Festivalul de Film Evreiesc de la București – ediție jubiliară

După întreruperea din perioada pandemiei, între 15-21 noiembrie la București se reia Festivalul de Film Evreiesc. Este de două ori ediție jubiliară: a 20-a ediție de când s-a inițiat evenimentul și cea de a cincea aniversare sub egida societății Semper Culturalia, al cărei președinte este regizorul Dan Schlanger.

Evreiesc. Este de două ori ediție jubiliară: a 20-a ediție de când s-a inițiat evenimentul și cea de a cincea aniversare sub egida societății Semper Culturalia, al cărei președinte este regizorul Dan Schlanger.

Paralel cu festivalul de film se vor desfășura și ”Zilele culturii sefarde”. De la preluarea organizării Festivalului, Dan Schlanger a introdus o serie de noutăți, a îmbogățit programul, incluzând dezbateri, conferințe și muzică. Dorința lui este o deschidere cât mai largă, deoarece – a declarat el – acest festival nu este numai al evreilor, ci al tuturor spectatorilor și cinefililor dornici să cunoască diferite culturi. În ceea ce privește conținutul, organizatorii s-au orientat mai ales spre filmele documentare,Read more…

Treizeci de ani de la o revoluție în chirurgie

Acum 30 de ani s-a produs un eveniment important în chirurgie: s-a introdus chirurgia mini-invazivă care a fost prezentată pentru prima oară în în 1992, la Congresul de Chirurgie endoscopică de la Göttingen. Este vorba în primul rȃnd de chirurgia laparoscopică, iar ceva mai tȃrziu, de chirurgia robotică (despre care voi scrie cu altă ocazie). Metoda laparoscopică poate fi folosită atât în scopuri diagnostice (de exemplu biopsii), cȃt şi în scopuri terapeutice. Istoric vorbind, încă din 1853 Jean Désormeaux construieşte primul endoscop iluminat, folosit în urologie. Douăzeci de ani mai târziu Nitze din Dresda şi Leiter de la Viena reuşesc prima cistoscopie cu un aparat inventat special pentru a putea examina vezica urinară.Read more…

Note de lectură: Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară

Cartea despre care doresc să vă împărtășesc câteva gânduri a apărut în luna noiembrie a acestui an la editura orădeană Ratio et Revelatio. Nădăjduiesc ca, prin aceste succinte note de lectură, să vă stârnesc interesul pentru a o citi. Este o carte-document care aduce mărturie despre momente ale istoriei recente, zbuciumate și apăsătoare, istorie care a spulberat destine, le-a învălmășit și continuă să le influențeze. Cartea este alcătuită sub forma unui dialog care transcende decenii și reunește autorul, Adalbert Rosinger, cu fiica lui, Veronica Rozenberg Rosinger. Este un dialog excepțional care se transformă într-o structură de rezistență a unei construcții de adevăr și istorie trăită, suferită. Adalbert Rosinger a fost orădean, el s-a născut în 1909 în acest oraș caracterizat prin multiculturalitate și, iată, parcă printr-un joc al destinului, după 113 ani, memoriile lui regăsite în carte sunt publicate tot în orașul lui natal. Subtitlul cărții, O lume care se prăbușește, se referă la prăbușirea lumii ideilor marxist-leniniste dar, citind cartea, ne dăm seama că însăși lumea lui Adalbert Rosinger s-a prăbușit chiar de mai multe ori pe parcursul vieții lui.Read more…

