Până acum se credea că educarea nevăzătorilor din Transilvania ar fi început în anul 1900, odată cu înființarea Școlii de Orbi din Cluj. Iată, însă, că o astfel de inițiativă a existat în timpul școlilor grănicerești, încă din 1846. Descoperirea surprinzătoare a fost făcută printre documentele Regimentului de Graniță din Caransebeș. Cea mai veche referire la protecția orbilor apare într-un document pe care Curtea din Viena l-a emis la 6 martie 1844. În document este menționat orfanul Josef Monpay, care era complet orb. El locuia în zona Caransebeșului și dacă nu exista o școală specializată pentru deficiența lui la care să fie trimis, era necesară mărirea ajutorului financiar. Spre sfârșitul anului 1844, Curtea de la Viena a hotărât să sporească acest ajutor, de la 25 la 40 de florini. Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1846, de la Viena a fost expediat un alt document din care aflăm: „noua decizie a Majestății Sale, a cărui intenție este de a răspândi educația elementară a orbilor și de a o urmări cu atenție în continuare”.Read more…
Pogromul de la Iași din 1899
Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară. Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899. Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor. Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21). Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Dar bunele intenții s-au evaporat repede. Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7). Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc. După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani. Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…
Italia. Victoria extremei drepte
În decurs de două săptămâni, două partide de exremă-dreapta au ajuns pe prim planul politicii europene, provocând unde de șoc printre țările membre ale UE. În Suedia ”Democrații Suediei” au devenit, în urma alegerilor, cel de-al doilea partid ca popularitate. Chiar dacă nu a intrat în guvernul de centru-dreapta, va sprijini cu cei 73 de deputați măsurile promovate de noul cabinet și cu certitudine va putea impune anumite poziții. Alegerile de duminică din Italia aduc la guvernare o coaliție compusă din partide de centru-dreapta și extremă dreaptă. Unul dintre ele, ”Frații Italiei”, deși nu se consideră de extremă-dreaptă își are sorgintea în formațiunile postfascite din țară. Spre deosebire de Suedia, ”Frații Italiei” conduse de Giorgia Meloni care a obținut, potrivit rezultatelor provizorii, 26 la sută vor intra în guvern împreună cu Liga lui Matteo Salvini, de asemenea considerată de extrema dreaptă și Forza Italia a lui Silvio Berlusconi –deși aceste două paride au obținut voturi sub așteptări. Această coaliție va putea obține majoritatea și în Camera Deputaților și în Senat. Ținând cont de rezultate, pentru prima dată, prin persoana Giorgiei Meloni, Italia va avea un prim-ministru femeie. Stânga italiană a obținut rezultate mai slabe fiind și fărămițată.
Victoria extremei drepte în două țări membre ale Uniunii Europene este fără doar și poate un semnal negativ pentru Europa, tocmai în momentele în care ar fi nevoie, mai mult ca niciodată, de unitate…
Read more…
Regina Elisabeta a II-a şi Mihail Gorbaciov
În ultimele săptămâni am pierdut, una după alta, două personalități care au influențat determinant mersul istoriei – Mihail Gorbaciov și regina Elisabeta a II-a. La prima vedere pare oarecum forțat să îi compari, dar dacă înlături suprafața, descoperi trăsături care permit o anumită apropiere. Intenția care i-a animat pe cei doi era o schimbare spre bine, atât pentru popoarele lor, cât și pentru lume și dorința lor a fost ca aceasta să se realizeze pașnic. Ceea ce îi deosebea era modul de lucru. Despre Mihail Gorbaciov se poate spune că a acționat deschis, și-a prezentat în mod public ideile, ideologia, programul. Regina Elisabeta a II-a a acționat cu discreție, prin persuasiune aproape invizibilă, funcția ei nepermițând vreo intervenție directă. Analizând rezultatele, constatăm că regina a avut mai mult succes, pe când cele ale lui Gorbaciov au fost plătite scump și în multe direcții el a eșuat. Așa cum au subliniat liderii politici britanici și din întreaga