Silvia Nussbaum (Pötyi, pentru prieteni) a părăsit această lume după un răstimp îndelungat în care a fost ţintuită de pat. Soţul ei, Vasile (Laci) Nussbaum (1), a fost prieten de o viaţă cu părinţii mei şi cu unchiul meu. Această prietenie am moştenit-o şi eu şi am preţuit-o nespus… Pe Pötyi o întâlneam mult mai rar decât pe Laci, dar o ştiam de zeci de ani, de la concertele Filarmonicii de Stat din Cluj. De fiecare dată îi căutam chipul frumos, încadrat de părul bogat, castaniu închis – aproape negru şi, privind-o ţinându-şi vioara cu graţie şi afecţiune, îmi aminteam cum se înfiripase povestea lor de iubire.
După eliberarea din lagărul de la Buchenwald, Laci Nussbaum – care-şi pierduse părinţii şi fratele mai mic la Auschwitz – a revenit acasă, în Transilvania. Nu mai avea pe nimeni la Cluj, dar rudele de la Turda l-au primit cu multă dragoste. Totuşi, după trauma cumplită a lagărului care-l maturizase brusc la 15 ani, Laci nu-şi găsea locul în mijlocul familiei care – după cum îmi povestea – pe de o parte era prea ocrotitoare, pe de alta, nu putea să înţeleagă (dar ce om normal ar fi putut să priceapă ?!) grozăviile prin care trecuse. Atunci s-a apropiat de Pötyi. El o asculta cântând la vioară, iar ea asculta povestea suferinţelor sale. Aşa a început dragostea lor.Read more…

De mic copil am avut ocazia să fiu aproape de un adolescent diferit de alți copii și am fost impresionată de aspectul și de neputința lui cauzată de un probabil malpraxis. Băiatul avea o dizabilitate evidentă și nu se putea descurca singur decât cu mare dificultate. Pichi era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Era fiul unor vecini și din ce am înțeles de la părinții mei, când era bebeluș a căpătat un fel de tremur al întregului corp, urmare a unei injecții intramusculare. Mergea foarte greu și avea tot timpul mișcări necontrolate ale întregului corp. Desigur, nu a mers niciodată la școală. Fiind printre cei mai mici, eu eram spectator la joacă și stăteam rezemată de gard ca să fiu protejată de vreo mișcare bruscă a celor care se jucau. Deseori, Pichi mi se alătura. Îi plăcea să privească joaca puștilor din cartier. Avea pe față un zâmbet ciudat, împietrit, dar aspectul lui nu mă speria, pentru că îl știam de mică. În acele momente îl priveam îndelung și, câteodată, eram surprinsă de reușita lui spasmodică de a opri vreo minge sau vreo țurcă venită spre noi din jocul copiilor. Cu siguranță, mama lui și cei din familie îi interpretau mimica feței ca pe un limbaj. Scotea și sunete pe care familia sa le înțelegea, dar eu nu pricepeam ce spune. Știu doar că mă privea blând și parcă protector, ca un frate mai mare. Făcea și cumpărături familiei și se îngrijea, pe cât putea, de un frate mai mic pe care îl iubea foarte mult. Deci Pichi avea judecată, înțelegea ce se întâmplă în jurul lui, dar tremurul său continuu și dificultățile de vorbire au fost frâne în dezvoltarea lui normală. După demolarea cartierului Mărgeanului din București, locuitorii s-au împrăștiat și nu am mai știut nimic de Pichi.Read more…