O lume nebună, nebună

Desemnarea Qatarului ca gazdă a Campionatul Mondial de Fotbal 2022 a dat naştere la controverse, preocupând presa sportivă şi nu numai. Argumentele împotriva organizării a campionatului tocmai în Qatar au fost numeroase. Întâi de toate, desfășurarea în luna noiembrie era nepotrivită pentru că toate campionatele naționale trebuiau întrerupte pentru o lună de zile. Qatar este o țară mică, unde fotbalul e mai puțin cunoscut decât în Europa, America Latină, sau Africa și după unele zvonuri, conducerea FIFA ar fi fost mituită pentru alegerea acestei țări. Să nu mai vorbim de numeroasele victime printre muncitorii străini care au lucrat la construcția stadioanelor.  Comitetul de organizare a campionatului din Qatar a interzis orice activitate a organizației LGBT și orice manifestare de intimitate în public, indiferent dacă perechile erau căsătorite sau nu etc., etc. În mod normal, campionatul nu ar fi trebuit să aibă loc într-o țară care nu respectă libertățile elementare ale omului. FIFA ar fi trebuit să combată orice manifestare de segregare sau discriminare în funcție de rasă, sex, vârstă, sau religie, dar nu au fost decât încercări timide de a boicota campionatul din Qatar din partea federațiilor de fotbal din Anglia, Germania și Australia. Pe Netflix a fost difuzat serialul Fotbal, bani și putere care demască corupția conducerii FIFA, inclusiv pe Sepp Blatter, președintele organizației, Michel Platini, președintele UEFA și mulți alții, nemaivorbind de implicațiile politice care nu fac obiectul acestui articol. În 20 decembrie 2022 a început mult disputatul Campionat Mondial de Fotbal. Surprizele au început chiar în doua zi:Read more…

Pe jos, spre America (II)

În 1942 revista YIVO Bleter din New York a lansat un concurs pentru cea mai bună istorie a unui imigrant și cea a lui Jacob Finkelstein a fost premiată, fiind apoi publicată în septembrie 1945.  Aceasta a devenit una din puținele surse istorice (poate singura) care documentează emigrarea masivă a evreilor din România spre America, pe jos, în primii ani ai secolului XX. Jacob Finkelstein s-a născut în 1878. A urmat școala elementară religioasă (heder) în orășelul Căușeni din sudul Basarabiei, apoi și-a făcut ucenicia la un fierar. Fiind amestecat într-o încăierare, a fost nevoit să fugă; a trecut clandestin granița în România și s-a stabilit la Bârlad. Continuăm publicarea traducerii relatării sale întitulate Amintirile unui drumeţ evreu din România, începute în numărul trecut. Râmnicu Sărat. Ne-am sculat la trei dimineața și am pornit la drum. După trei ore am ajuns la un râu. Ne-am oprit, am făcut cafea în samovar și am luat micul dejun. În apropierea orașului noi ne-am oprit, iar cei doi emisari împreună cu șeful nostru și-au continuat drumul. După câteva ore au venit după noi. La intrarea în oraș ne-au oprit – nu puteam intra decât cu aprobare scrisă de la poliție! La așa ceva nu ne așteptasem. Între timp în cartierul evreiesc lumea ieșise în stradă și ne aștepta nerăbdătoare. După alte câteva ore a apărut o trăsură cu un comisar de poliție însoțit de doi funcționari. Comisarul ne-a cerut să formăm un cerc, iar el s-a pus în mijloc și ne-a spus următoarele: „Am citit în ziar că plecați în America pe jos. N-o să vă opresc. Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu (3). Carcassonne – cetatea uluitoare

După ce am trecut prin Haute Provence și Provence, după marile emoții din Aix-en-Provence, ajungem la Laure-Minervois, un sătuc provensal cu o mie de locuitori, în apropiere de Carcassonne. Cina, la Arles, am ratat-o. Totuși, într-o mică ”alimentara” de cartier, pe lângă care am trecut întâmplător, reușim să ne luăm o baghetă crocantă și bună, brânză brie – preferata mea, suc de portocale și ciocolată (altă preferință…), așa că vom avea o cină foarte bună în cameră. Ajungem seara și, deși nu e târziu, e deja întuneric. Drumul și așezările prin care trecem sunt pustii, dându-ne senzația că ar fi miez de noapte, dar nu e mai mult de ora 9. Mie totul mi se pare înfricoșător, nu trece nici un alt vehicul și avem impresia că numai noi am rămas pe Pământ și întunericul e spart doar de lumina farurilor noastre. Abia a doua zi dimineața, în drum spre Carcassonne, vom vedea că sunt de fapt locuri fermecătoare – șoseaua, leneșă și aproape goală, se târăște printre podgorii întinse, cu tufe de trandafiri la capetele rândurilor. Ne era dor de așa ceva după năvala de autovehicule de pe autostrăzi. Găsim ușor Casa Vasaluta, cum e numele pensiunii noastre.Read more…

Demonstrațiile masive din Israel – cine are dreptate?