lume, istoricii și analiștii politici, cei 70 de ani ai domniei reginei Elisabeta a II-a au adus schimbări uriașe. Ele se referă la structura a ceea ce a fost Imperiul Britanic atunci când Elisabeta a urcat pe tron, la economie, la relațiile interumane, la însăși compoziția demografică a Marii Britanii care astăzi se caracterizează printr-o multiculturalitate sănătoasă, prin integrarea, chiar dacă nu în totalitate, a diferitelor etnii provenind din fostele componente ale Imperiului. Chiar dacă rolul ei a fost formal, acele puține drepturi pe care le avea nu au fost exercitate în defavoarea progresului Marii Britanii. Mihail Gorbaciov nu a avut acest noroc, deși…Read more…
Maranii: Identitate dublă și apariția modernității
Cartea lui Yirmiahu Yovel The Other Within – The Marranos. Split Identity and Emerging Modernity a apărut în anul 2009 la Princeton University Press, fiind apoi tradusă în franceză și ebraică. Maranii, denumiți și conversos (convertiți – în spaniolă), New Christians (creștini noi – în engleză), sau anusim (siliți – în ebraică) sunt evreii din Spania și Portugalia și descendenții lor, obligați să se convertească la creștinism în urma presiunilor exercitate de autorități. (Din toate aceste denumiri am ales să folosesc termenul „marani”, pentru că este singurul care a intrat în limba română.) Maranismul spaniol a apărut după două valuri de convertire masivă, în 1391-1414 și în 1492. Cu tot succesul economic și o oarecare emancipare politică, maranii au suferit de discriminare și de persecuțiile inchiziției. Ei au fost the other within (străinii printre noi), aparținând și totodată neaparținând, respinși atât de evrei, care îi considerau trădători ai propriei religii, cât și de veteranii creștini, care vedeau în ei evrei. Ca rezultat al izolării lor sociale și în deosebi pentru că în viața lor de zi cu zi amestecau noțiuni evreiești și creștine, mulți marani sufereau de o identitate scindată, neliniște sufletească, discordanță socială și religioasă, ceea ce a devenit caracteristica lor distinctivă. Exemplul cel mai elocvent a fost Baruch Spinoza (1632-1677). Niciun gânditor modern nu a fost mai radical în critica lumii spirituale, atât a iudaismului cât și a creștinismului.Read more…
Vila Tugendhat din Brno
În urmă cu vreo zece ani mi-a căzut în mână o carte pe care am citit-o cu deosebită plăcere: The Glass Room (Camera de sticlă) a lui Simon Mawer. Chiar dacă este un roman, ea are mai mult decât „un sâmbure” de adevăr: este povestea unei case (absolut reale!) și a proprietarilor ei, o familie evreiască înstărită din Brno, Cehia. De atunci îmi doresc să o vizitez, dar nu a fost simplu. La început era închisă pentru renovare și chiar după deschidere, numărul vizitatorilor e strict limitat, trebuie să te înscrii cu luni înainte. În vara aceasta s-a ivit ocazia potrivită – și m-am convins că vila este și mai frumoasă decât mi-aș fi putut închipui din imagini și din filme. Vila a fost proiectată de Ludwig Mies van der Rohe, unul din reprezentanții de frunte ai arhitecturii europene de după Primul Război Mondial și directorul școlii Bauhaus. Iar designul interior și mobilierul a fost realizat în colaborare cu Lilly Reich. Vila întruchipează cunoscutul principiu al lui Mies van der Rohe: less is more: simplitatea și lipsa aproape totală a ornamentației este compensată prin materialele deosebite și mai ales prin spațiile extraordinare pe care le creează. Mi-am pus întrebarea: de ce tocmai atunci și de ce tocmai acolo? Read more…
Wilhelm Filderman, cel mai important lider al evreimii române (II)
