avere, precum și castelul Kemény din Brâncovenești (Marosvécs), județul Mureș. Așa se face că baronul s-a îmbogățit peste noapte, dar el nu a uitat niciodată de unde a plecat. Ȋn perioada de după Dictatul de la Viena baronul a fost directorul teatrului Thália din Cluj. El s-a împotrivit legilor rasiale impuse de autorităţile hortyiste și a încercat prin marea lui autoritate să îmblânzească aceste legi. Ȋn momentul în care actorii evrei nu au mai avut voie să joace pe scenele clujene, baronul i-a ajutat să înfiinţeze un teatru evreiesc la Clubul CFR, teatrul Concordia, pe care l-a dotat din recuzitele Teatrului din Cluj, iar salariul actorilor l-a plătit din propriul buzunar.Read more…