Rareori mi s-a întâmplat în activitatea mea jurnalistică să-mi fie frică de un subiect și să nu-l abordez. Acum sunt în această situație. Zecile sau chiar sutele de mii de cetățeni din Israel care de două luni demonstrează în fiecare weekend împotriva proiectului de lege vizând reforma justiției ar trebui să ne dea de gândit. Toți cei care nu trăim în Israel (și nu știm ebraica), dar ne informăm din presa israeliană de limba engleză, ne-am dat seama aproximativ despre ce este vorba. Reducerea puterii Tribunalului Suprem care nu va mai avea dreptul de a invalida legi votate de parlament, judecătorii aleși de către Knesset, legile votate de Knesset să fie prioritare, sunt cele mai importante direcții ale reformei din justiție și despre consecințele antidemocratice ale acestor modificări vorbesc toți cei care i se opun, oameni politici din opoziție, intelectuali, oameni de afaceri care vor să se retragă din Israel, evreii din Diaspora și o parte a opiniei publice internaționale. Secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, venit în Israel, a și sugerat că Statele Unite își vor continua colaborarea cu Israelul numai dacă se va păstra democrația care ar fi afectată de modificarea legislației. În schimb, premierul Netanyahu declară că prin noua legislație justiția israeliană se va moderniza și se va apropia de sistemele juridice din Australia, Canada sau Noua Zeelandă.Read more…

Israel 2023 și Revolta lui Atlas

În zilele noastre, presa scrisă și cea electronică, radioul și televiziunea răsună de unul și același subiect: nemulțumirea israelienilor de politica noului guvern, mai ales de reforma justiției, demonstrațiile de proporții din ce în ce mai mari, cu participarea cetățenilor de pe întreg spectrul politic, împotriva a ceea ce este văzut ca sfârșitul democrației.  În articolul editorial al ziarului Haaretz din 3 martie [1] se vorbea chiar despre ceea ce eu consider anarhie: tot mai mulți militari în rezervă nu sunt de acord cu politica actualului guvern și ca urmare refuză să se prezinte la armată.  Ceea ce a început ca un firicel, devine un șuvoi…  Nu numai că aceste lucruri m-au impresionat foarte puternic, dar ele mi-au readus niște vechi amintiri…Era pe la începutul anilor 1970, trăiam de scurt timp în Israel, încă nu citeam în ebraică (din păcate nici până astăzi nu sunt mai brează), în schimb începusem să citesc în engleză.  Una din primele cărți pe care le-am citit a fost Atlas Shrugged de Ayn Rand.  (În limba română a apărut sub titlul Revolta lui Atlas.)  Cu vreo douăzeci de ani mai târziu am recitit-o, am citit și alte cărți ale aceleiași autoare (beletristică, nu filosofie) și ideile ei au avut asupra mea un impact profund.  Pentru a le înțelege trebuie întâi să o cunoaștem.Read more…

Am furat… Şi eu.

Scrierile lui Annie Ernaux le-am descoperit de curând, după ce autoarea franceză fusese recompensată, anul trecut, cu premiul Nobel pentru Literatură. Deocamdată am citit doar Pasiune simplă şi Confesiunea aolescentei şi am început Anii. Din câte ştiu, sunt singurele cărţi traduse deja în limba română. Deocamdată nu mă încumet s-o citesc în original, deşi traducerile (după părerea mea) lasă de dorit. În schimb stilul ei – care pendulează între sistemul de referinţă propriu şi cel al observatorului, între persoana întâi şi a treia, dezvăluindu-se cu o sinceritate absolută şi în acelaşi timp, analizându-se nemilos, m-a cucerit de la primele pagini. Mă recunosc în ea şi cred că foarte multe femei din toate generaţiile se regăsesc în personajele lui Annie Ernaux… De pildă în acest fragment: “Încă de la intrarea în magazin, recunoaşterea locului şi alegerea zonei de acţiune. Apoi trebuie să te porţi cât mai natural, în acelaşi timp în care privirea îţi stă la pândă. Toate abilităţile de atenţie, imaginaţie, evaluare a celorlalți sunt concentrate în direcţia unui singur scop, de a te apropia cât mai mult de lucrul râvnit, de a-l apuca, de a-l pune la loc, de a te îndepărta de el, de a reveni într-o coregrafie inventată în fiecare clipă. Furtul este în grija corpului, care devine radar, placă sensibilă a mediului înconjurător. “.Read more…