Conform documentelor vremii, era o epocă în care legile de eliminare a evreilor din societatea românească urmau fără întrerupere. Naționalismul economic – teorie prin care se înțelege rezervarea tuturor ramurilor de activitate economică, de bogăție și de profesiuni pentru elementul românesc prin excluderea evreilor – devenea atunci doctrina dominantă în stat. Guvernul a propus un proiect de lege pentru încurajarea industriei naționale care impunea ca 75% dintre angajați să fie de origine română. Ce-i drept, legea nu s-a aplicat. Totuși starea de spirit era contra evreilor. Niciun partid și nicio grupare politică, niciun conducător al vieții intelectuale românești, nimeni, afară de foarte rare excepții, care prin raritatea lor subliniau contrastul cu mediul înconjurător, nu protesta împotriva nedreptăților făcute evreilor, împotriva excesului de asprime legislativă și administrativă a căror victime erau evreii, împotriva paroxismului campaniei de ură ce se abătuse împotriva lor. Niciunul din spiritele conducătoare ale acestei țări nu s-a ridicat atunci, ca și mai târziu, pentru a salva onoarea poporului român printr-o desolidarizare publică de autorii acestei politici. Evreii erau complet izolați, nu li s-a acordat cetățenia. Necontenitele legi de excludere, goanele de la sate, umilirile fără sfârșit la care au fost expuși – nimic nu îi mișca pe intelectualii și pe democrații români. Această nepăsare a avut un caracter de complicitate cu politica de excludere dusă de corpurile legiuitoare împotriva evreilor, cu politica de șicane și vexațiuni făcute de guverne și administrații, cu atitudinea intenționat rece și dușmănoasă a presei, cu propaganda sălbatică a grupărilor și persoanelor cu program politic special antisemit. Situația aceasta, cu oarecare tendințe de schimbare, a durat până în momentul intrării României în război. Spre sfârșitul primului deceniu al secolului XX, această situație a produs la o parte a populației evreiești o reacție politică – ea a stat la baza creării Uniunii Evreilor Pământeni.Read more…
Promoția 1992
Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…
Ițic Ștrul: D E Z E R T O R ?
Pornind de la nuvela lui Liviu Rebreanu Ițic Ștrul Dezertor, am scris articolul Strul, Ștrul, Srul, apărut în revista Baabel. De fapt, articolul prezenta opinia mea, referitoare la modul în care tripletul de nume Strul-Ștrul-Srul a ”aterizat” în limba română[. Desigur, în articol am menționat că expresia depreciativă la adresa evreilor Ițic Ștrul Dezertor ”a prins”; mai ales în rândul celor ce n-au citit nuvela, sau n-au citit-o până la capăt. Deci, la întrebarea din titlu, răspunsul este NU. În prezentul articol, alături de drama lui Ițic Ștrul, apare un nou personaj real: colonelul Mauriciu Brociner. În 2 septembrie 2022, În Piaţa Constituţiei din Bucureşti a avut loc o ceremonie militară care marca împlinirea a 145 de ani de la numirea primului ofițer evreu din Armata Română; se numea Mauriciu Brociner.Read more…
Păcatele trebuie recunoscute
De-a lungul istoriei au existat sute de genocide și crime împotriva umanității. După cum spunea Elie Wiesel, deosebirea dintre acestea și Holocaustul poporului evreu este că naziștii au planificat lichidarea întregului popor și pas cu pas, cu o precizie specific germană, aproape că au reușit să-și îndeplinească planul. Israelul a recunoscut masacrul de la Deir Yassin, în care 107 de arabi, inclusiv femei și copii au fost uciși de către organizații paramilitare evreiești în aprilie 1948, înainte de declararea independenței Israelului. Motivul aparent era deblocarea drumului care ducea spre Ierusalim, pentru a putea aproviziona orașul, dar nimic nu îndreptățește crimele împotriva civililor nevinovați. Holocaustul poporului evreu a fost recunoscut de Germania, principala vinovată, și de mulți dintre colaboratorii ei. Turcia însă nu a recunoscut genocidul împotriva poporului armean din 1915. Stalin a lichidat zeci de milioane de oameni a căror memorie rămâne îngropată în Gulag. Un popor nu poate trăi cu conștiința împăcată fără să-și recunoască păcatele împotriva propriilor cetățeni, sau altor popoare. M-am născut și am crescut în România comunistă. Nu am de ce să mă plâng, cu toate lipsurile materiale, am avut o copilărie fericită. Nu am ascuns niciodată că sunt evreu și am suferit de foarte puține aluzii antisemite. Eram fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului. Din familia mea și a soției au fost ucise 65 de persoane în lagăre de exterminare. Toți au fost luați din Transilvania de Nord. Am trăit tot timpul cu informațiile primite de la părinți, de la oficialități și de la școală, că România nu a participat la Holocaust. Au fost doar unele mici pogromuri și atât. Pe atunci nu prea călătoream în Moldova și nici nu aveam rude acolo…Recent, University of Oklahoma Press a publicat cartea So they remember (Așa își aduc ei aminte). Autorul, jurnalistul american Maxym Groldenshteyn, este nepotul unui supraviețuitor al ororilor transnistrene. Read more…