O sâmbătă cu tablouri și șalvari

Duminica mâncăm întotdeauna toți trei la prânz, așezați la masa mare și pătrată din sufragerie. Fața de masă e albă și perfect scrobită, de parcă ar fi din tablă lucitoare. Și la atingere e netedă și rece. La televizor e un concurs de gimnastică, asta îmi amintesc precis, pentru că ai mei se tot uită hipnotizați spre ecran. Eu nu sunt interesată deloc de ce se întâmplă la televizor. Am trei, poate patru ani, îmi legăn picioarele pe sub masă și am hotărât că astăzi sunt pui de pasăre. Mai precis, de bufniță, pentru că am văzut eu la Teleenciclopedia o bufniță care își rotește capul și își închide când ochiul drept, când ochiul stâng. Și pentru că sunt pui de bufniță, iar puii de bufniță nu vorbesc ca oamenii, și nici nu au învățat să mănânce singuri din farfurie, casc gura și aștept să fiu hrănită. Mama intră în jocul meu, îmi taie bucățele mici și mi le dă să le mestec. Eu înghit și deschid iar gura. Mama e atentă la ce se întâmplă la televizor și nu observă. Atunci încep să-mi fâlfâi aripile și să cârâi, cum cred eu că face un pui de bufniță. Tresare și-mi umple iar gura cu mâncare. Mi-aduc aminte de scena asta într-o sâmbătă de martie, când sunt cu ea la plimbare prin oraș. De la momentul în care eu mă prefăceam că sunt bufniță au trecut cam 45 de ani.Read more…

Va fi oare reales președintele Joe Biden?

În urmă cu câteva zile președintele Joe Biden a anunțat că va candida pentru un nou mandat, urmând exemplul oponentului său, Donald Trump care, la rândul său, își anunțase mai devreme intențiile. Speculațiile sunt că va fi din nou o competiție Biden-Trump, mai ales că deocamdată nu se conturează în nicio tabără un alt candidat credibil. Dar, afirmă analiștii, lucrurile se pot schimba, la alegerile prezidențiale americane s-a întâmplat să mai câștige un outsider care a apărut brusc ”din spuma mării”, expresie plastică, dragă unei prietene de-ale mele. Cum este privit Biden și ce șanse are? Președintele democrat a câștigat alegerile în condițiile unei scindări profunde a societății americane, a apariției unor fenomene care subminau însăși noțiunea de democrație, otrăvind o parte a opiniei publice. În acest context, cuvântul de ordine al lui Biden a fost restabilirea democrației afectate și încercarea de unificare a societății. ”Ne aflăm într-o bătălie pentru sufletul Americii” a spus el la lansarea candidaturii. Care este bilanțul celor patru ani ai mandatului Biden? El a reușit, mai ales în primii doi ani de mandat, când dispunea de majoritate atât în Camera Reprezentanților, cât și în Senat, să treacă prin vot programe pentru combaterea Covid19, un program de un trilion de dolari de construcții de șosele, drumuri, aeroporturi și alte elemente de infrastructură, investiții majore în combaterea schimbărilor climatice, reducerea prețurilor unor medicamente pentru pensionari, modernizarea industriei de semiconductori.Read more…

Primavera lui Botticelli e și a mea

Postul Radio France-Bonnes ondes îşi începe emisiunea dedicată picturii Primavera cu o afirmaţie care m-a uluit: primăvara, aşa cum o percep eu, îi aparţine de fapt lui Sandro Botticelli, viziunii lui despre acest anotimp. Adică, ochii mei nu observă în mod empiric realitatea din jur, ci au împrumutat în acest scop lentilele în culori pastel ale pictorului renascentist! Ceea ce m-a uimit nu este atât declaraţia despre influenţa artei asupra percepţiei realităţii, ci modul categoric, de necontestat al formulării acestei idei. Ştiam că arta – chiar în varianta ei cea mai abstractă – impregnează și afectează capacitatea noastră de a absorbi mediul înconjurător. Arta de toate felurile exercită o influenţă invizibilă şi transmisibilă, adesea vizând persoane care nici măcar nu cunosc sursa viziunii lor şi cred în mod eronat că ea le aparţine. O stradă pe care o parcurgem zilnic ne apare sub altă lumină când vedem un tablou sau chiar o fotografie a aceleiaşi străzi. Unghiul din care e luată fotografia, perspectiva unei picturi a străzii ne surprind ca o revelaţie: “O fi oare aceasta strada pe care mă plimb mereu? Eu nu am observat acest detaliu.” Arta are capacitatea de a prezenta ceea ce ne este familiar ca ceva complet nou. Emisiunea amplifică la maximum această noţiune. Te-ai uitat destul de atent la pictura lui Botticelli?Read more…

Vederi și viziuni din balon 7

Confortul și lenea intelectuală ajută la instaurarea dominației absolute a inteligenței artificiale, a digitalizării excesive, a algoritmilor și protocoalelor din viața cotidiană. Nu mai e nevoie să calculezi, să-ți folosești memoria, să formulezi un text, să traduci, să concepi un plan de afaceri sau să faci un bilanț, să redactezi o cerere, adresă, rezoluție sau chiar sentință. Nu va fi nevoie să te deplasezi nicăieri să rezolvi o problemă, să mergi la bancă, la primărie, să plătești taxele la utilități și telefon, să mergi la școală ori la servici, să te întâlnești cu prietenii, ba nici la medic sau avocat în chestiunile simple. Vei rezolva totul de acasă, prin mijlocirea app-urilor miraculoase, de la muncă, administrație, cumpărături, învățământ, cultură, distracție, ba chiar turism. Vei obține totul în mod steril, virtual, fără contact uman. Stai acasă, că stai bine, important e să nu interacționezi în niciun fel cu semenii tăi, nici măcar cu rudele sau prietenii apropiați. Stai acasă în nodul tău de rețea, izolat, ca nu cumva să contribui la emisii nocive de carbon ori la propagarea pandemiilor. Stai acasă izolat, nu carecumva să-ți treacă prin cap să organizezi cu ceilalți ceva liber, spontan, fără aprobarea autorităților.Read more…

Piatra tombală

Oare când istoria este doar poveste, oare când povestea devine istorie? Care din aceste două căi de conservare a evenimentelor trecute și transmiterea lor viitorului este mai eficientă, care are mai multă valoare? În această povestire istoria și beletristica se împletesc, una fără cealaltă nu vor reuși să prezinte cititorilor mai nimic despre acest om, care era pe punctul de a dispărea din istoria colectivă și din memoria individuală pentru totdeauna. Acest articol se datorează Andreei Ghiță. Citez aproximativ din e-mailul ei: „Trecând prin Cimitirul Neolog, am văzut o piatră tombală de marmură albă, pe care scrie Andrei Herzlinger. Nu mai ţin minte anul naşterii, ci doar cel al decesului: 1943. Este cumva o rudă? Oare purtaţi numele de Andrei în memoria lui? Dacă da, cred că povestea sa ar merita relatată în Baabel.” Este macabru să-mi văd numele pe o piatră de mormânt, chiar știind că nu este vorba de mine. Situația mi-a amintit de una dintre poveștile de dincolo ale lui David Eagleman din care am aflat că nu voi putea părăsi anticamera lumii de apoi decât după ce și ultimul om care mai știe să-mi spună numele va muri. Dezső, bunicul meu, și Andor (Andrei) au fost doi dintre cei nouă copii ai străbunicului meu Beni. Așadar Andor era unul dintre unchii tatălui meu. În prima jumătate al secolului trecut ei trăiau în Dumbrăveni.. Tatăl meu a crescut în casa bunicul Beni, dar nu l-a cunoscut, deoarece acesta a murit când el încă nu împlinise un an. El mi-a povestit că Andor, care era cu vreo douăzeci de ani mai mare ca el, a fost cel care l-a învățat să meargă cu bicicleta.Read more…