Tișre, luna sărbătorilor de toamnă în Israel. Gânduri și amintiri
Luna Tișre cade între septembrie și octombrie, anul acesta ea coincide mai mult cu octombrie. În Israel ea este o lună foarte specială, din cauza vacanțelor interminabile. Elevii sunt mai mult acasă decât la școală. Mulți își iau concediu. Studenții sunt și ei în vacanță, fiindcă anul universitar începe abia în luna următoare. Nici tribunalele nu lucrează. Sărbătorile încep chiar cu prima zi a lunii: Roș Hașana (Anul Nou). Evreii întâmpină Anul Nou cu rugăciuni pentru iertarea păcatelor comise de-a lungul anului și o bună „înscriere în cartea vieții” pentru anul care vine. Roș Hașana este singura sărbătoare care în Israel ține două zile, iar în percepția populară este considerată ca „ziua înscrierii”. De aceea urarea tradițională (în afară de un an bun) este „la un an nou să fiți înscriși”. Nu numai oamenii religioși, ci și și mulți alții merg la sinagogă în aceste zile. În prima zi, după rugăciune sau după amiază se ține ritualul numit Tașlih (lepădare, aruncare). Toată lumea merge la o sursă de apă, care poate fi marea, sau un râu sau un lac, pe cât posibil cu pești. Dacă în apropiere nu există niciuna din aceste surse, poate fi folosit și un robinet din care curge apa. În mod simbolic, în cadrul unei rugăciuni speciale, păcatele sunt aruncate în apă. Ritualul se bazează pe un verset din profetul Micha.Read more…
Turism la înghesuială. Am învăţat să preţuiesc intervalele.
Anul acesta ne-am propus să repetăm concediul de anul trecut şi să ne ducem din nou, la început de septembrie, la Omiš. În acest orăşel, aflat pe ţărmul Dalmaţiei, la vărsarea râului Cetina în Marea Adriatică, stâncile semeţe se oglindesc în limpezimea mării şi ziua e ritmată de dangătul clopotelor care răsună din turlele vechilor biserici de piatră. Ne-a făcut plăcere să ne îmbăiem la soare pe plaja nisipoasă, să ne scăldăm în apa calmă şi mângâietoare mării, să ascultăm larma copiilor care sporovăiau în aproape toate limbile europene şi ne-am decis să revedem şi Splitul. Anul trecut am făcut un popas scurt în străvechiul Aspalathos, dominat de Palatul lui Diocleţian, vizitând doar sinagoga multiseculară. Îmi doream să hoinăresc din nou pe străduţele întortocheate, să privesc pe îndelete vestigiile palatului imperial construit de Diocleţian după ce a demisionat din poziţia de suveran, o minune a arhitecturii secolului III[1], care s-a păstrat în ciuda evenimentelor istorice furtunoase care au trecut peste el. Îmi împrospătasem informaţiile despre palat, despre bisericile şi clădirile emblematice ale orăşelului medieval construit între zidurile sale, şi aşteptam cu speranţă să le identific şi să le privesc pe îndelete. Am trecut prin poarta cetăţii şi am fost confruntaţi cu …viermuiala turiştilor. Practic era imposibil să înaintezi sau – în cel mai bun caz – trebuia să stai la rând ca să poţi merge pe străduţele pavate cu pietrele lustruite de paşii nenumăraţi ai celor care trecuseră pe acolo de-a lungul veacurilor.Read more…
Când Bobby l-a întâlnit pe Boris
E ciudat că într-un secol XX atât de bogat în evenimente au existat doar două adevărate „meciuri ale secolului”, unul de șah și unul de box. Despre meciul de box știu doar că a avut loc într-o junglă din Africa, între doi oameni duri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din ei îl chema Muhammad Ali și pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman în a opta rundă. Nu ținusem cu niciunul, dar mai târziu am citit că înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital ca să viziteze un copil bolnav de leucemie și i-a promis că el va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, îl va snopi în bătaie pe Foreman, la care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul, dar cel puțin îl va întâlni pe Dumnezeu și îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun că a fost prima oară când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Unii chiar susțin că l-au văzut plângând. În schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare. Meciul se disputa în 1972, între un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu. Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris. Pe americanul cel excentric îl chema Bobby. Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru, iar în scenariul pe care eu mi-l imaginasem, în plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul, chiar dacă în presa oficială lucrurile stăteau exact invers. La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele. La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După două meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric mai era și genial.Read more…
Nici usturoi n-au mâncat…
Lozinca prieteniei dintre popoare mi-a dispărut din vedere și din subconșient de mai bine de o jumătate de secol și nici nu-i duc lipsa. Popoarele nu pot fi prietene decât foarte rar, doar atunci când nu au nimic de împărțit. Dar ce se întâmplă când au de împărțit o istorie comună? Și (mai ales) când această istorie comună nu e deloc plăcută, sau chiar condamnabilă? Nu trebuie să ai o graniță comună ca să te învrăjbești, istoria arată că vrajba între popoare e un fenomen mult mai des decât prietenia dintre ele. Rândurile de mai sus sunt roadele unei seri enervante, în care n-am fost în stare să-mi văd de-ale mele, pentru că o știre anunțată la radio prezenta rezultatele unui scrutin făcut în paralel în două țări care nu au (nu au avut și nici nu vor avea vreodată) o graniță comună: Israel și Germania. Iată rezultatul scrutinului: 1. O treime din poporul german consideră că Israelul se poartă cu palestinienii într-un fel care amintește regimul nazist; 2. 34% din populația Germaniei are o părere negativă despre Israel; 3. Doar 27% consideră că Germania are o responsabilitate istorică față de statul evreu. 4. În contrast, aproape două treimi din populația Israelului au o părere pozitivă despre poporul german. Sunt convins că cititorul va fi de acord că datele de mai sus merită comentate. În cele ce urmează nu mă voi referi la opinia israelianului de rând despre urmașii celor care au trăit și au participat intens la viața de toate zilele ale celui de al Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze 1000 ani, ci la situația din Germania de azi, care sunt de vină pentru enervarea mea de acum câteva seri.Read more…
Chabadabada, chabadabada
S-a stins din viață Jean Louis Trintignant. A trăit nouăzeci și trei de ani și a jucat în 130 de filme regizate de mari maeștri: Costa-Gavras, Truffaut, Chabrol, Rohmer, Lelouche. Pe scena teatrelor a interpretat roluri din piesele lui Shakespeare, Bernard Shaw, Ionesco, Apollinaire, Vian, adică tot ce un actor de teatru își poate dori. O carieră bogată a unui actor de neuitat al filmului francez. Bărbatul cu o înfățișare foarte serioasă, distantă, a jucat o paletă largă de roluri, sobre, dure, dar și unele pline de tandrețe. Filmul Și Dumnezeu a creat femeia, unde parteneră i-a fost Brigitte Bardot, a fost primit cu foarte multe obiecţii de către critici, fiind considerat trivial. Au urmat multe alte filme remarcabile: Z (1970), Trenul (1973), Amour etc. Filmul care l-a făcut celebru a fost Un bărbat și o femeie (1966) parteneră fiindu-i Anouk Aimée. Regizat de Claude Lelouche, un cineast necunoscut până atunci, unul din cele mai puțin costisitoare filme franceze din acea perioadă, cu o temă banală despre dragoste, filmul a repurtat un succes senzațional, a fost distins cu două premii Oscar, pentru cel mai bun film străin și pentru cea mai bună imagine, Palme D’Or, pentru cel mai bun film la festivalul de la Cannes.Read more…
Discurs despre pace la un festival de literatură