Țânțarul nostru (nu) cel de toate zilele

O dimineață de vară târzie, pe peronul gării. Se anunță că trenul are o întârziere de 7 minute, dar conform tradiției poate fi și mai rău. E deja cald și simți canicula chiar dacă ai găsit un loc pe o bancă umbrită de un imens panou publicitar. Se pare că în ciuda încălzirii globale, pe aici, pe la mine, această noțiune nu e cunoscută, dar nu e exclus ca surprizele să apară pe parcurs. Încerc să citesc ziarul de dimineață, dar o muscă îmi descoperă existența și dovedește interes pentru părțile mele tegumentare neacoperite de îmbrăcămintea estivală. Experiența acumulată timp de zeci de ani mă ajută să mă descotorosesc de musafirul nepoftit și cu o lovitură puternică a palmei pe celălalt antebraț transfer inamicul în lumea de apoi. Dar cum se știe, unii nu învață sau nu apucă să învețe de la semenii lor, așa că istoria se repetă și eu am din nou succes, nechemata e terminată, tot dintr-o lovitură. – Ești expert în vânătoarea de țânțari, mi se adresează cu o oarecare admirație tânărul așezat lângă mine, și el în așteptarea trenului. Interlocutorul meu pare a fi student, dar mai ”bătrânel” ca orice alt student din lume, probabil o fi petrecut câțiva ani buni în armată, îmi spun. E în pantaloni scurți, o bluză fără mâneci și sandale care par a fi de-un leat cu papucii mei de acasă.Read more…

Ce ne facem cu bătrânii?

Deși a curs multă cerneală în jurul acestui subiect, îmi este imposibil să-l trec cu vederea deoarece, din păcate, mă aflu și eu în această categorie. Nu vă spun câți ani am, vă va informa în curând Facebook, oricum am dreptul să mă pronunț, ținând cont de vârstă și, mă rog, și de alte considerente. Fac parte dintre foarte, foarte puținele persoane care nu-și simt bătrânețea. Sunt destul de sănătoasă și fizic și la cap (deocamdată), sunt foarte activă și nu am nici dificultăți materiale. Deși teoretic sunt singură, deoarece sunt văduvă fără copii, totuși sunt înconjurată de familie, prieteni și de o structură care îi sprijină pe cei vârstnici – asistența oferită de comunitatea evreiască. Din fonduri proprii și cele primite de la Claims Conference, vârstnicii, respectiv o anume categorie, cei considerați supraviețuitori ai Holocaustului, primesc ajutor dacă doresc să rămână în casele lor și nu vor să se mute la cămin, unde se oferă condiții destul de bune. Nu spun că acolo totul e perfect, că rezidenții de la cămin sunt pe deplin mulțumiți, întotdeauna există loc de mai bine, dar cei care aleg varianta căminului stau în condiții civilizate, se bucură de asistență medicală și ceea ce mi s-a părut important – există preocupare nu numai pentru partea fizică a vârstnicilor, ci și pentru cea spirituală. Ani de zile, un grup de voluntari, actori, sub conducerea regizorului David Schwartz, a realizat numeroase programe care au menținut dragostea de viață, curiozitatea față de nou și chiar ambițiile rezidenților. Să precizăm că locul la cămin nu este gratuit, cei care se internează cedează o mare parte a pensiei, uneori diferența este plătită de rude, dar nimeni nu rămâne pe afară, chiar dacă pensia nu acoperă cheltuielile de întreținere. Sigur, nu este ca un cămin de lux din străinătate care costă mii de euro, dar este un loc decent.Read more…

Rafale estivale 3

1. Majoritatea oamenilor se împăunează cu diplome, titluri universitare și job-uri pompoase. Jalnica exteriorizare a eu-rilor inflamate de nevoia patologică de glorie. Nimeni nu se mai fălește că e țăran, fermier, crescător de animale, miner, siderurgist, strungar, electrician sau șofer de camion. Suprastructura gonflată a lumii postmoderne e condamnată la prăbușire, infrastructura a fost slăbită în mod stupid, incompetent și voluntar. 2. Să nu aveți niciun dubiu legat de chestiunea AI, magica, de acum celebra, mult propagată inteligență artificială: – AI nu are nimic supranatural, transuman, ci este strict produsul inteligenței umane. Mitizarea și proslăvirea ei reprezintă o nouă intoxicare generalizată a opiniei publice mondiale.Read more…

Golda Meir și războiul de Yom Kipur

Golda Meir a fost a doua femeie din lume aleasă în mod democratic ca prim-ministru în 1969, prima fiind Sirimavo Bandaranaike în Ceylon / Sri Lanka, în 1960. Viața Goldei Meir (Mabovitch) (1898-1978). S-a născut la Kiev și în 1906 familia a emigrat în Statele Unite. După ce a devenit profesoară la o școală din Milwaukee, a aderat la mișcarea sionistă a muncitorilor. În 1921 Golda, pe atunci Goldie Mayerson (sau Meyerson) și soțul ei au emigrat în Palestina mandatară, stabilindu-se în chibuțul Merhavia. Acolo au lucrat în agricultură. În 1924 s-au mutat la Ierusalim, unde li s-au născut un băiat și o fată. În 1934 a intrat în conducerea Sindicatului Muncitoresc Evreiesc (Histadrut), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost membră a Agenției Evreiești. A fost una dintre semnatarii Declarației de Independență a Israelului, în 1948. În 1952 a ocupat postul de ministru al muncii, iar în 1956 a fost numită ministru al afacerilor externe. Între 1969-1974 a ocupat poziția de Prim-Ministru al Israelului. După războiul de Yom Kipur, Golda a demisionat. Read more…

Samuel Beckett – un alt irlandez

“Cartea asta nu o mai citesc, deși am ajuns aproape la jumătate. Este prea depresivă. Mă gândesc destul la moarte, nu am nevoie să citesc așa o carte” – mi-a spus într-o zi tatăl meu. M-am uitat la ea. Samuel Beckett în ungurește. Pe Beckett îl știam încă din România, (Așteptându-l pe Godot), figură proeminentă în rândurile creatorilor teatrului absurd. Îl știam mai curând comic, ori tragi-comic, decât depresiv. L-am întâlnit din nou, cu câțiva ani în urmă, când am început să citesc mai multe despre James Joyce. Ambii s-au născut în Irlanda, Joyce în 1882, Beckett în 1906, au studiat în Dublin și au emigrat, Joyce în 1904 și Beckett în 1928. Ambii s-au stabilit în Franța, Joyce abia în 1920, după ce a migrat prin Austro-Ungaria, Italia și Elveția. S-au cunoscut ca emigranți irlandezi la Paris. Beckett a făcut eforturi să intre în cercul lui Joyce care nu numai că era mai în vârstă, dar era și celebru. Bârfele spun că Lucia, fiica lui Joyce în vârstă de 21 de ani, balerină talentată, ar fi înțeles greșit intențiile lui Beckett, care avea atunci 22 de ani – acesta fiind interesat doar de tatăl ei – și mai puțin de ea. Aproximativ în aceeași perioadă au apărut la ea primele semne ale schizofreniei, boală care va duce la internarea ei în diverse azile în Franța, Austria și Anglia până la sfârșitul vieții, în anul 1982. Beckett s-a decis să devină scriitor de limbă franceză, nu degeaba studiase limbile romanice la Trinity College din Dublin.Read more…

Au trecut cincizeci de ani…

Am ajuns în Israel în toamna anului 1972.  Încă din primele zile am plecat la Ierusalim și m-am înscris la programul pregătitor al Universității Ebraice.  E adevărat că în România absolvisem deja anul întâi, dar ebraică nu știam o iotă, nu puteam să merg direct la cursuri. Cred că a fost anul cel mai captivant din viața mea.  Totul, dar absolut totul îmi era nou.  La Timișoara stăteam în gazdă, învățam cât era ziua de lungă (ce pierdere de vreme!), nu aveam prieteni.  Abia la Ierusalim am descoperit cu adevărat viața studențească.  Am stat la cămin, am devenit mult mai independentă, de nevoie mi-am perfecționat engleza, dar am învățat ebraica și mai ales am cunoscut o grămadă de lume care vorbea toate limbile pământului. Printre prietenele pe care mi le-am făcut atunci se număra și S., o tânără simpatică, venită din Germania. Ca studentă săracă și ca imigrantă, am fost orbită de luxul din Germania.  E adevărat că tatăl lui S. avea o fabrică, Am cunoscut familia, m-am bucurat și eu de traiul bun, am făcut împreună cu S. câteva excursii și la vreo două zile după Yom Kipur aveam biletul de întoarcere.  Numai că…  La sfârșitul sărbătorii de Yom Kipur s-a dat drumul la televizor și am rămas cu toții înlemniți.  În Israel era război!Read more…