Între 29 iulie şi 1 august a.c. am participat la un concurs de poezie, în stațiunea maritimă Castellammare di Stabia, situată lângă Napoli. Concursul “Festival Internazionale Dei Due Mondi – Gabriela Verban”, a fost instituit în memoria scriitoarei și editoarei româno-italiene de anvergură internațională, decedată în urmă cu un an şi a avut trei secţiuni: proză, poezie și haiku, în limbile română, italiană, engleză și dialecte. Inițiativa organizării festivalului i-a aparținut poetei Mirela Duma, repatriată recent, după zece ani de ședere în Italia, consultant onorific, pentru România, al Editurii CentoVerba, condusă până nu demult de regretata Gabriela Verban. Patronul cultural și organizatoric al festivalului a fost renumitul poet napoletan Enrico del Gaudio. Participarea foarte numeroasă (câteva sute) de scriitori şi poeţi din mai multe ţări, a inclus şi un grup de câteva zeci de români, printre care m-am numărat şi eu, având bucuria de a fi distins cu premiul “Quarto classificato – ex aequo”, la secțiunea poezie, pentru poemul “Fum de mititei prin gaura de tricolor”.În acelaşi timp am fost invitat să rostesc un discurs pentru pace, pe care-l ( la rugămintea editorilor ) îl reproduc şi în Revista Baabel.Read more…
Demografie
Abia de câteva zile porțile școlilor s-au redeschis după vacanța mare, e un nou început de an școlar și copiii și-au pregătit ghiozdanele, le-au umplut cu rechizite, caiete și visuri, părinții și-au împachetat emoțiile și speranțele, au pregătit florile, iar bunicii și-au revigorat ajutorul, mândria și nesfârșita iubire. Timp de doisprezece ani, toată perioada școlii pe care am petrecut-o în orășelul meu transilvan, data de 15 septembrie însemna prima zi de școală, o dată ne-negociabilă, la fel ca 15 iunie, ultima zi de școală și închiderea anului, înainte de vacanța de vară. La fiecare început de an școlar, din clasa I-a până într-a XII-a, mama mea a venit la deschiderea festivă a anului școlar și mi-a adus un buchet de flori, marcând astfel importanța zilei și a activității școlare. Florile erau modeste, buchetele din flori de grădină nu aveau nimic din fastul căutat al celor de acum, dar reușeau să facă exact ceea ce trebuia – să înveselească curtea plină a școlii, unde festivitățile durau puțin, directorul ne spunea câteva cuvinte de bun venit și apoi toți colegii ne regăseam în clase. Desigur că prezența constantă a mamei, susținerea ei și încurajarea performanței și a seriozității în educație, au marcat întru veșnicie legătura noastră. Mama era educatoare și, trebuie să spun, n-am întâlnit niciodată vreun om mai pasionat de meseria lui. Legătura mea cu școala pornea din familie, mai mulți de-ai mei fiind de-a lungul timpului dascăli. O jumătate de veac mai târziu, prin natura serviciului meu, eram din nou conectată cu școala și cu deschiderea anului școlar.Read more…
Odă bucuriei
Pe scena sălii festive din Ebingen (Germania) toți elevii care tocmai încheiaseră cu succes ultimul concert al acestui proiect înălțător de schimb cultural și muzical care a reunit trei țări, precum și profesorii care i-au îndrumat, i-au instruit și le-au fost alături la fiecare pas al acestei împliniri, stăteau în picioare obosiți, dar strălucind de bucurie. În timp ce se împărțeau daruri și cuvinte de laudă și apreciere, iar organizatorii nu mai pridideau cu aparatele de fotografiat și filmat, străduindu-se să imortalizeze acest moment unic, din sală, din rândul publicului tot atât de copleșit de emoție, s-au auzit voci firave care intonau Oda Bucuriei din finalul Simfoniei a IX-a de L. v. Beethoven. În următoarele clipe, scânteia a aprins un torent de glasuri, iar copiii de asemenea, în mod spontan, ca la un singur gând, au luat instrumentele și au acompaniat în aceeași tonalitate, cu același entuziasm, celebra cântare, simbol al păcii și al dragostei. Dacă uneori convingerile sau frustrările vieții ne aduc în pragul îndoielilor, sau chiar al negației, în acele momente cu siguranță l-am simțit cu toții pe D-zeu în inima noastră, i-am simțit îmbrățișarea care a contopit pentru câteva minute credința noastră, a tuturor, în Binele suprem. Ideea acestui schimb s-a înfiripat cu un an înainte, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului de Muzică din Cluj Napoca. Majoritatea foștilor absolvenți au îmbrățișat cariera muzicală, iar pe mulți dintre ei destinul i-a îndreptat spre alte țări, spre alte meleaguri unde fiecare, fără excepție, s-a străduit în felul său să-și desăvârșească menirea. Așa ne-am întâlnit colegi care de decenii se adaptează, își clădesc viața și își dezvoltă profesia în alte țări cum ar fi: Franța, Germania, SUA, sau Israel.Read more…
A murit o eră!
Președintele Franței, Emmanuel Macron, spunea acum câteva zile englezilor: „A fost Regina voastră, dar pentru noi a fost „Regina”. Cu alte cuvinte, unica, singura, care nu avea nevoie de niciun alt calificativ. Toată lumea știa despre cine era vorba. Dar, fără să vrea, Macron a evidențiat ceea ce pentru englezi era un postulat, și anume că Elisabeta a Doua a fost regina lor, a fiecăruia dintre ei. Când m-am stabilit în Marea Britanie, în 1970, am fost foarte mirat să văd portretul reginei sau fotografia ei cu prințul Philip în numeroase locuințe. (În definitiv, în primii 20 de ani de viață, în România nu văzusem în nicio casă particulară portretul lui Gheorghiu Dej.). Cu trecerea anilor însă, am înțeles că dragostea britanicilor pentru regină este sinceră, profundă și nestrămutată. Miile, zecile de mii de oameni care s-au adunat în ultimele zile în jurul reședințelor regale aducând flori, mulți cu obrajii scăldați în lacrimi, cetățeni ai Commonwealth-ului care au venit din străinătate să aducă personal omagiile lor în fața sicriului regal, condoleanțele sincere prezentate familiei regale din toate colțurile lumii, toate acestea spun mult despre ce a reprezentat Elisabeta a Doua, și nu numai pentru britanici, mult mai mult decât pot reda sutele de necrologuri apărute în întreaga lume, autorii lor chinuindu-se să găsească cele mai adecvate adjective care să o caracterizeze. Superlativele s-au devalorizat complet, fiind folosite ad nauseam în cancanuri despre „celebrități”, despre care nicio persoană care nu urmărește Big Brother sau Love Island nu a auzit vreodată, interpreți de manele, comedieni stand-up fără pic de umor, dar cu un bogat bagaj de vulgarități, etc. De aceea nu se poate scrie, cred eu, un necrolog cu adevărat excepțional pentru o femeie cu adevărat excepțională, sub domnia căreia am avut privilegiul să trăim, unii dintre noi chiar să o cunoaștem personal.Read more…
Continuitate, între Tradiție și Schimbare
În zilele de după moartea reginei Elisabeta a II-a a fost amintită adesea faimoasa promisiune: “întreaga mea viață, de va fi ea lungă sau scurtă, va fi devotată în serviciul vostru…” Promisiunea a fost evocată și de fiul reginei, Charles, în primul său discurs ca rege. A fost mai mult decât o promisiune, a spus el, a fost un angajament profund personal, care a definit întreaga viață a mamei sale. A fost o promisiune, am putea spune, care s-a transformat în destin. Dar deși a fost invocată adesea, ar merita să fie mai bine precizate și circumstanțele în care a avut loc promisiunea, fiindcă au o semnificație deosebită. La 21 aprilie 1947, prințesa Elisabeta se afla în Africa de Sud, unde părinții ei, regele George al VI-lea, și soția sa, regina Elisabeta, făceau o vizită protocolară. Tânăra prințesă împlinea în acea zi 21 de ani, vârsta maturității, cum se considera atunci, și evenimentul a fost marcat printr-un discurs radiodifuzat din Cape Town. Era un discurs de mulțumire pentru “miile de felicitări primite ” și exprima totodată gîndurile de viitor ale tinerei prințese. Discursul era adresat “tuturor popoarelor din Commonwealth si din Imperiul Britanic”, “marii noastre familii imperiale din care cu toții facem parte”. Am subliniat cuvântul “Imperiu”, fiindcă Charles l-a evitat in discursul său, menționând doar Commonwealth-ul, care la vemea aceea cuprindea de fapt doar patru dominioane: Canada, Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă… În discursul său, regele Charles a mai spus că mama sa a reprezentat “acea dragoste nestrămutată pentru tradiție, împreună cu acea capacitate de a îmbrățișa cu curaj progresul, care fac măreția unei națiuni”. Vorbind de tradiții, el s-a referit la valorile tradiționale de cinste, onoare, etică a muncii, bun simț și modestie, dar în mod special la tradițiile monarhiei constituționale britanice. Read more…